COMUNICAREA ÎN GRUPURILE ȘCOLARE

BIGAN(GHEORGHE) AURELIANA DANA

Oamenii trăiesc organizaţi în grupuri deoarece sunt fiinţe sociale. Un grup social
reprezintă un ansamblu de indivizi între care există relații bine definite şi în care fiecare individ
are conştiinta apartenenței la grup.
Comunicarea este elementul indispensabil atingerii obiectivelor interpersonale, ca și a
celor organizaționale. Nici o profesie nu poate fi exercitată fără a primi și a transmite mesaje
celorlalți, indiferent dacă este vorba de conducerea grupurilor de muncă, de relația cu clienții sau
de colaborarea între colegi. Într-o accepțiune foarte largă, comunicarea este procesul prin care
două entități(numiți agenți ai comunicării, comunicatori sau locutori)schimbă între ele informațîi,
mesaje, pe scurt, semnificații.
Comunicarea se dovedește a fi inevitabilă în situațiile de interacțiune, fiind „esențială
pentru viața personală și socială a individului”. Indiferent dacă este vorba de comunicarea de
masă sau de cea interpersonală, dimensiunile sale sunt deopotrivă interesante și aparent,
inepuizabile. Cei care consideră utilă și provocatoare abordarea problemei comunicării, acest
„motor vital, complex și imens al societății” aparține unor categorii foarte variate: educatori,
psihologi, terapeuți, sociologi, lingviști, manageri, lideri, politicieni.
Grupul social constituie cel mai important mijloc de socializare şi integrare socială,
oferă individului securitate şi mijloace de afirmare şi răspunde nevoilor asociative şi de
apartenenţă ale fiinţei umane. De asemenea, datorită dimensiunii sale interactive, grupul devine
mediul şi mijlocul de învăţare a unor roluri sociale, contribuind totodată şi la dezvoltarea
conştiinţei de sine a membrilor săi. Membrii unui grup au o anumită structură, funcţionează
după unele reguli prestabilite, au interese comune şi urmăresc realizarea unor scopuri specifice,
bine delimitate.
Într-o încercare de definire a comunicării didactice Iacob, susține că aceasta ar fi o
“comunicare instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces sistematic de învățare”.
Grupurile școlare ca orice grupuri dezvoltă pe lângă alte caracteristici și faptul că ele se bazează
pe relații de comunicare ce acoperă toate acțiunile și comportamentele referitoare la procesul de
predare-învățare-evaluare.
Elevul aparţine unui grup social special constituit pentru educarea în conformitate cu
normele sociale, pentru a se realiza o bună integrare în societate a acestuia. Intrând în şcoală, în
clasa de studiu, identitatea sa e mai mult legată de grupul de apartenenţă socială, culturală şi de
semnificaţiile evaluative ale acestei apartenenţe.
Grupurile educaţionale se deosebesc de alte grupuri prin scopurile pe care le au. Acestea
implică procesul instructiv-educativ, de formare a indivizilor care fac parte integrantă din grup,
fiind astfel scopuri formative. Scopul clasei de elevi îl constituie acumularea de către fiecare
copil a experienţei cognitive prin procesul de învăţare. Deoarece activitatea principală a
membrilor grupului şcolar este învăţarea, considerată că o formă de muncă, sunt autori care
încadrează acest grup în categoria grupului de muncă. În grupul şcolar, cadrul didactic –
transmiţător de cunoştinţe, organizatorul şi conducătorul grupului, este impus din afară luându-se
în considerare statutele şi rolurile distincte pe care le au membrii acestui grup.
De asemenea se cuvine să amintim existenţa normelor, a regulilor ce trebuie respectate de
toţi şcolarii, persistenţa în timp a grupului, obligativitatea activităţilor comune (Zlate, 1987).
 Deoarece vârsta membrilor grupurilor şcolare este aceeaşi sau apropiată, performanţele şi
orientările lor cuprind numeroase repere comune. Aici, elevii învaţă şi practică conduite sociale
dezirabile.
În grupurile şcolare, numărul membrilor nu e prea mare pentru a favoriza subdiviziuni,
dar nici prea mic pentru a conduce la subiectivism. Interacţiunile specifice acestor grupuri se
realizează pe două niveluri: cadrul didactic-elev (comunicări pe verticală) şi elevi-elevi
(comunicare orizontală), fiecare având particularităţi specifice care diferă atât ca sens cât şi în
ceea ce priveşte mijloacele prin care se realizează. Între componentele umane esenţiale ale clasei,
profesorii şi elevii, se stabilesc raporturi sociale diverse, atât interindividuale cât şi individual –
colective.
Comunicarea elevi – elevi e determinată de poziţiile ocupate de aceştia în cadrul clasei,
de rolurile fiecăruia. Interacţiunea cadru didactic – elev e reglată de planurile de învăţământ, de
programe școlare, de manuale, de cerinţele activităţii şi are un caracter strict determinat şi un
caracter prestabilit. Această influenţă este explicită, directă, profesorul afectând comportamentul
elevului. Forma principală de realizare a acestei interacţiuni este comunicarea verbală. În cazul
interacţiunii elev-elev această se bazează pe comunicarea afectivă, pe relaţiile preferenţiale.
Comunicarea didactică este supusă unor restricțîi, sistematizate E. Păun (1982) și anume:
• profesorul fiind autorul sau co-autorul programului de instruire a elevilor sub aspectul
conținutului, obiectivelor, metodelor și mijloacelor didactice este supus unor restricții de ordin
instituțional el trebuie să respecte anumite cerințe derivate din statutul social al școlii, al locului
și rolului ei;
