Trăsături de specificitate în

deficiența de intelect
 Noțiunea de specificitate
• Noţiunea de specificitate a fost introdusă în literatura de
specialitate de către R. Zazzo în 1960, referindu-se la
caracteristicile deficienţilor mintal şi în special la heterocronia
dezvoltării acestora.

• Păreri cu privire la specificitatea deficienţei mintale :

– deficientul mintal se caracterizează printr-un alt mod de organizare
mintală
– deficienţa mintală nu este altceva decât una dintre formele variabilităţii
sub care se manifestă normalitatea.

• Zazzo - „nu există un caracter specific al debilităţii mintale.

Trăsăturile specifice variază de la un grad de debilitate la altul pe
întreg continuumul stărilor de înapoiere. Şi pentru acelaşi
coeficient de inteligenţă, trăsăturile specifice se modifică de la o
vârstă la alta şi pot chiar să dispară”.
• În deficienţa de intelect se întâlnesc:
– structuri de personalitate de tipul specificităţii ce au un caracter general
şi comun pentru o comunitate de indivizi
– trăsături cu caracter individual, diferite de la caz la caz şi care dau nota
diferenţierii dintre indivizi.

Şi unele şi altele pot suferi modificări sub influenţa procesului

educaţional-recuperativ, dar ele nu dispar complet din structurile definitorii
ale personalităţii deficientului.
• Trăsături de specificitate pot fi considerate şi o serie de aspecte cu
caracter general.
– L.S Vâgotski , în 1934 se referă la caracterul restrâns al zonei
proximei dezvoltări,
– R.Zazzo se referă la heterocronia dezvoltării,
– B. Inhelder se referă la vâscozitatea genetică,
– A. Luria la inerţia oligofrenică sau patologică.
• Nici aceste trăsături nu pot fi considerate ca având un caracter
strict specific, adică nu se întâlnesc doar la copiii cu deficienţă
mintală ele putând fi observate şi la persoanele normale în forme
şi grade diferite de manifestare.
 • La toţi copiii şi adolescenţii cu deficienţe de intelect, sunt prezente
câteva fenomene comune – fenomene în desfăşurare şi nu
caracteristici sau trăsături fixe, imuabile:

a) dereglarea dinamicii dezvoltării psihointelectuale, având drept

consecinţă: heterocronia oligofrenică, pusă în evidenţă de R.
Zazzo, vâscozitatea genetică, descrisă de B. Inhelder şi caracterul
restrâns al proximei dezvoltări, demonstrat de L.S. Vâgotski;

b) dereglarea dinamicii corticale, îndeosebi a mobilităţii proceselor

nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), având drept
consecinţă inerţia oligofrenică sau patologică, cu alte cuvinte,
rigiditatea excesivă a reacţiilor şi a comportamentelor adaptative,
fenomen descris de A.R. Luria şi M.S. Pevzner.
 Dereglarea dinamicii dezvoltării
• Caracterul limitat al zonei proximei dezvoltări

• Cu ajutor acordat din partea adultului, orice copil este capabil să

rezolve o serie de sarcini, inclusiv sarcini cognitive pe care la
momentul respectiv nu le poate rezolva prin munca independentă.

• L.S. Vâgotski (1971) – între copilul normal şi cel cu deficienţa

mintală există diferenţe semnificative din punct de vedere al zonei
proximei dezvoltări:
copilul normal se caracterizează printr-o zonă a proximei dezvoltări
largă, dinamică şi eficientă
deficientul mintal se caracterizează printr-o zonă a proximei dezvoltări
limitată, lipsită de dinamism şi mai puţin eficientă.

La deficientul mintal, zona proximei dezvoltări este cu atât mai

restrânsă cu cât gradul deficienţei este mai mare.
• Din activitatea practică, s-au putut observa o
serie de caracteristici ale deficientul mintal (ca
manifestare a caracterului restrâns al ZPD)
când se află în impas nu solicită ajutorul din
proprie iniţiativă,
când i se oferă ajutorul nu ştie întotdeauna cum
să-l folosească.
mintal nu resimte nevoia de feed-back, el
implicându-se în activităţi în mod mecanic,
stereotip.
• În dezvoltarea oricărui individ un rol esențial îl
joacă mediul cultural în care acesta trăiește.

