Lect.drd.

Ana Maria Lăzărescu

 Defectologia este o ştiinţă psiho-pedagogică ce se ocupă de
persoanele cu handicap, de studiul particularităţilor psihice, de
instrucţia şi educaţia lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică,
de modalităţile corectiv-recuperative pentru verificarea
potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora
în vederea integrării socio-profesionale cât mai adecvate.
 Termenul “deficienţă” ca şi cel de “defectologie” derivă
etimologic din cuvântul latinesc defectus- defecţiune, lipsă,
scădere.
 Defectologia operează cu o serie de termeni:

 Incapacitate – limitarea funcţională a activităţii fizice şi/sau

psihice ca urmare a unei deficienţe.
 Handicap – defavorizare a adaptării persoanei la cerinţele
mediului fizic şi social, ca urmare a deficienţei sale şi a
incapacităţii rezultate din aceasta.
 Dizabilitate- deficit de competenţă manifestat în aria
deprinderilor fizice şi psihice.
 Cerinţe educative speciale – cuprinde un registru larg de tulburări
care se întinde de la deficienţele profunde , la tulburările de
învăţare uşoare. Ele sunt consecutive unei disfuncţii sau deficienţe
de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihomotrică sau ca
urmare a unor condiţii psihoafective, socio-economice sau de altă
natură (absenţa mediului familial, condiţii de viaţă precare,
anumite particularităţi ale personalităţii copilului etc.) care-l
plasează într-o stare de dificultate în raport cu cei din jur.
 Nevoi speciale – se referă la acele persoane care trebuie antrenate
într-un program de asistenţă socială nu numai pentru a putea trece
mai uşor peste perioada de criză apărută în viaţa lor, dar şi pentru
refacerea propriilor resurse şi capacităţi prin efort personal, al
statului şi al comunităţii din care fac parte, în vederea eliminării
treptate a situaţiei dificle prin care trec.
 Ea are ca obiect de studiu fenomenul deficienţei, în multiplele
sale forme şi grade.
 Orice deficienţă reprezintă un handicap în procesul dezvoltării
psihice şi implicit în integrarea copilului deficient în viaţa şi
activitatea socială.
 În principiu, orice deficienţă prezintă un anumit grad de
recuperabilitate. Dar nivelul efectiv al recuperării nu este egal
la toate tipurile de deficienţă şi la toţi copiii deficienţi supuşi
acţiunii psihoeducative.
 Obiectivul teoretic general este acela de cunoaştere a
particularităţilor psihice şi psiho-sociale ale fenomenelor cu
handicap şi pe baza acestora elaborarea celor mai eficiente
strategii corectiv-recuperatorii şi educaţional-incluzive.
 Obiectivele practice constau în aplicarea felxibilă, chibzuită şi
adapatată necesităţilor individuale sau contextuale a
cunoştinţelor şi metodelor (considerate ca fiabile), în vederea
ameliorării şi remedierii handicapurilor constatate, precum şi a
îmbunatăţirii calităţii vieţii acestor persoane.
 Verza E. enumeră câteva dintre obiectivele majore ale
defectologiei perioadei actuale:
 1. dezvoltarea preocupărilor privind psihodiagnoza
diferenţiată a deficienţelor şi precizarea de compensare şi
educare.
 2. elaborarea unor programe şi metodologii adecvate
procesului instructiv educativ în cazul copiilor deficienţi.
 3, formarea pentru şi integrarea în muncă şi în viaţa
societăţii a celor cu deficienţe în funcţie de specificul stării de
handicap.
 4. studierea particularităţilor psiho-fizice şi
comportamentale în scopul punerii la punct a celor mai
eficiente metode de integrare a celor cu deficienţă în viaţa
social-culturală conform capacităţilor de care dau dovadă.
 După Pufan C. sarcinile principale ale defectologiei moderne constau în:
 Stabilirea cât mai precisă a structurii deficienţei şi a posibilitaţilor de
corectare, compensare, recuperare.
 Fundamentarea ştiinţifică cât mai obiectivă a criteriilor de calsificare şi
ierarhizare a tipurilor de deficienţe şi implicit a terminologiei folosite.
 Adecvarea scopurilor, conţinutului şi metodologiei la cerinţele specifice
fiecărui caz concret
 Deplasarea interesului în domeniu către profilaxia deficienţei şi a stărilor de
handicap consecutive acestora
 Reevaluarea activităţilor de orientare şcolară şi profesională în acord cu
evoluţiile din sistemulnaţional de învăţământ şi cu tendinţele manifestate pe
piaţa muncii
 Dezvoltarea abordării psihosociale a handicapului cu accent pe integrare şi
normalizare ca parte a culturii civice în democraţie
 Defectologia oferă de la caz la caz mijloace practice pentru
realizarea fenomenului compensator şi de recuperare socială ,
şcolarizare , profesionalizare etc..
 Recuperarea urmăreşte , pe de o parte să valorifice la
maximum posibilităţile copilului deficient, iar pe de altă parte,
funcţiile psiho-fizice neafectate trebuie astfel antrenate încât
să poată suplini activitatea funcţiilor deficiente pentru a se
ajunge la formarea unor abilităţi ce îi permit persoanei o
integrare active-eficientă în viaţa profesională şi socială.
 Verza E. grupează formele recuperatorii în defectologie în 3
categorii:
 a) Recuperarea prin învăţare

 b) Recuperarea prin psihoterapie

 c) Recuperare prin terapie ocupaţională

 În activitatea de recuperare un element esenţial îl
constituie compensarea.
 Compensarea este o “proprietate a activităţii nervoase de
a utiliza mecanisme de reechilibrare şi înlocuire a celor
aflate în stare de blocaj, deficienţă sau cu uzură temporară
sau definitivă”.
 Compensarea nu se rezumă numai la suplinirea unor
funcţii şi procese psihice , dar ,prin noile activităţi şi
conexiuni pe care le iniţiază , creează condiţii pentru
trasarea unui nou curs favorabil dezvoltării.
 Deficienţe senzoriale: – datorate afectării organelor de
simţ, analizatorilor.
 deficienţe de vedere:

- orbii sau nevăzătorii;

- ambliopii sau slabvăzătorii
 deficienţe de auz:

- surdomuţii
- hipoacuzicii
 deficienţe de vorbire (care se datoresc tot afectării

organelor de simţ)
 Deficienţe motorii
 Deficienţe intelectuale
 Deficienţe de comportament
 Deficienţe asociate – Polihandicapaţii
 Psihopaţii cronici şi alţi deficienţi cu afecţiuni de lungă
durată
 Cazurile la frontiera handicapului
 Handicapul de auz face parte din categoria afecţiunilor
senzoriale.
 Particularităţile dezvoltării psiho-fizice ale copiilor cu
disfuncţii (surzi şi hipoacuzici) şi mijloacele adecvate
compensatorii, instructiv-educative şi recuperatorii în vederea
formării personalităţii şi încadrării lor depline în climatul
socio-profesional sunt studiate de o ştiinţă numită
surdopsihopedagogia.
 Se face imediat după naştere şi în mod mai precis după câteva
luni.
 Depistarea surzeniei se realizează de obicei în familie iar
diagnosticul se pune în special pe bază de observaţii, teste,
chestionarea familiei cu privire la existenţa factorilor de risc
etc.
 Când surzenia este depistată, părintele va merge la audiolog
pentru a preciza gradul şi tipul deficienţei, apoi la specialist
pentru protezare şi pentru instrucţiuni în vederea educării,
formării limbajului şi comunicării.
 Trebuie să se facă cât mai timpuriu pentru a preîntâmpina
perturbările în dezvoltarea personalităţii şi a limbajului.
 Există două categorii de teste în evaluarea auzului copiilor:
teste de triere şi teste de diagnosticare.
 Testele de triere se folosesc la copiii de 4-9 luni care pot sta în
şezut. Ele nu măsoară pragul auditiv ci identifică copiii care
nu răspund normal la solicitări.
 De la 18 luni la 2 ani şi jumătate se pot folosi
tehnicile de cooperare.
 De la 2 ani şi jumătate se pot folosi testele de
performanţă.
 În diagnosticare se foloseşte mult audiometria cu ton pur
(testul cu căştile pentru conducerea aeriană şi conducerea
osoasă).
 Audiometria cu ton pur se poate face în general la copiii de 3-
4 ani. Copilul trebuie să răspundă la un sunet de o anumită
frecvenţă. Semnalul sonor de ton pur este emis de un
audiometru. Audiometrul emite tonuri în spectrul de frecvenţă
a vorbirii (250-4000 Hz). Copilul aude semnalul sonor prin
intermediul unor căşti fixate pe urechi şi conectate la un
audiometru.
 Se mai pot folosi audiometria cu ton pur pentru conducerea
osoasă, asemănătoare cu cea pe conducţie aeriană, prin căşti.
La acestea însă, semnalul este transmis de un mic oscilator,
fixat uşor printr-o bentiţă în spatele urechii, pe osul mastoid.
Audiometrul emite tonuri pure prin vibratorul osos. Semnalul
emis de acesta ocoleşte urechea externă şi medie şi este
transmis pe cale osoasă direct la urechea internă. Semnalele de
conducere osoasă produc vibraţia craniului.
 Un alt procedeu pentru diagnoza pierderii de auz este TESTAREA
IMPEDANŢEI SAU TIMPANOMETRIA. Aceasta se referă la
urechea medie. Pentru ca urechea medie să perceapă sunetul, trebuie
ca timpanul să fie suplu şi să vibreze normal. Dacă urechea medie
este afectată (otită) scade presiunea în urechea medie, timpanul
devine rigid şi o mare parte din expresia sonoră se va întoarce
înapoi.
 Testarea se face astfel: în canalul auditiv se introduce
un ton de testare printr-o sondă în timp ce presiunea
aerului în canal este alternativ crescută şi scăzută.
Canalul auditiv este închis la orificiul extern printr-un
dop de cauciuc şi variind presiunea, se măsoară sunetul
reflectat pe suprafaţa timpanului.
 Pentru recunoaşterea vorbirii şi pentru testarea protezelor auditive se
mai folosesc şi testele verbale - acumetria fonică.
 E o metodă simplă, rapidă, la îndemâna specialiştilor şi a părinţilor.
Vocea folosită la examinare e cea şoptită, de comunicare obişnuită,
strigată.
 Copilul e aşezat pe scaun, cu urechea care se
examinează îndreptată spre examinator, cealaltă fiind
obturată.
 Se începe cu cuvinte bi-trisilabice care în structura lor
fonetică cuprind vocale cu tonalitate joasă , apoi cuvinte
care au vocale cu tonalitate înaltă .
 Se utilizează întâi vocea şoptită, apoi pe cea de
conversaţie obişnuită la diferite distanţe şi apoi vocea
tare (strigată) .
După B.I.A.F. (Biroul Internaţonal de Fonologie) între:
 0-20 dB – audiţie normală. Poate auzi conversaţia fără dificultate.
 20-40 dB – deficit de auz lejer. Hipoacuzie uşoară. Poate auzi
conversaţia dacă nu este îndepărtată sau ştearsă.
 40-70 dB – deficit de auz mediu. Hipoacuzie medie. Poate auzi
conversaţia de foarte aproape şi cu dificultăţi. Necesită proteză.
 70-90 dB – deficit de auz sever. Hipoacuzie severă. Poate auzi
zgomote, vocea şi unele vocale. se protezează.
 peste 90 dB – deficit de auz sever. Surditate (cofoză). Aude sunetele
foarte puternice dar provoacă şi senzaţii dureroase. Se protezează cu
proteze speciale. Şi în aceste cazuri prin protezare pot fi utilizate
resturi minime de auz, dar numai dacă surdul conştientizează
existenţa senzaţiilor auditive.
 Tipurile de surditate se stabilesc în raport cu
locul instalării traumei:
 transmisie
 percepţie
 mixtă
