SUPORT DE CURS PENTRU STUDENȚII

UNIVERSITĂȚII PEDAGOGICE DE STAT ”ION CREANGĂ” LA DISCIPLINA

EDUCAȚIE INCLUZIVĂ

EDUCAŢIA INCLUZIVĂ:
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Educaţia incluzivă
 este o abordare şi un proces continuu de dezvoltare a politicilor şi practicilor
educaţionale, orientate spre asigurarea oportunităţilor şi şanselor egale pentru persoanele
excluse/marginalizate de a beneficia de drepturile fundamentale ale omului la dezvoltare
şi educaţie în condiţiile diversităţii umane.
 este o abordare potrivit căreia toţi copiii trebuie să aibă șanse egale de a frecventa aceeași
școală și de a învăţa împreună, indiferent de apartenenţa lor culturală, socială, etnică,
rasială, religioasă și economică sau de abilităţile și capacităţile lor intelectuale sau fizice.
 este caracteristica calitativă a sistemului de educaţie deschis, flexibil, adaptat necesităţilor
persoanei, politicile și practicile căruia sînt axate pe cooperare, parteneriat și relaţii
umane pozitive;
 prevede schimbarea și adaptarea continuă a sistemului educaţional pentru a răspunde
diversităţii copiilor și nevoilor ce decurg din aceasta, pentru a oferi educaţie de calitate
tuturor în contexte integrate și medii de învăţare comune;
 presupune o nouă orientare care pune accentul pe cooperare, parteneriat, educaţie socială
și valorizarea relaţiilor interumane;
 Susţine integrarea educaţională, socială, profesională a tuturor copiilor în comunitate,
pornind de la valorile pe care le poate oferi familia;
 reconsideră și reevaluează atitudinea statului și societăţii faţă de copiii, tinerii, adulţii
excluși și/sau marginalizaţi;
 face posibilă și stimulează valorificarea resurselor și experienţelor existente și crearea
diferitor servicii de abilitare/ reabilitare și sprijin al copiilor în situaţii de dificultate;
 reflectă valorile unei societăţi echitabile și democratice care oferă tuturor persoanelor
oportunităţi egale de a beneficia de drepturile omului și obiectivele de dezvoltare umană,
împărtășite pe plan mondial.
Integrarea - presupune asimilarea copilului în cadrul învăţămîntului general, proces prin care
se adaptează şcolii în timp ce aceasta rămîne, în cea mai mare parte, neschimbată.
Incluziunea - presupune ca instituţiile şi sistemul educaţional, în general, să se schimbe şi să se
adapteze necesităţilor copiilor.
 are necesităţi speciale;
 nu poate să înveţe;
 nu poate ajunge la şcoală;
 necesită profesori special pregătiţi;
 necesită materiale şi tehnologii didactice spec.;
 necesită un mediu şcolar (instituţional) special;
 necesită asistenţă specializată.
1
 EDUCAŢIA INCLUZIVĂ
Problemele cu care se înfruntă
Sistemul educaţional:
Principiul fundamental al sistemelor educaţionale: „toţi copiii trebuie să înveţe împreună”
Sunt integrați și:
 copiii orfani, abandonaţi;
 copiii instituţionalizaţi în școlile-internat;
 copiii care consumă droguri, alcool...;
 copiii cu dificultăţi de învăţare și comunicare;
 copiii cu probleme de învăţare și integrare socială;
 copiii cu deficienţe mai grave, care au nevoie și de o formă de sprijin suplimentar.
Educaţia incluzivă se dezvoltă în baza următoarelor principii:
 principiul drepturilor egale în domeniul educaţiei;
 principiul egalizării șanselor;
 principiul interesului superior al copilului;
 principiul non-discriminării, toleranţei și valorifi cării tuturor diferenţelor;
 principiul intervenţiei timpurii;
 principiul individualizării fiecărui copil;
 principiul asigurării serviciilor de sprijin;
 principiul flexibilităţii în activitatea didactică;
 principiul designului universal care permite crearea unui mediu accesibil tuturor;
 principiul managementului educaţional participativ;
 principiul dreptului părintelui de a alege;
 principiul cooperării și parteneriatului social.
Scopurile educației incluzive:
 satisfacerea necesităţilor educaţionale ale tuturor membrilor comunităţii;
 adaptarea personalităţii la condiţiile vieţii;
 schimbarea de atitudini, comportamente, conţinuturi educaţionale pentru a răspunde
diversităţii umane;
 aplicarea practicilor nondiscriminatorii în procesul de educaţie;
 prevenirea și combaterea excluderii și /sau marginalizării în educaţie;
 reformarea școlii și societăţii în ansamblu;
 centrarea procesului de educaţie pe copil/elev, dezvoltarea respectului de sine, toleranţă și
acceptare;
 orientarea strategică spre trecerea de la adaptarea elevului la școli diferite la adaptarea
 învăţămîntului la diferenţele dintre elevi;
 ameliorarea continuă a calităţii educaţiei.
Scopul școlii din perspectiva abordării incluzive a educaţiei poate fi definit pe două
dimensiuni esenţiale:
 asigurarea accesului la educaţie pentru toţi copiii;
 asigurarea calităţii educaţiei pentru toţi copiii.
Școala prietenoasă copiilor:

2
 identifică copiii excluși și îi înrolează;
 recunoaște educaţia ca drept al fiecărui copil; contribuie la supravegherea (monitorizarea)
drepturilor și bunăstării fiecărui copil din comunitate;
 respectă diversitatea și asigură egalitatea în învăţare pentru toţi copiii;
 răspunde necesităţilor copiilor și diversităţii bazate pe gender, probleme sociale, etnice și pe
nivel de abilitate.
 nu exclude, nu discriminează și nu stereotipizează în bază de diferenţe;
 oferă educaţia obligatorie gratuită, accesibilă, în special pentru familiile și copiii în situaţii
de risc;

Incluziunea nu trebuie să fie considerată ceva adiţional la învăţămîntul general: ea trebuie

privită ca parte intrinsecă a misiunii, filozofiei, valorilor, practicilor și culturii școlii.

3
 ISTORUL PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

Istoriografia universalã în problema cercetãrii demonstreazã cã din antichitate şi pânã în

prezent omenirea a parcurs o cale neomogenã în atitudinile sale faţă de persoanele cu
dizabilităţi.

Astfel, în antichitate se atestã o atitudine de neacceptare a persoanelor diferite de ceilalţi ca

integritate fizicã şi psihicã. Aceastã atitudine s-a consolidat pe parcursul epocilor istorice şi a
avut diverse forme de manifestare, în funcţie de nivelul de dezvoltare socialã şi cultural-
spiritualã a comunitãţilor umane. Grecii şi romanii antici, de ex., au constatat cã unele persoane
sunt stãpânite de tulburãri mentale, iar Biblia face multiple referinţe la surzi, orbi, epileptici,
demenţi ş. a. De rând cu unele atitudini şi mãsuri pozitive faţã de persoanele cu dizabilitãţi, sunt
atestate izolarea, respingerea, abandonul şi neglijarea, precum şi cazuri de suprimare a acestora.
S-au remarcat în acest sens mai ales spartanii, care procedau la eliminarea fizicã a
handicapaţilor, considerate incurabile şi de aceea social stigmatizate. În Evul mediu occidental,
din cauza nivelului scãzut al cunoaşterii ştiinţifice, în special al medicinii, predominau
prejudecãţile şi superstiţiile, în consecinţã în societate instalându-se o atitudine feroce faţã de
copiii epileptici, imbecili şi idioţi, care erau consideraţi purtãtori ai Necuratului şi arşi pe rug,
crezându-se cã astfel erau nimicite forţele Rãului.

Chiar şi în timpurile moderne s-au comis acte de cruzime iraţionalã faţã de persoanele cu
dizabilitãţi, în timpul celui de-al Treilea Reich fiind exterminate cca 100.000 din aceştia.

În acelaşi timp, omenirea mereu a tins sã identifice cauzele anomaliilor umane, dar nivelul
scãzut al cunoaşterii ştiinţifice a provocat elaborarea de-a lungul istoriei a diverse viziuni
filosofice ce argumentau deficienţele psihice şi fizice ale copiilor ca fiind de naturã divinã şi
deci reprezentând pedepse ale divinitãţii aplicate vinovãţiei pãrinţilor. Drept urmare, survenea
logic frica şi respingerea persoanelor cu handicap, sentimentul firesc de ocrotire a copiilor
sãnãtoşi determinându-i pe pãrinţi sã creadã cã handicapaţii le-ar fi periculoşi. Aceastã
superstiţie nu era una de excepţie, şi nu este de excepţie în multe zone ale globului nici chiar
astãzi, inclusiv în R. Moldova. Au fost înregistrate chiar şi opinii cã aceştia ar trebui eliminaţi
din societate prin lichidare, izolare, anihilare etc.

În plus, în societãţile antice şi medievale, dar şi în contemporaneitate, unele familii social

vulnerabile, considerau/considerã cã handicapaţii, fiind social neproductivi şi total dependenţi
de cei din jur, sunt o povarã pentru toţi. De aceea ei erau izolaţi de semeni şi lipsiţi de orice
şansã de a deveni membri activi, valoroşi ai societãţii. Deşi biserica promova mila şi îndurarea,
societatea în general nu era preocupatã de destinul persoanelor cu deficienţe, considerându-le
condamnate şi nedemne de milã, atitudine bazatã doar pe observãri şi constatãri sporadice.

4
 Problema handicapaţilor însã nu dispãrea şi atitudinile umaniste faţã de aceştia n-au
întârziat sã se formeze. Astfel, dezvoltarea social-economicã, a gândirii şi cunoaşterii ştiinţifice,
a cadrului legislativ au determinat schimbarea de mentalitate şi reglementarea juridicã, socialã
şi educaţionalã a problemei persoanelor cu dizabilitãţi.

Jan Amos Comenius (1592-1670) este primul pedagog care vorbeşte despre necesitatea de
a manifesta grijã faţã de copiii cu deficienţã mintalã, de a-i educa şi instrui. În celebrul sãu tratat
Didactica Magna el aratã cã cel care de la naştere este lipsit de minte, cu atât mai mult are
nevoie de ajutor, de instruire şi educaţie. Nu existã o minte slabã care nu ar putea fi cât de cât
salvatã prin învãţãturã.

Se impun tot mai multe nume notorii în domeniu: Hieronimus Cardanus (1501-1576), Don
Pedro Ponce de Leon (1520-1584), Juan Pablo Benet (1579-1663), Franciscus Mauricius von
Helmont (1577-1644), Johan Konrad Amman (1669-1724) etc., care au avansat principiul
recuperãrii persoanelor handicapate prin dezvoltarea organelor limitrofe: Noi putem face în aşa
fel încât un surdomut sã audã prin intermediul cititului şi sã vorbeascã cu ajutorul scrisului (H.
Cardanus). Ei au sfidat interdicţia inchiziţiei şi au pus bazele principalelor sisteme de educaţie a
surzilor: oral, mimic, grafic şi dactil. În acest scop, în sec. XVIII au fost înfiinţate primele
aşezãminte speciale pentru recuperarea persoanelor surdomute: la Paris (1770), în Germania
(1778), Italia (1880).

