Sunteți pe pagina 1din 10

DEFINIREA SI CARACTERIZAREA GENERALA

A DEFICIENTEI MINTALE

1.1. Conceptul de deficienta mintala; teorii privind natura deficientei mintale:

In societatea contemporana, preocuparea pentru individul deficient mintal se regaseste in


domenii foarte variate si este analizata din perspective tot mai diverse. Medicul pediatru, psihologul,
lucratorii din domeniul asistentei sociale, cadrele didactice din invatamantul de masa si din cel
special, numerosi parinti si organizatori din invatamant si sanatate, politologi se gasesc in mod
frecvent pusi in fata deficientului mintal, trebuind sa rezolve, fiecare din punctul lor de vedere,
probleme uneori complexe si dificile.
Rezolvarea problemelor de scolarizare, de pregatire profesionala, de asistenta medicala si
sociala generate de deficienta mintala presupune colaborarea dintre medici, psihologi, psihopedagogi
speciali, juristi si asistenti sociali, care pentru finalizarea actiunilor practice au nevoie de o definire
unitara a deficientei mintale, care sa serveasca drept fundament teoretic in organizarea si derularea
activitatilor de recuperare a deficientului mintal.
Intrucat deficienta mintala desemneaza o realitate complexa, un fenomen bio-psiho-social
foarte eterogen determinat de varietatea cauzelor, de gradul diferit de manifestare si de tulburarile
asociate, termenul de deficienta mintala nu se refera la o entitate, la un tablou clinic unitar si deci nu
ii corespunde o unitate de ordin structural-functionala, biologic sau psihologic. Din aceste
considerente este dificil de oferit un profil general al deficientului mintal.
Termenul de deficienta mintala este doar o notiune care include variate forme si tipuri care
au comun insuficienta mintala si care confirma ideea unitatii in diversitate si in acest domeniu (R.
Zazzo, 1973; M.S. Pevzner, 1975; M. Rosca, 1967).
R. Zazzo (1973) afirma ca, singura modalitate de elaborare a unei definitii sintetice si
cuprinzatoare a deficientei mintale, este posibila prin coordonarea punctelor de vedere, a planurilor
diferite de abordare a acesteia. Deci, in definirea si clasificarea deficientelor mintale trebuie sa se ia
in considerare aspectele medicale, psihologice, pedagogice si sociale ale acestui fenomen complex.
H.Z. Zamski (1975) arata ca, absolutizarea sau exagerarea unuia dintre aspectele de care
trebuie sa se tina seama in definirea si clasificarea deficientelor mintale, in detrimentul celorlalte
poate genera confuzii si erori in abordarea teoretica si in practica recuperarii deficientului mintal.
Deci, in definirea si conturarea tabloului deficientei mintale trebuiesc luate in considerare, in
principal, aspectele de natura biologica, psihologica si sociala.

