Masterand:

Oprea ( Sârbea) Violeta-Alina

SOAS anul I

Centre destinate persoanelor cu dizabilități - o condiție a

dezvoltării comunitare?

Definiţia dizabilităţii este discutabilă din mai multe motive. Abia în secolul trecut a fost
folosit termenul de "dizabilitate" pentru a se referi la o clasă distinctă de oameni. Din punct de vedere
istoric, cuvântul "dizabilitate" a fost folosit ca un sinonim pentru "incapacitate". Diferite condiţii sunt
considerate deficienţe: paraplegie, surditate, orbire, diabet, autism, epilepsie, depresie, HIV, etc.,
toate fiind clasificate ca "dizabilităţi". O dizabilitate ar putea fi definită ca o consecinţă a unei condiţii
care limitează o persoană de a utiliza una sau mai multe dintre abilităţile ei/lui, cum ar fi mersul pe
jos, vorbirea, văzul, auzul, raţionamentul sau abilităţile de învăţare.1
Există o diferență între dizabilitate și handicap? Ce înseamnă handicap?
Conform Legii 448/2006 persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social,
neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total sau le
limitează accesul cu şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul
integrării şi incluziunii sociale2.
Un handicap este o constrângere fizică sau una legată de atitudine, care-i este impusă unei
persoane, indiferent dacă acea persoană are sau nu o dizabilitate3.
În documentele editate sub egida UNESCO referitoare la terminologia educaţiei speciale şi a
disciplinelor ei conexe, cum ar fi psihopedagogia medicală, psihopedagogia medico-socială sau
psihologia copilului cu cerinţe speciale, se subliniază faptul că domeniul asistenţei persoanelor cu
cerinţe speciale (în principal, persoane cu diferite tipuri de deficienţă sau handicap, dacă avem în
vedere contextul social la care se raportează aceste persoane) utilizează informaţii furnizate de
medicină (pediatrie, neuropsihiatrie, neuropatologie, neurologie infantilă, oftalmologie, oto-rino-
laringologie, ortopedie, audiologie, igienă etc), psihologie, pedagogie, sociologie, asistenţă socială,
ştiinţe juridice, în studiul personalităţii persoanelor cu diferite tipuri de deficienţă (mintală, auditivă,

