SUBIECTE DEFECTOLOGIE 

SI LOGOPEDIE
examen scris
iarna 2020
Lect.univ.dr. MONICA DELICIA AVRAMESCU
 

1. Caracteristicile generale ale deficiențelor mentale

Caracterizarea generala a deficientelor mintale
Deficienta mintala reprezinta o deficienta globala care vizeaza intreaga personalitate a
individului: structura, organizare, dezvoltare intelectuala, afectiva, psihomotrica,
comportamental-adaptativa. Nota definitorie pentru deficienta mintala o constituie alterarea
componentei de ansamblu. Deficientele mintale sunt cele mai greu de gestionat.
Exista doua tipuri mari de deficienta mintala:
- deficienta rezultata din organizarea mintala si a personalitatii, ca reflectie a acesteia;
-deficienta mintala de functionalitate, cand cauza este functionarea deficitara, si nu organizarea
in sine.
Deficienta mintala cuprinde patru categorii de forme clinice:
1 debilitate mintala; 2 imbecilitate; 3 idiotie; 4 forme etiologice si polihandicapurile din aceasta
categorie.
Deficienta mintala se caracterizeaza in planul vietii psihice printr-o serie de trasaturi generale
specifice:
- vascozitate genetica - la copilul deficient mintal dezvoltarea este anevoiasa si
neterminata, el ramane la nivelul operatiilor concrete, nu poate opera cu abstractul, nu
poate clsifica, nu poate face comparatii si analogii;
- rigiditate psihica - la deficientul mintal “regiunile psihologice” nu permit schimbul
functional intre ele, schimb corespunzator varstei cronologice, din cauza rigiditatii lor; nu
poate sa faca trimiteri de la un palier psihic la altul (atentie, memorie), nu foloseste ceea
ce are acumulat interior;
- heterocronie – diferitele functii si procese psihice ale debilului mintal nu se dezvolta
echilibrat, dezvoltarea uneia putand fi in detrimentul alteia; de ex. se poate observa o
inegalitate in dezvoltarea palierului mnezic, aceste persoane pot avea o memorie
mecanica de scurta durata foarte dezvoltata(memorie “iesita din comun”);
- fragilitatea constructiei personalitatii – predomina fragilitatea si infantilismul in
comportament; fragilitatea poate fi disociata (manifestari de duritate, de impulsivitate si
de lipsa de control) sau mascata (apare la debilii care traiesc intr-un mediu securizant);
- labilitate la nivel verbal si emotional – deficientul mintal nu se poate exprima logico-
gramatical, nu poate mentine un nivel constant de progres verbal, nu-si poate adapta
adecvat conduita verbala la situatii;
- alte caracteristici – nu au ambitie sau perseverenta, abandoneaza foarte rapid o activitate
si se plictisec repede, sun influentabili si sugestibili, sunt buni executanti (fac ce li se
spune), la nivel de motivatie au trebuinte de baza si cer satisfacerea imediata a lor, au
imaginatie saraca, sensibilitate scazuta la durere si la stimuli termici, nu stiu sa desprinda
esentialul pentru ca totul li se pare foarte important etc.
2. Etiologia deficientei mentale
Etiologia = gr. “aitia” – cauza + “logos” – stiinta
Etiologia reprezinta o disciplina care studiaza cauzele unui fenomen, dezvaluind originile si
evolutia sa.
Etiologia deficientei mintale consta in acele stari de deficienta si/sau incapacitate mintala, care
determina scaderea randamentului intelectual si adaptiv in cauza sub nivelul cerintelor minime
ale contextului social dat.
Etiologia deficientei mintale are un caracter complex si variat, avand doi factori cauzali
fundamentali:
- zestrea genetica a individului (ereditatea), adica ceea ce el a mostenit de la predecesori;
- mediul si influentele educative, adica ceea ce el dobandeste.
Dupa criteriul localizarii factorului patogen in interiorul sau in afara individului, cauzele
deficientei mintale sunt:
- endogene (de origine interna);
- exogene (de origine externa).
C. Paunescu si I. Musu desriu trei mari categorii (grupe) de factori cauzali ai handicapului
mintal: factorii biologici, ecologici si psihosociali.
* Factori biologici (ereditari, genetici):
- factori genetici specifici – determina sindroame numeroase, insa rare, cum ar fi:
- aberatiile cromozomiale (stau la baza sindroamelor Tumer, Klinefelter, Down etc.);
- ectodermozele congenitale (sindromul Sturge Weber etc.);
- dismetaboliile (sindroame de genul idiotiei amaurotice, sindromului Hunter etc.);
- anomaliile craniene familiale (microcefalia, sindromul Apertt);
- disendocriniile (determina aparitia cretinismului endemic, hipotiroidismul etc).
- factori genetici nespecifici (poligenici) – formeaza grupa cazurilor “aclinice” sau endogene
(debilitatea endogena subculturala sau familiala), care include majoritatea deficientilor mintal
lejer si de gravitate medie)
* Factori ecologici
Sunt factori extrinseci. In functie de momentul (perioada) cand actioneaza, avem trei feluri de
factori ecologici:
a) factori prenatali (in timpul sarcinii)
- factori infectiosi si parazitari (rubeola, sifilis, toxoplasma provocata de un parazit, gripe);
- factori umorali (incompatibilitate sangvina a factorului Rh intre mama si copil);
- factori toxici – de natura exogena (intoxicatii alimentare si profesionale, alcool);
- lazarea sistemului nervos central al fatului ca urmare a unor traumatisme cranio-cerebrale
contactate (traumatismele fizice ale gravidei) - iradierea fatului;
- icterul nuclear etc.;
b) factori perinatali (in timpul nasterii)
- traumatisme cerebrale ale fatului;
- asfixia fatului prin strangulare cu cordonul ombilical;
- prematuritatea nou-nascutului (sub 2,5 kg.) etc.;
c) factori postnatali (dupa nastere, mai ales in primii 3 ani de viata)
- bolile infectioase grave (meningita, encefalita);
- bolile primei copilarii;
- traumatismele cranio-cerebrale cauzate de accidente;
- intoxicatiile (cu plumb, CO, alcool) etc.
 *Factori psihosociali
-un mediu familial nefavorabil - carente educative si afective;
- tipul mediului de apartenenta;
- marimea familiei;
- conditiile socio-economice defavorabile
Alte cauze ale deficientei mintale sunt reprezentate de varsta prea frageda sau prea inaintata a
parintilor si de scaderea functiei de procreatie a tatalui.