Astfel, de-a lungul secolelor a fost acumulatã o bogatã experienţã, atât în atitudinea faţã de
persoanele cu handicap, în investigarea şi tratarea maladiilor mentale, cât şi în elaborarea unor
principii şi metode de educare şi instruire a persoanelor cu dizabilitãţi.

5
 DEFICIENŢE INTELECTUALE. CARACTERISTICA FUNCȚIILOR PSIHICE LA
COPIII CU DEFICIENŢE INTELECTUALE

Definiţia oligofreniei - este o boală psihică caracterizată prin nedezvoltarea sau oprirea în
dezvoltare a funţiilor intelectuale.

 Etiologia oligofreniei:
Factorii de risc: Factorii care condiţionează apariţia bolilor psihice pot fi clasificate în:
Factorii interni:
 factorii genetici (ereditari) care au rol determinant);
 factorii constituţionali înnăscuţi sau dobîndiţi;
 factorii endocrini
 factorii metabolici
Factorii externi:
 factorii prenatali: infecţioşi (rubeola, sifilis, toxoplasmoza), - toxici (alcool, oxid de carbon,
alte toxice) – fizici (radiaţii ionizante)
 factorii perinatali: traumatisme obstreticale, infecţii în timpul naşterii
 factorii postnatali şi care care acţionează în primul an de viaţă: infecţii, intoxicaţii,
traumatisme cranio-cerebrale.

 Clasificarea deficiențelor mintale:

Putem împărţi tipurile de dizabilitate mintală, în funcţie de IQ (QI - coeficient de inteligenţă) în:
 1. intelect de limită sau liminar, cu un IQ care variază între 80 -90 şi marchează graniţa
dintre normalitate şi dizabilitate;
 2. debilitatea mintală (handicap mintal uşor sau deficienţă mintală moderată, de gradul I.),
cu un IQ între 50 – 70/80;
 3. deficiența mintală severă (deficienţă mintală de gradul al II-lea, sau imbecilitatea), cu un
IQ între 20 – 50;
 4. deficiența mintală profundă (deficienţă mintală de gradul al III-lea sau idioţia), cu un IQ
sub 20.
Deficienţa mintală ușoară
(de gradul I) - debilitatea mintală
 Debilitatea mintală este o insuficienţă a dezvoltării inteligenţei. Este cea mai frecventă
formă de deficiență mintală, fiind întîlnită şi sub titulatura de debilitate intelectuală sau
întîrziere mintală uşoară E. Seguin este cel care a introdus acest termen pentru a-l deosebi
de pesoana cu idioție şi de fenomenul de demenţă. Debilii mintal sunt recuperabili pe plan
şcolar, profesional, social, sunt educabili, perfectibili, adaptabili pe planul instrucţiei,
educaţiei şi exigenţelor societăţii.
 Persoana cu debilitate mintală se caracterizează printr-o insuficienţă a dezvoltării
intelectuale, care-i lasă posibilitatea să ajungă la autonomie socială, fără a-şi putea asuma
total responsabilitatea faptelor sale, întrucît este incapabil să prevadă implicaţiile
(consecinţele) acţiunilor sale.
6
 Trăsături definitorii pentru debilitate sunt:
 inadaptarea socială, lipsa de discernămînt (distincţie între bine şi rău), naivitatea,
influenţabilitatea (sunt uşor de implicat în acte ilegale), lipsa (sau diminuarea) motivaţiei de
a avea grijă de propria persoană.
 Persoana cu debilitate mintală sunt greu de depistat, întrucît pot avea un comportament
docil (supus, ascultător), pot manifesta o memorie excelentă (în speta mecanică), o fluenţă
verbală bună, sau pot trece neobservaţi, fiind şterşi în comportament, timizi.

Deficienţa mintală severă

(de gradul II) – imbecilitatea
 Imbecilitatea reprezentă un procent de 18 - 20% din totalul deficienţilor mintali.
 Predomină malformaţiile somatice (gură de lup, proeminenţa globilor oculari etc.) Vorbirea
este imperfectă, prezintă tulburări de articulaţie, înţelegerea este redusă. Vocabularul se
reduce la cuvinte simple, deseori neglijate în propoziţii. Limbajul acumulat îi permite să
comunice cu cei din jur. Vîrsta mintală atinsă de un individ cu imbeciliate se situiază în
intervalul 3-7 ani.
 În şcoală nu reuşesc, de regulă, să-şi însuşească cititul şi scrisul. Gîndirea abstractă lipseşte,
acţiunile sunt mecanice.
 Sub aspect afectiv, sunt imaturi şi labili. Mai mult sau mai puţin confortabil se simt în
prezenţa părinţilor, care pentru mulţi dintre indivizi, rămîne a fi singura experienţă de
comunicare şi relaţionare. Au nevoie de protecţie permanentă. În lipsa părinţilor, pe care îi
asociază cu sentimentul de securitate, manifestă conduite reactive obsesive.
 Comportamentul este predominant emotiv, necontrolat, aberant, arogant. Aceasta face
integrarea socială foarte dificilă.
 Memoria este de obiecei, redusă, dar în unele cazuri ea poate fi excepţională (reţin pagini
din carte după o singură lectură, calculează cu o rapiditate uimitoare, reporduc piese
muzicale de durată, complicate etc.)
 Indivizii nu sunt capabili de autonomie personală şi socială, de aceea necesită asistare
permanentă. Este capabil sa se apere impotriva pericolelor obişnuite (apa, foc, dificultati
stradale). Aceasta capacitate a individului cu imbecilitate (de autoprotecţie) îl deosebeşte, de
fapt, de idiot.
 Integrarea socială poate fi reuşită în cazul indivizilor stabili sub aspect afectiv şi devine un
eşec în cazul celor ce prezintă manifestări psihopatice, periculoase pentru cei din jur.
 Practic toţi indivizii pot fi învăţaţi să opereze acţiuni simple, supravegheate (de exemplu să
se alimenteze singuri).
Deficienta mintala profunda
(de gradul III) – idioţia
 Idiotia reprezinta forma cea mai grava, mai dramatica de deficienţă mintală, previzibilă din
copilărie, din fericire rar întîlnită (5% din totalul deficienţilor mintali).
 Individul cu idioție nu este decît o persoană cu deficit mintal, incapabil să vegheze asupra
propriei sale siguranţe în viaţa cotidiană. Lipsă de deprinderi sociale.
7
 Dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul
unui IQ situat sub 20 şi de aici rezultă că procesele cognitive nu sunt dezvoltate. Limbajul
se reduce la cuvinte simple scurte, sau lipseşte totalmente. Sunt păstrate instincturile, nu au
invidie.
 Din punct de vedere somatic exista în cazul acestei deficiente mintale anumite caracteristici:
o stagnare a dezvoltării fizice, - prezintă malformaţii craniene, micro- şi hidrocefalii,
lordoze (încovoiere a coloanei vertebrale înainte, paralizii), frunte îngustă, urechi
malformate, frecvente anomalii dentare, ale limbii, nivel redus de imunitate (media de viaţă
– 19 ani). Rezistenţa la infecţii a idiotului este extrem de scăzută şi de aceea mortalitatea în
rîndul acestor deficienţi mintal este destul de frecventă.

8
 DEFICIENŢELE SENZORIALE.
DEFICIENȚELE DE AUZ

Surdopsihologia este o ştiinţă interdisciplinară, care studiază particularităţile dezvoltării

psihice a persoanelor cu disfuncţie auditivă profundă, relevă cauzele şi consecinţele pierderii
auzului, metodele de recuperare, compensare şi normalizare în vederea structurării personalității
lor şi integrării în viaţa socială şi profesională.

 Raportul SP cu alte ştiinţe:

Surdopsihologia este o ştiinţă nouă, de graniţă, situată între:
 blocul ştiinţelor medicale: otorinolaringologia, audiologia, pediatria,fiziologia;
 blocul ştiinţelor psihologice: psihologia generală, corecţională, psihologia vîrstelor,
psihologia socială, psihologia medicală;
 blocul ştiinţelor pedagogice: pedagogia generală, corecţională, logopedia.

 Obiectul de studiu al SP îl constituie determinarea particularităţilor dezvoltării

psihofizice şi psihofiziologice, determinate de disfuncţia auditivă severă.

 Etiologia surdităţii la copii:

 Surdităţile ereditare (genetice)
 Surdităţile dobîndite
 în perioada prenatală:
 infecţii virale sau bacteriene ale mamei (citomegalovirus, rubeola, varicela, gripa,
herpesul, sifilisul, toxoplasmoza);
 ingerarea cu substanţe toxice, alcool sau a altor medicamente din grupul tranchilizantelor;
 tentative de avort prin consumul unor substanţe otrăvitoare;
 iradieri ale mamei în timpul sarcinii;
 incompatibilitatea RH între mamă şi făt;
 anemia gravidelor de gradul II şi toxicoza;
 traumatisme în timpul sarcinii.

 în perioada neonatală:
◦ traumatisme obstreticale cu produceri de hemoragii în urechea internă sau la nivelul
scoarţei cerebrale;
◦ anoxie sau asfixie albastră;
◦ masa corpului la naştere mai mică de 1500 gr.;
 în perioada postnatală:
◦ boli infecţioase de tipul: otită, mastoidită, meningită, encefalită, rujeolă, febră
convulsivă, oreion, etc.
◦ traumatisme cranio-cerebrale;
◦ abuz de antibiotice;
◦ traumatisme sonore.
9
 Dupa gravitatea lor, deficiențele de auz se pot clasifica astfel:
 HIPOACUZIE = deficit de auz cu resturi auditive care poate fi corectat prin proteze
auditive sau implant cohlear;
 SURDITATE (COFOZA) = deficit de auz cauzat de un defect organic apărut la unul dintre
segmentele aparatului auditiv si care are drept consecința principală mutitatea. Surditatea
poate fi ereditară sau dobîndita (prenatal, neonatal, postnatal).

Tipurile de surditate:
În funcţie de momentul apariţiei surdităţii, se distinge:
 Surditate postlabică sau postlingvală: ea apare la copilul ce ştie a vorbi şi a citi. Vocea
este bine formată.
 Surditate perilabică sau perilingvală: apare la copiii ce încep a vorbi, dar nu ştiu a citi.
În absenţa unei educaţii specializate, limbajul va degrada rapid.
 Surditate prelabică sau prelingvală: este de cele mai dese ori congenitală sau apare în
primele luni după naştere.
Clasificarea după BIAF:
 hipoacuzie uşoară – o pierdere de auz de 20-40dB
 hipoacuzie medie – o pierdere de auz de 40-70dB
 hipoacuzie severă – o pierdere de auz de 70-90dB
 anacuzie/cofoză (surditate profundă) – o pierdere de auz de peste 90dB
 Auzul normal acoperă intevalul 0-30 dB. Scăderea auzului sub 30 dB (hipoacuzia)
produce dificultati în comunicare şi afectarea calităţii vieţii.

