Deficiența de auz

PROBLEMATICA PSIHOPEDAGOGIEI
DEFICIENŢILOR DE AUZ
• Primele elemente de surdopsihopedagogie au apărut prin contribuţia unor
medici şi filosofi încă din secolele XV, XVI şi s-au dezvoltat, în continuare, în
cadrul ştiintelor pedagogice şi psihologice, în scopul cunoaşterii şi educării
copiilor cu deficienţe auditive.

• Surdopsihopedagogia este ştiinţa care urmăreşte recuperarea

instructiv-educativă şi psiho-socială a copilului deficient de auz în vederea
echilibrării personalităţii lui şi integrării acestuia, în mod optim, în fluxul
vieţii sociale.

• Porivit „Dicţionarului de psihologie” (P. P. Neveanu, 1978) surdologia se

ocupă cu particularităţile surdomuţilor şi hipoacuzicilor şi de mijloacele
instructiv-educative adecvate recuperării şi adaptării lor la muncă. Ea
include surdopsihologia, surdopedagogia şi surdotehnica.
Obiectivele principale ale surdopsihopedagogiei
zilelor noastre se structurează pe câteva direcţii
• studierea cauzelor surdităţii şi a particularităţilor dezvoltării psihice şi fizice ale copiilor cu
deficienţe de auz;

• evidenţierea tipului şi a gradului deficienţei de auz în vederea intervenţiei psihopedagogice

corespunzătoare în scopul compensării senzoriale, a educării şi recuperării copiilor cu deficienţă de
auz sau a adulţilor asurziţi;

• proiectarea şi dezvoltarea metodologiei demutizării, a dezvoltării limbajului verbal sau a

metodologiei abilitării lor cu un mijloc fluent de comunicare;

• elaborea principiilor şi a metodologiei educării în sistemul şcolar general şi special sau în alte
forme de educaţie;

• studierea particularităţilor vieţii copiilor şi adulţilor deficienţi de auz şi a mijloacelor de susţinere

şi de intervenţie recuperatorie la nivelul familiei, în mediul social; evidenţierea importanţei
factorilor sociali şi educaţionali în modelarea personalităţii acestora şi în integrarea lor în fluxurile
sociale.
Ramurile surdopsihopedagogiei
• Surdopedagogia studiază şi stabileşte principiile şi metodele speciale de dezvoltare a comunicării
verbale în raport cu dezvoltarea psihofizică a copilului şi a potenţialului auditiv restant, precum şi
modalităţile de abilitare a deficientului de auz cu alte mijloace de comunicare, în funcţie de
structura lui psihihofizică sau de deficienţele asociate disfuncţiei auditive.

• Surdopsihologia studiază atât particularităţile şi specificul structurării şi dezvoltării proceselor

psihice ale copilului surd în vederea educării lui şi integrării în viaţa socială, cât şi modul în care
surditatea afectează procesele psihice şi personalitatea adultului (hipoacuzic, surd, asurzit)

• Surdotehnica are ca obiectiv proiectarea celor mai adecvate mijloace de compensare a auzului
deficitar în scopul susţinerii calităţii vieţii persoanei deficiente de auz sau a celei cu deficienţe
asociate.

• Audiologia educaţională, disciplină relativ nouă, s-a impus cu necesitate în ultimele decenii,
aducînd o contribuție importantă în dezvoltarea vorbirii şi în susţinerea integrării educaţionale a
copilului deficient de auz, în special prin potenţarea auzului rezidual şi amenajarea mediului în
scopul recepţiei auditive cât mai bune.
ETIOLOGIE ŞI CLASIFICARE ÎN DEFICIENŢA DE AUZ
• Termeni ca surditate, deficienţă de auz, surdo-mutitate, hipoacuzie,
handicap auditiv se referă, în principal, la starea de disfuncţionalitate
senzorială auditivă, generată de o etiologie complexă ce acţionează la nivel
somatic, funcţional sau psihic.

• Pierderile de auz pot fi cauzate de afecţiuni ale urechii externe, de afecţiuni

ale urechii medii, de afecţiuni ale urechii interne sau de afecţiuni ale
traseului nervos sau cortexului auditiv.

• După momentul apariţiei deficienţei, întâlnim:

• deficienţe ereditare (anomalii cromozomiale, transmitere genetică);
• deficienţe dobândite:
• deficienţe prenatale;
• deficienţe perinatale (neonatale);
• deficienţe postnatale.
Alcatuirea analizatorului auditiv
Clasificarea lui Bringauer
• A. Surdităţile ereditare s-au evidenţiat trei tipuri:
• tipul Siebenmann, caracterizat prin lezarea capsulei osoase în care se află componentele
urechii şi leziuni secundare ale celulelor senzoriale şi ganglionare ale fibrei nervoase;
• tipul Sheibe se caracterizează prin atrofia nicovalei, cu leziuni ale elementelor nervoase
din canalul cohlear, labirintului; leziuni ale organului Corti;
• tipul Mondini vizează leziuni la nivelul nervului (ultimele spirale), cu o dilatare a
canalului cohlear şi a ganglionilor cohleari, cu atrofia organului Corti şi atrofia nervilor
cohleari.
• B. Surdităţile dobândite, sau contractate, datorită unor factori ce au acţionat
în diferite momente ale evoluţiei individului, sunt grupate în: surdităţi
prenatale, surdităţi neonatale şi surdităţi postnatale.
• surditatea prenatală cauzele ar fi: sifilisul ereditar, consangvinitatea, tuberculoza,
surditatea familială dobândită de părinţi, maladiile infecţioase ale mamei, anumite
traumatisme ale mamei din perioada sarcinii;
• surditatea neonatală cauzele ar fi: traumatismele din timpul naşterii, aplicarea
forcepsului la naştere, asfixiile la naştere;
• pentru surditatea postnatală cauzele ar fi: encefalopatiile, meningitele, maladiile
infecţioase acute (scarlatina, tifosul, bronhopneumoniile), anumite traumatisme,
abuzul de antibiotice (în special de streptomicină și gentamicină).
Etape de instalare a surdităţii și consecinţele
specifice:
• surdităţi instalate prenatal şi postnatal, până la 2 ani, ce afectează grav
capacitatea de comunicare şi de adaptare emoţională a subiectului;
• surdităţi apărute între 2 şi 6 ani, caz în care dacă până la această vârstă auzul a fost
normal, consecinţele pe planul dezvoltării psihice sunt mai mici, pentru că se
presupune că limbajul verbal, până la această vârstă, s-a achiziţionat. În această
situaţie, prognosticul este favorabil pentru dezvoltarea ulterioară a limbajului verbal
şi a psihismului în general;
• surdităţile instalate la vârsta şcolară au consecinţe majore, cu repercusiuni asupra
personalităţii copilului şi asupra adaptării şcolare;
• surdităţile instalate în perioada primei maturităţi (18-30 ani) produc, în asociaţie,
tulburări în viaţa familială şi socială, cu perturbări grave ale echilibrului emoţional şi
ale integrării sociale;
• surdităţile instalate de la prima maturitate la cea târzie (30-60 ani), au consecinţe
negative ce derivă din necesitatea schimbării locului de muncă, a profesiei;
• surdităţile instalate la bătrâneţe (presbiacuzia) determină izolarea individului de
lumea reală şi generează sentimente de incertitudine.
Criteriul cauzalităţii anatomo-fiziologice a
surdităţii
Surditatea de transmisie este rezultatul unor obstacole, a unor dificultăţi
ivite în calea sunetului, în trecerea de la exterior spre urechea internă,
apărând ca o surditate de baraj.

• Acest tip de surditate apare ca urmare a afectării urechii externe şi urechii medii.
Majoritatea pierderilor de auz de conducere sunt probleme ce se rezolvă
chirurgical, având natură mecanică şi determină pierderi de auz mici sau medii,
până în 40-50 de decibeli.

• La nivelul urechii externe: ceară în exces, otite externe, inflamarea conductului

auditiv, stenoza conductului auditiv, lipsa conductului auditiv extern, deformarea
acestuia, deformarea pavilionului sau lipsa pavilionului.

• La nivelul urechii medii atrofia sau dislicarea oscioarelor ca urmare a infecțiilor:

otita medie secretantă; otita medie cronică; otoscleroză, caz în care scăriţa se
fixează rigid de fereastra ovală şi distorsionează transmiterea undei sonore,
perturbând presiunea din urechea medie prin blocarea trompei lui Eustachio.
Surditatea de percepţie este cauzată de afecţiuni ale urechii interne, ale receptorilor din
labirintul cohlear, ale nervului VIII sau ale centrilor nervoşi superiori .
Nu poate fi tratată chirurgical și determină pierderi de auz , uneori de peste 100 de db.

• În unele cazuri, unele persoane aud zgomote, acufene (sunete stridente, continue,
variate), sindrom cunoscut sub numele de tinitus, mai frecvent întâlnit la adulţi.
• Cauzele acestei surdităţi pot fi multiple; cele congenitale prenatale sunt de natură
ereditară cromozomială sau se datorează incompatibilităţii factorului Rh sau unor
suferinţe materne.
• Surdităţile de percepţie mai pot avea o cauzalitate neonatală, precum: prematuritate,
anoxie, toxemia gravidei, anumite afecţiuni cerebrale ale copilului.
• Altele se datorează unor factori ce acţionează postnatal, unor boli ale copilului de natură
bacteriană (meningită); virală (oreion, pojar); de natură toxică (difterie, febră tifoidă);
febra foarte mare; antibiotice, ce lezează terminaţiile nervoase din urechea internă;
traumatisme cu lezarea cohleei; fracturi de craniu, expunere îndelungată la zgomote
foarte puternice.
• De asemenea, aceasta poate fi provocată şi de o anumită gamă de medicamente, precum:
antibioticele, diureticele, chinina, salicilina, clorochinina.
• Surditatea de percepţie mai poate apărea şi datorită îmbătrânirii şi sclerozării
componentelor urechii interne.
• Surdităţile mixte includ trăsături ale surdităţii de transmisie şi de
percepţie şi se întâlnesc în cazul otospongiozei, a otosclerozei
juvenile, otosclerozei senile etc.

• Surditatea centrală poate avea drept cauze:

• ia naştere prin lezarea nervului auditiv, datorită unor traume sau tumori ale
nervului sau altor tumori ce, prin compresiuni asupra nervului sau asupra
anumitor zone din cortexul auditiv, produc leziunea acestuia.
• Unele boli ca encefalita, hemoragiile cerebrale, traumatismele craniene duc la
leziunile nervului auditiv şi pot produce surditate centrală.
• Leziunea bulbului rahidian poate apărea surditate centrală. În acest caz, chiar
dacă celelalte instanţe ale aparatului auditiv sunt integre, la nivelul cortexului
nu mai există posibilitatea recepţiei şi decodificării impulsului nervos şi deci
nu poate apărea senzaţia şi, cu atât mai puţin, percepţia auditivă.
Gradele deficitului auditiv
Gradul pierderii Tipul pierderii Efectele pierderii de auz asupra percepţiei sunetelor
auzului (în decibeli) de auz ambientale şi a vorbirii
- aude şi foşnetul frunzelor;
- aude conversaţia fără dificultate;
0-20 dB Auz relativ normal
-poate acea dificultăţi pentru a înţelege vorbirea e la
distanţă.
- aude vorbirea de aproape şi dacă priveşte faţa
Deficit de auz lejer sau vorbitorului ;
20-40 dB
hipoacuzie uşoară - poate pierde 50% din discuţiile din clasă dacă nu este în
linie dreaptă cu faţa vorbitorului:
- necesită protezare pentru a percepe conversaţia;
- aude câte ceva din conversaţie (vocalele, unele
Deficit de auz mediu sau consoane), dacă este purtată tare;
40-70 dB
hipoacuzie moderată -poate să identifice unele sunete din mediu;
- vorbirea nu se dezvoltă spontan.

- poate auzi zgomote, vocea umană,unele vocale, fără a

Deficit de auz sever sau
70-90 dB înţelege vorbirea;
hipoacuzie severă
- se protezează, cu succes în percepţia vorbiri.
- aude sunete foarte puternice care sunt percepute mai
Deficit de auz profund ales ca vibraţii , nu ca model tonal;
peste 90 dB
sau surditate sau cofoză -comunicarea verbală dacă există tinde să se deterioreze;
 Specificul dezvoltării psihice la
persoanele cu deficiență de auz
Relaţia dintre funcţia auditivă şi limbajul verbal
• Consecinţele în planul dezvoltării psihofizice şi al educaţiei, la copii, se corelează, în mare măsură,
cu tipul şi gradul de deficit auditiv, precum şi cu momentul pierderii auzului.
• Dificultatea de comunicare.
• Persoana poate folosi, pentru a se exprima, un limbaj mimico-gestual
• Nu deficienţa de auz, în sine, ar constitui problema, ci modul de comunicare al persoanei; faptul că
deficienţa de auz îl privează pe individ de recepţia sonoră a limbajului verbal şi, ca urmare, vorbirea
lui nu se dezvoltă în parametri normali, este deficitară sau chiar distorsionată.
• Depistarea precoce a tulburărilor auditive este o condiţie fundamentală pentru evoluţia ulterioară a
copilului
• Disfuncţiile auditive, cu cât sunt mai grave, cu atât vor influenţa mai mult apariţia şi dezvoltarea
normală a vorbirii – frecvenţa crescută a tulburărilor de vorbire la copiii cu diferite grade de
hipoacuzie.
• Datorită absenţei comunicării prin limbaj, un copil surd este mai dezavantajat, sub raportul
structurării operaţiilor cognitive
• Prin intervenţia proceselor de compensare se produc transformări majore în structurarea
dominantelor perceptive şi de prelucrare a datelor la nivel cerebral, care conferă anumite
particularităţi modului de manifestare a vieţii lor psihice, atât din punct de vedere calitativ, cât şi
din punct de vedere cantitativ.
Repercusiunea surdităţii de transmisie dobândite
în copilărie asupra dezvoltării copilului
• În cazul surdităţii de transmisie, se interpun perioade în care copilul aude, relativ bine, cu
perioade în care intervin diverşi factori în calea transmisiei.

• Studiile efectuate de Webster A., Banford J şi Sanders E, arată că, atunci, când copiii au
suferit otite medii repetate încă din primul an de viaţă, le-au fost afectate laturi ale
fiziologiei vorbirii, bogăţia vocabularului, maturitatea gramaticală, înţelegerea,
expresivitatea, memoria auditivă, deprinderile de a asculta.

• Studierea în laborator a efectelor tulburărilor de auz de natură conductivă a dus la

constatarea că la o pierdere de auz de 15-20 dB, este afectată capacitatea copilului de a
asculta şi de a discrimina sunetele în timpul jocului.

• Au un registru limitat de cuvinte şi propoziţii; acestea fiind în general simple.

• În clasă, aceşti copii aveau dificultaţi în înţelegerea a ceea ce se predă şi exista
posibilitatea de a interpreta greşit întrebările; dovedeau o capacitate restrânsă de a
exprima ideile proprii şi de a exprima răspunsurile.
• Într-un studiu centrat pe consecinţele pierderii de auz de conducţie asupra
comportamentelor sociale, efectuat de Silva şi Williams, mamele unui grup de copii de 5
ani cu otită medie, au caracterizat copiii lor ca fiind agitaţi, izolaţi şi distructivi.

• Când comunicarea cu copilul este dificilă, adultul are tendinţa de a fi mai directiv şi mai
restrictiv, astfel încât relaţia devine încărcată emoţional. Aceste relaţii tensionate apar
frecvent între adulţii şi copiii cu deficienţă de auz.

• Cercetători, ca Banford şi Sanders au arătat că pierderea de auz, cauzată de afecţiuni în

urechea externă sau în urechea medie, nu este mai mare de 20-50 dB, însă natura
fluctuantă a pierderii de auz derutează copiii în perioada critică de dezvoltare, tocmai
atunci când copilul recepţionează modelul sonor. Acesta suferă uşoare schimbări, ce fac
dificilă construcţia unui depozit al memoriei sau al unui cadru pentru sensul sunetelor.