3. Tipologia deficientelor mentale

Tipologia deficientelor mintale

In functie de coeficientul de inteligenta (IQ), deficientele mintale au fost impartite in patru
categorii:
1.Deficienta de intelect
- granita dintre normalitate si deficienta – intelect de limita sau limitar
- IQ intre 80 – 90
- varsta mentala 10 - 11/12 ani
2.Deficienta mintala usoara
- deficienta mintala de gradul 1 - debilitatea
- IQ intre 50 – 70/80
- varsta mentala 6 – 9/10 ani
3.Deficienta mintala severa
- deficienta mintala de gradul 2 - imbecilitatea
- IQ intre 20 – 50
- varsta mentala 3 – 6 ani
4.Deficienta mintala profunda
- deficienta mintala de gradul 3 – idiotia
- IQ sub 20
- varsta mentala 0 – 3 ani
1.Deficienta de intelect de limita sau liminar (granita dintre normalitate si deficienta)
Intelectul de limita este o forma de deficienta de intelect, care acopera zona de granita dintre
normal si patologic, cu un IQ intre 80 – 90 si o vartsa mentala intre 10 – 11/12 ani.
El se intalneste cand vorbim despre un decalaj intre varsta mintala si varsta cronologica de 2 -
2,5 ani la varsta de 10 ani, decalaj care va creste treptat pana la 5 ani la varsta de 15 ani.
Caracteristic pentru deficienta de intelect este plafonarea intelectuala la varsta de 10-12 ani
(nivelul clasei a 5-a).
Exista doua pareri cu privire la intelectul de limita: unii afirma ca este patologic si il submineaza
debilitatii, altii spun ca este o tulburare de adaptare a copiilor normali.
Caracteristici definitorii ale persoanelor cu deficienta de intelect: sunt foarte labili emotional, le e
frica sa nu greseasca, nu sunt stapani pe ei insisi, nu sunt capabili de perseverenta (pot abandona
brusc o activitate), solicita timp pentru a raspunde la o intrebare, intampina greutati in plan
relational si lexicografic.
2.Deficienta mintala usoara (debilitatea)
Debilitatea mintala este o deficienta mintala usoara, de gradul 1, cu IQ intre 50 – 70/80 si varsta
mentala intre 6 – 9/10 ani.
Debilitatea este cea mai intalnita forma de deficienta mintala, fiind intalnita si sub titulatura de
debilitate intelectuala sau intarziere mintala usoara (OMS, DSM 4). Este recuperabila pe plan
scolar, profesional, social, educabil, perfectibil, adaptabili pe planul instructiei, educatiei si
exigentelor societatii.
Debilul mintal se caracterizeaza printr-o insuficienta a dezvoltarii intelectuale, autonomie
sociala, fara a-si putea asuma total responsabilitatea faptelor sale, intrucat este incapabil sa
prevada implicatiile (consecintele) actiunilor sale. Debilii mintal sunt greu de depistat, intrucat
pot avea un comportament docil, pot manifesta o memorie excelenta (e o memorie mecanica), o
fluenta verbala buna sau pot trece neobservati, fiin stersi in comportament, timizi.
Caracteristici definitorii ale persoanelor cu debilitate: inadaptarea sociala, lipsa de discernamant
(distinctie intre bine si rau), naivitatea, influentabilitatea (sunt usor de angrenat in acte ilegale),
lipsa (sau diminaurea) motivatiei de a avea grija de propria persoana.