În funcţie de lateralitate, deosebim:

 Deficienţă unilaterală;
 Deficienţă bilaterală.

În funcţie de momentul apariţiei:

 deficienţă ereditară
 deficienţă dobîndită

Clasificarea după Cletz:

 Neînţelegerea vorbirii în şoaptă la o distanţă de 4-7 m. – hipoacuzie uşoară.
 Neînţelegerea vorbirii în şoaptă la o distanţă de 1-4 m. – hipoacuzie medie.
 Neînţelegerea vorbirii în şoaptă la o distanţă de pînă la 1 m. – hipoacuzie severă

Surditate
 Prin surditate se înţelege scăderea uşoară sau gravă, unilaterală sau bilaterală a acuităţii
auditive ajungînd pîna la cofoză (surzenie) - adică abolirea completă a auzului. Surdităţile

10
 pot fi tranzitorii sau definitive, uşoare, medii sau grave, unilaterale sau bilaterale, de
transmisie (cauza este localizată la nivelul urechii externe sau medii) sau de percepţie
(cauza este localizată la nivelul urechii interne si/sau la nivelul sistemului nervos periferic
sau central).

 Elemente comportamentale care pot crea suspiciunea unui deficit de auz la copil:
 Copilul roaga mereu persoanele care vorbesc sa repete ceea ce au spus;
 Copilul tine urechea cu auzul mai putin scazut orientata catre persoana care vorbeste;
 Copilul urmareste foarte atent buzele si fata persoanei care vorbeste;
 Copilul respira numai pe gura, avand vegetatii adenoide (polipi) care ii provoaca o
hipoacuzie de transmisie;
 Copilul prezinta scurgeri cornice la ambele urechi;
 Copilul pronunta gresit consoanele siflante (f, s, ş);
 Copilul nu raspunde, sau da raspunsuri gresite atunci cand i se vorbeste soptit sau din
spate;
 Copilul prezinta tulburari de comportament ( agitatie, obraznicie, crize de furie, neatentie
permanenta, face alte activitati decat grupul).

 Recuperarea:
 Protezele auditive
Screeningul neonatal fiind din ce in ce mai raspandit, se monteaza in prezent proteze auditive
la sugarii in varsta de 3 luni; in trecut, existau proteze numai pentru copiii cu varsta > 15 luni. 
De asemenea, sunt disponibile proteze cu modele externe, intraauriculare (in ureche) sau cu
prindere osoasa, insa cele retroauriculare sunt inca de electie (preferate). De obicei se prescriu
proteze bilaterale, dar pe masura ce copilul creste el poate alege sa poarte o singura proteza.
Alte accesorii sunt microfoanele directionale care pot reduce zgomotul provenit din spate si
din lateral, si sistemele FM care au un emitator care selecteaza vocea vorbitorului si o
transmite prin unde radio catre un receptor FM foarte mic conectat la aparatul auditiv al
purtatorului. Acestea sunt deosebit de utile in incaperile zgomotoase. In prezent, aparatele
digitale realizeaza amplificarea optima a anumitor frecvente. 

Metodele alternative de comunicare

 Acestea includ: 
- cititul pe buze si exprimarea corespunzatoare a acestuia 
- dactilemele 
- limbajul mimo-gestual 
- limbajul semnelor 
- orice combinatie a acestora. 

11
12
 DEFICIENȚELE DE VĂZ. TIFLOPSIHOPEDAGOGIA.

Noţiuni fundamentale
”Tiflos” gr. ”orb” ”logos” ştiinţă
Tiflopsihopedagogia este o ştiință contemporană de sinteză ce face parte din psihopedagogia
specială şi studiază deficientele de vedere (de la ambliopie pînă la cecitate), particularităţile
psihice ale persoanelor cu deficienţă de vedere, instruirea şi educarea acestor persoane,
modalităţile compensatorii şi integrarea socio-profesională cît mai adecvată a acestor persoane.
Văzul este unul dintre cele mai complexe şi mai importante aparate senzoriale, el avînd un rol
esenţial în orientarea şi deplasarea în spaţiu şi în perceperea de la distanţă a obiectelor.

Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite
(până la pierderea totală) a acuităţii vizuale.
Ambliopia este o scădere a puterii vizuale, mai mult sau mai puţin pronunţată, fără pierderea
completă a vederii.
Etiologia deficienţelor de văz
cauze organice generale:
a) afecţiuni de natură congenitala - boli ereditare, boli infecţioase ale mamei în timpul sarcinii 
(sifilis, tuberculoza, rubeolă, hepatita epidemica), dar şi intoxicaţiile cu alcool şi droguri ale
mamei, care vor afecta activitatea vizuală afătului.
b) Traumatismele obstetricale.
c) Boli contactate de copil după naştere: scarlatină,  boli ale  nasului, gâtului, urechilor; boli
neurologice, boli ale sângelui, boli digestive, traumatisme ale analiyatorului vizual.
(C. Mureşan, 2003)

Clasificarea deficiențelor vizuale

După acuitatea vizuală, deficienţele vizuale se împart în:
cecitate absolută – incapacitatea de a percepe lumina;
cecitate practică – capacitatea vizuală este între 1/200 şi 0;
ambliopie gravă – capacitate vizuală între 1/20 şi 0;
ambliopie medie – între 1/20 şi 1/5; între 0,05 şi 0,2;
ambliopie uşoară – percepe 1/5 din capacitatea normală
13
 Caracteristica generală:
Din punct de vedere fizic, nevăzătorii prezintă o dezvoltare fizică întârziată şi mai puţin
armonioasă, pentru că lipsa vederii face inutilă explorarea spaţiului cu privirea mai ales în plan
vertical, ceea ce duce la scăderea tonusului muscular care asigură poziţia corectă a capului (la
nevăzători capul este aplecat spre piept). Din toate acestea, pot apărea deformări ale coloanei
atât în plan frontal (scolioze), cât şi sagital (cifoze, lordoze).

Procesele psihice

Din punct de vedere al funcţiilor psihice, cel mai afectat proces psihic este percepţia
vizuală, care este absentă la nevăzători, iar la ambliopi apare modificată la nivelul indicilor
funcţionali ai vederii.
 Atenţia este relativ bine dezvoltată, este favorabilă unei bune 
evoluţii a limbajului, orientând activitatea 
mintală prin audiţii. 
 Memoria are calităţi superioare, prin apelarea permanent la ea, nevăzătorul sau ambliopul
realizează antrenarea acesteia.

Organizarea procesului instructiv – educativ

Ambliopii învaţă în sistem obişnuit (scriere alb-negru), folosind metode didactice specifice,
cărţi cu litere mai mari, caiete ce permit trasarea grafemelor fără efort prea mare, materiale
intuitive ce pot fi manipulate uşor, timp mai mare pentru rezolvarea sarcinilor de învăţare,
pixuri speciale ce produc litere puternic marcate. Şcolile sunt construite astfel încât să
beneficieze de lumină cât mai mult timp, iluminatul natural să fie cât mai bun. Programa este la
fel ca şi pentru ceilalţi copii.
Orientarea profesională se face în meseriile care nu presupun o acuitate vizuală deosebită.

Sistemul Braille
Nevăzătorii folosesc sistemul Braille în care funcţia dominantă este dată de analizatorul
motor tactil-kinestezic.
Cel mai cunoscut şi mai eficient sistem a fost realizat în 1809 de Louis Braille, nevăzător
în urma unui accident, inspirându-se din scrierea secretă a unui căpitan din armata franceză.

El a realizat un alfabet format din 76 de semne diferite, fiecare semn fiind alcătuit din 1-6

puncte.

14
 TULBURĂRILE DE LIMBAJ
Delimitări conceptuale:
 În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficienţele de înţelegere şi exprimare
orală, de scriere şi citire, de mimică şi articulare. Prin tulburările limbajului înţelegem toate
abaterile de la limbajul normal. Tulburările de limbaj vizează atît pronunţia cât şi articulaţia
sunetelor.

 Tulburările de pronunţie și articulație:

 Dislalia - o tulburare de limbaj caracterizată prin incapacitatea parţială sau totală de a emite
şi de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau în combinaţii fluente ale
vorbirii, dislalia este acea tulburare de pronunţie care se caracterizează prin deformarea,
omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor.
 Rinolalia - termenul de rinolalie derivă din cuvintele “rhia, rhinos”= nas si “lalie”= vorbire,
deci rinolalia înseamnă “vorbire pe nas”. Prin rinolalie se înțelege nazalizarea suplimentară
sau insuficiență a vorbirii la persoanele cu deficiență de includere şi distribuție a rezonanței
nazale.
 Dizartria – este articularea defectuoasă a sunetelor şi cuvintelor, apare în afectări ale
nervilor care iau parte la articularea cuvintelor şi în alterări ale sistemelor ce menţin tonul şi
coordonează aparatul periferic al vorbirii.
 Din categoria tulburărilor de pronunție face parte si disartria, care este cea mai gravă dintre
tulburările respective, fiind cauzată de afecțiunea căilor centrale și ale nucleilor nervilor
care participă la articulare. Ea se caracterizează pe lînga prezența fenomenelor dislalice,
printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică, cu rezonanța nazală şi pronunție neclară. La
disartrici, apar și o serie de complicaţii psihice ce se produc în sfera afectivă, senzorială,
mintală, psiho-socială şi motrică.