1
Oancea Raluca & Chris van Mannen, Ghid de bune practici pentru o bună interacțiune cu persoanele cu
dizabilități,2013, p.5
2
Legea 448/2006 cu modificările și completările ulterioare
3
Oancea Raluca & Chris van Mannen, Ghid de bune practici pentru o bună interacțiune cu persoanele cu
dizabilități,2013, p.6
vizuală, somatică, de conduită, de limbaj etc.) sau a persoanelor aflate în dificultate privind integrarea
şi relaţionarea lor cu instituţiile comunităţii ori cu semenii lor din comunitatea din care fac parte.
Altfel spus, domeniul asistenţei persoanelor cu cerinţe speciale împrumută termeni, concepte din alte
discipline a căror semnificaţie este utilizată într-o manieră interdisciplinară distinctă, în funcţie de
varietatea formelor de deficienţă şi de inadaptarea consecutivă tipului de deficienţă. De asemenea,
câmpul de acţiune al acestui domeniu se situează între studierea stării de normalitate şi a stării
patologice, parcurgând un traseu complex care include prevenirea, depistarea, diagnoza, terapia,
recuperarea, educarea, orientarea şcolară şi profesională, integrarea socială şi monitorizarea evoluţiei
ulterioare a persoanei aflate în dificultate. Toate aceste etape pot fi incluse într-o formulă specifică
acestui domeniu care justifică în mare parte caracterul său pragmatic - asistenţa psihopedagogică şi
socială.
Asistenţa psihopedagogică şi socială a persoanelor cu cerinţe speciale (persons with special
needs) constituie un ansamblu de măsuri de natură psihologică, pedagogică şi socială în vederea
depistării, diagnosticării, recuperării, educării, instruirii, profesionalizării, adaptării şi integrării
sociale a persoanelor care prezintă o serie de deficienţe de natură intelectuală, senzorială, fizică,
psihică, comportamentală sau de limbaj, precum şi a persoanelor aflate în situaţii de risc din cauza
mediului în care trăiesc, resurselor insuficiente de subzistenţă sau prezenţei unor boli cronice ori a
unor fenomene degenerative care afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică.
Asistenţa socială a persoanelor cu cerinţe speciale reprezintă o componentă fundamentală a
asistenţei generale acordate acestor persoane, iar din punctul de vedere al eficienţei intervenţiei ea
trebuie corelată cu intervenţia psihologică, pedagogică, medicală etc. la nivelul unei echipe
interdisciplinare.
Componentele fundamentale ale asistenţei psihopedagogice şi sociale sunt:
a) psihologică: - cunoaşterea particularităţilor specifice dezvoltării psihice a persoanei şi a
tuturor componentelor personalităţii;
- atitudinea şi reacţiile persoanei în raport cu deficienţa sau cu incapacitatea sa
şi în relaţiile cu cei din jur;
- modul de manifestare a comportamentului în diferite situaţii;
- identificarea disfuncţiilor la nivel psihic ;
- identificarea căilor de recuperare/compensare a funcţiilor psihice afectate;
- asigurarea unui cadru de securitate şi confort afectiv pentru menţinerea
echilibrului psihic şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii;
b) pedagogică: - evidenţierea problemelor specifice în educarea, instruirea şi profesionalizarea
persoanelor cu diferite tipuri de deficienţe;
 - adaptarea obiectivelor, metodelor şi mijloacelor de învăţământ la cerinţele
impuse de particularităţile dezvoltării psihofizice a persoanelor cu cerinţe educative speciale;
- adaptarea/modificarea conţinutului învăţământului în funcţie de nivelul
evoluţiei şi dezvoltării biopsihice a subiecţilor supuşi educaţiei;
- asigurarea unui cadru optim de pregătire, astfel încât fiecare subiect supus
educaţiei şi instruirii să asimileze un minimum de cunoştinţe şi deprinderi practice necesare integrării
sociale;
c) socială: - inserţia bio-psiho-socio-culturală a persoanei în realitatea socială actuală sau în
schimbare pe axele: profesională, familială, socială;
- acţiuni de prevenire şi combatere a manifestărilor de inadaptare socială;
- promovarea şi susţinerea unor politici coerente şi flexibile pentru protecţia şi
asistenţa socială a persoanelor aflate în dificultate;
- informarea opiniei publice cu privire la responsabilitatea civică a membrilor
comunităţii faţă de persoanele aflate în dificultate, precum şi posibilităţile de valorificare a
potenţialului aptitudinal şi relaţional al acestor persoane în folosul comunităţii.4
Toate aceste nevoi și principii ale persoanelor cu dizabilități sunt oferite sub formă de servicii
sociale acordate în centre de zi şi centre rezidenţiale de diferite tipuri, publice, public-private sau
private.
Centrele de zi şi centrele rezidenţiale reprezintă servicii sociale acordate persoanelor adulte cu
handicap, cu personal calificat şi infrastructură adecvată; centrele rezidenţiale sunt servicii sociale în
care persoana cu handicap este găzduită cel puţin 24 de ore.
În sensul prezentei legi, tipurile de centre rezidenţiale pentru persoane adulte cu handicap sunt:
a) locuinţe protejate;
b) centre pentru viaţă independentă;
c) centre de abilitare şi reabilitare;
d) centre de îngrijire şi asistenţă;
e) centre respiro/centre de criză.5
În cadrul acestor centre se încearcă abilitarea-reabilitarea persoanelor cu dizabilități.
Termenul de reabilitare se referă la un proces destinat să ofere persoanelor cu dizabilităţi
posibilitatea să ajungă la niveluri funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzătoare, furnizându-le
acestora instrumentele cu ajutorul cărora îşi pot schimba viaţa în direcţia obţinerii unui grad mai mare
de independenţă, obținerea unor capacităţi de bază necesare pentru integrarea socială şi profesională.6