• Din acest punct de vedere este necesar, pe lângă

calitatea mediului în care subiectul se dezvoltă,
acesta să fie receptiv la influențele acestui mediu.

• Deficienții mintal se află în următoarele situații:

datorită deficienței, accesul la cultura societății este
limita
datorita unor carențe ale mediului în care deficientul
trăiește se produce același fenomen al blocării
accesului acestuia la experiența culturală.
• Vâscozitatea genetică

• Vâscozitatea genetică se referă la incapacitatea deficientului

mintal de a se desprinde rapid şi definitiv de stadiile
precedente ale dezvoltării mintale precum şi la fenomenul
încetinirii şi stagnării acestei dezvoltări.

• Termenul de vâscozitate genetică a fost introdus în literatura de

specialitate de B. Inhelder (pe baza analizei comparative a
dezvoltării deficientului mintal cu dezvoltarea copilului tipic –
teoria lui J.Piaget)

• La copilul normal dezvoltarea intelectuală se caracterizează prin

dinamism, fluenţa şi rapiditate în atingerea stadiilor superioare,

• Deficientul mintal are o construcţie intelectuală anevoioasă,

fluctuantă şi neterminată. (manifestări cu atât mai evidente cu
cât gradul deficienţei mintale este mai accentuat)
• Modul de a raţiona al debilului mintal, nu numai că nu
ajunge la nivelul operaţiilor formale, dar în condiţii noi,
în condiţii de stres, aceasta tinde să regreseze către
reacţii specifice stadiilor anterioare de dezvoltare.

• Acest fenomen al alunecării către stadiile anterioare

generează o serie de dificultăţi:
De trecere de la concret la abstract, de la particular la general,

La nivelul operaţiilor de comparare, clasificare, al

exemplificării şi concretizării cunoştinţelor memorate verbal

Dificultăți de aplicare în practică a celor învăţate.

• Prin prisma teoriei lui J. Piaget și B. Inhelder se
conturează semănările și deosebirile existente între
copilul cu intelect normal și cel cu deficiență mintală:

atât copilul normal cât și cel cu deficiență mintală parcurg,

în general același traseu al dezvoltării mintale;

la aproximativ 14 ani, copilul normal atinge stadiul

operațiilor formale, copilul cu deficiență mintală se oprește
la nivelul stadiilor intermediare ale propriei dezvoltări.

procesul de conservare sau invarianță a noțiunilor, care la

copilul normal se definitivează în jurul vârstei de 10-11 ani,
debilul mintal prezintă accentuate întârzieri, adesea
rămânând neterminat
• Vâscozitatea genetică a dezvoltării trebuie interpretată
în strânsă legătură cu caracteristicile zonei proximei
dezvoltări

• Atât Inhelder, prin descrierea „vâscozităţii genetice”

cât şi Vâgotski prin teoria „zonei proximei dezvoltări”
se referă la acelaşi fenomen adică dezvoltarea
mintală încetinită, neterminată a deficientului
mintal, numai că Inhelder a abordat acest fenomen
din perspectiva etapelor anterioare ale dezvoltării în
timp ce Vâgotski a abordat fenomenul din perspectiva
etapelor viitoare ale dezvoltării.
• Referitor la vâscozitatea genetică şi caracterul
restrâns al zonei proximei dezvoltări Gh. Radu
afirmă că acestea „pot fi considerate şi o
expresie calitativă a fenomenului de
întârziere în dezvoltarea copilului cu
deficienţă mintală, fenomen pe care
procedeele psihometrice clasice îl pun în
evidenţă, mai ales sub aspectul cantitativ”
(Gh. Radu, 2000, pag.108)
• Heterocronia dezvoltării

• Tabloul dezvoltării acestora trebuie completat cu acea

caracteristică pe care R. Zazzo o numeşte heterocronie specifică
deficientului mintal.

• Heterocronia specifică deficientului mintal este acea caracteristică

prin care aceşti copii nu numai că sunt întârziaţi în dezvoltarea
lor, dar sunt şi dizarmonici în structura personalităţii, ceea ce
înseamnă că întârzierea în dezvoltare se manifestă diferit la
nivelul diferitelor paliere.