• Cei doi cercetători afirmă că inconsistenţa în experienţa sonoră a copilului întârzie

achiziţionarea structurilor de referinţă ale unităţilor perceptuale ale vorbirii.
Pierderea de auz de percepţie moderată şi
efectele ei asupra dezvoltării copilului
• copilul cu pierdere de auz de percepţie moderată (60 dB) se caracterizează prin
• imaturitate în vorbire, în vocabular, în concepte lingvistice, în sintaxă;
• consoanele, în special cele finale, sunt omise;
• este afectată discriminarea vorbirii;
• în limbajul expresiv, sunt folosite predominant propoziţiile scurte şi simple pentru că nu
posedă reguli de construire a frazelor;
• foloseşte un registru limitat de idei pentru a-şi exprima propriile gânduri.
• Există o rămânere în urmă la unele materii şcolare, în special la cele legate de
limba maternă.

• Aceasta nu trebuie pusă doar pe seama pierderii de auz în sine, ci în primul rând
pe
• o experienţă sonoră inconstantă
• pe seama amenajărilor necorespunzătoare din clasă, care îngreunează recepţionarea
mesajelor sonore,
• pe seama instructajului verbal necorespunzător ca urmare a stilului de predare al
profesorului.
Surditatea de percepţie profundă (peste 90 dB) şi efectele ei
asupra dezvoltării copilului
• nivel scăzut al dezvoltării, un nivel scăzut la învăţare sau în achiziţionarea limbajului.

• cele mai multe cercetări şi practica în domeniu arată că depistarea şi protezarea precoce, stimularea auditivă
şi educativă timpurie şi individualizarea procesului educativ la clasă sunt factorii cruciali care sprijină
dezvoltarea acestor copii.

• Neglijarea copilului determină distorsiuni pe toate palierele: tulburări de limbaj, nedezvoltarea sau întârzierea
proceselor cognitive, perturbări la nivelul personalităţii etc.

• Copiii surzi, proveniţi din familii de surzi, prezintă mai puţine dificultăţi de natură emoţională şi au mai puţine
probleme decât cei proveniţi din familii de auzitori

• În familiile de auzitori cu copii surzi există, de cele mai multe ori, relaţii defectuoase de comunicare şi
perturbări ale relaţiilor afectiv-emoţionale ce influenţează negativ întreaga dezvoltare psiho-socială a copilului.

• Important: nivelul de cunoaştere al părinţilor, de pregătirea profesională, de nivelul veniturilor familiale şi nu,
în ultimul rând, de disponibilitatea lor psiho-afectivă de relaţionare cu copilul.
Pierderea de auz monaurală şi implicaţiile asupra dezvoltării
copilului
• În funcţie de afectarea unei urechi sau a ambelor urechi, pierderea de auz este monaurală sau
binaurală.

• In hipoacuzia monoaurală copiii vor recepţiona mesajul sonor unilateral.

• La distanţă mare faţă de sursele sonore şi într-un mediu cu un nivel ridicat al zgomotelor, aceştia
reacţionează mai lent, manifestând nesiguranţă în decodificarea mesajelor şi pot manifesta
greutate în localizarea sursei sonore, existând perturbări ale percepţiei stereoscopice.

• Se observă tendinţa copilului de a căuta în jur persoana care vorbeşte.

• În unele cazuri, urmările acestei afecţiuni pot fi evitate. Cei cu auz monaural pot face faţă condiţiilor
din şcoala obişnuită, dacă beneficiază de anumite măsuri speciale.

• Trebuie să se vorbească în apropierea copilului, trebuie ca deplasarea sursei sonore să se producă

spre urechea neafectată; copilul va fi învăţat să se aşeze cu urechea neafectată spre partenerul de
dialog, să i se adreseze copilului din faţă etc.
Influenţa mediului lingvistic asupra comunicării

Copilul auzitor, crescut în anturaj normal, de adulţi auzitori:

• este solicitat verbal oral de la cea mai fragedă vârstă.
• Va articula prin imitație, la început defectuos și apoi corect sub
controlul adulților.
• Mai târziu, copilul se va folosi de cuvintele şi propoziţiile auzite.
• Într-o etapă avansată, va cere mai explicit ceea ce doreşte.
• Iniţial, cererile copilului vor fi numai în prezenţa obiectului solicitat verbal
• mai târziu el va cere anumite obiecte sau va întreba despre persoane chiar în
absenţa acestora.
Copilul surd, născut în familie de surzi
• Învață cominicarea similar situației anterioare
• Limbajul folosit este cel al semnelor.

De exemplu, părinţii îi arată copilului mâncarea şi vor executa semnul specific,

actului respectiv; la fel vor fi arătate şi denumi gestual diferite jucării, obiecte,
acţiuni, sentimente. Treptat, copilul asociază semnele elementelor pe care le
desemnează şi le utilizează în context adecvat. În timp, va învăţa să comunice
închegat, fluent prin gesturi.

• Semnele utilizate incorect vor fi corectate treptat, aproximativ la fel ca în cazul

articulaţiei, iar modalitatea de exprimare gestuală va fi îmbogăţită pe parcurs.
Copilul auzitor, născut în familie de surzi,
• poate învăţa atât comunicarea mimico-gestuală cât şi comunicarea verbală.

• Acesta va învăţa oral să vorbească în conformitate cu modelele oferite de

rudele sau de către adulţii auzitori.

• Învăţând ambele forme de comunicare, copilul va fi bilingv.

• Aceşti copii vor avea o dezvoltare psihică normală şi se vor încadra cu

uşurinţă în societatea auzitorilor, cât şi a surzilor.

• Frecventarea grădiniţei obişnuite şi sprijinul specialistului logoped va

reduce din handicapul unui vocabular restrâns şi îi va da posibilitatea
înscrierii în şcoli obişnuite.
Copiii surzi ce se nasc şi trăiesc în familii de auzitori
• Daca niciun membru nu cunoaşte limbajul gestual şi nu are experienţă în munca cu surzii
vor întâmpina probleme importante in procesul de dezvoltare.