Debilitatea mintala se poate prezenta sub mai multe forme, in functie de mai multe criterii luate
in clasificare:
- dupa gradul gravitatii insuficientei mintale - debilitate profunda, severa, mijlocie, lejera;
- dupa mecanismele de producere - debilitate patologica si normala;
- dupa factorii cauzali - debilitate exogena (dobandita) si endogena (innascuta);
- dupa criteriul determinarii in timp - debililtate primara si secundara
Alaturi de aceste forme de debilitate mintala, din punct de vedere clinic avem:
-debilul armonic – la care insuficienta intelectuala este primordiala;
- debilul dizarmonic – la care tulburarile intelectuale sunt asociate cu cele afective.
3.Deficienta mintala severa (imbecilitatea)
Imbecilitatea este o deficienta mintala severa, de gradul 2, cu IQ intre 20 – 50 si varsta mentala
intre 3 – 6 ani.
Imbecilitatea este o stare mintala ireversibila ce consta in incapacitatea de a utiliza si intelege
limbajul scriscitit (fara ca acest lucru sa fie consecinta unei tulburari vizuale, auditive sau
motrice etc.) si de a avea grija de propria intretinere. Este recuperabila din punct de vedere
profesional si social, educabili si perfectibili, integrabili in comunitate in conditii protejate.
Caracteristici definitorii ale persoanelor cu imbecilitate: imbecilul este o persoana incapabila de a
se intretine singura, dar cu o capacitate normala de autoprotectie, fiind capabil sa se apere
impotriva pericolelor obisnuite (apa, foc, dificultati stradale).
Exista mai multe forme clinice de imbecilitate, clasificate in functie de diferite criterii:
- dupa gradul de deficit - debilitate inferioara, mijlocie si superioara;
- dupa comportament - imbecil stabil (apatic) si instabil (excitat);
In functie de afectivitate, activitate voluntara si particularitatile neurodinamicii avem doua grupe
de imbecili:
- nepasatori, inhibati, somnolenti, apatici, indiferenti;
- dezinhibati, nelinistiti, excitabili, agresivi.
4.Deficienta mintala profunda (idiotia)
Idiotia este o deficienta mintala profunda, de gradul 3, cu IQ sub 20 si varsta mentala intre 0 - 3
ani.
Idiotia reprezinta forma cea mai grava, mai dramatica de deficienta mintala, previzibila din
copilarie, din fericire rar intalnita (5% din totalitatea deficientilor mintali).
 Idiotul este o persoana cu deficit mintal, incapabil sa vegheze asupra propriei sale sigurante in
viata cotidiana.
Caracteristici definitorii ale persoanelor cu idiotie: o stagnare a dezvoltarii fizice, un “facies”
aparte (frunte ingusta, urechi malformate, anomaliii dentare), o afectivitate primitiva, narcisica
pentru propriul corp; limbaj aproape inexistent, cu sunete, nearticulat; sunt foarte bolnaviciosi,
cu o mortalitate ridicata.
Exista forme clinice distincte ale idiotiei, in functie de variate criterii de clasificare:
- dupa criteriul limbajului (comunicare cu cuvinte si propozitii scurte, articulare cu cuvinte
monosilabice, lipsa de limbaj);
- dupa criteriul anatomic (exista sapte tipuri);
-dupa criteriul gradului de gravitate (idiotie completa si partiala);
-dupa posibilitatile de dezvoltare.