4
Coord. George Neamțu, Tratat de asistență socială, Polirom, Iași, 2003 – Alois Gherguț, Problematica persoanelor cu
handicap/cerințe speciale, p. 488-489
5
Legea 448/2006
6
Lector dr. Dan Octavian Rusu, Integrarea socială a persoanelor cu dizabilități, suport de curs, 2011, p.9
 În anul 1994 Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), UNESCO şi Organizaţia Mondială a
Sănătăţii OMS) au elaborat un Document de poziţie comună cu privire la reabilitarea bazată
pe comunitate (RBC). Acesta reprezintă o strategie din cadrul de dezvoltare generală a comunităţii
pentru reabilitarea, îmbunătăţirea calităţii vieţii, egalizarea şanselor şi incluziunea
socială a tuturor persoanelor cu dizabilităţi. Reabilitarea bazată pe comunitate se referă la toate
categoriile de vârstă şi este implementată prin eforturile concentrate ale persoanelor cu dizabilităţi,
familiilor acestora şi comunităţilor de care aparţin, precum şi cele ale serviciilor de educaţie,
medicale,sociale şi profesionale existente la nivelul comunităţii.
Obiectivul principal al RBC constă în dezvoltarea şi valorificarea abilităţilor persoanelor cu
dizabilităţi prin intermediul serviciilor şi oportunităţilor create la nivelul comunităţii, în beneficiul
tuturor membrilor acesteia.7
Dizabilitatea, ca şi concept analitic, implică o serie de dificultăţi determinate de diversitatea
definiţiilor şi încadrărilor administrative de la nivelul fiecărei ţări. În cadrul Comitetului Ad Hoc
stabilit la nivelul Naţiunilor Unite în 19 decembrie 2001 şi însărcinat cu elaborarea proiectului pentru
Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi şi pentru Protocolul Opţional la Convenţie
au existat numeroase dezbateri cu privire la adoptarea unei definiţii a dizabilităţii în textul
Convenţiei. Întrucât consensul asupra definiţiei dizabilităţii nu a fost atins, s-a optat pentru una a
„persoanei cu dizabilităţi” drept: „acele persoane care au deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau
senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea
deplină şi efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi”. Utilizarea unei
definiţii acceptate de reprezentanţii ţărilor şi organizaţiilor semnatare ale Convenţiei a pus bazele
unui cadru metodologic comun de identificare a persoanelor cu dizabilităţi. Astfel, situaţiile de
discriminare sau inegalitate de şansă pot fi identificate, contorizate, şi remediate.
Abordarea europeană consideră dizabilitatea ca o construcţie socială în timp ce politicile
sociale naţionale definesc dizabilitatea mai degrabă în termeni medicali, ca evaluare a funcţionalităţii
sau ca incapacitate. Statele membre utilizează o gamă foarte largă de definiţii a dizabilităţii şi
invalidităţii din cauza efectului direct asupra stabilirii drepturilor la diverse beneficii sociale pentru
care persoanele cu dizabilităţi se califică. Gradul redus de omogenitate a definiţiilor privind
dizabilitatea afectează posibilitatea comparării datelor statistice privind situaţia socio-economică a
persoanelor cu dizabilităţi. În acelaşi timp, remarcăm gradul ridicat de eterogenitate în interiorul
grupului persoanelor cu dizabilităţi. Sunt incluse persoane cu deficienţe congenitale sau dobândite, cu
grade şi tipuri de dizabilităţi diferite, cu dizabilităţi permanente sau temporare. Unele persoane cu
dizabilităţi au capacitatea parţială sau totală de muncă, în timp ce alţii nu au deloc. Din prima