a). Aspectele biologice ale deficientei mintale


Aspectele biologice vizeaza originea predominant biologica a deficientei mintale si se refera
la cauzele si factorii biologici determinanti ai deficientei mintale. Astfel, din variatele tulburari
mintale, relativ constante si ireversibile, in sfera deficientei mintale, pot fi cuprinse doar acelea care
se datoresc unor dereglari functionale sau organice ale sistemului nervos central, declansate pana la
varsta de 3-4 ani. Cu toate acestea, deficienta mintala nu poate fi considerata o boala si nu poate fi
redusa doar la leziunile sau microleziunile cerebrale, aceasta intrucat deficientul mintal poate sa fie
un bolnav, precum si un individ sanatos poate fi un deficient mintal. De asemenea, trebuie sa
mentionam ca, desi majoritatea deficientilor mintali prezinta leziuni mai mult sau mai putin vizibile
ale sistemului nervos central, totusi nu putem conchide ca toti indivizii care prezinta asemenea
leziuni prezinta deficienta mintala. in consecinta aspectul biologic al deficientei mintale este demn
de luat in considerare, dar nu este suficient pentru a o defini in mod complet.
Diagnosticul diferential, deci delimitarea deficientei mintale de alte stari patologice
caracterizate in parte prin tulburari ale functionalitatii intelectuale, presupune luarea in considerare a
momentului ontogenetic al aparitiei si manifestarii deficitului intelectual, deci a varstei la care apare
deficitul (S.A. Diacikov, 1965).
Consensul asupra precocitatii influentelor nocive este unanim in privinta acelor factori care
actioneaza nociv asupra sistemului nervos central in perioada prenatala sau perinatala. in schimb,
stabilirea exacta a caracterului timpuriu al influentelor factorilor postnatali impune luarea in
considerare a stadiului psihogenetic in care acestia actioneaza.
Criteriul "caracterului timpuriu" releva faptul ca, in cazul deficientei mintale, spre deosebire
de alte stari patologice care se caracterizeaza prin deficit intelectual cum ar fi dementa sau
degenerescenta generala progresiva, asistam la o tulburare a dezvoltarii normale chiar de la inceputul
structurarii personalitatii. Astfel, influentele nocive, factorii patognomonici, leziunile cerebrale care
apar in perioada dezvoltarii postnatale a sistemului nervos, pana la circa 3-4 ani, determina, de
regula, tulburarea globala in special a inteligentei si in general a personalitatii, generand in mod
frecvent deficienta mintala. Pe cand, tulburarile intelectuale aparute la o varsta mai tarzie prezinta
multiple diferente esentiale fata de deficienta mintala tipica.
Leziunile nervoase care apar dupa incheierea dezvoltarii structurale a sistemului nervos
determina o structura a deficitului de dezvoltare diferita de cea caracteristica deficientului mintal,
intrucat duce la un deficit mintal partial, la o tulburare a sferei emotionale, la incapacitate de
concentrare, sau la alte tulburari, care nu sunt tipice pentru deficienta mintala.
Influentele nocive care actioneaza la varstele mai mari, se repercuteaza mai ales asupra unor
capacitati particulare si numai doar indirect asupra bazei inteligentei globale. Deci, desi
simptomatologia defectelor partiale sau multiple ale inteligentei poate fi similara cu cea a deficientei
mintale, totusi ele trebuiesc clar delimitate.
Admiterea, alaturi de cauzele de ordin biologic ale deficientei mintale, si pe cele de natura
socioculturala sau socioafective nu diminueaza valoarea metodologica a criteriului biologic care se
refera la natura biologica a deficientei mintale, deoarece se presupune, pe de o parte, o mediere
fiziologica a influentelor externe asupra inteligentei “desi nu este complet elucidat mecanismul de
actiune a factorilor externi”, iar pe de alta parte, se cunoaste ca primii ani de viata constituie o
perioada critica a psihogenezei, in care receptivitatea fata de influentele nocive ale factorilor
socioculturali si socioafectivi se pare ca este maxima (H.F. Harlow si M. Harlow, 1970).
Desi H. Werner si A.A. Strauss (1934) atrag atentia asupra etiologiei diferite a deficientilor
mintali, diferentiind deficienta mintala "endogena" de cea "exogena", pana in 1960 doar in putine
cercetari se studiaza specificul deficientei mintale in raport cu criteriul etiologic.
Pe baza unor cercetari, M. Chiva (1973) afirma ca, pornind de la acelasi deficit intelectual,
deficientii mintali "normali" (debilitate endogena = debilitate mintala innascuta) deveniti adulti, se
adapteaza mai bine decat deficientii mintali "patologici" (debilitate mintala exogena = debilitate
mintala dobandita) la aceleasi cerinte sociale. in acest sens, M. Chiva sustine ca este mai bine sa
vorbim despre "tablourile" deficientelor mintale, decat despre un tablou unic al deficientei mintale,
deoarece ea poate fi "normala" (determinata de un mecanism genetic normal) sau "patologica"
(atunci cand factorii determinanti nu pot fi asimilati unui mecanism genetic normal).
Cercetarile comparative (A.A. Strauss, M. Chiva, M.C. Hurtig, H. Santucci) releva faptul ca
in timp ce deficientii mintali endogeni se prezinta aproape normali pe plan motor si psihomotor, cei
exogeni, datorita unor leziuni cerebrale, prezinta accentuate insuficiente motorii si psihomotorii,
precum si de structurare spatio-temporala, de organizare perceptiva, de ritm etc. (R. Zazzo, 1973).
Iar la probele de aptitudini intelectuale, deficientii mintali endogeni (normali, subculturali, familiali)
prezinta un randament mai ridicat fata de cel al deficientilor mintali exogeni (patologici cu leziuni
cerebrale).