4. Diagnosticarea deficiențelor mentale

Diagnosticul diferential
Complexitatea sindromului de deficienta mintala impune necesitatea stabilirii dignosticului
diferential sub multiple aspecte.
Diagnosticul diferential in cadrul sindromului de deficienta mintala
Formele clinice ale sindromului de deficienta mintala sunt extrem de multiple, in functie de
natura etiologica, de gravitatea deficientei, de modul de organizare a personalitatii. Criteriul
psihometric si cel scolar pot constitui doi indicatori care duc la precizarea diagnosticului
diferential in functie de anumiti parametri: capacitatea de adaptare la grupul social de diverse
densitati, ritmul de dezvoltare esc.
Diagnosticul diferential fata de starile cu simptomatologie apropiata
Frecvent, din cauza unor tablouri simptomatologice apropiate de cel al deficientei mintale, apar
confuzii cu implicatii privind prognoza si depistarea posibilitatilor de perfectibilitate. Din acest
punct de vedere, deficienta mintala trebuie diferentiata de:
- persoanele cu dezvoltare psihica normala, dar neinstruite,
- intarziere mintala, cauzata de carente afective, mediu social deficitar, carente educative etc.;
- pseudodebilitatea mintala(persoana cu adaptare sociala deficitara);
- starile de intarziere mintala determinate de unele deficite senzoriale (de vaz sau de auz).
Diagnosticul diferential in raport cu fenomenologia psihopatologica
Diagnosticul diferential al deficientei mintale se stabileste cu:
- starile deficiente de tip psihopatoid;
- alte stari deteriorate, in care dezvoltarea psihica este normala pana la data imbolnavirii
(afectiuni toxice, traumatice etc.);
- tulburarile de dezvoltare a personalitatii;
- psihozele cu evolutie defectuala (autism infantil);
- deficite senzoriale primare.
De asemenea, trebuie facuta o distinctie intre deficienta mintala si alte forma psihopatologice:
dementa precoce, deteriorarea mintala, epilepsia, reactiile nevrotice si psihopatice, tulburari de
comportament.

5. Limite și  posibilități de recuperare a deficiențelor mentale

 Recuperarea se refera la restabilirea, refacerea, reconstituirea unei functii umane, plecandu-se de
la premisa ca aceasta s-a pierdut.
Metodologia utilizata in acest scop poate fi preponderent psihologica, pedagogica sau medicala.
Rezultatele cele mai bune se obtin prin combinarea celor trei forme.
Principalele forme de recuperare sunt:
- recuperarea prin invatare (afectiva, motivationala, morala, motrica, intelectuala, verbala,
sociala, intarirea pozitiva si negativa);
- recuperarea prin psihoterapie (sugestiva, de relaxare, sugestia verbala pozitiva, terpaia ludica);
- recuperarea prin terapie ocupationala (ludoterapia, arterapia, dansterapia, ergoterapia).
Putem afirma ca o interventie de tip recuperativ in cazul unei deficiente mintale a avut succes,
daca persoana cu handicap mintal:
- a capatat un anumit nivel de autonomie personala;
- si-a insusit abilitati motorii si dexteritati manuale, fiind capabila sa exercite o profesie;
- si-a format comportamente adecvate la situatie;
- daca poate comunica oral si in scris;
- daca are format simtul autocontrolului etc.