 Tulburări de ritm şi fluenţă

 Bîlbîiala (balbism) – o dereglare a tempoului şi ritmului organizării şi structurării vorbiri,
determinată de starea convulsivă a muşchilor aparatului articulator.
 Bâlbâiala se manifestă prin repetarea unor sunete sau silabe la începutul şi mijlocul
cuvîntului, cu prezentarea unor pauze între acestea sau prin repetarea cuvintelor ori prin
apariția spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator.
 Logoneuroza - este strîns legată de bâlbâiala, atât prin natura, cât si prin forma ei.
Bâlbâiala se transforma în logonevroza, atunci când exista sau apare un fond nevrotic ca
urmare a constientizării tulburării și a trăirii acesteia ca o dramă, ca un moment de frustrare
a posibilităților pe care le are individul.
 Tahilalia (,, tachys” – rapid, ,,lalein” - vorbire) - este o tulburare a ritmului şi fluenţei
vorbirii care constă într-o vorbire prea accelerată. În cazul vorbirii tahilalice tulburările
lexico-gramaticale sunt reduse, cu excepţia formelor grave.
 Bradilalia (,,bradys” – încet, ,,lalein”- a vorbi) – tulburare de ritm şi fluenţă ce constă într-o
vorbire anormal de lentă, cu intervale mari între cuvinte, greu de urmărit.
 Bradilalicii vorbesc foarte rar, încet abia deschid gura. Pronunţia sunetelor este neclară,
confuză, iar articularea incompletă.
15
 Aftongia constituie o tulburare de vorbire asemănătoare bâlbâielii, datorată apariţiei unui
spasm tonic de lungă durată la nivelul muşchilor limbii.
 Tulburări ale limbajului scris-citit
 Alexia - constituie imposibilitatea însuşirii şi înţelegerii limbajului citit. În funcţie de
gradul tulburărilor se asociază des cu agnozia simbolurilor grafice.
 Alexia – agrafia sunt tulburări grave ale citit – scrisului produse de leziuni cerebrale ori de
insuficienţa de dezvoltare a sistemelor cerebrale.
 Dislexia – disgrafia constituie o incapacitate parţială sau persistentă a însuşirii citit–
scrisului, o incapacitate de a elabora scheme motorii sau perceptive suficient de diferenţiate
care să permită identificarea grafemelor în citire şi identitatea grafemelor în scriere. Ea se
manifestă prin apariţia unor frecvente confuzii între grafemele asemănătoare, inversiuni,
adăugiri şi substituiri de cuvinte, deformări de grafeme, plasarea defectuoasă a grafemelor
în spaţiul paginii neînţelegerea completă a celor citite sau scrise, lipsa de coerenţă logică în
scris.
 Tulburări de voce
 Afonia - este cea mai gravă tulburare de voce. Ea apare în îmbolnăvirile acute şi cronice ale
laringelui cum sunt parezele muşchilor sau procese inflamatorii. Vocea, în astfel de situaţii,
dacă nu dispare complet, se produce numai în şoaptă, din cauza nevibrării coardelor vocale.
Iniţial vocea se manifestă prin răguşeală, scăderea în intensitate, şoptirea ca în final să
dispară complet.
 Disfonia – lipsa parţială a vocii. Ea apare în urma tulburărilor parţiale ale muşchilor
laringelui, ai coardelor vocale şi a anomaliilor constituite prin noduli bucali şi polipi. În
această situaţie vocea este falsă, bitonală, monotană, nazală, tuşită, scăzută în intensitate,
timbru inegal.
 Fonastenia - este o tulburare a vocii de obicei funcţională, gradul ei variînd de la o disfonie
neînsemnată până la o afonie totală. Ea se caracterizează prin scăderea intensităţii vocii,
pierderea calităţilor muzicale, tremurul şi oboseala rapidă a vocii. Este determinată de
folosirea incorectă şi abuzivă a vocii şi de laringite.
 Tulburările polimorfe ale limbii
 Alalia (greces. ,,alalos” – fără vorbire, muţenie) – constă în incapacitatea subiectului de a-şi
folosi vorbirea ca mijloc de comunicare; în unele cazuri uşoare pot fi emise anumite sunete
şi cuvinte simple. Este afectată atât latura expresivă a vorbirii, cât şi parţial, cea impresivă.
 Afazia - constă în pierderea parţială sau totală a capacităţii de comunicare orală şi scrisă
datorită unor accidente sau paralizii cerebrale. Apare mai des la adulţi şi bătrâni, fiind
produsă de leziuni vasculare.
 Tulburări de dezvoltare a limbajului
 Mutismul se află la graniţa dintre neuropsihiatrie şi logopedie. El se manifestă prin refuzul
parţial sau total, din partea copilului, de a comunica cu unele persoane, iar în forme grave,
acest refuz se extinde asupra înţelesului mediului înconjurător. Este vorba de instalarea unei
inhibiţii totale, în anumite condiţii a capacităţii de exprimare verbală deşi copilul posedă
limbajul, datorită unei blocări emoţionale grave. Deşi nu comunică, copii cu mutism înţeleg
vorbirea şi nu manifestă deficienţe intelectuale.

16
 Retard verbal sau întârzieri în dezvoltarea generală a vorbirii se pot întâlni la acei subiecţi
care nu reuşesc să atingă nivelul de evoluţie a limbajului conform vârstei.

Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice

 Dislogii – se manifestă printr-o vorbire incoerentă (lipsită de logică, de gîndire).
 Ecolalii – se manifestă prin repetarea automată a sunetelor auzite la alţii.
 Jargonofazii – se caracterizează printr-o exprimare neinteligibilă, cu sunete fără
semnificație.
 Bradifazii – faptul de a vorbi cu o încetineală anormală.

17
 TULBURĂRI DE COMPORTAMENT

 Delimitări conceptuale
Comportamentul este un ansamblu al reacţiilor globale a organismului aflat în interacţiune
cu mediul. Conduita, mai restrictiv, este considerată ca fiind un ansamblu de reacţii
stereotipe, însuşite şi învăţate pe parcursul experienţei individului.

De asemenea, P. Janet consideră conduita ca fiind superioară comportamentului, deoarece

ea reprezintă o acţiune conştientă, complicată, însoţită de o anumită participare afectivă,
spre deosebire de reacţiile comportamentale văzute ca acţiuni primare sau ca reflexe simple
şi elementare ce definesc relaţia dintre subiect şi lumea înconjurătoare.
 Frecvenţa
Tulburările de comportament au o frecvență diferită de la o perioadă de vârsta la alta. Unii
autori (1970) consideră ca tulburările de comportament au cea mai mare frecvenţă între 14-
16 ani, după care se atenuează, iar când se manifestă la vârsta adultă capătă forme
caracteriopate cu tendinţe spre stabilizare şi repercusiuni antisociale.

 Minciuna
Este o abatere comportamentală simplă, care semnifică formarea, particularităţilor negative
ale personalităţii. Ea evoluează diferit în funcţie de vîrstă. Daca în perioada antepreşcolară
minciuna nu poate fi luată ca o notă specifică a unui caracter negativ ci doar ca o formă de
adaptare la condiţiile noi, cu timpul, prin repetare, devine o obişnuinţă şi se poate
transforma într-o caracteristică negativă a personalităţii.
 Furtul
Este o altă abatere comportamentală cu consecinţe mult mai grave. La baza acestuia se afla
un sentiment de frustrare cu pronunţate note de anxietate. Furtul efectuat în bandă îmbracă
forme mai grave şi cu pronunţate note de teribilism (extravaganţă), mai ales la tineri. În
ontogeneza timpurie, în forma sa incipientă, furtul se manifestă prin însuşirea forţată sau
brutală a jucăriei partenerului, ca mai târziu sa ia forma însuşirii obiectului dorit pe furiş, cu
o nuanţă de laşitate.
 Jaful
Ca formă de comportament foarte gravă, are loc sub ameninţare sau ca act de violenţă.
Situaţia devine tragică şi complexă când jaful se produce în bandă, evidenţiind
caracteristicile personalităţii dizarmonice, a unei dezvoltări psihice scăzute în care
discernamântul este limitat.

 Fuga de acasă
Ca formă de manifestare a unui comportament tulburat, apare pe acelaşi fond. Un asemenea
fenomen are loc în cazul copiilor introvertiţi, emotivi, anxioşi (neliniştit, îngrijorat), dar şi la
cei agitaţi, frustraţi (în pagubă) afectiv, neadaptaţi la colectiv, conflictuali şi labili
(nestatornici, schimbători, instabili).

18
  Vagabondajul
Ca deteriorare comportamentala gravă, se asociază adeseori cu alte forme aberante cum ar fi
prostituţia şi perversiunile sexuale. Oboseala provocată de un consum nervos rapid duce la
scăderea activităţii intelectuale, ceea ce atrage după sine instalarea unor alte feluri de
tulburări de comportament. O asemenea oboseală facilitează instalarea fenomenelor astenice
(de slăbiciune), ce determina tulburări în plan psihic: diminuarea activităţii mnezice,
scăderea capacităţii de concentrare şi incapacitatea de a îndeplini sarcini complexe.

 Prevenţia, educarea si integrarea în viata sociala a deficienţilor de comportament

Măsurile psihopedagogice de prevenire a dizabilitatii de comportament, aplicate de
timpuriu, sunt deosebit de importante deoarece îl scutesc pe copil de multe neajunsuri,
asigurându-i dezvoltarea armonioasa a personalităţii.
În condiţiile în care devierea conduitei este deja produsă, este necesară aplicarea cât mai
devreme cu putinţă a unor intervenţii educaţionale cu caracter recuperativ-corectiv pentru a
nu permite cronicizarea acestora. În ambele cazuri, alături de familie, educatoarea si
învăţătoarea au un rol fundamental.

19
 DEFICIENŢELE FIZICE ȘI NEUROMOTORII
Delimitări conceptuale
O Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, în forma şi funcţiile fizice ale
organismului, care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului,
modifică aspectul exterior, reduc aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic şi
diminuează capacitatea de muncă productivă a individului.

O E. Verza clasifică deficienţele morfologice globale în: deficienţe de creştere (hiposomie -

nanism, hipersomie - gigantism, între înălţime şi greutate de exemplu, disproportionalitate -
între cap şi trunchi de exemplu), de nutriţie (obezitate, debilitate fizică), de atitudine (de
exemplu: rigidă (lipsit de flexibilitate) sau global asimetrică), deficienţe ale tegumentelor
(palide sau vineţii, uscate sau umede, cu pete, cicatrici, eczeme, cu hipertricoză - pilozitate
pe tot corpul,), deficienţe ale musculaturii (hipotonii sau hipertonii), deficienţe ale oaselor,
ale articulaţiilor.

Etiologia deficienţelor fizice:

Cercetătorii disting 3 categorii de cauze ale acestora:
O predispozante: se manifestă în perioada prenatală sub diferite anomalii ereditare sau
rezultate din comportamentul nociv al femeii însărcinate, naştere prematură;
O favorizate: sunt rezultatul condiţiilor inadecvate de alimentaţie, igienă, trai, activitate
etc., expunerea copilului la noxe clinice (fum de ţigară, gaze de eşapament, hrană mai
puţin sănătoasă) afecţiunile cronice netratate (poliartrita reumatoidă, astmul, bronşita),
avitaminozele (în special vitamina D provoacă rahitism).
O determinante: sunt cauze care acţionează atît în perioada intrauterină, cît şi în cea
postnatală. Factorii externi (radiaţii, alcoolism, traumatisme, intoxicaţii, carenţe
alimentare, mediul poluat, vîrsta înaintată a părinţilor). Cauzele postnatale pot fi
determinate de manevre obstreticale nereuşite, boli sau intoxicaţii ale copilului, bolile
cronice degenerative, distrofia musculară, tuberculoza osoasă, osteomielita, fracturile
tratate incorect, accidentele de muncă etc.