b). Aspectele psihologice ale deficientei mintale


Aspectele psihologice sunt de multe ori limitate “ in mod nejustificat “ la cele psihometrice,
bazate pe testarea inteligentei, neglijand faptul ca, criteriul psihologic trebuie sa aiba in vedere
specificitatile diferitelor tipuri de deficienta mintala in raport de etiologie, pe cand criteriul
psihometric se rezuma doar la "masurarea" nivelului mintal al acestora.
Caracterizarea deficientei mintale din punct de vedere psihologic presupune detectarea
trasaturilor psihologice specifice deficientei mintale.In ceea ce priveste diferentele cantitative si
calitative dintre deficientii mintali si normalii de aceeasi E.C. sau E.M. exista o mare diversitate de
probleme si de pareri.
Astfel, unii autori (B. Inhelder, 1969 si R. Zazzo, 1973) pledeaza pentru necesitatea definirii
comparative a deficientei mintale in raport cu modelul psihogenetic normal, iar alti autori sustin
caracterul inutil si artificial al cercetarilor comparative intrucat considera ca starea de anormalitate
nu este specifica numai deficientei mintale.
Alti autori absolutizeaza valoarea testelor de inteligenta care servesc la masurarea acesteia,
considerand ca toate testele de performanta masoara mai mult sau mai putin valid una si aceeasi
inteligenta, ignorand diversitatea de forma a inteligentei care poate fi globala, generala, specifica,
verbala, practica, sociala etc.
Tot ca o confuzie elementara poate fi socotita si credinta ca una si aceeasi cifra a E.M. sau
Q.I. ar exprima “ indiferent de varsta subiectului sau de testul de inteligenta aplicat “ unul si acelasi
grad si tip de adaptare mintala.
De asemenea, trebuie sa mentionam si faptul ca cei care par a fi deficienti mintali din punct
de vedere psihometric, nu intotdeauna se dovedesc a fi ca atare din punct de vedere clinic si
psihologic. Deci, reperul psihometric, desi necesar, totusi, el singur nu este suficient pentru definirea
certa a deficientei mintale.
Desigur, nivelul intelectual sub norma, diagnosticabil cu ajutorul testelor de inteligenta,
constituie o nota esentiala si necesara pentru a constata deficienta mintala. Totusi, examinarea
inteligentei trebuie sa releve, alaturi de nivelul mintal global, ponderea si contributia diversilor
factori intelectuali la eficienta mintala constatata. in acest sens se impune necesitatea de a evidentia
atat nivelul de dezvoltare al inteligentei (exprimat in E.M. sau Q.I.), cat si structura acestuia, definita
sub forma profilului intelectual specific al deficientei mintale. Desigur, particularitatile structurale si
functionale ale nivelului intelectual al deficientului mintal se datoresc, in primul rand, tulburarilor de
natura si grade diferite ale proceselor cognitive.
In determinarea apartenentei la categoria deficientei mintale usoare sau la cea a intelectului
de limita sau a pseudodeficientei mintale, argumentul hotarator il constituie capacitatea de invatare
cognitiva si de adaptare la cerintele colectivitatii normale. Punctul nodal al selectiei si orientarii
scolare a deficientilor mintali situati la limita superioara a deficientei mintale il constituie
diagnosticarea intelectului de limita, a pseudodeficientei mintale si a retardarii temporare.
Sarcina de baza a examinarii cazurilor de limita, a celor de pseudodeficienta mintala si de
retardare mintala temporara consta in diferentierea acestora de deficienta mintala usoara autentica. in
acest sens, diagnosticul diferential urmareste sa constate, pe baza probelor de diagnostic dinamic
formativ, capacitatile compensatorii si nivelul potential al dezvoltarii mintale a subiectului in cauza.
Se determina deci, alaturi de tipul si gradul deficitului, nivelul posibilitatilor de educabilitate a
subiectului, deoarece diagnosticul diferential al inteligentei este prin excelenta un diagnostic al
educabilitatii, intrucat particularitatea acestui diagnostic consta in raportarea permanenta a