• În achiziţionarea limbajului, el nu va depăşi stadiul indicării cu mâna a obiectelor prezente

în câmpul vizual; nu va poseda nici cuvântul, nici semnul care să înlocuiască obiectul sau
acţiunea şi să poată permite simbolizarea şi comunicarea în absenţa obiectului

• În timp, se vor crea anumite posibilităţi de comunicare prin semne între părinţii auzitori şi
copiii surzi, însă această comunicare este limitată, foarte săracă şi cu consecinţe negative
asupra dezvoltării capacităţii psihice, a personalităţii copilului deficient de auz.

• Pentru însuşirea limbajului verbal şi prevenirea handicapului psihic, din cea mai fragedă
vârstă copilul trebuie familiarizat cu proteza auditivă şi, de asemenea, cu orice mijloc
posibil de comunicare, într-o ambianţă plăcută şi destinsă.
Limbajul mimico-gestual (limba semnelor)
• Modalitatea de comunicare a surdului, născut în familie de surzi, este
limbajul mimico-gestual (numit în prezent limba semnelor).
• Limbajul gestual este un ansamblu de semne vizuale, realizate cu
extremităţile corpului - cap, braţe, mâini, degete, dar şi mişcări ale
muşchilor feţei - mimica; în unele cazuri chiar a întrgului corp.
• Există mai multe limbaje gestuale utilizate în diferite ţări.
• Nu există un limbaj gestual unitar pentru toţi surzii, totuşi persoane
deficiente de auz de diferite naţionalităţi se înţeleg între ele datorită unui
fond comun de gesturi şi a echivalenţei unora dintre ele.
• Limbajele gestuale sunt independente de alte limbaje, având propriul
vocabular şi structură gramaticală şi sunt folosite de comunităţi
independente.
• Gesturile cu ajutorul mâinilor au patru componente de bază: formă, orientare,
poziţie şi mişcare, ele încercând să reprezinte noţiuni mai largi decât cuvintele
limbajului vorbit.

• Forma sau conturul mâinilor este dat de configuraţia degetelor cu palma. Astfel,
se pot realiza atât alfabetul manual- dactilemele, de la a A la Z, cât şi semnele.

• O literă dactilată este doar un contur al mâinii, nu un semn; diferenţa este

încărcătura de semnificaţie corespunzătoare fiecărei forme a mâinii.

• Cuvintele dactilate sunt doar succesiuni ale formelor mâinii, nu semne gestuale.
Dactilarea poate reproduce ori ce cuvânt, dar este consumatoare de timp şi mai
puţin expresivă în comparaţie cu semnele gestuale.

• Mimico-gesticulaţia este un limbaj veritabil, cu sintaxă, dar fără morfologie; este

un limbaj global neverbal cu care surdul se familiarizează de mic din nevoia de a
se relaţiona cu cei din jur. Din limbajul mimico-gesticular lipsesc anumite categorii
gramaticale: articolul, numeralul, instrumentele gramaticale.
• Gesturile pot fi împărţite după complexitatea lor în :
• naturale simple: demonstrative, indicative, imitative, descriptive;
• naturale compuse (de exemplu, pentru „cerb” se foloseşte gestul pentru
capră sau ţap, ducându-se palma strînsă sub bărbie şi apoi cele două mâini,
sus la cap, cu degetele răsfirate spre exterior, sugerând coarnele);

• artificiale, prin care sunt desemnate culorile (de exemplu, pentru culoarea”
alb” se trece degetul arătător de la dreapta spre stânga prin dreptul buzelor,
în timp ce pentru „roşu”, „roşcat”, „roşcovan”, se duce degetul arătător la
buze ;

• convenţionale, precum gestul pentru „salut” (se duce palma dreaptă cu

degetele apropiate, cel mare fiind uşor îndepărtat spre partea laterală a
capului îndreptată cu dosul spre exterior).
METODOLOGIA DEMUTIZĂRII
ŞI PROTEZĂRII
Procesul de demutizare. Caracterizare.
Laturi
• În centrul psihopedagogiei deficientului de auz stă problema achiziţiei unui
instrument de comunicare, limbajul verbal sau limbajul mimicogestual.

• Caraman, L. M. şi Caraman, A. definesc demutizarea ca fiind ”un ansamblu

de activităţii de învăţare (de formare şi dezvoltare a comunicării prin
limbaj) a copiilor cu insuficienţe grave de auz”, activităţi ce se desfăşoară
individual sau în grupuri, având conţinuturi şi o metodologie specifică, se
desfăşoară în cabinete, dar şi în orele de clasă, în şcoală, dar şi la nivelul
familiei.
• două mari categorii de activități, după cadrul în care se desfăşoară:
• activităţile-exerciţii, ce se organizează în context natural situativ, implicând
parcurgerea momentelor din programul zilnic al copiilor ;
• activităţile de învăţare în clasă, în condiţiile orei şcolare.
• Demutizarea presupune recepţia vorbirii implicând labiolectura şi
utilizând mijloace naturale, dar şi tehnice care potenţează auzul
restant şi, de asemenea, presupune emisia vorbirii, articulaţia.

• Articulaţia este corelată cu însuşirea grafemelor în vederea

comunicării verbale nu numai pe cale orală dar şi în scris.