Clasificarea deficiențelor fizice:

Deficienţele fizice se clasifică în:
O morfoligice (de structură)
O funcţionale (de activitate)

Tabloul clinic:
Perioada precoce (3-4 săptămîni)
Predomină semne generale de leziune a sistemului nervos central:
O hipodinamie;
O iritabilitate generală;
O tremor al mîinilor şi picioarelor
O ţipăt anormal strident
O crize de apnee (insuficienţa respiratorie)
20
O bradicardie (bătăi de inimă accelerate)
O Tulburări genetice şi congenitale
O - malformaţii ale aparatului locomotor şi ale membrelor superioare
O - toracele ”în formă de pîlnie”
O - luxaţia congenitală a şoldului

O Tulburări ale procesului de creştere

O rahitismul
O piciorul plat (picior valg)
O hipotrofia staturală
O inegalitatea membrelor
O malformaţiile coloanei vertebrale

O Sechele posttraumatice
O paraplegia postraumatică
O paralizia obstreticală
O Deficienţe osteoarticulare
şi musculare

O traumatisme musculo-tendinoase
O retracţii musculare

O Deficienţe preponderent neurologice

O boli ale neuronului motor central
O boli ale neuronului motor periferic

21
 DEFICIENȚELE MULTIPLE
AUTISMUL
Autismul este o tulburare a creerului care interferă adesea abilitatea de a comunica și de a
relaționa cu cei din jur.
Copii cu autism nu au o dezvoltare normală a vorbirii și pot să “pară” surzi, deși testele de
audiometrie sunt normale.
Autismul afectează modul în care copilul percepe și procesează informația senzorială.
Autismul se definește în termeni generali printr-o triplă deficiență:
1)Insuficiența interacțiunilor sociale.
2)Insuficiența comunicării verbale și nonverbale.
3) Insuficiența jocului și activității imaginare.
Severitatea autismului variază.
Unii copii au nevoie de însoțitori per-
-manent, în timp ce alții pot fi capabili
să meargă la școală.

Tulburări specifice:
-lipsa de atracție afectivă a autistului pentru ființele umane,
-nevoia de a menține mediul înconjurător nescimbat,
-fascinația pentru unele caracteristici ale obiectelor și pentru mișcările stereotipe(repetitive),
-absența sau întîrzierea limbajului.

Cauze:
Autismul pare a avea o agre-
-gare familială,sugerînd existența unui factror genetic.Factori de mediu se presupun a fi
vaccinele...
Cercetările creerului persoanelor cu autism au identificat anomalii în anumite zone
cerebrale,inclusiv în acelea responsabile de emoție și de relaționarea socială.

22
 Simptome principale:

Simptome din perioada copilării:

Sînt observate de părinți în primii 3 ani de viață:
-Copilul nu vrea ținut în brate,
-nu pare să fie interesat de anumite jocuri,
-nu începe să vorbească.
Unii copii sînt pasivi, tăcuți și cer puține lucruri părinților (sau deloc), iar alții extrem de agitați,
plîng mult, cîteodată non-stop, de la ora trezirii din somn. Ei se opun schimbării, au dificultăți
în exprimarea nevoilor și în folosirea gesturilor în locul cuvintelor sau repetă obsesiv anumite
cuvinte sau fraze. Preferă să fie singuri, au dificultăți în socializareă cu alții, se atașează de
obiecte, nu caută contactul vizual...
Alte comportamente ale copiiilor cu autism sunt:
Limbaj limitat la cuvinte repetitive; 
Oprirea comunicării; 
Probleme în a comunica ce le este necesar; 
Nu pot stabili contact vizual cu persoanele din jurul lor;
Doresc să fie singuri; 
Le plac jocurile imaginare şi fantastice; 
Se angajează în mişcări repetitive, de exemplu învârtirea unor obiecte; 
Plâng sau râd fără motiv; 

23
Dificultate în a arăta sau a primi afecţiune; 
Nu suportă schimbarea programului zilnic; 
Nu prezintă frică faţă de pericol;
Sunt fizic foarte activi sau deloc; 
Lipsa răspunsurilor la chemările după nume; 
Reacţii anormale la sunete tari.

Simptome din perioada adolescenței:

Comportamentul lor se modifică.Dar rămîn totuși cu un deficit în capacitatea de a relaționa și de
ai înțelege pe ceilalți.
Adolescenții au un risc ușor crescut de a dezvolta tulburări depresive,anxietare sau epilepsie.
Pubertatea se face cu
mai multă dificultate
la adolescenții cu autism
decît la copiii de aceeași
vîrstă.
Simptome la vîrsta adultă:
Unii adulți cu autism pot fi capabili să aibă o profesie și o viață independentă.Gradul în care un
adult cu autism poate duce o viață autonomă depinde de inteligența și de abilitatea de a
comunica. Aproximativ 33% sunt capabili să aibă cel puțin o independență parțială.
La celălalt capăt al spectrului tulburări autiste, adulții cu autism înalt funcțional au adeseori
succes în profesia lor și pot trăi independent, deși în mod tipic ei continuă să aibă unele
dificultăți în relaționarea cu ceilalți oameni. Aceste persoane au, de obicei, o inteligență medie
sau peste medie.
Autiști celebri:
Există oameni care au reușit să își depășească condiția de autist și să creeze lucruri
extraordinare.
Temple Grandin(63 ani),o americancă care nu a putut vorbi pînă la vîrsta de 5ani, este în
prezent profesoare la Colorado State University(SUA).Este cunoscută, mai ales prin
bestsellrrurile despre comportamentul animalelor și autism.Ea a revoluționat industria
zootehnică, inventînd noi dispozitive pentru fgerme și abatoare.
Ea a găsit propria metodă de ași controla autismul. Și-a construit o menghină din lemn, care o
strînge ca într-o îmbrățișare. Metoda ei este folosită acum în centre de autism din SUA.
Donna Williams
Donna Williams este o altă autistă celebră, australiancă de naționalitate.Ea este scriitoare,
compozitoare, scenaristă,consultant în autism. Ea a reușit să vorbească abea la vîrsta de 9 ani.
Împreună cu Jim Sinclair (psiholog și activist pentru drepturele autiștilor) a fondat Autism
Network International, o asociație pentru integrarea persoanelor cu această deficiență. Autist
și el, Jim Sinclar a reușit să vorbească
abia la vîrsta de 12 ani.

24
 SINDROMUL DOWN

Viaţa continuă
Ce este Sindromul Down?
Sindromul Down (trisomia 21) reprezintă o afecțiune cromozomială (o afecțiune din
naștere, care este prezentă la copil încă din momentul conceperii) cauzată de prezența
unui cromozom 21 suplimentar. Cromozomii sunt structuri microscopice prezente in fiecare
celulă din fiecare țesut al organismului. Ei poartă planul tuturor caracteristicilor pe care le
moștenim. Acest plan este purtat sub forma un mesaj codat prezent într-o substanță chimică
denumită ADN. La om, sunt 23 de perechi de cromozomi în fiecare celulă, 46 în total. Un set de
23 de cromozomi se moștenește de la tată iar celălalt set de 23 de la mamă.
Denumirea „Down” provine de la medicul englez, John Langdon Haydon Down, un medic
britanic, primul care a descris acest sindrom în anul 1866, cu aproximativ 100 de ani înainte ca
acest cromozom suplimentar să fie descoperit.

25
  Cauze:
Sindromul Down este cauzat de diviziunea celulara anormala, cel mai frecvent la nivelul
ovocitului, inainte sau in momentul conceptiei. Mai putin frecvent, diviziunea celulara anormala
poate afecta spermatozoidul in momentul conceptiei. Nu se cunosc factorii care determina
celulele sa se divida anormal. 
Genele sunt grupate sub forma de cromozomi. În mod normal, un copil moșteneste 46
de cromozomi, cate 23 de la fiecare părinte. În urma diviziunii celulare anormale din Sindromul
Down rezultă material genetic suplimentar, de obicei un extra cromozom. Sindromul Down este
clasificat n conformitate cu modul specific in care materialul genetic
 Simptome
 
Simptomele pot include:
- durere la nivelul gatului;
- limitarea miscarilor gatului;
- senzatie de slăbiciune la nivelul brațelor și picioarelor;
- dificultăți de mers;
- modificarea controlului sfincterian.
 Factori de risc
- mama vîrstnică: sarcina la femei peste 35 de ani, prezinta un risc crescut pentru a avea un
copil cu Sindrom Down tip trisomia 21; acest risc creste continuu cu inaintarea in varsta;
- tata varstnic: cercetatorii din domeniul medical investigheaza legatura dintre varsta
tatalui si riscul de a avea un copil cu Sindrom Down; studiile recente indica faptul ca daca
tatal are varsta mai mare de 40 de ani si mama mai mare de 35, ei au un risc crecut de a
avea un copil cu Sindrom Down;
- frate/sora cu Sindrom Down: femeile care au deja un copil cu Sindrom Down tip trisomia
21 au un risc de 1% de a mai avea un copil cu aceasta afectiune. 

Riscurile de a da nastere unui copil cu Sindrom Down creste proportional potrivit

tabelului urmator:
20 ani   1 din 1,600
25 ani  1 din 1,300
30 ani  1 din 1,000
35 ani  1 din 365
40 ani  1 din 90
45 ani  1 din 30

Caracteristici Fizice
FAȚA – privit din fata, copilul cu sindrom Down are in mod normal o fata rotunda. Din profil
fața tinde spre plat.
CAPUL – spatele capului este aproape aplatizat la cei mai multi dintre copii cu sindrom Down.
Aceasta trasatura mai este cunoscuta si sub numele de brahicefalie.

26
OCHII – la majoritatea copiilor si adultilor cu acest sindrom sunt usor oblici, inclinati in sus.
Mai mult, uneori prezinta un pliu de piele vertical intre coltul interior al ochiului si baza
nasului, care poate exista si la copii normali. În ambele cazuri el devine mai putin vizibil sau
dispare odata cu inaintarea in varsta. Ochii pot avea pete galben deschis în jurul irisului. Aceste
pete sunt numite petele “Brushfield” dupa doctorul englez Dr. T. Brushfield(1858-1937). Ele
pot aparea si la ochii copiilor normali. De cele mai multe ori dispar dupa ce irisul devine
maroniu. Ca si pliurile epicantice, nu influenteaza vederea.
PARUL – la copiii cu sindrom Down este de obicei drept si moale.
GATUL – nou-nascutii cu sindrom Down pot prezenta piele in exces pe spatele gatului, care
dispare odata cu inaintarea in varsta. Copiii mai mari sau adultii cu Down tind sa aiba gatul
scurt si gros.
GURA – cavitatea lor bucala este usor mai mare decat la majoritatea copiilor si limba este usor
mai lata. Aceasta combinatie determina ca uneori copii sa-si scoata limba
afara. Parintii pot interveni aici pentru a opri acest obicei, invatand copilul sa-si tina limba in
gura de mic, folosind anumite proceduri speciale.
PICIOARELE – tind sa fie scurte si groase si au un spatiu mai mare intre primul si urmatorul
deget. Aceasta se poate asocia si cu un pliu scurt pe talpa, care incepe de la acest spatiu si
merge cativa centimetri in spate.
TONUSUL – membrele si gatul copiilor cu sindrom Down au un tonus scazut, sunt hipotonice.
Tonusul reprezinta rezistenta muschilor pentru a se misca cand sunt relaxati. Este diferit de
puterea (forta) muschilor, care necesita contractia activa a muschilor. Forta musculara este de
obicei normala la copiii cu sindrom Down. Tonusul scazut este mai pronuntat la unii copii fata
de altii. El este cel mai scazut in primii ani de viata si se imbunatateste odata cu cresterea in
varsta, astfel incat la adolescenta sau maturitate nu mai reprezinta o problema semnificativa.
MARIMEA CORPULUI – copiii cu sindrom Down de obicei cantaresc mai putin decat media
la nastere. De asemenea si lungimea corpului la nastere este mai mica. In copilarie, ei cresc
constant dar incet iar inaltimea lor ca adult este mai mica decat cea specifica familiei. Ea este
limita de jos a inaltimii normale si este 145-168 cm la barbati si 132-155 cm la femei.