 După momentul apariţiei surdităţii
 înainte de naştere
 în timpul naşterii
 postnatal
 Ca timp (ereditară- dobândită)
 Cauze de natură toxică: drogul, alcoolul, tratamentul mamei cu antibiotice
 Cauze de natură virală: rubeolă la mama însărcinată, gripa mamei gravide,
sifilis
 Cauze de natură umorală:deficienţă în funcţionarea glandelor cu secreţie
internă şi mai ales a tiroidei
 Factorul RH- apare o incompatibilitate: anticorpii mamei luptă împotriva
fătului
 Naştere laborioasă
 Alte cauze: encefalopatii, meningite cerebro-spinale (nu se pot proteza),
traume, accidente, lovituri, otite etc.
 În studierea limbajului copilului surd trebuie să avem în vedere cele
trei structuri ale limbajului: fonetică, lexicală şi gramaticală.
Acestea nu pot fi separate şi nici studiate pe rînd, izolat. Ele se
însuşesc concomitent.
 Copilul surd îşi însuşeşte limbajul sonor în condiţii deosebite de ale
auzitorilor. Lipsindu-le auzul, nu pot să-şi însuşească limbajul sonor
pe baza perceperii şi imitaţiei sonore, în condiţiile relaţiilor cu
auzitorii.
 Deficienţele auzului fizic duc şi la deficienţe ale auzului fonematic
apărând o serie de fenomene dislalice: omit sunete, le sar, le
înlocuiesc, în special pe cele a căror articulaţie nu o văd sau pe cele
finale, frecvent confundă sunetele sonore cu cele surde, introduc
sunete parazite, au greutăţi în coarticulare.
 Însuşirea structurii gramaticale a limbii de către surzi nu se realizează prin
simplă automatizare, ci implică o permanentă intervenţie a gândirii în
vederea realizării analizelor şi sintezelor materialului lingvistic respectiv.
 Surzii trebuie să înveţe lexicul în mod voluntar şi dirijat. Ei
învaţă cu multă dificultate structura gramaticală. Folosesc
verbul cu predilecţie la indicativ, dintre persoane folosesc de
obicei persoana I, III, substantivele le folosesc mai ales la
nominativ, foarte rar genitiv-dativ, nu folosesc sau folosesc
greşit prepoziţiile şi conjuncţiile, abundă greşelile de
exprimare (agramatisma) lipsa acordului subiect-predicat,
lipsa predicatului (peste 50%).
 Cele mai dese greşeli în exprimare sunt cele în formarea
pluralului, lipsa predicatului, nu practică declinarea, folosesc
pronumele numai la forma nominativă, folosesc foarte rar
adjectivele şi nu la grade de comparaţie
 Gândirea surdului are o serie de particularităţi determinate de
lipsa auzului şi implicit a vorbirii.
 În perioada nedemutizată gândirea surdului are un caracter
schematic, limitat şi cu conţinut calitativ şi cantitativ sărac.
Aceste particularităţi ale gândirii surdului influenţează negativ
şi celelalte procese psihice (senzaţii, percepţii, memorie,
sentimente, voinţă etc.).
 Gândirea concretă (cunoştinţele lor se sprijină pe obiecte,
fenomene) şi orientarea practică (analiza şi sinteza se efectuează
în activitatea practică cu obiectele) îşi schimbă treptat, sub
influenţa educaţiei, caracterul. Din gândire concretă devine
abstractă.
 Demutizarea şi învăţarea labiolecturii constituie singurul tratamnet
eficient în surditate. Folosirea resturilor de auz şi aplicarea
protezelor auditive cât mai precoce este absolut necesară.
 Sistemele de bază ale învăţământului copiilor surzi s-au
definitivat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Acestea erau două:
 Sistemul semnelor metodice (abatele Chartes Michel de
l’Epee - care prefera metoda semnelor) şi
 Sistemul german sau metoda orală (Samuel Heinicke)
care respinge ideea exprimării surzilor prin gesturi,
instrucţia să se bazeze pe exprimarea tuturor
cunoştinţelor prin viu grai şi a recepţionării celor spuse
prin observarea feţei şi a poziţiei mişcărilor organelor
fonatoare (labiolectura).
 Labiolectura este o activitate complexă.
 Pentru a putea recepţiona mesajele verbale, trebuie să-şi
orienteze privirea şi să-şi concentreze atenţia spre interlocutor.
 Menţinerea atenţiei este un act voluntar. Oscilaţiile atenţiei
deformează şi îngreunează procesele de înţelegere.
 Educarea atenţiei voluntare şi a efortului susţinut este prima
cerinţă necesară a activităţii de percepere a vorbirii prin citire
labială.
 Memoria, sub multiplele ei aspecte (vizuală, ideo-
motorie) are un rol deosebit de important în
labiolectură.
 Labiolectura spre deosebire de audiţie nu permite totdeauna o
percepere optimă a vorbirii. Legătura dintre imaginea vizuală
a sunetului şi kinesteziile verbo-motorii la surd se stabilesc şi
se fixează mai greu, procesul este mai complex.
 Labiolectura oferă posibilitatea de receptare a vorbirii cu mult
mai redusă ca audiţia.
 Deci surdul nu poate diferenţia numai vizual anumite sunete.
Sesizează însă şi diferenţiază cu mai multă precizie mişcările
buzelor şi ale maxilarelor dar acestea au rol mult mai mic la
formarea fenomenelor decât coardele vocale, mişcările vălului
palatin şi limba.
 I. Prima etapă este examinarea şi evaluarea copilului :
 cunoaşterea potenţialului auditiv;
 cunoaşterea capacităţilor motrice;
 starea aparatului fonoarticulator (integritatea organică şi
funcţională);
 cunoaşterea nivelului limbajului impresiv şi expresiv.