deficientelor constatate la eficienta metodelor pedagogice. Aceasta raportare decide daca dezvoltarea
ulterioara a subiectului necesita sau nu incadrarea in scoala ajutatoare, intrucat capacitatea de
invatare, de a profita in urma unor exercitii, si explicatii ajutatoare concrete este inferioara la
deficientul mintal autentic, fata de cea a pseudodeficientului mintal sau a copiilor cu intelect de
limita.
Din punct de vedere psihologic, deficienta mintala nu consta in tulburarea dezvoltarii unei
singure functii, ci ea este mai degraba o unitate de deficiente in care deficitul intelectual ocupa locul
central. Astfel, prezenta permanenta a unei serii de tulburari senzoriale, de vorbire, de activitate etc.,
alaturi de deficitul intelectual se considera a fi simptome cu o mare valoare diagnostica a deficientei
mintale.
Evidentierea specificitatii deficientei mintale are nu numai o valoare teoretica, ci mai ales
una practica, intrucat diagnosticarea deficientei mintale este fundamentata pe specificitate. Astfel,
pentru psihologul clinician aflat in fata unei multitudini de forme clinice, evidentierea unor trasaturi
psihopatologice specifice are o importanta deosebita.
Actualmente exista o varietate de puncte de vedere care, uneori sunt contradictorii, alte ori
sunt insuficient fundamentate experimental, iar pe de alta parte, trasaturile specifice evidentiate nu
au aceeasi valoare, unele fiind patognomonice, iar altele simptomatice. De aceea in diagnoza
deficientei mintale, complexitatea acesteia implica o abordare pe mai multe planuri, o integrare a
datelor, aspect ce se impune si in cazul deficientei mintale in termeni de specificitate, intrucat
vorbind de specificitatea deficientei mintale nu ne putem limita la o caracteristica anume. in acest
sens, intrebarea care se impune este aceea de a sti daca deficientii mintali poseda “ in afara
deficitului intelectual “ trasaturi specifice, care sunt acestea si care este originea lor.
O cale urmata in incercarea de a evidentia specificitatea deficientei mintale a constat in
decelarea unor particularitati ale proceselor psihice. Aceste particularitati pot avea un caracter
patognomonic, in sensul ca nu pot fi intalnite la nici una din etapele normale de dezvoltare ale
copilului, sau pot avea numai o valoare simptomatica.
Astfel, M. Rosca (1965) investigand perceptia, memoria, mobilitatea gandirii si atentia
voluntara la deficientii mintali din scoala ajutatoare si la copiii normali avand varste cronologice
incepand cu 3 ani, constata ca singura trasatura patognomonica, intalnita la unii subiecti era
mentinerea rigida a ipotezei initiale, chiar si atunci cand aceasta era in dezacord evident cu
proprietatile stimulilor actuali. Studiind proportia in care apar particularitatile patognomonice si
simptomatice la 3 grupuri de scolari (constituite din elevi foarte buni si foarte slabi din clasele I-a - a
VII-a ale scolii de masa si elevi din clasele a III-a - a VI-a din scolile ajutatoare) autoarea constata
diferente semnificative chiar intre rezultatele obtinute de deficientii mintali si scolarii normali cu
rezultate foarte slabe la invatatura.
Abordand problematica deficientelor cognitive la copii, N. O'Connor si B. Hermelin,
remarcau importanta analizei deficitelor cognitive specifice in perceptia si comunicarea vizuala si
auditiva, in relatiile dintre limbaj si gandire, in comunicare, codificare, atentie, activare si memorie.
O prima remarca care reiese din datele obtinute de acesti autori consta in faptul ca in limitele
vocabularului lor, subiectii deficenti mintali utilizeaza limbajul, atat sintactic cat si semantic,
corespunzator etatii lor mintale, in pofida faptului ca nu reusesc sa asocieze “in mod satisfacator”
limbajul si comportamentul motor. Studiile privind memoria de scurta si lunga durata, par sa indice,