27
Trăsături faciale

- urechi de forma modificată: de obicei mici și jos inserate;

- gura și limba anormal constituite: limba copilului poate protruziona parțial, iar cerul gurii
(palatul) poate fi foarte arcuit si ingust;
- punte nazala aplatizata: portiunea aplatizata a nasului situata intre cei 2 ochi (punte nazala)
este frecvent infundata;
- pete Brushfield: un fragment tisular pe portiunea colorata a ochiului (iris); aceste pete nu
afecteaza vederea;
- dinti atipici si incovoiati: dintii copilului pot sa apara mai tarziu si intr-un mod neobisnuit.

Procesele psihice
O treime dintre persoanele cu Sindrom Down au o pierdere uşoară sau moderată a
auzului, o altă treime va avea pierderea uşoară sau moderată a auzului intermitent, iar o altă
treime nu va suferi pierderea auzului. Cele mai multe dintre aceste pierderi de auz sunt datorate
unor otite prelungite .
Hipotonia, în diferite grade şi alte probleme de performanţă motoarie persistă în timpul
copilariei la copiii cu sindrom Down.
Memoria de scurtă durată nu se va dezvolta la fel de rapid ca restul abilităţilor cognitive
Copiii cu sindrom Down au dificultăţi vizuale, auditive şi de atenţie. 
Majoritatea copiilor cu Sindrom Down se balbaie.
Din experienta, am observat ca cele mai frecvente situatii care cauzeaza balbaiala la copiii cu
sindrom Down sunt:
-intrebarile puse brusc
28
- fixarea cu insistenta asupra balbaitului cand acesta trebuie sa vorbeasca 
- incercarea de a-și impune propria parere de relatare a unor situatii stresante, neplacute
Copiii cu Sindrom Down
Problemele de sanatate si tulburarile in dezvoltare pot contribui la aparitia problemelor
comportamentale.
Rabdarea cu care parintii trebuie sa infrunte situatia, oportunitatile educationale si de
socializare, precum si activitatile fizice adecvate, pot fi de ajutor in prevenirea sau rezolvarea
problemei de comportament. In cazul in care un copil prezinta probleme mentale, cum sunt
anxietatea sau depresia, pot fi necesare consilierea si tratamentul medicamentos. 

Adolescentii cu Sindrom Down

Pubertatea incepe aproximativ la aceeasi varsta ca si pentru ceilalti adolescenti si tineri. Este
recomandata cunoasterea eventualelor dificultati sociale si puncte vulnerabile pe care
adolescentii cu Sindrom Down le pot avea.

Adolescentii cu Sindrom Down sunt susceptibili la abuzuri, injurii si alte tipuri de agresiuni.
De asemenea, ei pot avea mai multe dificultati decat ceilalti, in confruntarea cu emotiile si
sentimentele puternice specifice varstei. Uneori aceste stari tensionale pot duce la probleme
mentale, in special depresie. 

Adolescentii reusesc de obicei sa absolve liceul, in cazul in care incapacitatile lor nu sunt
severe. Scolile profesionale sunt utile pentru multi adulti tineri, care pot astfel invata cum sa
munceasca intr-o varietate de locuri, cum ar fi magazine, restaurante sau hoteluri.
 
Adultii cu Sindrom Down

Majoritatea adultilor cu Sindrom Down se descurca bine in societate. Frecvent ei sunt

salariati, au prieteni si relatii romantice si participa la activitatile comunitare. Barbatii cu
Sindrom Down sunt cel mai frecvent sterili si nu pot avea copii. Multe dintre femeile cu
Sindrom Down pot avea copii, dar menopauza se instaleaza de obicei precoce
 Durata de viata
Mai mult de jumatate din persoanele cu Sindrom Down, traiesc peste 50 de ani.
Aproximativ 13% din populatia cu Sindrom Down are o speranta de viata de peste 68 de ani.
Bolile si problemele de sanatate asociate, pot fi uneori severe si pot determina moartea
prematura. De exemplu, malformatiile cardiace pot duce uneori la insuficienta cardiaca sau alte
probleme serioase care scurteaza durata de viata.
Beneficiind de incurajarile si indrumarile adecvate, copilul poate sa isi insuseasca
urmatoarele abilitati:
- mersul si alte comportamente motorii
- hranirea independenta
- imbracatul
29
- comunicarea
- ingrijirea si igiena
Ce faci cînd afli ca vei avea un copil cu Sindrom Down?
Daca doctorul iti spune ca vei avea un copil cu Sindrom Down, verdictul poate cadea ca o
bomba peste tine. Atunci cand afli ca e posibil sa aduci pe lume un copil cu Sindrom Down, esti
in fata celei mai dificile alegeri: ce faci? Aduci pe lume un copil care va depinde de tine toata
viata sau alegi sa faci asa zisul avort terapeutic? Este o alegere foarte grea! 
În primul rand trebuie sa intelegeti ca nu e vina nimanui ca aveti un copil cu Sindrom
Down. 
Acest sindrom este printre cele mai des intalnite defecte cromozomiale. Sindromul Down se
instaleaza chiar in momentul conceptiei. Nici mama nici tatal nu au nici un fel de putere sa
previna acest lucru. Nu este nimic ce ati fi putut face altfel.

Bucurati-va de venirea pe lume a acestui copil frumos. 

Vestea ca un copil are Sindromul Down este socanta si greu de primit, la prima
mana. Nu e ceva ce un parinte isi doreste pentru copilul sau. Dar Sindromul Down nu
trebuie sa insemne sfarsitul lumii

Anuntati-va prietenii si familia, faceti multe fotografii. Nu va ascundeti copilul de

ochii lumii. Plimbati-va, prezentati-l rudelor. Chiar daca nu va asteptati sa aduceti pe
lume un copil “cu probleme” asta nu inseamna ca trebuie sa va ingropati intre patru
pereti.

30
 SURDOCECITATEA

Surdocecitatea este o combinație de deficiențe de văz și de auz. Ea reprezintă o deficiență

gravă, multisenzorială, de cele mai multe ori asociată și cu alte tipuri de deficiențe.
Surdocecitatea generează dificultăţi majore în sfera comunicării, a accesului la informaţie,
în orientare şi mobilitate.
Tipuri de surdocecitate:
Surdocecitatea poate să fie congenitală sau dobândită, problematica fiind la fel de
complexă atât într-un caz, cât şi în celalalt.
În cazul surdocecităţii congenitale, problemele de vedere pot fi evidente încă de la naştere,
în timp ce cele auditive pot fi observate la copil puţin mai tarziu.
Surdocecitatea dobândită sau accidental survine după naştere, din cauza unor boli sau
traume, sau ca rezultat al procesului de îmbătrânire.
Categorii de surdocecitate/deficiențe senzoriale multiple (DSM):
 deficienţă de auz şi deficienţă de vedere congenitale sau dobândite în copilăria mică –
SURDOCECITATE;
 deficienţă de auz congenitală, deficienţă de vedere dobândită – SURDOCECITATE;
 deficienţă de vedere congenitală, deficienţă de auz dobândită – SURDOCECITATE;
 deficienţă de auz şi deficienţă de vedere dobândite – SURDOCECITATE;
 persoane cu deficienţă de vedere congenitală sau dobândită care prezintă deficienţe
asociate, precum dificultăţi de învăţare, de comunicare şi deficienţe fizice –
DEFICIENȚE SENZORIALE MULTIPLE (DSM);
 persoane cu deficienţă auditivă congenitală sau dobândită, care prezintă deficienţe
asociate – DEFICIENȚE SENZORIALE MULTIPLE (DSM).
 Care sunt cauzele?
Studii efectuate în lume au evidenţiat existenţa a peste 70 de factori organici (boli,
sindroame etc.), la care se adaugă factori externi (accidente, traumatisme) care cauzează
surdocecitate.

Frecvenţa cea mai ridicată o au:

I. Cauzele necunoscute (generând anomaliile congenitale multiple), incluzând aici
prematuritatea;
II. Rubeola congenitală;
III. Sindromul CHARGE;
IV. Sindromul Usher.
Au fost identificate şi descrise 3 tipuri:
 TIPUL I (pierdere profundă de auz, posibil echilibru instabil, apare în jurul vârstei de 8-
12 ani, utilizatori ai limbajului mimico-gestual);
31
  TIPUL II (pierdere de auz moderată, echilibru normal, limbaj verbal în condiții de
protezare, retinopatie pigmentară manifestată în adolescență);
 TIPUL III (auz și vedere normale în copilărie, retinopatie pigmentară manifestată în a
doua decadă a vieții, hipoacuzie, deteriorare progresivă)
Alte cauze pot fi:
  traume perinatale, Sindromul Refsum, infecţia cu citomegalovirus, Sindromul
Hunter, meningita, encefalita, Sindrom-ul Down, toxoplasmoza congenitală, sifilis
congenital,Sindromul Laurence-Moon-Bardet-Biedl, Sindromul Rett, medicamentaţie
neadecvată etc.

COMUNICAREA ȘI SURDOCECITATEA CONGENITALĂ

Pentru cei mai mulți dintre noi, comunicarea se rezumă la cea verbală, scrisă sau prin
limbaj mimico-gestual. Pentru multe persoane cu surdocecitate congenitală însă, formele
principale de comunicare vor fi cele non-verbale (gesturi, vocalizări, respirație, mișcare oculară

etc) sausistemele bazate pe simboluri.

COMUNICAREA ȘI SURDOCECITATEA DOBÂNDITĂ

De cele mai multe ori, persoanele cu surdocecitate dobândită au învățat deja un anumit limbaj
formal, dar au nevoie să-și adapteze mijloacele de comunicare sau să învețe noi metode.

Metode de comunicare

32
Pot fi identificate opt mari categorii de sisteme de comunicare la persoanele cu surdocecitate:
 Comunicare non-verbală
 Sisteme de comunicare bazate pe simboluri
 Sisteme de comunicare bazate pe limbajul gestual
 Sisteme de comunicare bazate pe limbajul verbal
 Sisteme de comunicare bazate de alfabet
 Comunicare prin intermediul unor sisteme de sprijin
 Interacțiune intensivă
 Comunicare totală

33
 EVALUAREA DEZVOLTĂRII COPILULUI

Evaluarea primară/inițială a elevului

 se face imediat după înscrierea acestuia în instituția de învățămînt, în baza concluziilor
medicale și a unor evaluări ce țin de competența instituției.
 Responsabilă de această activitate este Comisia multidisciplinară intrașcolară (CMI), care
antrenează în procesul respectiv resursele instituționale: psihologul, învățătorul/profesori
pe discipline școlare, alți specialiști care activează în instituție/comunitate (medic,
logoped, kinetoterapeut etc.).