II.Pregătirea copilului pentru terapie:

 înlăturarea negativismului şi crearea dorinţei de a
comunica;
 exersarea şi dezvoltarea acuităţii auditive şi a auzului
fonematic.
III. Formarea priceperilor şi deprinderilor de
labiolectură şi de pronunţie corectă
 Descifrarea pe bază de labiolectură a emisiilor verbale
 Pronunţarea corectă a sunetelor, silabelor, cuvintelor

IV. Folosirea limbajului expresiv lărgit:

 dezvoltarea intensă a vocabularului;
 însuşirea şi aplicarea cunoştinţelor gramaticale;
 formarea deprinderii de a formula enunţuri corecte,
logice, să se exprima în propoziţii corect formulate.

V. Conversaţia liberă
 Protezarea este o metodă adjuvantă în demutizarea şi educarea
surzilor.
 Se poate aplica la toate vârstele.
 Este indicat să înceapă cât mai timpuriu pentru a-l pune în
contact cu mediul sonor.
 Ea nu exclude labiolectura. Imaginile sonore, completate cu
imaginile poziţiilor şi mişcărilor organelor fonatoare fac să
creacsă acuitatea audio-vizuală în recepţionarea vorbirii
interlocutorului.
 La copiii mici procesul protezării întâmpină dificultăţi deosebite
atât datorită specificităţii auditive individuale cât şi nedezvoltării
psihice. La ei se recomandă o perioadă de adaptare cu proteza
care să înceapă la vârsta de 2-3 ani sau mai devreme, în mediul
familial, iar acţiunea de reeducare să se desfăşoare în colaborare
cu neuropsihiatrul şi cu surdopedagogul.
 Mimica şi gesturile joacă un rol important în decodarea
mesajelor de către deficientul de auz.
 Gestul este un semn al mâinii, capului, corpului, prin care se
comunică o dorinţă, un fenomen, o stare afectivă.
 Mimica însoţeşte şi subliniază ideile transmise prin
intermediul limbajului oral. Ea se asociază de multe ori,
involuntar cuvântului, gestului, dându-le mai multă
expresivitate.
 Rolul mimicei este de a acompania, sublinia, preciza mişcările
labiale, contribuind la redarea tonusului afectiv.
Limbajul gestual are anumite caracteristici:
 Sensul concret al gesturilor (despre persoana de faţă în
situaţia de faţă). Nu se discută la general, noţiunile
abstracte nu se discută;
 Descriu obiectul respectiv (casă - arată cu mâinile
acoperişul; pentru “tata” arată mustaţa);
 Folosesc gesturi imitative - imită o acţiune (gestul de a
merge, 1);
 Cele mai multe semne sunt rezervate S-V-Adj-.Adv.;
 Unul şi acelaşi semn poate reprezenta mai multe cuvinte
din limbajul vorbit.
 Limbajul mimico-gesticular are mai multe avantaje şi
dezavantaje.
Avantaje:
 În etapele iniţiale ale dezvoltării limbajului copiii reuşesc să
aibă un bun control asupra mişcărilor mâinii, cu mult înainte
de a putea exercita un control asupra propriei voci;
 Îi oferă posibilitatea de a comunica imediat, direct şi complet
spre deosebire de vorbire pe care o aude distorsionată şi
incompletă;
 Îl învaţă mult mai uşor;
 Pot comunica între ei, pot să-şi transmită experienţa;
 Constituie baza de pornire pentru învăţarea limbajului vorbit,
stă la baza limbajului surdului demutizat.
 Dezavantaje:
 Este foarte sumar, nu poate asigura dezvoltarea intelectuală a surzilor;

 Este sărac, polisemantic (acelaşi gest este folosit atât pentru obiectul acţiunii

cât şi pentru acţiune. Ex. “a tăia” şi “topor” au acelaşi semn, cuţitul şi

pâinea, a bea şi pahar);
 Nu are flexiune. Substantivul nu are număr, gen, caz. Verbul nu se conjugă.

 Alcătuirea propoziţiilor are o topică particulară specifică;

 Traducerea în limbajul verbal este defectuoasă;

 Deoarece şi acţiunea şi obiectul acţiunii sunt exprimate prin acelaşi gest,

majoritatea propoziţiilor sunt fără predicat (Mama pâine cuţit);