la copiii deficienti mintali gravi, o incapacitate de inregistrare initiala a input-urilor si nu un deficit
in procesele de stocare.
Un alt aspect este acela al deficitelor perceptive si atentionale, domenii in care se confrunta
doua ipoteze.
Prima apartinand lui B. Zeaman si D. House, explica dificultatile de discriminare ale
deficitului mintal prin incapacitatea acestuia de a-si concentra atentia asupra dimensiunii relevante a
stimulului.
Cea de a doua ipoteza (a lui Folkard) se refera la incapacitatea deficientului mintal de a-si
centra atentia, aceasta fiind distribuita, spre deosebire de normal, in mod egal in raport cu mai multe
surse posibile de stimuli.
O ultima trasatura consemnata in studiile lui O'Connor si Hermelin, se refera la alterarea
proceselor de codificare la cei mai multi deficienti mintali, alterare care este o consecinta a unui
repertoriu insuficient de itemi si categorii in sistemul memoriei, la care sa poata fi raportati stimulii
urmatori.
J.S. Kounin considera rigiditatea ca o trasatura esentiala a deficientului mintal.
R. Zazzo (1960, 1969) avand ca ipoteza de lucru faptul ca deficientul mintal nu se poate
asimila unui copil normal de o etate cronologica mai mica, evidentiaza ca structura psihica a
deficientului mintal se caracterizeaza prin heterocronie, adica unele aspecte ale activitatii sale
psihice sunt dezvoltate sub limita, iar altele peste limita atinsa de copilul normal de aceeasi etate
mintala.
Specificul diferentelor psihice, dintre normali si deficientii mintali de aceeasi varsta
cronologica este cautat de R. Zigler in domeniul motivatiei. Autorul stabileste ca structura
motivationala a deficientului mintal este influentata atat de istoricul relatiilor sociale din perioada
care precede institutionalizarea, cat si de efectele institutionalizarii.
Definind deficienta mintala ca pe o constructie neterminata, datorita incapacitatii de a atinge
stadiul gandirii formale, B. Inhelder descrie "vascozitatea genetica" ca pe o caracteristica a
deficientei mintale. Autoarea precizeaza ca deficienta mintala incepe atunci cand subiectul nu va
putea niciodata sa recupereze intarzierea sa in constructie. De asemenea, autoarea precizeaza ca
deficientul mintal este capabil sa realizeze constructii operatorii, dar neincheiate, adica operatii
concrete in opozitie cu operatiile formale. Atingand nivelul acestei constructii (formele elementare
ale organizarii operatorii), deficientul mintal ramane fixat, pentru multa vreme in acel punct. La
normal, evolutia fiind mai rapida, se constata o trecere directa de la un nivel la cel superior.
Persistenta, mult mai indelungata decat la normal, a urmelor nivelului anterior, prezenta a doua
sisteme heterogene coexistand in acelasi timp, progresul sau reculul intre cele doua stari care
coexista intr-un fals echilibrism sunt expresiile "vascozitatii genetice".
R. Fau prezentand fragilitatea constructiei personalitatii deficientului mintal ca o expresie a
specificitatii acestuia, porneste de la descrierea efectuata de B. Inhelder "vascozitatii genetice" si
analizeaza consecintele acesteia, atunci cand deficientul mintal este plasat in contextul social in fata
unor solicitari care depasesc posibilitatile sale. in aceste conditii, in timp ce operatiile concrete devin
securizante, bazandu-se pe datele perceptive, reale, primele operatii logice abstracte apar ca riscante,
datorita manipularii unor date care nu pot fi controlate direct. Operatiile logice constituind o
modalitate de schimb dintre individ si grup, fac ca insasi raporturile sociale ale deficientului mintal
sa fie afectate. Rezultatul acestui aspect se materializeaza intr-o personalitate care se caracterizeaza
simultan prin fragilitate si infantilism si care explica numeroasele trasaturi de comportament adesea
citate ca fiind caracteristice deficientului mintal.
Sunt descrise doua tipuri de fragilitate:

a) - disociata - caracterizata prin duritate, impulsivitate, credulitate si neincredere;

b) - mascata - care prezenta la deficientul mintal reuseste sa disimuleze fragilitatea sau poate
produce o ruptura a echilibrului realizat, la reintrarea in societate.

Astazi se cristalizeaza din ce in ce mai mult conceptia ca deficienta mintala nu consta doar in
tulburarea inteligentei, ci a intregii personalitati, nivelul scazut al inteligentei fiind doar un simptom
al dezvoltarii psihice generale (R. Zazzo, 1960, 1969, 1973; A. Busemann, 1965; T.A. Vlasova si
M.S. Pevzner, 1975).
Sub influenta teoriei sistemelor, psihopatologia explica deficienta mintala ca o tulburare de
sistem “personalitatea fiind conceputa ca un sistem de functii psihice in interactiune ordonata, non-
intamplatoare” si nu ca pierderea unei singure functii (L. von Bertalanffy, 1969). Deci, orientarea
intelectualista este abandonata in favoarea tendintelor potrivit carora la copii deficienta mintala se
manifesta ca o tulburare structurala a intregii personalitati.
Informatii despre aspectele psihologice ale deficientei mintale aduce si R.J. Sternberg (1986),
care optand pentru psihologia cognitiva propune o noua teorie asupra inteligentei denumita triarhica,
intrucat cuprinde trei subteorii:
- Subteoria contextuala, care examineaza relatia inteligentei cu mediul extern
individului;
- Subteoria componentiala, care detaliaza relatia inteligentei cu "componentele" interne
ale personalitatii;
- Subteoria celor "doua fatete", care incearca o radiografie a relatiei inteligentei atat in
contextul extern cat si cu "componentele" interne.
In cazul subteoriei componentiale, optiunile lui R.J. Sternberg merg spre psihologia cognitiva,
considerand ca o componenta a inteligentei este un proces informational elementar care opereaza cu
reprezentari sau simboluri ale obiectelor. O componenta poate fi deci o transformare a unui set de
informatii senzoriale intr-o reprezentare, apoi prelucrarea acestuia in concept, ori prelungirea lor
intr-un raspuns motor. O componenta cuprinde deci, un segment informational, cuprins intre un
"input" senzorial si traducerea acestuia printr-un "output" de raspuns. Iar drumul de la colectarea
datelor, prelucrarea, elaborarea si retransmiterea noii informatii este denumit procesarea informatiei.
in acest sens, cunoasterea umana poate fi definita in termenii cailor prin care indivizii "proceseaza"
mintal informatia.
Dupa functiile lor, R.J. Sternberg clasifica componentele in trei categorii:
- metacomponentele;
- componente ale performantei;
- componente ale achizitiei.
Metacomponentele sunt procese de mare complexitate care intervin in planificarea,
conducerea si luarea de decizii privind realizarea unei performante. R.J. Sternberg identifica sapte
asemenea metacomponente:
- deciziile asupra problemelor care trebuie rezolvate;
- selectia componentelor;
- selectia uneia sau mai multor reprezentari sau organizari pentru informatii;
- selectia strategiilor pentru combinarea componentelor;
- deciziile privind alocarea unor resurse ale atentiei;
- conducerea solutionarii;
- sensibilitatea pentru feedback-ul extern.
Componentele performantei sunt acelea care intervin in cadrul unor variate strategii pentru
obtinerea performantei.
Componentele de achizitie a cunostintelor sunt acelea care intervin in colectarea noilor
cunostinte. Dintre acestea R.J. Sternberg mentioneaza: incadrarea selectiva, combinarea si
compararea selectiva.
Din perspectiva acestei teorii triarhice a inteligentei, deficienta mintala trebuie inteleasa in
termenii de functionare inadecvata a subsistemelor componentiale, sau automatizare inadecvata a
subsistemelor componentiale sau si una si alta.
Teoria triarhica, si in special subteoria componentiala poate fi valorificata in explicarea
performantelor deficitare ale deficientilor mintali, care pot fi considerate si ca trasaturi psihologice
caracteristice deficientei mintale.
In acest sens, putem mentiona la deficientii mintali activarea necorespunzatoare a
metacomponentelor intre ele si a acestora asupra componentelor. De exemplu, o persoana cu
deficienta mintala poate avea toate cunostintele declarative si procedeele necesare pentru rezolvarea
unei probleme, dar nu este capabila sa puna in functiune cunostintele pentru a rezolva problema data.
Un alt aspect este acela al existentei unui feedback necorespunzator, orientat spre
metacomponente sau alte componente. in acest caz deficientul mintal nu este capabil sa utilizeze
informatia obtinuta in timpul schimbului de informatii pentru a-si imbunatati performantele. De
exemplu, daca in timpul rezolvarii unei probleme, deficientul mintal primeste o anumita informatie,
aceasta nu este folosita in analiza problemei si in a decide asupra rezolvarii problemei.
Un alt aspect este acela al functionarii necorespunzatoare a unor componente. Astfel se
explica de ce deficientul mintal nu este capabil sa stabileasca relatii de ordinul doi, intrucat
componenta nu-i este la indemana; sau pentru ca poate primi informatia, dar o preia ori incomplet,
ori gresit.
Un alt aspect il constituie automatizarea necorespunzatoare a subsistemelor componentiale.
Asa se explica cazul celor care prezinta un ritm lent in citire, sau al celor dislexici, ce prezinta
procese de citire caracteristice, determinate de un control excesiv sau de automatisme gresite ale
deprinderilor de baza.
Un alt aspect este acela al coordonarii necorespunzatoare intre subsistemele componentiale
controlate si cele automate, astfel incat controlul nu trece prin cele doua subsisteme. in acest caz
deficientul mintal nu poate efectua tranzitia intre schimbul de informatii controlat si cel automatizat,
ca parti ale aceleiasi sarcini. Un exemplu in acest sens il constituie incapacitatea de a citi si intelege
in acelasi timp cele citite.
Un alt aspect caracteristic il constituie baza de cunostinte neadecvata sau saraca, datorita
conditiilor neadecvate ale mediului inconjurator, sau datorita nepotrivirilor componentiale legate de
componenta achizitiei cunostintelor.
Un alt aspect il constituie motivatia necorespunzatoare sau inadecvata pentru functionarea
componentiala. Astfel, la deficientul mintal lipsa motivatiei necesare de a-si utiliza sistemul
componential la nivelul maxim sau prezenta unor motive care nu sunt optime pentru performanta,
determina scaderea functionarii sistemului componential.
Un ultim aspect pe care il mentionam este acela al limitarii structurale al functionarii
componentiale. Asa de exemplu, memoria deficitara a deficientului mintal se interfereaza in
functionarea componentiala buna.
c). Aspectele de ordin social ale deficientei mintale