• R. Zazzo arăta că „debilul mintal comparat cu copilul normal se

dezvoltă în ritm diferit, în ceea ce priveşte diferitele sectoare ale
dezvoltării psihobiologice” şi, în primul rând, este vorba de
ritmul diferit între „creşterea fizică şi creşterea mintala, între
dezvoltarea somatică şi dezvoltarea cerebrală”. Acest fenomen
este denumit de Zazzo „heterocronie fundamentală”, pe baza
căreia se dezvoltă toate celelalte fenomene heterocronice.
• O serie de diferenţe între ritmurile de dezvoltare ale
elementelor profilului psihologic se întâlnesc nu doar la
deficientul mintal ci şi la copiii normali – heterocronie
normală care nu afectează esenţial caracterul echilibrat al
structurii personalităţii.

• Comparativ cu heterocronia normală, heterocronia întâlnită

la deficientul mintal este generatoare de dizarmonie şi
Zazzo o denumeşte „heterocronie oligofrenică”

• Aceasta heterocronie oligofrenică este expresia

inegalităţilor în ritmurile dezvoltării diferitelor componente
ale profilului psihologic al deficientului mintal, manifestate
pe fondul unor întârzieri globale mai mult sau mai puţin
accentuate şi situate sub valorile medii ale dezvoltării
normale.
• Pe lângă psihograma heterocronică globală, sau cea
diferenţiată etiologic, pot fi construite psihograme
heterocronice diferenţiate şi după alte criterii,
inclusiv psihograme heterocronice intramodale care
subliniază diferenţe existente între diferitele laturi ale
personalităţii la unul şi acelaşi individ deficient mintal.

• Din interacţiunea vâscozităţii genetice, inerţiei

patologice, deficitului de organizare intelectuală dar şi a
altor trăsături rezultă o trăsătură globală a deficientului
mintal şi anume fragilitatea personalităţii care se
manifestă pregnant în procesul adaptării sale, în
conduita verbală, în comportamentul cotidian aşa cum o
găsim prezentată şi la E. Verza.
• Sintetizând cele prezentate mai sus, putem afirma
că pentru un model adaptat de lucru cu elevii
deficienţi mintal trebuiesc îndeplinite o serie de
condiţii şi anume:
modelarea analitică, individualizarea şi
personalizarea activităţilor de învăţare şi terapeutice;
evidenţierea elementelor mai bine păstrate în profilul
psihologic al fiecărui elev deficient mintal, în
perspectiva utilizării lor ca puncte de sprijin în
realizarea intervenţiei complexe;
realizarea echilibrului individual optim, între
solicitările vizând viteza de rezolvare a diferitelor
sarcini de învăţare.
 INERŢIA PATOLOGICĂ – MANIFESTARE A
DEREGLĂRII DINAMICII CORTICALE

• Un alt fenomen întâlnit la deficientul mintal este

acela al dereglării dinamicii corticale – inerţia
oligofrenică sau inerţia patologică concretizată
prin rigiditatea reacţiilor adaptative şi
comportamentale.

• Termenul de inerţie oligofrenică se leagă, în

literatura de specialitate, de numele lui A.R. Luria
şi a colaboratorilor săi M.S. Pevzner si V.I.
Lubovski.
• Nu orice manifestare a inerţiei reacţiilor şi
comportamentelor reprezintă un indiciu al deficienţei
mintale.

• Persoane cu intelect normal sub influenţa unor emoţii

puternice, a unor stări de oboseală reacţionează inadecvat
situaţiilor concrete, (stereotipii comportamentale, inclusiv
în comportamentul verbal şi cel motor).

• P.P.Neveanu – un anumit grad de inerţie este absolut

necesar activităţii psihice normale – inerţie corticală
normală.

• Spre deosebire de inerţia corticală normală, inerţia

oligofrenică (sau patologică) la care face referire Luria,
se concretizează într-o puternică lipsă de mobilitate a
reacţiilor cu efecte negative în procesul de adaptare.
• Manifestarea inerţiei patologice la deficienţii mintal
poate îmbracă următoarele aspecte:
- reacţii întârziate, încetineală, apatie sau
- reacţii precipitate, insuficient supuse controlului
conştient (datorită persistenţei la nivel cortical a unor
focare de excitaţie)

• Inerţia patologică a acestor deficienţi mintal constă în

dereglarea mobilităţii proceselor nervoase
fundamentale şi stă la baza simptomului central
oligofrenic adică la baza diminuării accentuate a
capacităţii de abstractizare – generalizare.
• V.I. Lubovski arată că inerţia patologică se manifestă printr-o
accentuată instabilitate a noilor legături temporare care sunt
permanent influenţate de legături mai vechi – deficientul mintal
alunecă frecvent către sisteme elaborate anterior (cel mai puţin
stabile fiind cele elaborate prin întărire verbală).