 Limbajul gestual împiedică dezvoltarea corectă a limbajului oral, îl duce la

izolare faţă de societate, împiedică integrarea, nu poate fi folosit pe

întuneric.
 Este un mijloc auxiliar în procesul demutizării.
 Reprezintă un sistem de semne în care fiecărei litere a
alfabetului îi corespunde un anumit semn.
 Dactilemele sunt uşor de învăţat şi au mare flexibilitate.
 Orice cuvânt care poate fi reprezentat în scris prin litere poate
fi reprezentat şi prin dactileme.
 Dactilemele sunt folosite pentru redarea numelor proprii sau a
cuvintelor care nu sunt reprezentate printr-un semn propriu.
Avantaje şi limite
Avantaje:
 Citirea labială este foarte greoaie. Folosită concomitent cu
dactilologia uşurează recepţionarea corectă a cuvintelor;
 În emiterea cuvintelor se asociază fiecare fonem cu un anume
semn. Ex. cînd pronunţă „a” face şi semnul cu mâna (strânge
pumnul). Se fixează mai bine sensul cuvintelor.
Dezavantaje:
 Nu poate fi folosit de către copiii mici care nu cunosc literele şi
au mişcări mai puţin precise;
 Îl face să aibă mai puţin interes pentru învăţarea limbajului oral;
 Duce la o vorbire sacadată, ritmul vorbirii este mai defectuos,
pronunţă cu pauze.
 Deficienţa de vedere este inclusă în cadrul deficienţelor
senzoriale datorate organelor de simţ, fiind studiată de
tiflologie.
 Diagnosticul deficienţei de vedere cuprinde o serie de boli
foarte diferite care conduc spre slăbirea sau pierderea funcţiei
analizatorului vizual.
 S-a încercat o sistematizare operativă a cauzelor
ambliopiei şi orbirii:
 malformaţii congenitale;
 cauze sau factori care acţionează pernatal sau postnatal,
în diferite perioade ale existenţei umane.
 Malformaţiile congenitale sunt anomalii morfologice,
morfofiziologice sau metabolice, care se manifestă la
orice nivel de organizare (organic, tisular, celular) la
naştere sau în viaţa postnatală, fiind determinată de
acţiunea prenatală a unui agent cauzal (factori genetici
sau factori din mediul extern) sau de acţiunea lor corelată.
 Malformaţiile congenitale sunt determinate de
acţiunea prenatală a unui agent cauzal care
cuprinde:
a)anomalii ereditare;
 mutaţii genetice;
 mutaţii cromozomiale;

b) anomalii neereditare
 fenocopii;
 anomalii congenitale neereditare.
 Cauzele sau factorii care acţionează în timpul sarcinii, în preajma naşterii sau
după naştere:
 boli infecto-contagioase;
 traumatisme, explozii, răni, accidente, arsuri care pot afecta una sau mai multe
componente ale analizatorului vizual;
 intoxicaţii cu diferite substanţe;
 cauze diverse (iradiaţii nucleare etc).
 Unele boli acţionează în perioada intrauterină determinând malformaţii ale globilor
oculari însoţite de orbire (microftalmia, anoftalmia, anirida, ciclopia, criptoftalmia).
 Sunt şi boli ereditare care produc distrofia corneei, luxaţia cristalinului, cataracta
zonulară etc.
 Unele boli acţionează după naştere (sifilisul congenital, boli infecţioase: infecţia
gonogocică, variola, conjunctivita difterică, rujeola, lepra, tuberculoza produc
ulceraţii ale corneei care duc la orbire), infecţii pe traectul nervului optic, tumorile
etc., traumatismele, intoxicaţiile, meningita, encefalita.
◦ În funcţie de modificările indicilor funcţionali ai vederii:
 afecţiuni care evoluează cu scăderea acuităţii vizuale;
 afecţiuni care evoluează cu alterări ale câmpului vizual, cele mai
frecvente fiind:
 scotoamele patologice, caracterizate prin absenţa imaginii din
C.V., pe zone limitate;
 hemianopsia - lipsa a două jumătăţi simetrice din câmpul vizual;
 afecţiuni care evoluează cu tulburări de adaptare la întuneric şi la
lumniă;
 afecţiuni care evoluează cu alterări ale sensibilităţii cromatice -
constituie dificultăţi de diferite grade în recunoaşterea culorilor
sau lipsa de percepţie pentru culori.
 discromatopsia (pentru verde), daltonismul (pentru roşu),
tritanopia (pentru albastru).
◦ În funcţie de scăderea acuităţii vizuale există următoarea
clasificare:
 ambliopie uşoară cu A.V. între 0,5-03;
 ambliopie medie cu A.V. între 0,2-0,1;
 ambliopie forte cu A.V. sub 0,1-1,10;
 cecitate absolută - fără perceperea luminii;
 cecitate relativă - percepe mişcările mâinii, percepe lumina.
◦ După gradul de scădere a acuităţii vizuale, în sens clinic,
luându-se în calcul şi substratul organic, ambliopiile se
clasifică în:
 ambliopii organice (lezionale: provocate de modificări organice
ale analizatorului vizual);
 ambliopii relative; în care substratul modificărilor organice
existent nu justifică gradul de diminuare a funcţiei vizuale;
 ambliopii funcţionale, pure, absolute, fără modificări organice.
◦ După gradul lezării optice şi nivelul utilizării resturilor de
vedere există:
 orbirea absolută (vederea are valoarea 0, fără perceperea luminii);
 orbirea socială sau practică (minimul de vedere restantă nu este
suficient pentru orientarea în spaţiu);
 alterări întinse ale câmpurilor vizuale (până la 5-10%).
 ◦ După momentul instalării bolii de fond, în funcţie de care
există:
 deficienţă vizuală congenitală;
 deficienţă dobândită;
 deficienţă vizuală la vârsta micii copilării (0-2 ani), la vârsta
preşcolară (3-6 ani), la vârsta şcolară mică (7-10 ani) şi după
această vârstă.
 Se consideră că a survenit o ambliopie atunci când
diferenţa A.V. între cei doi ochi este de minimum 0,3 (3/10).
 Cel mai afectat proces asupra căruia se resimt consecinţele
ambliopiei este percepţia vizuală.
 Percepţiile lor vizuale sunt specifice (lipsite de precizie,
neclare, fragmentate şi frecvent distorsionate, lacunare),
dificultăţile variind atât prin formă cât şi prin intensitatea lor.
 Apar erori în recunoaşterea obiectelor, desenelor, ilustraţiilor
şi de aici imagini difuze, imprecise.
 Percepţia vizuală poate fi antrenată şi perfecţionată printr-o
serie de măsuri bazate în special pe compensare, folosind
intens receptarea tactil-kinetică.
 Reprezentările sunt şi ele afectate deoarece sunt dependente
de integritatea analizatorilor existând un decalaj între
cantitatea şi calitatea reprezentărilor şi cunoştinţelor verbale.
 Fondul de reprezentări este mai sărac, deoarece şi experienţa
cognitivă şi practică este mai săracă;
 Unele reprezentări sunt incorecte, incomplete, deformate sub
aspectul formei, mărimii, culorii, raporturilor spaţiale,
dimensiunilor, detaliilor;
 Reprezentările sunt destul de puţin eficiente în activitatea
cognitivă şi practică, lipsite de mobilitate, uneori denaturate
sub aspectul raportului dintre componentele obiectului sau
dintre obiectele însele;
 În pofida unor limitări fizice şi psihice legate de privarea
vizuală, de cecitate, dezvoltarea intelectuală globală a copiilor
şi tinerilor nevăzători, aşa cum este măsurată prin diferite teste
nu este fundamental diferită de cea a văzătorilor.

