1.

LOCUL ŞI ROLUL PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE ÎN CADRUL ŞTIINŢELOR PSIHOPEDAGOGICE:

“Psihopedagogia specială sau defectologia este o știință ce se ocupă de

persoanele cu handicap, de studiul particularităților psihice, de instrucția
și educația lor, de evoluția și dezvoltarea lor psihică, de modalitățile
corectiv-recuperative, pentru valorificarea potențialului uman existent și
formarea personalității acestora, în vederea integrării socio-profesionale
cât mai adecvată”.(E. Verza, 1995)
2. CADRUL CONCEPTUAL ŞI TERMINOLOGIA PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE:

Clarificarea noţionalã şi operaţionalã a conceptului de “handicap”:

Traumatismul inițial sau maladia existente încă de la naștere sau dobândite;

Deficiența pierderea sau alterarea unei structuri sau funcții (leziune anatomicã, tulburare psihologicã, rezultând în
urma unei maladii, accident în evoluția normalã, dar și a unor carențe psihoafective (pierderea părinților sau
neglijența pedagogicã). Deficiențe frecvente: auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale etc.

Incapacitatea reducerea parțialã sau totalã a posibilității de a realiza o activitate (motricã sau cognitivã) sau un
comportament.

Exemple: incapacitate de comunicare, de igienã personalã, de locomoție etc. Incapacitatea depinde, dar nu
obligatoriu, și nu de o manierã univocã, de deficiențã. Atât deficiențele, cât și incapacitățile, pot fi vizibile sau
invizibile, temporare sau permanente, progresive sau regresive

Handicapul este o funcție a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. El survine

atunci când aceste persoane întâlnesc obstacole culturale, materiale, sociale, care le
împiedicã sã acceadă la diversele sisteme ale societății, disponibile pentru ceilalți cetățeni.
Astfel, handicapul rezultã din pierderea sau limitarea posibilităților de participare pe picior
de egalitate, cu ceilalți indivizi, la viața comunității“.(Ph. Wood, 1982).
Neputând fi determinate prin repere ferme și rigide, stările de handicap trebuie interpretate
ca variabile dependente de situații sociale trăite de subiectul în cauzã.

CADRUL CONCEPTUAL, STADIUL ACTUAL ȘI TENDINȚELE PRIVIND REABILITAREA.

Aspectul functional - Incapacitatea - reprezintă o pierdere, o diminuare totală sau parțială a posibilităților fizice,
locomotorii, mintale, senzoriale, neuropsihice etc., consecință a unei deficiențe care împiedică efectuarea
normală a unor activități.
Indiferent de forma de manifestare (fizică, senzorială, mintală etc.), incapacitatea conduce la modificări ale
capacității de adaptare, la un anumit comportament adaptiv, la performanțe funcționale care determină apariția
unor forme, mai mult sau mai puțin grave, cu efecte în dezvoltarea nivelului de autonomie personală,
profesională sau socială.
Altfel spus, incapacitatea reprezintă perturbarea sau limitarea capacității de îndeplinire normală a unei activități
sau a unui comportament; această tulburare poate avea un caracter reversibil sau ireversibil, progresiv sau
regresiv.
Incapacitatea poate fi evaluată, în funcție de natura deficienței care o determină, prin:
- probe care conduc la stabilirea coeficientului de inteligență, la evaluarea gradului de diminuare a acuității
auditive, a coeficientului de vedere, a gradului de dezvoltare motorie etc. ;
- investigații de natură medicală care întregesc informațiile cu privire la gravitatea sau prognoza
socioprofesională a incapacității respective ;
- investigații sociologice care urmăresc consecințele incapacității asupra relațiilor și vieții sociale a persoanei
deficiente.

Dificultățile întâlnite de persoanele cu handicap sunt multiple și complexe ceea ce face dificilă
sistematizarea lor.
O sistematizare aproximativă a condus la următoarea clasificare a grupelor dificultăți:
- dificultăți de ordin general;
 - dificultăți de deplasare și mișcare, pentru cei cu deficiențe fizice ;
- dificultăți de exprimare și comunicare, pentru cei cu deficiențe senzoriale ;
- dificultăți de adaptare la modul de viață cotidian și la rigorile vieții sociale, pentru cei cu deficiențe mintale și
intelectuale;
- dificultăți de întreținere pentru persoanele lipsite de resurse și venituri sau care au venituri mici.

Reabilitarea se referă la un proces destinat să ofere persoanelor cu dizabilități posibilitatea să ajungă la niveluri
funcționale fizice, psihice și sociale corespunzătoare, furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul cărora își
pot schimba viața în direcția obținerii unui grad mai mare de independență. Există tendința de a utiliza în cuplu
noțiunile de abilitare și reabilitare, prima referindu-se la acele funcții care nu mai pot fi recuperate prin
intervenții de specialitate; în schimb prin mecanismele de compensare se pot forma acele abilități sau capacități
de bază necesare pentru integrarea socială și profesională.