• Demutizarea presupune însuşirea a trei laturi:

• însuşirea laturii fonetice a unei limbi; articularea fonemenelor, a structurilor
fonetice specifice fiecărei limbi;
• însuşirea lexicului, a cuvintelor sau a vocabularului acelei limbi;
• însuşirea structurii gramaticale a limbii.
Însușirea laturii fonetice a limbii
• Disciplina care studiază emisia corectă a sunetelor şi a vorbirii este
ortofonia
• Din punct de vedere al formării unei vorbiri corecte şi inteligibile, există mai
multe sarcini ortofonice.
• Formarea şi exersarea respiraţiei verbale.
• Exersarea organelor ce participă în fonaţie şi pregătirea lor pentru emiterea
sunetelor.
• Educaţia senzorială; educarea sensibilităţii vibro-tactile şi interacţiunea
analizatorilor.
• Emiterea şi formarea vocii.
• Emiterea şi automatizarea sunetelor.
• Activitatea de corectare a defectelor de pronunţie.
• Coarticulaţia.
• Învăţarea elementelor prozodice ale limbii: ritmul, accentul şi intonaţia.
• Inteligibilitatea vorbirii.
Respirația și fonația
• Respiraţia este actul reflex, automat ce se produce în două faze: inspiraţie
şi expiraţie şi are rol dublu - biologic şi fonator.
• Expiraţia fonatoare este diferită de expiraţia fiziologică
• Ritmul respirator este adaptat la necesitatea emiterii sunetelor, astfel
inspiraţia se scurtează, iar expiraţia se lungeşte. Raportul dintre inspiraţie şi
expiraţie, în fonaţie, este de 1/16
• La copiii surzi apare, uneori, un dezacord între fonaţie şi expiraţie.
• Există mai multe tipuri de respiraţie: costo-diafragmatică,
diafragmatică/abdominală, costală/toracică, claviculară, costo-claviculară.
• Respiraţia fonatorie este intenţionată în cazul copiilor deficienţi de auz
• Respiraţia mixtă, costo-diafragmatică, este specifică fonaţiei, de aceea,
trebuie exersat actul respirator cu copiii surzi, aerul trebuind să fie expirat
pe gură, pentru formarea unei voci naturale.
Exersarea organelor ce participă în fonaţie
• La copilul auzitor, organele fonatorii se exersează în mod spontan
• La surdul prelingual, acestea cunosc o anume exersare în perioada
gânguritului care din cauza absenţei feed-back-ului este redus,
neevoluând în fazele specifice dezvoltării limbajului verbal oral.
• Este necesară exersarea organelor fono-articulatorii
• Aceste exerciţii constau în mişcări de mobilizare a
• maxilarului inferior(dreapta, stânga, jos, rotire);
• limbii (alternare între contracţie şi relaxare, rotire interioară rotire exterioară,
perierea dinţilor);
• buzelor( alternare între relaxare, întindere, ţuguire);
• obrajilor( supţi, umflaţi, cu expulsie de aer sau fără);
Educația senzorială
• Educaţia senzorială, în cazul copiilor deficienţi de auz, vizează formarea şi
dezvoltarea controlului şi autocontrolului vizual, vibrotactil, kinestezic şi al
auzului rezidual pe care se bazează procesul de articulare verbală.
• În educaţia senzorială se urmăresc câteva obiective sesizate şi abordate în
maniere proprii, atât de Guţu, M. (1975), Stănică, I. (1983) sau alţi
specialişti.
• Evaluarea potenţialului auditiv, vizual şi vibrotactil.
• Stimularea şi exersarea potenţialului auditiv atât pentru orientarea în mediul
ambiant cât mai ales pentru recepţia şi emisia limbajului verbal articulat.
• Cunoaşterea, conştientizarea şi implicarea regulilor proprii vibratorii în realizarea
actului fonator.
• Educarea sensibilităţii vizuale pentru susţinerea procesului de decodificare şi de
articulare a mesajelor sonore verbale.
Educația auditivă
• În educaţia auzului, după experienţa laboratoarelor de audiologie
educaţională, sunt necesare realizarea următoarelor obiective
operaţionale ce se ating printr-o metodologie specifică (Popa M, 2002):
• Să asculte. Copilul va fi direcţionat spre a asculta zgomotele din jur, vorbirea mamei,
a specialistului etc.
• să localizeze sunetul.
• Să diferenţieze sunetele familiare (jucăriile sonore şi identificarea lor după sunet);
să se orienteze în mediul sonor ambiant; să asculte şi să reacţioneze spontan la
sunete.
• Identificarea şi interpretarea progresivă a sunetelor neverbale.
• Identificarea şi diferenţierea sunetelor verbale: vocea unei femei, a unui bărbat, a
unui copil, voci de grup, a unei singure persoane;
• Identificarea şi diferenţierea unor structuri verbale (vocale, consoane, grupuri de
foneme).
• Diferențierea elementelor prozodice ale limbii: ritm, accent, intonaţie.
• Perceperea unor comenzi; (receptarea auditivă a întrebărilor, de identificare a
lecturii altui elev)
• Implicarea copilului într-un dialog cu un alt copil.
Educația vibro-tactilă
• Sensibilitatea vibrotactilă ajută la compensarea văzului şi a auzului
deficitar.
• Educaţia vibrotactilă începe prin exerciţii de percepere a vibraţiilor
obiectelor din jur. De exemplu:
• se percep vibraţiile podelei pe care s-a bătut cu piciorul, ale mesei, ale băncii pe
care s-a bătut cu palma etc.;
• se identifică, tactil, vibraţiile unor instrumente puse în funcţiune (pian, vioară,
tobă, cutii muzicale, cutii rezonatorii speciale etc.),
• asemănător, se procedează şi cu instrumentele de suflat (muzicuţă, fluier, goarnă
etc.).
• utilizarea cutiei rezonatoare (cu dimensiunile: 80, 65 şi 10 cm.) pe suprafaţa căreia
se fixează la mijloc punctul de unde se propagă vibraţiile (x) şi lateral, locul de
recepţie vibrotactilă cu ajutorul
• recepția tactilă a diferitelor sunete specifice limbii (a fonemelor).
Emiterea și formarea vocii
• Sunetul primar se formează în laringe şi apoi până la ieşirea prin cavitatea
faringo-bucală şi parţial faringo-nazală, suferă o serie de modificări fizice şi
fiziologice determinând calităţile vocii vorbite.
• În funcţie de locul în care se formează aceste tonuri, se disting mai multe
registre:
• registrul de piept/grav, corespunzător cavităţii subglotice;
• registrul mediu/mijlociu, corespunzător cavităţii glotice;
• registrul de cap/înalt, corespunzător cavităţii supraglotice.
• În cazul copiilor cu deficienţe de auz se dezvoltă o fonaţie caracteristică
fiind deosebită şi consecinţă directă a lipsei de autocontrol prin auz.
• Apar astfel tulburări în emisia vocală care se referă la intensitatea,
înălţimea şi timbrul vocii.
• La unii copii surzi există tendinţa de a ţipa în timp ce la alţii vocea este
foarte slabă sau unii sunt afoni, nu emit voce.
Emiterea, fixarea şi automatizarea sunetelor
• În activitatea de demutizare, specialistul trebuie să cunoască: locul şi modul
de articulare al fonemului, procedeele de emitere a acestora.
• Specialiştii în ortofonie sunt de acord că cele mai serioase dificultăţi le
întâmpină copilul în producerea consoanelor, în comparaţie cu însuşirea
vocalelor.
• Pentru producerea vocalelor, sunt folosite trei zone ale orificiului
generator:
• a) regiunea lingo-palatală anterioară, pentru vocalele: e şi i;
• b) regiunea lingo-palatală mediană pentru vocalele:a, ă şi î;
• c) regiunea lingo-palatală posterioară, pentru vocalele: u şi o.
• Consoanele limbii române sunt sunete ale vorbirii, formate din zgomote
produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea urmată de
deschiderea bruscă sau ingustarea acestuia, în diferite regiuni bucale ,
dezvoltând o serie de caracteristici.
Problema coarticulaţiei
• Coarticulaţia se manifestă ca influenţă progresivă a unui sunet asupra
altuia în timpul vorbirii.
• Niciodată consoanele nu se emit în mod izolat ci într-o conjunctură
multiplă, în anumite combinaţii consonatice care se influenţează unele pe
altele într-o coarticulaţie.
• În vorbire, sunetele se înlănţuie în aşa fel încât fiecare sunet începe să fie
articulat înainte ca articularea sunetului precedent să fi luat sfârşit.