 Dezvoltarea limbajului este mai lentă faţă de normal şi apar

disfuncţionalităţi între imaginile şi cuvintele care le
desemnează.

 Memoria se consideră a fi superioară văzătorilor, deoarece

este nevoit să facă apel frecvent la ea, antrenând-o continuu
 Se insistă în mod sistematic asupra funcţiilor perceptive şi
motorii ale copilului deficient vizual.
 Se urmăresc patru mari grupe de obiective:
I. Educaţia sistematică a simţurilor rămase intacte
• educarea resturilor de vedere sub control medico-
pedagogic
• educarea auzului – perceperea, identificarea şi
diferenţierea sunetelor şi zgomotelor
• educarea simţului tactil – perceperea formelor şi
contururilor, perceperea, identificarea şi diferenţierea
caracteristicilor percepţiilor pentru pipăit
• educaţia kinestezică – poziţia membrelor, a corpului,
senzaţiilor corporale şi kinestezice
 II. Educaţia orientării spaţiale
• cunoaşterea spaţiilor diverse şi a particularităţilor lor prin tatonare
• localizarea şi căutarea surselor fixe şi mobile ale zgomotului

recunoaşterea unor obstacole prin tatonare cu piciorul

III. Învăţarea mişcărilor elementare
• se stimulează dorinţa de a se mişca liber, fără teamă
• se educă mişcările elementare
• recuperează retardările în dezvoltare
IV. Învăţarea tehnicilor de bază ale activităţilor şi jocurilor pentru
nevăzători
• îmbogăţirea experienţei copilului nevăzător referitoare la mişcare, a mânuirii jucăriilor şi
obiectelor
• învăţarea rolului în colectivitatea în care se educă sociabilitatea prin acţiune comună.
 Sistemul modern şi revoluţionarea instruirii nevăzătorilor se
datoreşte lui LOUIS BRAILLE. El a realizat un sistem unitar
de scriere şi citire, adaptat perfect la structura anatomo-
fiziologică a analizatorului tactil.

 Alfabetul Braille reprezintă o construcţie punctiformă (în

relief) a semnelor, constituind un mijloc adaptat posibilităţilor
de reflectare prin interacţiunea dintre tact şi mişcare.
 Alfabetul realizat de Braille este format din 76 de semne
diferite, fiecare semn fiind alcătuit din 1 până la 6 puncte.
 Cele 6 puncte care formează grupa fundamentală sunt aşezate
pe două coloane paralele, fiecare fiind alcătuită din trei puncte
care se numerotează astfel: începând din stânga sus – 1, 2, 3 şi
din dreapta sus – 4, 5, 6.
 Punctele au o înălţime de 1 mm şi o distanţă, din centrul
fiecăruia, egală cu 2,5 mm. Aceste caracteristici ale înălţimii
şi distanţei corespund pragului maximal al sensibilităţii tactile
ale corpusculilor senzitivi.
 Primele 10 litere ale alfabetului se bazează pe folosirea
punctelor 1, 2, 4, 5 din grupa fundamentală, mai exact celor
patru puncte din partea de sus a acesteia.
 Pentru scrierea în Braille, se foloseşte o plăcuţă cu căsuţe care
îl ajută pe nevăzător să înţepe uniform hârtia cu punctatorul,
iar litera apare pe partea opusă a hârtiei înţepate.

 Scrierea în Braille se realizează de la dreapta la stânga, astfel

încât semnul punctat ce formează litera să poată fi citit de la
stânga la dreapta, ca în scrierea normală.