Evaluarea inițială include:

 - examinarea dosarului copilului;
 - examinarea recomandărilor medicale;
 - examinarea Planului educațional individualizat precedent al elevului (dacă a existat),
 - examinarea rapoartelor de evaluare a situaţiei copilului: intrașcolare (ale dirigintelui,
psihologului, medicului, altor specialiști) și externe (ale asistentului social, medicului de
familie, altor actori comunitari);

 - observarea spontană și dirijată a copilului;

 - convorbirile individuale și de grup cu elevul, părinții, specialiștii care asistă copilul;
 - probele curriculare (sarcini, teste, exerciții etc.);
 -testele (de motricitate, psihometrice etc.) - vor fi aplicate doar de specialiști în domeniu,
care au formarea respectivă în aplicarea și descifrarea rezultatelor testelor.

În rezultatul evaluării inițiale, în cazul cînd nu este indicată o evaluare complexă, CMI
poate decide asupra necesității elaborării planului educațional individualizat (PEI) pentru
elev.

34
 ÎNTÂRZIERILE ÎN DEZVOLTARE

Delimitări conceptuale. Etiologie.

Întîrzierile în dezvoltarea copilului pot fi consecința factorilor ereditari, accidentelor
biologice, sociale sau a unei îngrijiri neadecvate a copilului din fragedă copilărie
(subalimentaţie, neglijare, afecţiuni somatice, tratamente necorespunzătoare etc.).

Caracteristica întîrzierilor în dezvoltare

Întîrzierile în dezvoltarea copilului se caracterizează prin următoarele:
 stări somatice labile (bolnăvicioși, apatici, plîngăreți etc.);
 contact emoțional rigid și instabil;
 probleme de comunicare și limbaj;
 capacitate redusă de orientare în timp și spațiu;
 activitatea de joc neadecvată vîrstei etc.
Copiii cu întîrzieri în dezvoltare, de obicei, cu asistența adecvată reușesc să depășească
dezechilibrele de dezvoltare, adaptîndu-se optim la condițiile școlare și sociale.

TULBURĂRILE DE DEZVOLTARE
 Tulburările de dezvoltare sînt ansamblu de manifestări somatice, neurologice,
neurovegetative, psihologice, dispoziţionale, cognitive, și comportamentale determinate
organic sau simptomatic (funcţional sau social).
 Tulburările de dezvoltare au evoluţie continuă, progresivă, exprimîndu-se în cerințe
educaționale speciale, deseori, ireversibilă.

Caracteristica tulburărilor de dezvoltare

Tulburările în dezvoltarea copilului au următoarele caractreristici:
 apar la oricare etapă de vîrstă ( cel mai frecvent la vîrsta de 0 - 3 ani);
 manifestările somatice, neurologice, psihologice sînt progresive;
 determină o dizabilitate mintală/intelectuală, motoră sau senzorială;
 limitează funcționarea adecvată a copilului, în cel puțin, trei domenii (mobilitate, limbaj,
comunicare, învățare, autoservire, autonomie și independență personală etc.)
 solicită acompaniere educațională în procesul de predare/învățare/evaluare;
 reclamă stimulare și sprijin complementar pentru a reuși să se integreze în procesul de
activitate școlară etc.

Tulburările de dezvoltare sînt definite drept: primare, secundare, terțiare.

Tulburările primare sînt tulburările morfologice, neurologice condiționate organic.
Tulburările de origine primară, datorită caracterului lor anatomofiziologic (de regulă), sînt
mai rezistente la intervențiile recuperatorii/ compensatorii, se recuperează, prioritar, prin
intervenții medicale.

35
 Tulburarea primară este rezultatul leziunii organice, iar tulburările secundare și terțiare
(derivate), sînt condiționate de leziunea organică și lipsa sau tardivitatea intervențiilor de
abilitare/ reabilitare.
 Tulburările cu caracter secundar sînt mai puțin stabile, pot fi recuperate, compensate,
atenuate, în special, prin măsuri psihopedagogice adecvate, adaptate particularităților
individuale, specificului tulburării/dizabilității, printr-un proces de învățare coerent și cît mai
timpuriu posibil.

 Tulburările cu caracter secundar pot fi prevenite, depășite/excluse prin intervenții

psihopedagogice adecvate, bazate pe abordare multidisciplinară, diagnosticare și intervenție
timpurie.
 Tulburările cu caracter secundar pot fi prevenite prin intervenții medicale și psihopedagogice
adecvate, bazate pe abordare multidisciplinară, diagnosticare și intervenție timpurie.

Pornind de la legea compensării, constatăm că:

 orice tulburare primară de dezvoltare duce la tulburări secundare și terțiare;
 orice tulburare de dezvoltare solicită un stimul exterior, asistență specializată pentru
compensarea/diminuarea consecințelor acesteia.
 Dezechilibrele, tulburările de dezvoltare neasistate precoce și adecvat duc la instalarea
dizabilităților.

 Abilitarea și reabilitarea dezvoltării copiilor cu dizabilități pornește de la potențialul

copilului, nivelul actual al dezvoltării (zona actuală și zona proximă de dezvoltare a
copilului) și particularitățile de vîrstă specifice dezvoltării, în special, valorificarea
perioadelor senzitive.
 Perioada senzitivă este o perioada de vîrstă caracterizată de sensibilitate maximă pentru
formarea anumitor funcții psihice (formarea vocabularului activ – perioada senzitivă 2-3 ani,
formarea mișcărilor grațioase - perioada senzitivă 4-5 ani etc.).

Adaptarea copilului cu cerințe educaționale speciale

 Adaptarea este un proces de asimilare a condiţiilor de mediu pe parcursul căruia au loc
modificări la nivel fiziologic și psihologic.
 Adaptarea copilului la condiţii noi presupune formarea unor comportamente care îi
asigură asimilarea mediului și incluziunea lui școlară și socială.
 Copilul, în procesul de adaptare, își formează un anumit tip de comportament ce
corespunde cu un atașament faţă de persoana de referință (pedagog, educator, diriginte,
persoana care îl îngrijește etc.), de mediul în care se află (A.V. Petrovski, V.V.
Bogoslovski, P.S. Nemov, Filips B., Novicova E. V., Silvestru A., Carcea M.).
 Schimbarea mediului de viaţă al copilului cu cerințe educaționale speciale (CES):
separarea de familie, școlarizarea, instituționalizarea, internarea intr-o instituției medicală
etc. condiţionează/declanșează apariţia diferitor reacţii neurofiziologice, psihologice și

36
 comportamentale neadecvate, care influenţează starea somatică și psihică a copilului.
Aceste reacţii definesc „sindromul de adaptare”.
 Copilul, în procesul de adaptare/acomodare la condiţiile noi și solicitările programului
școlar, consumă energie nervoasă și psihică, în aceste circumstanţe, copilul are nevoie de
un nivel înalt de rezistenţă a celulelor nervoase, de putere și flexibilitate înaltă a
proceselor nervoase (inhibiţia și excitaţia).

Efortul/tensiunea psihică și nervoasă a copilului, în perioada de adaptare, condiţionează

schimbări imprevizibile, reacţii de stres - incompatibile cu situaţia nou creată.
Sistemele biologice și psihologice ale copilului încep a funcţiona în regim neadecvat,
apare o formă patologică de adaptare, exprimată prin:
 - tulburări de tip somatic (îmbolnăviri frecvente, ticuri nervoase, schimbări catarale,
enurezis, febră, etc.);
 - schimbări psihice neadecvate (negativism, crize isterice, inhibiții, bîlbîială etc.);
 - schimbări emoţionale (apatie, stări depresive, tristeţe profundă, accese de plîns, rîs etc.);
 - reacţii comportamentale (agresivitate, autoizolare, acţiuni de automutilare, indiferenţă
etc.
 - dereglări ale somnului;
 - dereglări ale poftei de mîncare;
 - tulburări ale activităţii de joc, de învățare etc.;
 - schimbări în alte sisteme funcţionale (sistemul vegetativ, schimbări de temperatură a
corpului, activitate bioenergetică a pielii etc.).

37
 STRATEGII DE DEZVOLTARE A COPILULUI CU CES
Cei mai mulţi copii se dezvoltă într-un mod previzibil, asemănător. De la naștere, din
frageda copilărie, toţi copiii sînt total dependenţi de adult, dar treptat învață să-și obţină pas cu
pas autonomia personală. E o ”muncă” grea de descoperiri, succese și eșecuri, dar prin
stimulare, cu sprijinul părinţilor, adulţilor, pedagogilor copilul devine autonom, achiziționează
cunoștinţe și experienţe care îi ajută să-și cîștige independența și autonomia personală în mediul
în care trăiește, îl face să fi e activ și participativ în viaţa socială - se adaptează la condiții noi,
exigențe, norme și reguli etc.

Adaptarea copilului cu CES

la condiţiile școlii, la exigențele și rolurile noi, este susținută de un șir de strategii coerente și
adecvate particularităților de vîrstă și individuale de dezvoltare a copilului:
1. Interacţiunea pozitivă a copilului cu persoana cheie (la sosire copilul să fie salutat,
primit, însoţit pe parcursul activităţilor de una și aceeași persoană – educatorul, învățătorul la
clasă, dirigintele, altă persoană);
2. Asigurarea stării emoționale echilibrate (aprecieri pozitive, stimulare și sprijin în
procesul de educație, oferirea de ”bonusuri”, etc.);
3. Respectarea consecutivităţii, ritmului activităţilor zilnice de rutină, regimul individual al
copilului etc.;
4. Acceptarea comportamentelor specifi ce ale copilului (permiteţi-i copilului, la etapa
initial de școlarizare, reintegrare, să facă ceea ce îi place foarte mult, oferiți-i sarcini care le
poate realiza, încurajați independenţa copilului etc.);
5. Amenajarea spațiului de activitate – stimulativ, sigur, protector, prietenos, adecvat
necesităților copilului;
6. Utilizarea materialelor didactice care ar facilita/ușura activitatea de cunoaștere/învățare/
evaluare a copilului;
7. Evitarea evaluărilor cunoștințelor, investigaţiilor, etc., în perioada de adaptare
școlară/socială;
8. Planificarea individuală pentru fi ecare copil sau pentru grupuri mici (2-3 copii) a
transferului de la o activitate la alta;
9. Amintirea repetată a regulilor de activitate copiilor, înainte de activitate, pe parcursul
activității și la sfîrșitul acesteia;
10. Oferirea posibilităţii de a-și schimba locul în clasă, de a alege cu cine să stea în bancă,
să treacă de la o activitate la alta etc.;
11. Ghidarea copilului în procesul de învățare, pregătire a temelor, oferirea de recompense
morale și materiale (bonusuri, fișe, dulciuri etc.);
12. Îndeplinirea unei fi șe de adaptare a copilului la școală (evidenţa sferei emoţionale,
vorbirii, activităţii de învățare/ joc, motoricii, relaţiilor cu copii și adulţii, stării de sănătate a
copilului etc.);
13. Oferirea șanselor de învățare – ajutaţi Copilul să se cunoască pe sine însuși, sprijiniți-l
în valorificarea la maximum a potenţialului său de dezvoltare.
14. Colaborarea pedagogului cu părinţii copilului, cu alți pedagogi/specialiști care asistă
copilul.
38
 Important!
 Dezvoltarea psihică este rezultatul influenţelor învăţării spontane și organizate, precum și a
acţiunilor educative situative. Dezvoltarea psihică este condiţionată organic/biologic, social
și funcţional.
 Învățarea, adaptarea, comunicarea prin stimulare și orientare pozitivă transformă potențialul
ereditar al copilului în capacități psihofizice. Învăţarea duce după sine dezvoltarea.
Acţiunile educative se așează pe zona actuală și zona proximă a dezvoltării. În perioada de
adaptare, nu acceleraţi ritmul copilului, compensaţi atent starea de stres în care se află
copilul.