Elementele prozodice ale limbii

• Accentul se defineşte ca întărire a vocii pe o silabă într-un cuvânt.
• Ritmul se defineşte ca viteza de emitere a cuvintelor pe o unitate de timp şi este
strâns legat de tipul de activitate nervoasă superioară.
• Intonaţia reprezintă o emanaţie muzicală de tonuri şi accente ce variază în raport
cu ideile şi sentimentele vorbitorului.
Structura gramaticală
• Copilul auzitor învaţă să vorbească corect în mod spontan
• Deficienţii de auz sunt lipsiţi de aceste modele verbale, iar zestrea
lexicală este foarte săracă, aproape inexistentă.
• Printre greşelile gramaticale tipice întâlnite atît în vorbire cît şi în
scriere la deficienţii de auz:
• folosirea unor înşiruiri de cuvinte într-o schemă propozitională;
• reducerea unei propoziţii la un singur cuvânt;
• greşeli de topică; dezacorduri;
• utilizarea sporadică şi de cele mai multe ori incorectă a cuvintelor de legătură.
• Utilizarea comunicării mimico-gestuale explică în mare măsură
incapacitatea deficientului de auz de a înţelege necesitatea
instrumentelor gramaticale şi specificitatea greşelilor gramaticale.
PROTEZAREA
Depistarea şi diagnosticarea pierderilor de
auz
• Factori de care depinde capacitatea copilului de a răspunde la stimulii
sonori, şi anume:
• vârsta cronologică;
• vârsta mentală,;
• nivelul audibilităţii;
• experienţa anterioară a copilului în testarea auditivă ;
• mediul în care are loc testarea: o cameră adecvată din punct de vedere al
mărimii şi izolării fonice;
• raporturile în care se află copilul faţă de cel ce îl testează si, de aceea, trebuie
organizat un mediu destins, stimulativ, de joacă.
Testarea auzului se face prin teste obiective şi teste comportamentale.

• Testele obiective pun în evidenţă anumite reacţii electrice sau musculare

la anumite sunete. Testele obiective cer un echipament costisitor şi
personal bine instruit. Ele dau informaţii utile, dar nu complete, şi sunt,
în general, folosite pentru a confirma hipoacuzia suspectată prin testele
comportamentale sau pentru copiii care nu au reuşit să răspundă la nici
un test comportamental.
• Dintre testele obiective
• testul ce pune în evidenţă răspunsul post-auricular miogenetic, când aparatul
înregistrează răspunsul reflex al muşchilor din spatele pavilionului urechii la
sunete de o anumită intensitate.
• reacţia acustică a trunchiului cerebral ce poate fi înregistrată ca un potenţial
electric datorită faptului că activitatea electrică din creier poate fi testată prin
aplicarea unor electrozi, iar la producerea unui anumit sunet impulsurile electrice
transmise de la cohlee spre nervii acustici trec şi prin trunchiul cerebral.
• Testele obiective au rol important, în special, în cazul copiilor dificil
de testat prin teste comportamentale, dar nu înlocuiesc testele
comportamentale în privinţa informaţiilor despre capacitatea
auditivă, mai ales referitor la frecvenţele de vorbire.