Aspectele de ordin social evidentiaza faptul ca deficienta mintala este si o problema de


adaptare la cerintele scolare si apoi la exigentele vietii adulte, intrucat, in general, nivelul inteligentei
se evalueaza dupa criterii sau exigente sociale, care sunt diferite de le copil la adult, de la o perioada
istorica la alta.
Intrucat cerintele pedagogice exprima exigente variabile de la o epoca la alta si de la o
societate la alta, putem considera ca din punct de vedere istoric, termenul de deficienta mintala este
mai degraba o notiune socio-pedagogica decat medicala. Aceasta determina modificarea limitei
superioare a deficientei mintale in raport cu mobilitatea exigentelor scolare si sociale.
Desigur, adaptarea la cerintele scolare difera de adaptarea la exigentele socio-profesionale. in
acest context este evident ca examinarea unui deficient mintal cu teste de tip Binet ne informeaza in
primul rand asupra inteligentei logico-verbale, care este un criteriu valid pentru formularea
prognozei scolare, dar care nu ofera informatii despre maturitatea sociala, competenta sociala,
autonomia sociala, deci despre capacitatea de adaptare socio-profesionala.
M. Chiva (1973) arata ca, uneori copilul deficient mintal poate "deveni" un adult normal, desi
nivelul sau intelectual ramane relativ constant. Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca inteligenta
nu este decat unul din multiplele "instrumente" psihice adaptative, alaturi de calitatile afectiv-
motivationale si volitiv-caracteriale ale personalitatii.
De asemenea, M. Rosca (1967) arata ca, in mod frecvent, capacitatea de adaptare sociala a
deficientului mintal nu depinde doar de aptitudinile sale intelectuale, ci si de asa-numitele functii
extra-intelectuale, care pot compensa intr-o oarecare masura deficitul intelectual.
Am putea spune ca socializarea deficientului mintal depinde de varsta, adica de activitatea
conducatoare a varstei; depinde de mediul familial, scolar, socio-profesional, deci depinde de
exigentele variabile ale societatii. in consecinta, E.A. Doll (1953) defineste deficienta mintala, atat in
copilarie, cat si la varsta adulta, nu numai dupa gradul deficitului intelectual, ci si dupa cel al
deficitului de competenta sociala. Astfel, Scara de Maturitate Sociala Vineland (Doll) permite
stabilirea etatii sociale (E.S.) si a coeficientului social (C.S.), care alaturi de Q.I., constituie repere
importante in diagnosticarea deficientei mintale.
R. Zazzo si M.C. Hurtig, pornind de la ideile lui E.A. Doll, elaboreaza o Scara de Dezvoltare
Psiho-Sociala, in scopul studierii la deficienti a integrarii sociale, a formarii autonomiei si a
detectarii factorilor extraintelectuali determinanti ai dezvoltarii psiho-sociale.
Deci, deficienta mintala se manifesta si prin dificultati de adaptare, de integrare sociala si de
autoconducere in viata. Totusi, trebuie sa mentionam ca, doar acele incompetente sociale sunt note
ale deficientei mintale, care sunt generate de deficitul mintal si nu cele determinate de relatiile
interpersonale defectuoase (familii dezorganizate etc.) ale handicapatului intelectual. De asemenea,
se impune un diagnostic diferential fata de devierile de conduita, de psihopatii si psihoze.

1.2. Definitia deficientei mintale

Actualmente, o parte a specialistilor adera la definitia propusa in anul 1973 de Asociatia