 În Braille, scrierea se realizează pe verticalitate, în timp ce la

scrierea normală, cursul este orizontal.
 Orientarea profesională şi încadrarea în munca productivă a
deficienţilor de vedere au o semnificaţie cu mult mai
complexă decât la omul normal.
 Orientarea şi încadrarea în muncă a nevăzătorilor şi a
ambliopilor nu se poate face decât pe baza unui examen
multilateral al condiţiilor medicale, fizice şi psihofiziologice.
 Este necesar, pentru orientarea şi încadrarea în muncă a
nevăzătorilor, să se organizeze perioada de pregătire
preliminară pentru profesionalizare. Această perioadă are şi un
rol de diagnostic în orientare şi poate fi organizată pe perioade
diferite, în raport cu vârsta deficientului, cu gradul de cultură,
cu deprinderile formate anterior.
 Handicapurile fizice sunt invalidităţi corporale determinate de
modificări patologice exterioare sau interioare localizate la
nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale
sale.
 Ele sunt abateri de la normalitate prin dereglări
morfofuncţionale care duc la instalarea unor dezechilibre şi
evoluţii nearmonioase.
 Deficienţele funcţionale se produc prin insuficienţă sau lipsă,
prin exagerare sau hiperfuncţiune, prin dezechilibru sau
necoordonarea funcţiilor fizice şi în special a celor motrice.
Etiologia handicapurilor fizice
  Cauzele handicapurilor fizice prezintă o mare varietate şi pot
afecta în grade diferite organismul.
 Ele pot fi sistematizate după diferite criterii în mai multe

categorii.
 Un prim criteriu ar fi: cauze interne determinate de procesele

de creştere şi dezvoltare şi de natura funcţiilor somatice,

organice, psihice şi externe, respectiv condiţiile de mediu şi
viaţă.
Un alt criteriu - de împărţire a cauzelor în predispozante, favorizante,
determinante (declanşatoare).
 Cauzele predispozante sunt în legătură cu ereditatea
(descendenţii prezintă de regulă asemănări morfologice şi
funcţionale cu ascendenţii şi colateralii - fraţi, surori, rude
apropiate) şi cu influenţe nocive pe care le suferă organismul fătului
în viaţa intrauterină: debilitatea congenitală, imaturitatea, naşterea
prematură, accidentele obstreticale.
 Cauze favorizante sunt: condiţii inadecvate a activităţilor, regim
alimentar necorespunzător, hrană insuficientă, nivel scăzut de aer şi
lumină în locuinţă, îmbrăcăminte incomodă defectuos confecţionată,
dormitul în paturi prea moi cu perne multe, boli cronice,
convalescenţe lungi, intervenţii chirurgicale dificile, anomalii
senzoriale.
 Cauze determinante- acţionează atât în timpul perioadei
intrauterine, cât şi postanatal. În prima categorie se încadrează
factori ce ţin de o anumită patologie maternaă (sifilis,
tuberculoză, tulburări endocrine şi hematologice, maladii
ereditare etc.) şi factori externi sau supraadăugaţi (expunere la
radiaţii, traumatisme abdominale ale mamei, intoxicaţii
cronice cu alcool, medicamente, plumb, avitaminoze, mediul
de muncă şi de viaţă, vârsta prea înaintată a părinţilor).
 În a doua categorie sunt incluşi factori care afectează în mod
nemijlocit copilul (manevre obstetricale inoportune ce se pot
solda cu fracturi, deformări sau compresiuni ale unor zone
anatomice delicate, traumatisme osoase, craniene ori
scheletale, boli sau intoxicaţii ale copilului, suprasolicitare
osoasă sau musculară).
Clasificarea handicapurilor fizice
  Se disting două mari categorii de handicapuri fizice.

- morfologice sau de structură

- funcţionale sau de activitate
 Ambele pot fi subgrupate în raport de întinderea şi

profunzimea afecţiunii în globale (generale sau de ansamblu)

şi parţiale (regionale sau locale).
Deficienţe morfologice
 Deficienţe morfologice globale sunt: de creştere, de nutriţie, de
atitudine, la nivelul tegumentelor, ale musculaturii, ale oaselor, ale
articulaţiilor şi de comportament.
 Deficienţe morfologice parţiale cuprind deficienţe ale capului, feţei,
gâtului, deficienţe ale trunchiului (torace, abdomen, spate, coloană
vertebrală, bazin), deficienţe ale membrelor superioare, ale membrelor
inferioare.
Deficienţe funcţionale cuprind:
 Deficienţe ale aparatului neuromuscular (diferite forme şi grade de
paralizii), mişcări atetozice şi corioatetozice, tulburări de mers,
echilibru, coordonare, ritm, apucare etc.
 Deficienţe şi tulburări ale aparatelor şi marilor funcţiuni: aparatului
respirator, cardiovascular, digestiv, sistemului endocrin, organelor de
simţ.
Educarea şi recuperarea persoanelor cu deficienţe fizice şi
neuromotorii
  În procesul de educare şi recuperare neuromotorie se

foloseşte un complex structurat de tehnici şi activităţi , menit

să redea parţial sau total mobilitatea normală a întregului
organism sau a unor segmente ale acestuia.
 Schemele terapeutice şi manevrele recuparatorii depind de

deficienţele fizice sau neuromotorii concrete, existând

numeroase metode complexe de intervenţie bine puse la punct.
 În alegerea strategiilor , metodelor şi procedurilor corectiv-

recuperatorii nu trebuie neglijat rolul benefic al compensării.

