Dezvoltarea afectivă și educația

E.T.,Anul I, Sem. II
Chirvăsoiu Andreea-Floriana

Afectivitatea a fost definită ca trăire a relației subiect – obiect în funcție de experiența

cognitivă, de starea psihică și psihofiziologică din timpul acestei relații, de ambianța în care se
produce etc. Ea este o trăire internă specifică fiecărui individ pentru că ea depinde de
semnificația pe care acesta o acordă obiectului sau situației care o determină. Trăită atât în plan
organic cât și în plan psihic și comportamental, afectivitatea apare ca o tensiune a întregului
organism ca ,,proprietatea subiectului de a simți emoții și sentimente”, sau ca ,, ansamblul
proceselor stărilor și relațiilor emoționale care se stabilesc între factorii subiectivi (individuali și
interni) și cei obiectivi ( independenți, situaționali) sub forma specifică de atitudine afectivă”.
Dacă în cadrul proceselor cognitive omul operează cu instrumente specializate ( în gândire cu
instrumentul analizei, abstractizării și generalizării, în imaginație cu cel al aglutinării și tipizării,
al diminuării și divizării etc.). În cadrul analizei proceselor afective el reacționează cu întreaga
ființă. Din acest punct de vedere, afectivitatea este o vibrație concomitent organică, psihică și
comportamentală, este tensiunea întregului organism cu efecte de atracție sau respingere, căutare
sau evitare.În timp ce prin intermediul proceselor cognitive subiectul se subordonează obiectului,
pe care încearcă sa-l epuizeze cognitiv, în cadrul proceselor afective el se subordonează relației
Eu- mediu. Trăirea afectivă este datorată ,,introducerii “ unei valori, a unei semnificații
emoționale obiectului reflectat. Deși procesele afective sunt declanșate prin fapte cognitive
( citirea unei cărți, vizionarea unui film, reamintirea unor întâmplări etc.) ele nu sunt reductibile
la acestea.
Ceea ce contează nu sunt potențele și organizarea structurilor cognitive ale indivizilor, ci
organizarea lor în plan motivațional, pe fondul raporturilor dintre aspirație, dorință, trebuință,
interes și gradul lor de satisfacere.
Cu toate aceste deosebiri între cele două categorii de procese psihice se constată existența
unor interacțiuni care determină, într-o mai mică sau mai mare măsură, performanțele
activităților umane, inclusiv în domeniul educațional. Cele mai puternice raporturi ale
afectivității cu procesele cognitive sunt cele cu gândirea și cu latura ei instrumentală exprimată
prin inteligență ( este vorba de inteligența de tip B, adică inteligența dobândită, și nu cea de tip
ereditar – inteligența de tip A, ca aptitudine nativă și care se transferă necontenit în cea
dobândită).
Principalele structuri afective implicate în activitatea educațională, în general, dar mai ales în
activitatea de învățare școlară pot fi clasificate în procese primare ( tonul emoțional, trăirile de
esență organică, stările de afect), complexe (emoțiile situaționale curente,emoțiile integrate,
dispozițiile) și superioară (sentimente și pasiune).
 Neliniștea, teama, panica, groaza, grija, plăcerea, neplăcerea etc. sunt stări emoționale
primare care se refrâng asupra activității de învățare.
Teama, de exemplu, apare în mod deosebit atunci când elevul este dominat de nesiguranță,
de instinctul de conservare și are de cele mai multe ori efecte negative, asupra activității de
învățare. Pragul maxim al acestei stări emoționale este panica, care are un impact distructiv mai
evident în întregul mecansim psihofiziologic al celui care învață.
Educația îșî exercită în primul rând influența pozitivă și constructivă asupra structurii
sentimentelor intelectuale, culturale, etice și estetice ( curiozitatea și satisfacerea epistemică,
dragostea de adevăr, sentimentul efortului, realizării și împlinirii, sentimentul frumosului,
binelui, armoniei, demnității etc.).
Din atitudinea initativă și impusă de părinți șu educatori, acest sentiment devine o atitudine
înțeleasă spre sfârșitul micii școlarități. Interiorizarea acestui sentiment este favorizată de
exersarea și automatizarea unor comportamente ce exprimă respecul și buna – cuvință ( salutul,
adresarea cuviincioasă etc.). Școlarul de vârstă mică trăiește sentimentul rușinii, când este
descoperit că a săvârșit o faptă care nu concordă cu cerințele morale ale grupului din care fac
parte. Dacă realizările sale sumt apreciate ca valoroase de către educator sau de către parinți, el
trăiește sentimentul satisfacției.
Educația iși pune amprenta și modelează întreaga structură afectivă a personalității. Prin
intermediul sistemului educațional pot fi diminuate sau accentuate unele stări afective cum sunt
stresul, teama, frica, panica, agresivitatea, instabilitatea emoțională, încrederea în sine, spiritul
ordinii și disciplinei etc.
Stabilirea obiectivelor, a conținuturilor învățării și a modalităților de evaluare, a rezultatelor
școlare trebuie să vizeze și impactul pe care stărilor afective îl produc în personalitatea elevilor.