Americana a Deficientei Mintale (A.A.D.M.).
Definitia data de A.A.D.M. tine cont de trei criterii: functionamentul intelectual semnificativ
inferior mediei; deficitul comportamentului adaptativ si de faptul ca deficienta mintala se manifesta
in cursul perioadei de dezvoltare.
Criteriul functionalitatii intelectuale generale inferioare mediei precizeaza ca o persoana
pentru a fi eventual diagnosticata ca deficienta mintala trebuie sa obtina un Q.I. inferior sau egal cu
70 la mai multe teste standardizate pentru masurarea inteligentei generale. in legatura cu acest aspect
H.J. Grossman (1983), arata ca un Q.I. de la 66 la 74, stabilit ca limita acopera o probabilitate de 75t,
iar un Q.I. de la 62 la 78 acopera o probabilitate de 95t.
Cel de-al doilea criteriu, utilizat de A.A.D.M. “deficitul comportamentului adaptativ” se
refera la normele de maturizare, de invatare si la autonomia personala si responsabilitatea sociala
stabilite pentru grupa sa de varsta si grupul sau social.
In S.U.A. termenul de comportament adaptativ inlocuieste termenii de competenta sociala, de
maturitate sociala utilizati de E.A. Doll si pe cel de adaptabilitate sociala utilizat de T. Heler (1959).
Includerea in definirea deficientei mintale a deficitului comportamentului adaptativ prezinta
importanta, intrucat relatia dintre Q.I. si gradul de competenta sociala nu este liniara (R.L. Becker,
1983). Corelatia dintre comportamentul adaptativ si Q.I. variaza in functie de natura masuratorilor
comportamentului adaptativ si de tipul populatiei studiate. Totodata, aceasta corelatie pare a fi mai
ridicata la deficientii mintali profunzi. La subiectii cu un deficit mintal usor, corelatia este mai putin
neta, iar la unii subiecti cu un Q.I. in jur de 70 este posibil sa nu intalnim deficitul de comportament
adaptativ.
In definitia data de A.A.D.M. (1973) se precizeaza ca o persoana poate fi considerata ca
prezentand deficienta mintala numai daca prezinta simultan un functionament intelectual general
inferior mediei si un deficit al comportamentului adaptativ.
K. Nihira (1985) subliniaza ca utilizarea acestui tip de evaluare semnifica implicit ca
deficienta mintala nu trebuie considerata ca fiind o situatie permanenta intrucat un individ poate
corespunde criteriilor deficientei mintale intr-un moment dat din viata sa, dar sa nu mai corespunda
acestor criterii la un alt moment. Este deci posibil ca individul sa piarda statutul sau de deficient
mintal sau sa-si schimbe gradul deficientei din cauza modificarilor sale comportamentale sau in
functie de modificarile cerintelor din mediu.
Pentru diagnosticul deficientei mintale evaluarea comportamentului adaptativ este deci
indispensabila. in plus, aceasta evaluare are si unele implicatii practice, deoarece permite
identificarea comportamentelor care trebuie sa fie achizitionate sau eliminate dupa caz.
Cel de-al treilea criteriu al definitiei A.A.D.M. din 1973, se refera la faptul ca deficientele
functionalitatii intelectuale generale si ale comportamentului adaptativ trebuie sa fie prezente in
cursul perioadei de dezvoltare, adica intre momentul conceptiei si 18 ani. Deficientele de dezvoltare
se pot manifesta printr-o incetinire, oprire si lipsa achizitiilor in dezvoltare, dar si printr-o regresie
(H.J. Grossman, 1983).
Rezultat al unei ample concertari intre specialistii americani, definitia deficientei mintale din
1973 constituie o contributie reala la realizarea unui oarecare consens international cu privire la
deficienta mintala.
Definitia deficientei mintale din 1973, cu precizarile ulterioare din anul 1983 are doua calitati
importante. Ea stabileste locul si valoarea deficitului comportamental adaptativ in definirea
deficientei mintale si face mai supla utilizarea Q.I.
Cu toate aceste calitati si a faptului ca aceasta definitie este mult utilizata, se impun cateva
scurte comentarii, intrucat datorita unei apropieri de descriptivism, ea ofera o descriere a
manifestarilor esentiale ale deficientei mintale, dar lasa in afara etiologia acesteia. Absenta referirilor
la etiologia deficientei mintale este dificil de acceptat mai ales ca, contrar celorlalte categorii
nosologice, cunostintele despre etiologia deficientei mintale sunt numeroase si pentru un mare
numar de forme de manifestare sunt foarte precise si determinante, traducandu-se in plan psihologic
prin tablouri diferite.
Absenta referirilor cu privire la etiologie din definitia deficientei mintale o putem totusi
considera ca fiind partial substituita prin prezentarea acesteia in diferite sectiuni a manualului
A.A.D.M. (K. Grossman, 1983) care sunt consacrate deficientelor mintale de origine biologica si
respectiv factorilor etiologici sociali si de mediu si prezentarii clasificarii medical etiologica.
Luarea in discutie a aspectelor etiologice prezinta importanta pentru explicarea diversitatii
deficientei mintale.
Conceptul de deficienta mintala, arata C. Paunescu (1976), nu reprezinta o "eticheta"
generala, ci o notiune cu un continut definit pe baza unei viziuni stiintifice complete.
In concluzie, am putea spune ca, deficienta mintala este o insuficienta globala si un
functionament intelectual semnificativ inferior mediei, care se manifesta printr-o stagnare, incetinire
sau o lipsa de achizitie in dezvoltare, determinate de factori etiologici, biologici si/sau de mediu, care
actioneaza din momentul conceptiei pana la incheierea maturizarii, si care au consecinte
nefavorabile asupra comportamentului adaptativ.