• Ca urmare, putem observa că imaginea alunecării descrise de

Lubovski se aseamănă cu cea descrisă de Inhelder.

• Aceasta sugerează ideea că inerţia patologică şi vâscozitatea

genetică reprezintă manifestări ale aceluiaşi fenomen, rigiditatea
vieţii psihice în general numai că văzut din perspective diferite.

• Astfel, se poate afirma că vâscozitatea genetică este inerţia

patologică a dezvoltării psihointelectuale la deficientul mintal,
în timp ce inerţia patologică ar putea fi considerată o formă a
vâscozităţii mintale (Gh. Radu)
• Un aspect important legat de inerţia patologică este acela că
particularităţile activităţii nervoase superioare la deficientul mintal nu
se reduc doar la inerţie ci şi la diminuarea forţei şi a dereglării
echilibrului între procesele nervoase fundamentale, excitaţia si
inhibiţia.

• Analizând aspectul dereglării echilibrului între excitaţie şi inhibiţie, M.S.

Pevzner arăta că putem distinge două subcategorii de deficienţi mintal:
- subcategoria deficienţilor mintal care, pe fondul predominării inerte a
inhibiţiei, se caracterizează prin lentoare în reacţii, apatie, lipsă de interes şi
iniţiativă în desfăşurarea activităţilor

- subcategoria deficienţilor mintal care, pe fondul unei predominări inerte a

excitaţiei se caracterizează prin reacţii rapide, precipitate, lipsite de precizie.

• S.I. Rubinstein afirma că la acestea trebuie adăugată o a treia subcategorie:

- subcategoria deficienţilor mintal la care, pe fondul unei puternice inhibiţii
de protecţie, aflată în strânsă legătură cu o rapidă pierdere a capacităţii de
efort se dovedesc incapabili de a se antrena la activităţi de mai lungă
durată şi sunt foarte puţin productivi în raport cu posibilităţile intelectuale,
aparent mai bine păstrate decât la celelalte subcategorii.
• În activitatea şcolară cu elevii cu deficienţii
mintal manifestarea inerţiei patologice, nu au
niciodată o singură explicaţie, apariţia acestora
datorându-se mai multor cauze:

− sărăcia experienţei individuale a copiilor cu

deficienţă mintală;
− lipsa unui bagaj temeinic de reprezentări
− utilizarea pe scară largă, în activitatea şcolară a
metodelor verbale etc.
• Referitor la specificitatea deficienţei mintale, în primul rând
trebuie avut în vedere faptul că există o anume constelaţie de
particularităţi individuale care-l diferenţiază pe fiecare dintre
ei atât în raport cu copilul normal cât şi în raport cu ceilalţi
deficienţi mintal.

• În al doilea rând ne putem referi la o serie de trăsături comune

deficienţilor mintal şi anume:
- dereglarea dinamicii dezvoltării psihointelectuale având drept
consecinţă heterocronia oligofrenică, vâscozitatea genetică şi
caracterul restrâns al zonei proximei dezvoltări;
- dereglarea dinamicii corticale, mai ales a proceselor nervoase
fundamentale având drept consecinţă inerţia oligofrenică sau
patologică ce se concretizează în rigiditatea reacţiilor şi
comportamentelor adaptative.
• Pentru recuperarea și realizarea adaptării deficienților de intelect
este necesar să se respecte o serie de cerinţe fundamentale dintre
care amintim:
- abordarea cât mai de timpuriu a fiecărui copil cu deficienţă
mintală în procesul de terapie complexă;

- fundamentarea procesului de terapie complexă pe programe

personalizate, întocmite de specialişti competenţi;

- implicarea directă a familiei în aplicarea sistematică şi de lunga

durata a programelor respective;

- antrenarea copiilor înşişi la o participare activă în realizarea

programelor de intervenţie pe baza conştientizării propriilor
dificultăţi dar şi a posibilităţilor de progres promovând, astfel, şi în
învăţământul pentru deficienţii mintal o pedagogie moderna,
orientată, pe cât posibil, metacognitiv. (Gh. Radu, 2000, pag.142)