7
Ibidem, p.9
categorie există persoane care muncesc sau se află în căutarea unui loc de muncă iar altele sunt
inactive economic etc.8
Inserţia profesională a persoanelor cu dizabilităţi se poate îmbunătăţi printr-o mai bună
corelare a strategiilor publice cu modificările legislative din domeniu şi identificarea mecanismelor
de surmontare a barierelor care le afectează pe termen lung competitivitatea pe piaţa muncii.
Economia socială poate reprezenta un instrument eficient în lupta de reducere a excluziunii
sociale.
Transferul din plan internaţional a experienţelor antreprenoriale reuşite în ţara noastră se
poate baza pe incubatoare de economie socială sau alte structuri de sprijin. Ca direcţii prioritare
menţionăm: creşterea locală / regională, microfinanţarea şi îmbunătăţirea abilităţilor şi sprijinului
pentru întreprinderile sociale.
Dezvoltarea economiei sociale în România nu este momentan susţinută de o strategie
naţională. Fără a reduce economia socială la inserţia grupurilor vulnerabile pe piaţa muncii,
„disponibilitatea instituţiilor publice pentru a sprijini structurile care se adresează grupurilor
vulnerabile este foarte limitată”.
Implementarea proiectelor cofinanţate prin Fondul Social European a contribuit la o mai bună
vizibilitate a economiei sociale nu doar pentru specialiştii implicaţi dar şi pentru cetăţeni. Evoluţiile
recente la nivelul lansării unor proiecte de lege pentru antreprenoriatul social şi pentru economie
socială reflectă un interes public şi în ţara noastră. Astfel de demersuri reprezintă condiţii favorabile
pentru cristalizarea unei strategii naţionale de promovare a domeniului economiei sociale în acord cu
recomandările adresate statelor membre şi cu recunoaşterea contribuţiei pe care economia socială o
are în economie şi în problematica ocupării forţei de muncă.9
Dezvoltarea serviciilor bazate pe comunitate pentru persoanele cu dizabilități este foarte
dificilă în România, în principal din cauza lipsei de asistență financiară de la bugetele centrale și până
la cele locale. Bugetele locale sunt adesea în imposibilitatea de a acoperi chiar și întreținerea școlilor
și a unităților medicale de bază din municipalități și prin urmare infrastructura și serviciile sociale
sunt rareori o primă prioritate.
O dificultate esențială întâmpinată în procesul de planificare se datorează faptului că populația
nu este obișnuită să solicite oficial Serviciilor Publice de Asistență Socială (în primării) servicii noi.
Consultările publice și procesele participative de luare a deciziilor (la nivel local, în orașe și comune)
sunt încă rare și prin urmare nevoile reale ale utilizatorilor sunt necunoscute, necumulate într-o masă

8
Stănescu Simona Maria, Modele de întreprinderi sociale pentru persoane cu dizabilități, ADD Media Comunication,
București, 2013, p. 11
9
Ibidem , p.13-14
critică de solicitări. Consecința este absența planificării adecvate și a cuprinderii în buget a serviciilor
sociale și măsurilor de asistență în comunitate.10
Așadar, centrele destinate persoanelor cu dizabilități pot fi o condiție a dezvoltării comunitare
dacă își indeplinesc obiectivele propuse și anume integrarea socială a persoanelor cu dizabilități în
societate, deprinderile de viață independentă a acestora care duc la unități protejate, iar mai târziu pot
duce la întreprinderile sociale.
Întrepinderile sociale pot fi o rază de speranță nu numai pentru economia socială ci și pentru
economia țării, reducând excluziunea socială și sărăcia României, deoarece una dintre categoriile
vulnerabile a sărăciei este cea a persoanelor cu dizabilități.

10
Chiriacescu Diana, Seminar privind „Tranziția la o viață independentă și la îngrijire bazată pe comunitate pentru adulții
și copiii cu dizabilități intelectuale din România” , București, 2019, p.18
 Bibliografie

Chiriacescu Diana, Seminar privind „Tranziția la o viață independentă și la îngrijire bazată pe

comunitate pentru adulții și copiii cu dizabilități intelectuale din România” , București, 2019
Coord. George Neamțu, Tratat de asistență socială, Polirom, Iași, 2003 – Alois Gherguț,
Problematica persoanelor cu handicap/cerințe speciale, p. 488-489
Lector dr. Dan Octavian Rusu, Integrarea socială a persoanelor cu dizabilități, suport de curs, 2011
Legea 448/2006
Oancea Raluca & Chris van Mannen, Ghid de bune practici pentru o bună interacțiune cu persoanele
cu dizabilități,2013
Stănescu Simona Maria, Modele de întreprinderi sociale pentru persoane cu dizabilități, ADD Media
Comunication, București, 2013