în anul 1994, Organizația Internațională a Muncii (OIM), UNESCO și Organizația Mondială a Sănătății (OMS) au
elaborat un document de poziție comună cu privire la reabilitarea bazată pe comunitate (RBC). Aceasta
reprezintă o strategie din cadrul de dezvoltare generală a comunității pentru reabilitarea, îmbunătățirea calității
vieții, egalizarea șanselor și incluziunea socială a tuturor persoanelor cu dizabilități.

Reabilitarea bazată pe comunitate se referă la toate categoriile de vârstă și este implementată prin eforturile
concertate ale persoanelor cu dizabilități, familiilor acestora și comunităților de care aparțin, precum și ale
serviciilor de educație, medicale, sociale și profesionale existente la nivelul comunității. Obiectivul principal al
RBC-ului constă în dezvoltarea și alorificarea potențialului persoanelor cu dizabilități prin intermediul serviciilor
și oportunităților creeate la nivelul comunității, în beneficiul tuturor membrilor acesteia.

Incluziunea socială se referă la schimbarea atitudinilor și practicilor din partea

indivizilor, instituțiilor și organizațiilor, astfel încât toate persoanele, inclusiv
cele percepute ca fiind „diferite" din cauza unor
deficiențe, a apartenenței etnice, condițiilor focioeconomice de viață etc, să
poată contribui și participa în mod egal la viața și cultura
comunității din care fac parte.
Operațional, acest termen poate fi înțeles și astfel: ondiscriminare + acțiune
pozitivă — incluziune socială.
Incluziunea în școala mea care are la bază drepturile omului

De când a fost inițial concepută la începutul sec. al XX-lea și până în prezent, „educația incluzivă” a fost
interpretată
ca „incluzând elevii cu dizabilități” sau „cu cerințe speciale de învățare” în învățământul convențional. Mulți
încă mai înțeleg astfel termenul.
Educația incluzivă este despre cum dezvoltăm și cum gândim școlile și programele și activitățile noastre astfel
încât toți elevii să poată învăța și participa împreună.
Educația incluzivă este despre asigurarea accesului la o educație de calitate pentru toți elevii, răspunzând
eficient cerințelor lor diverse, cu sensibilitate, acceptare, respect și susținere. Elevii participă la un program de
educație în cadrul unui mediu comun de învățare, în care există sprijin pentru diminuarea și îndepărtarea
barierelor și a obstacolelor care pot duce la excludere.
Educația incluzivă se desfășoară într-un mediu comun de învățare, un cadru educațional în care elevi din
diferite medii și cu diferite abilități învață împreună într-un mediu incluziv. Mediile comune de învățare sunt
folosite pentru cele mai multe dintre orele obișnuite ale elevilor și pot include ore în sălile de clasă, în spațiile
pentru bibliotecă, sala de sport, sala de festivități, spații speciale pntru muzică și cantine, terenuri de joacă și
comunitatea locală. Astfel, un mediu comun de învățare este un loc în care elevii cu dizabilități intelectuale sau
alte cerințe speciale pot învăța alături de colegii lor și nu separat.
Experiența din România:
Pentru țara noastră, în timpul regimului comunist, instituționalizarea copiilor a reprezentat principala
modalitate de protecție a copilului. în urma politicilor pronataliste Asistența și protecția specială a
copiilor/persoanelor cu diferite tipuri de deficiențe/handicap au fost asigurate de mai multe organisme
guvernamentale : Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap (SSPH), devenit în 2003
Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH), Autoritatea Națională pentru Protecția
Drepturilor Copilului (ANPDC), Ministerul Sănătății și Familiei (MSF), Ministerul Muncii și Solidarității
Sociale (MMSS), Ministerul Educației și Cercetării (MEC). Această stare de fapt a permis apariția a
numeroase confuzii și tensiuni în sistem, cu o risipă a resurselor și dezorientarea beneficiarilor
(persoanele cu dizabilități și aparținătorii acestora); ulterior, în aceste structuri, ca și în domeniul
legislativ, au intervenit unele modificări de organizare administrativă sau de revizuire a pachetului de
acte normative, specifice unor perioade de tranziție.
Indicatori posibili pentru a evalua incluziunea în școala dvs. :
1. Toți elevii sunt repartizați în clase corespunzător vârstei lor.
2. Școala și facilitățile sale sunt accesibile din punct de vedere fizic tuturor elevilor.
3. Școala cunoaște ce organizații profesionale, paraprofesionale, grupuri de promovare și
organizații comunitare pot oferi resurse pentru o educație incluzivă, de care vor
beneficia elevi din medii diverse și cu diferite abilități.
4. Școala folosește mai multe tipuri de evaluări pentru elevi și nu evaluează elevii pe
baza testelor de performanță și nici nu publică rezultatele.
5. Școala are prevăzute măsuri pentru a acorda asistență elevilor cu dizabilități și/sau
cerințe speciale, mai ales din punct de vedere al protejării lor și al mijloacelor pentru
cerințele lor de învățare (de ex. , materiale
Braille, persoane care cunosc limbajul semnelor, resurse plurilingve).
SURSE
https://anyflip.com/rduiv/uclh/basic

Ahttps://www.living-
democracy.com/ro/principals/human-rights-based-
school/inclusiveness-of-my-human-rights-based-
school/

Adaugă un
suhttps://documente.net/download/alois-ghergut-
psihopedagogiebtitlu