• competența științifică și cea psiho-pedagogică de care trebuie profesorul să dea dovadă îi
impune anumite limite în predarea unei științe dar și în relaționarea cu elevii. Progresele
înregistrate în domeniul pedagoigei și psihopedagogiei îl transformă pe profesor din unic
detonator și transmițător de informațîi în colaborator al elevilor, în creator și stimulator de
interese;
• relația professor-elevi trebuie să dezvolte un climat socio-afectiv favorabil activității de
învățare, ea are însă anumite particularități dependențe și de situații dar și de tipul de conducere:
democratic, autocratic și laisssez-faire.
Feed-back-ul asigura profesorului: cunoașterea evenimentelor ce pot apărea în actul de
comunicare; obținerea unor informații despre posibilitățile, personalitatea receptorului sau
sugestii despre adecvarea mesajului sau la nevoile elevilor. R. Muchielli (1982) subliniază că
profesorul poate obține informații privitoare la funcționarea feed-backului mai întâi și mai
simplu prin întrebări adresate elevilor privitoare la conținutul transmis, stocat și actualizat; apoi
întrebări și comentarii din partea elevilor în timpul desfășurării procesului de predare- învățare
sau la sfârșitul acestuia. O modalitate de verificare a feed-back-ului o constituie și
comportamentul nonverbal al elevilor care poate deveni mai simplă și eficace dacă profesorul
este atent la acest tip de comportament și manifestă interes pentru “citirea” lui.
Gradul de concentrare a atenției sau neatenția, curiozitatea sau absența acesteia, starea de
oboseală “citibilă” sunt semene ale unui comportament nonverbal. Mimica, gestică vioaie sau
apatică, stenică sau astenică exprimă ceea ce Gordonși Ogston numesc”sincronie interacțională”.
În comunicarea didactică trebuie să existe o “buclă” sau o întoarcere a feed-back-ului în
sensul că profesorul primind mesajul din partea elevilor trebuie să formuleze un feed-back la un
feed-back, pentru aceasta elevul trebuie să aibă posibilitatea să acționeze, să devină el însuși
emițător iar profesorul receptor.
 Comunicarea didactică este dependență de o serie de factori dintre care o mare
importanță o prezintă:
• Gradul de stăpânire a limbii de către elevi și a sistemului de semne. Oricum și o distanță socio-
culturală există între profesori și elevi, importante sunt însă eforturile depuse de partenerii actului
de comunicare, pe de o parte elevii vor face eforturi de asimilare și aprofundare a cât mai multor
elemente specifice fiecărei discipline, iar pe de altă parte profesorul care va încerca să facă
informațiile cât mai accesibile.
• Tipul de conducere care determina și tipul de comunicare. În cazul unei conduceri autocrate,
centrate pe profesor, comunicarea va capăta lateralizare iar feed-back-ul va întârzia sau uneori
nici nu va exista.
Informația poate fi transmisă de la emițător la receptor și prin alte mijloace decât cele
verbale, acestea find constituite din mimica, gestică și pantomimică.
Mimica cuprinde jocul fizionomiei prin care se comunica anumite stări sufletești ce
însoțesc sau nu un mesaj verbal. Mimica este condiționată socio-cultural, pretându-se la
înavățare, la modelare.
Gestica se exprimă prin mișcări ale brațelor, ce întăresc un mesaj verbal. La fel ca și
mimica, gestica apare foarte timpuriu și se consolidează și diversifică prin învățare.
Pantomimica implică mișcări ale capului, trunchiului, picioarelor într-un cuvânt postura
unui individ atunci când comunica, sunt un gen de expresii corporale, motorii care pot fi
percepute vizual.
Mijloacele paraverbale au semnificațîi aparte, ele exprimându-se în caracteristici ale
vocii, particularități de pronunție, intensivitatea vorbirii, ritm, debit, intonație, accent.
În cadrul comunicării didactice, în timpul desfășurării unei lecții un cadru didactic
recurge permanent la mijloace de comunicare nonverbală sau paraverbala care formează un
întreg structurat împreună cu un mesaj verbal.
Dintre tipurile de comunicare cele care predomină în activitatea didactică sunt cele
verbale. Dintre diferențele ce se pot stabili între cele trei forme de comunicare verbală,
nonverbală și paraverbala putem menționa: promptitudinea, rapiditatea codării, transmiterii și
decodarii care sunt mai evidente în comunicarea nonverbală și paraverbala. Apoi trăirile
afective-motivaționale se transmit mai ușor prin comunicarea paraverbala și nonverbală, făcând
poate excepție profesorii ce sunt înzestrați cu aptitudini oratorice și calități empatice. În
comunicarea verbală, mesajul este explicit pe când în cea nonvervala este dominant implicit,
spontan și uneori scapă controlului conștiinței..
Printre funcţiile grupului școlar se regăseşte funcţia de integrare, de reglementare a
relaţiilor sociale, de socializare, precum şi de sancţionare a acţiunilor neconforme cu regulile
stabilite. Cunoaşterea caracteristicilor grupurilor şcolare e necesară deoarece se pot realiza o
serie de schimbări pozitive atât la nivel individual (al elevului), cât şi la nivelul întregului
colectiv şcolar prin conştientizarea valorii acţiunii în grup.

Bibliografie:

1. Neculau, A. Dinamica grupului și a echipei, Editura Polirom, Iași, (2007).

2. Zlate, M. Clasa şcolară – ca grup psihosocial. În P. Popescu-Neveanu, M. Zlate, T. Creţu (ed.),
Psihologie şcolară. Bucureşti (1987).
3.Mariela Pavalache-Ilie. Mozaicul Comunicării,Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2015