• Referindu-ne la testele comportamentale, trebuie să spunem că

acestea se bazează pe o reacţie comportamentală evidentă, din
partea subiectului testat, la sunet: o tresărire, întoarcerea capului,
oprirea din activitate, clipitul etc
• După vârsta de 4 ani, se foloseşte audiometria de ton pur, când copilul
poate să sesizeze un ton pur emis de audiometru.
• Audiometria se realizează la ambele urechi succesiv. Sunetul este generat
ca un curent electric de către audiometru şi este convertit în unde sonore
de către receptori (căşti sau vibratorul de conducţie osoasă a
audiometrului).
• În cazul audiometriei de ton pur pe cale aeriană se realizează o diagramă,
numită audiogramă,
• se stabileşte nivelul auzului pentru conductibilitatea aeriană, sunetul ar
trebui să treacă prin urechea externă, urechea medie şi urechea internă;
dacă o parte a aparatului auditiv nu funcţionează normal, pragul de
conductibilitate aeriană este afectat.
• se notează în audiograma prin cotaţia “0”, iar pentru urechea stângă se
notează cu “X”.
• Notarea în audiogramă este diferită în cazul testării auzului prin conducţie
osoasă, folosindu-se, în acest caz, simbolul “Δ“ şi este acelaşi pentru
ambele urechi pentru că în audiometria osoasă se testează audiţia pentru
urechea cea mai bună, răspunzând doar urechea cu cohleea cea mai bună.
• Testarea sensibilităţii auditive pentru vocea umană se numeşte
audiometrie vocală şi este mai laborioasă, dar furnizează informaţii
mai precise despre înţelegerea limbajului verbal de către subiect.

• Orice audiometru are un microfon prin care se derulează o bandă

înregistrată cu o voce reală, care poate fi modificată din punct de
vedere al frecvenţei şi intensităţii.

• Prin microfon se transmit sunete izolate, cuvinte monosilabice sau

şiruri de cuvinte

• Se transmit serii de cuvinte (10-20) şi în timp ce subiectul audiază prin

căşti, notează pe un formular cuvintele auzite. La final se face o
comparaţie între ceea ce s-a emis şi ceea ce a auzit subiectul testat,
pentru a stabili cât % aude din vorbire.
Protezarea
• După efectuarea testării auditive se procedează la protezare, utilizându-se
protezele auditive.

• Protezele auditive măresc presiunea sunetului în organul auditiv prin captarea

sunetului cu un microfon, amplificarea şi transmiterea sunetului amplificat la un
receptor sau la o cască ataşată de ureche, cu ajutorul unei olive.
• Aceste aparate nu pot corecta deficienţele analizatorului auditiv, dar pot suplini
sau minimaliza unele din efectele acestor tulburări.

• Este necesar să se cunoască performanţele aparatului auditiv din punct de vedere

al capacităţii de amplificare a sunetului şi al acurateţei redării lui pentru a se
potrivi cu caracteristicile audiogramei persoanei ce îl va purta.

• Mai ales în cazul copiilor, trebuie cunoscut tipul pierderii de auz, caracteristicile
audiogramei lui, pentru a alege exact tipul protezei auditive care să suplinească
auzul deficitar. Protezele auditive au putere de amplificare diferită.
• Un aparat de amplificare se compune din:
• microfon, care colectează sunetele şi le converteşte în impulsuri electrice;
• amplificator, care măreşte energia sonoră;
• receptor, care schimbă impulsul electric în unde sonore;
• olivă, care conectează proteza auditivă cu urechea.
• Toate acestea sunt activate de o baterie sau de către un acumulator.
• În cazul protezelor auditive de corp, receptorul este despărţit de
corpul protezei.
• Sisteme de amplificare
• aparate personale, purtate în întregime de deficient;
• proteze auditive radio, purtate o parte de copil şi altă parte de părinte sau
• sisteme de amplificare de grup,folosite în clase, sisteme de amplificare
folosite în cabinete.
• Implantul cohlear este un tip special de proteză auditivă, destinată
persoanelor total surde care nu pot auzi nimic chiar cu cele mai
puternice proteze convenţionale.

• În cele mai multe cazuri, surditatea se datorează disfuncționalității

cohleei, nervul auditiv fiind intact; de asemenea, reprezentanta
corticală.

• Prin implantul cohlear nervul auditiv este stimulat determinând

senzaţia de auz.
• În general, implantul cohlear se compune din:
• părţi exterioare (microfon, procesorul verbal şi transmiţătorul)
• părţi interioare (decodorul sau receptorul şi electrozii).
• Semnalele electrice din microfon sunt transformate la nivelul procesorului
verbal într-un cod special şi trimise către transmiţător care, se prezintă sub
forma unui disc mic, amplasat în spatele urechii externe.

• Semnalul este transmis, de obicei, prin unde radio, prin piele, către
receptor care este fixat sub piele şi are dimensiunile unei monede mici.

• Semnalul din receptor trece, prin conductori, la electrozi care pot fi plasaţi
în cohlee sau pe suprafaţa acesteia.

• Cu ajutorul electrozilor trece un flux de curent prin cohleea spre nervul

auditiv ce poartă spre cortex impulsul nervos. Se formează astfel, în
cortexul auditiv senzaţia de auz.