Procesul de adaptare are 3 perioade:

 acută,
 latentă
 de compensare.

 Perioada acută (dezadaptarea)

se caracterizează prin conflict între comportamentul obișnuit al copilului, stereotipurile și
cerinţele mediului nou.
Perioada acută se manifestă prin următoarele semne:
 - devieri în comportamentul copilului (în relaţiile copil-copil; copil-adult etc.);
 - dereglări de limbaj și fluenţă;
 - dereglări ale sistemului nervos vegetativ;
 - schimbări în masa corporală;
 - disfuncţii ale sistemul bacterian a mucoasei nazale și bucale;
 - schimbări în sistemul imun (îmbolnăviri frecvente, stări apatice) etc.
 Perioada latentă
(adaptarea propriu-zisă, nemijlocită)
În această perioadă de timp, copilul însușește activ mediul nou, formîndu-și noi tipuri de
comportament.
Perioada latentă este însoţită de următoarele semne:
 - diminuarea treptată a stărilor de conflict;
 - ameliorarea poftei de mîncare (aproximativ 15 zile);
 - tulburarea somnului, comportamentului și a activităţii de joc, în special, a comunicării
verbale, rămîn evidente pe parcursul a 60 de zile.
 Perioada compensaţiei
este perioadă de timp, în care copilul reușește să însușească noile cerinţe și relaţii, pe care le
acceptă, respectă, le urmează pozitiv. Semnele caracteristice ale perioadei este încetinirea
neesenţială a ritmului dezvoltării copilului, care tinde spre echilibru.
 Procesul de adaptare, după profunzime, se exprimă prin 3 grade de severitate: ușoară, medie
și dificilă. Adaptarea dificilă a copilului se caracterizează prin asimilarea, acomodarea
dificilă la mediul nou pe o perioadă lungă de pînă la 2-6 luni.
 Procesul de incluziune a copilului în grupuri noi, condiții noi, cerințe noi comportă în
sine „sindromul acut al adaptării”.
39
 ÎNTÎRZIERILE ÎN DEZVOLTARE
Generalizări
 Întîrzierile în dezvoltarea copilului pot fi consecința factorilor ereditari, accidentelor
biologice, sociale sau a unei îngrijiri neadecvate a copilului din fragedă copilărie
(subalimentaţie, neglijare, afecţiuni somatice, tratamente necorespunzătoare etc.).

Caracteristica generală
 Întîrzierile în dezvoltarea copilului se caracterizează prin următoarele:
 stări somatice labile (bolnăvicioși, apatici, plîngăreți etc.);
 contact emoțional rigid și instabil;
 probleme de comunicare și limbaj;
 capacitate redusă de orientare în timp și spațiu;
 activitatea de joc neadecvată vîrstei etc.
 Copiii cu întîrzieri în dezvoltare, de obicei, cu asistența adecvată reușesc să depășească
dezechilibrele de dezvoltare, adaptîndu-se optim la condițiile școlare și sociale.

 TULBURĂRILE DE DEZVOLTARE
 Tulburările de dezvoltare sînt ansamblu de manifestări somatice, neurologice,
neurovegetative, psihologice, dispozi-ţionale, cognitive, și comportamentale determinate
organic sau symptomatic (funcţional sau social).
 Tulburările de dezvoltare au evoluţie continuă, progresivă, exprimîndu-se în cerințe
educaționale speciale, deseori, ireversibilă.
 Tulburările în dezvoltarea copilului au următoarele caractreristici:
 apar la oricare etapă de vîrstă ( cel mai frecvent la vîrsta de 0 - 3 ani);
 manifestările somatice, neurologice, psihologice sînt progresive;
 determină o dizabilitate mintală/intelectuală, motoră sau senzorială;
 limitează funcționarea adecvată a copilului, în cel puțin, trei domenii (mobilitate, limbaj,
comunicare, învățare, autoservire, autonomie și independență personală etc.)
 solicită acompaniere educațională în procesul de predare/învățare/evaluare;
 reclamă stimulare și sprijin complementar pentru a reuși să se integreze în procesul de
activitate școlară etc.
 Tulburările de dezvoltare sînt definite drept: primare, secundare, terțiare.
 Tulburările primare sînt tulburările morfologice, neurologice condiționate organic.
 Tulburările de origine primară, datorită caracterului lor anatomofiziologic (de regulă),
sînt mai rezistente la intervențiile recuperatorii/compensatorii, se recuperează, prioritar,
prin intervenții medicale.
 Tulburarea primară este rezultatul leziunii organice, iar tulburările secundare și terțiare
(derivate), sînt condiționate de leziunea organică și lipsa sau tardivitatea intervențiilor de
abilitare/ reabilitare.
 Tulburările cu caracter secundar sînt mai puțin stabile, pot fi recuperate, compensate,
atenuate, în special, prin măsuri psihopedagogice adecvate, adaptate particularităților

40
 individuale, specificului tulburării/dizabilității, printr-un proces de învățare coerent și cît
mai timpuriu posibil.
 Tulburările cu caracter secundar pot fi prevenite, depășite/excluse prin intervenții
psihopedagogice adecvate, bazate pe abordare multidisciplinară, diagnosticare și
intervenție timpurie.
 Tulburările cu caracter secundar pot fi prevenite prin intervenții medicale și
psihopedagogice adecvate, bazate pe abordare multidisciplinară, diagnosticare și
intervenție timpurie.

 Pornind de la legea compensării, constatăm că:

 orice tulburare primară de dezvoltare duce la tulburări secundare și terțiare;
 orice tulburare de dezvoltare solicită un stimul exterior, asistență specializată pentru
compensarea/diminuarea consecințelor acesteia.
 Dezechilibrele, tulburările de dezvoltare neasistate precoce și adecvat duc la instalarea
dizabilităților.

 Abilitarea și reabilitarea dezvoltării copiilor cu dizabilități pornește de la potențialul

copilului, nivelul actual al dezvoltării (zona actuală și zona proximă de dezvoltare a
copilului) și particularitățile de vîrstă specifi ce dezvoltării, în special, valorifi carea
perioadelor senzitive.
 Perioada senzitivă este o perioada de vîrstă caracterizată de sensibilitate maximă pentru
formarea anumitor funcții psihice (formarea vocabularului activ – perioada senzitivă 2-3
ani, formarea mișcărilor grațioase - perioada senzitivă 4-5 ani etc.).

41
 PLANUL EDUCAȚIONAL INDIVIDUALIZAT (PEI)

Planul educaţional individualizat este parte componentă a pachetului de documente

curriculare care asigură dezvoltarea educației incluzive în instituțiile de învățămînt general.
PEI facilitează incluziunea copilului în procesul educațional general, asigură dezvoltarea
psihofi zică a copilului în funcție de potențialul acestuia.
PEI este:
- un produs curricular, care include rezumatul punctelor forte, intereselor și de nevoilor
elevului, astfel încât fi nalităţile în materie de studiu, stabilite pentru elev în anul școlar
respectiv, pot să difere de fi nalităţile și conţinuturile educaţionale stabilite în Curriculum-ul
general;
- un plan de acţiuni care vin să răspundă necesităților specifi ce ale elevului în organizarea
procesului educațional prin modifi cări sau adaptări curriculare;
- un suport pentru personalul didactic în vederea organizării demersului educaţional în funcţie
de progresele elevului;
- un plan elaborat, realizat, revizuit/actualizat de către personalul instituţiei de învăţămînt;
- un document de lucru fl exibil, care poate fi modifi cat la necesitate;
- un instrument de responsabilizare a elevului, părinţilor acestuia, altor persoane care, conform
planului, sunt chemate să ajute elevul în atingerea obiectivelor și fi nalităţilor care i-au fost
stabilite;
- un dosar care se completează continuu și care refl ectă traseul de dezvoltare a elevului.
Pentru copilul cu capacități deosebite (supradotat), de asemenea, poate fi elaborat și
realizat PEI.
Funcţiile PEI
identificarea și prioritizarea necesităților de învățare și dezvoltare a copilului;
reglementarea procesului educațional pentru copilul cu cerințe educaționale speciale,
asigurându-i acces echitabil la educație în instituția de învățămînt general;
- definirea scopului și obiectivelor educaționale și de abilitare/reabilitare a dezvoltării pe
termen scurt, mediu și lung;
- stabilirea domeniilor de intervenţie individualizată cu copilul, familia, specialiștii;
- stabilirea conexiunilor între toți specialiștii/persoanele care asistă copilul în procesul
educației incluzive;
- delegarea responsabilităţilor conform resurselor disponibile (umane, materiale și de
timp), inclusiv copilului, părințiilor;
- monitorizarea, evaluarea și reevaluarea procesului de asistenţă psihopedagogică oferită
copilului. PEI are drept scop stabilirea traseului de dezvoltare a copilului, în funcție de
potențialul acestuia, identifi când strategii, resurse, tehnologii, servicii care vor asigura
realizarea acțiunilor planifi cate.
Procesul de elaborare și realizare a PEI se organizează prin parcurgerea următoarelor
etape:
I. Evaluarea primară/inițială a copilului.
II. Evaluarea complexă multidisciplinară a dezvoltării copilului;
III. Constituirea echipei de elaborare a PEI și repartizarea sarcinilor;
42
 IV. Elaborarea PEI;
V. Realizarea PEI;
VI. Monitorizarea, revizuirea și actualizarea PEI.
PEI se revizuiește/actualizează periodic, de regulă semestrial. În urma
revizuirii/actualizării pot fi modifi cate/actualizate anumite compartimente ale PEI, în funcţie de
rezultatele evaluării elevului. PEI se elaborează în echipă de către persoanele care cunosc mai
bine elevul și care lucrează nemijlocit cu acesta (cadre didactice de predare, de sprijin și
manageriale, psiholog școlar, medic de familie, specialiști în terapii specifi ce, asistent social,
părinți/reprezentanți legali ai copilului etc.).
Componența echipei PEI o stabilește CMI. Pe lângă membrii cu statut permanent ai
Comisiei multidisciplinare intrașcolare, în echipa PEI vor intra psihologul, învățătorul/
profesorii la clasă, logopedul, alți specialiști, după caz.
PEI trebuie să fi e consultat cu părinții și elevul. Procesul de consultare se realizează în
conformitate cu un plan aprobat de directorul instituției de învățămînt. Informația privind
rezultatele consultărilor se înscrie, în mod obligatoriu, în PEI.

43