În handicapul psihoneuromotor se foloseşte mult recuperarea prin
kinetoterapie, având următoarele obiective:
 conştientizarea capacităţii de e executa mişcări apropiate de cele
normale şi normalizarea răspunsului motor (voluntar şi automat);
 aaasigurarea forţei şi rezistenţei în schemele de mişcare ,
necesare realizării activităţilor rutiniere cotidiene, precum şi a
sarcinilor de muncă;
 creşterea forţei şi rezistenţei musculare, precum şi menţinerea
capacităţilor de efort fizic în activităţi profesionale;
 ameliorarea coordonării psihomotorii;
 recuperarea mobilităţii articulare şi optimizarea acesteia;
 prevenirea şi eliminarea contracturilor sau a retractului provocate
de folosirea disproporţionată a forţei musculare prin întărirea
muşchilor antagonişti.
Readaptarea şi îngrijirea copilului cu deficienţe fizice
 Procesul readaptării urmăreşte refacerea , compensarea pierderii sau a
limitării unor funcţii.
 Readaptarea nu implică îngrijirea medicală ci măsuri de reabilitare care să
asigure inserţia socială a persoanelor cu handicap.
 Readaptarea cuprinde toate măsurile care vor permite reducerea impactului
stării de deficienţă şi incapacitate.
 Pentru asigurarea readaptării sunt necesare:

-depistarea , diagnosticarea şi intervenţia precoce;

-îngrijirea şi tratamentul medical;
-asistenţa şi consiliere socială, psihologică, familială;
-asigurarea mijloacelor tehnice care să favorizeze mişcarea;
-asigurarea autoîngrijirii – mobilitate, comunicare, viaţa de zi cu zi;
-servicii de învăţământ special;
-servicii de formare şi reinserţie profesională
 Formularea unei definiţii unitare a deficienţei mintale este
foarte dificilă. Aşa se explică şi diversitatea termenilor
utilizaţi de-a lungul anilor de autori diferiţi. Cele mai
frecvente sunt:
 arieraţie mintală
 Amenţie
 oligofrenie
 insuficienţa mintală
 Înapoiere mintală
 Retardare mintală
 Întârziere mintală
 Deficienţa mintală - indică o scădere, o diminuare în
funcţionarea mintală.
 Deficienţele mintale definesc stări de nedezvoltare, opriri în
dezvoltare sau dezvoltare incompletă a activităţii psihice, prin
insuficienţă cerebrală instalată sub acţiunea unor factori
prenatali, perinatali sau postnatali.
 Trăsătura comună a tuturor celor cu deficienţă mintală constă
în incapacitatea de a desfăşura activitatea, în special în
activităţi ce implică în mare măsură operaţiile de abstractizare,
generalizare, sau operaţiile instructiv-educative la nivelul
realizat de indivizi de aceeaşi etate şi care au avut condiţii
similare de dezvoltare.
 Etiologia este greu de stabilit atât datorită diversităţii
factorilor nocivi, cât şi datorită faptului că una sau mai multe
cauze pot provoca handicapul.
 Etiologia este multifactorială sau posibilitatea ca unul dintre
factori să deţină o pondere dominantă. Indiferent însă de
natura acestui factor implicarea lui patologică se resimte
predilect în sfera intelectului.
 Factorii etiologici acţionează în diferite perioade ale evoluţiei
individului (pre-, peri-, postnatală) determinând forme de
intensitate diferită, singulare sau asociate.
 Cele mai frecvente cauze ar fi: leziuni şi disfuncţionalităţi ale
S.N.C., factori ereditari concretizaţi în aberaţii cromozomiale,
vârsta prea fragedă sau prea înaintată a părinţilor, tulburări
degenerative sau metabolice care influenţează dezvoltarea
normală a sistemelor cerebrale, bolile infecţioase, traume
fizice la nivelul craniului cu efecte negative asupra S.N.C.,
intoxicaţii alcoolice sau cu diferite substanţe chimice cu efecte
negative asupra S.N.C., factorii stresanţi şi oboseala exagerată
a gravidei, factorii socio-economici, prin neasigurarea
alimentaţiei suficiente, privarea afectivă a copilului la vârste
mici, radiaţiile etc
Pe baza acestora s-a ajuns la următoarea clasificare:
 Intelectul de limită sau liminar – Q.I. – 85-90 şi marchează

graniţa dintre normalitate şi handicap;

 Debilitate mintală – handicap mintal uşor – lejer – Q.I. – 50-

85;
 Handicap de intelect moderat – imbecilitate – Q.I. – 20-50;

 Handicap mintal sever (profund) – idiot – Q.I. sub 20.

 În recuperarea deficientului mintal, trebuie să se ţină seama de
aspectul medical, psihologic, pedagogic şi sociologic.
 depistarea nu se poate realiza decât în cadrul unei echipe
disciplinare formată din medic, psiholog, defectolog
 Activitatea acestei echipe se va îndrepta spre investigarea
clinică şi elaborarea diagnosticului, recomandarea şi urmărirea
aplicării tratamentului etiopatogenetic, alegerea activităţii
educativ-compensatorii optimă, în raport de cazurile
individuale.
Principalele forme de recuperare sunt realizate prin:
 învăţare - realizată cu metode şi procedee diferite, adaptate în

funcţie de forma învăţării

 recuperare prin psihoterapie - la deficienţa mintală uşoară şi

medie care contribuie la refacerea psihică şi psihosocială.

Rezultate mai bune se obţin prin psihoterapia sugestivă şi de
relaxare dată fiind capacitatea sugestivă a acestora şi faptul că
sunt uşor influenţabili şi dependenţi de cei din jur.
 recuperare prin terapie ocupaţională - reprezintă baza şi

poate fi aplicată cu succes în toate formele de handicap

(ludoterapie, meloterapie, artterapie, prin dans, ergoterapie).
 În recuperare se urmăreşte:
-valoarea maximă a posibilităţilor individuale,
-antrenarea funcţiilor psihice nealterate astfel încât să poată
prelua activitatea funcţiilor afectate în vederea formării unor
abilităţi şi comportamente care să-i permită integrarea optimă
în viaţa profesională şi socială,
-pregătirea psihologică pentru a-şi crea o stare afectiv-
emoţională corespunzătoare.
 Pentru acestea sunt necesare:

-Cunoaşterea particularităţilor psiho-intelectuale ale copilului;

-Stabilirea diagnosticului şi prognozei
-Utilizarea unei metodologii adecvate