6. Caracterizarea generala a deficientelor de auz

Deficienta de auz este o deficienta de tip senzorial si consta in diminuarea in grade diferite pana
la pierderea totala sau partiala a auzului. Deficienta de auz inseamna, asadar, scaderea acuitatii
auditive la una sau ambele urechi, care are loc din perioada vietii intrauterine pana la moarte.
Atunci cand deficienta de auz exista de la nastere sau cand apare de timpuriu (in anii miciii
copilarii), dificultatile in insusirea limbajului vor fi majore, iar copilul va deveni mut. Mutenia
insoteste pierderea totala a auzului.
Atunci cand degradarea auzului se produce dupa achizitia structurilor verbale si nu se intervine
in sens recuperator, se instaleaza un proces de involutie la nivelul intregii activitati psihice.
Putem spune ca, in timp ce pierderea auzului inaintea varstei de 2-3 ani are drept consecinta
mutitatea (copilul devenind surdomut), disparitia simtului auditiv la cativa ani dupa insusirea
limbajului de catre copil determina dificultati in mentinerea nivelului atins, chiar regresii in plan
verbal.
Un copil care s-a nascut cu o pierdere de auz, prezinta o mai mare intarziere in dezvoltarea
vorbirii si a limbajului decat un copil al carui auz a fost afectat dupa insusirea limbajului. Cu cat
pierderea de auz este mai mare, cu atat dezvoltarea vorbirii si a limbajului va fi mai afectata. Este
foarte impostant faptul ca pierderea de auz sa fie diagnosticata cat mai devreme.
O ureche cu acuitate normala poate sa suplineasca surditatea celelilalte. Din punct de vedere
statistic, unul din zece oameni sufera, intr-o masura mai mare sau mai mica, de tulburari ale
auzului.

7. Etiologia deficientelor de auz

Caracterizarea generala a deficientelor de auz

 Deficienta de auz este o deficienta de tip senzorial si consta in diminuarea in grade diferite pana
la pierderea totala sau partiala a auzului. Deficienta de auz inseamna, asadar, scaderea acuitatii
auditive la una sau ambele urechi, care are loc din perioada vietii intrauterine pana la moarte.
Atunci cand deficienta de auz exista de la nastere sau cand apare de timpuriu (in anii miciii
copilarii), dificultatile in insusirea limbajului vor fi majore, iar copilul va deveni mut. Mutenia
insoteste pierderea totala a auzului.
Atunci cand degradarea auzului se produce dupa achizitia structurilor verbale si nu se intervine
in sens recuperator, se instaleaza un proces de involutie la nivelul intregii activitati psihice.
Putem spune ca, in timp ce pierderea auzului inaintea varstei de 2-3 ani are drept consecinta
mutitatea (copilul devenind surdomut), disparitia simtului auditiv la cativa ani dupa insusirea
limbajului de catre copil determina dificultati in mentinerea nivelului atins, chiar regresii in plan
verbal.
Un copil care s-a nascut cu o pierdere de auz, prezinta o mai mare intarziere in dezvoltarea
vorbirii si a limbajului decat un copil al carui auz a fost afectat dupa insusirea limbajului. Cu cat
pierderea de auz este mai mare, cu atat dezvoltarea vorbirii si a limbajului va fi mai afectata. Este
foarte impostant faptul ca pierderea de auz sa fie diagnosticata cat mai devreme.
O ureche cu acuitate normala poate sa suplineasca surditatea celelilalte. Din punct de vedere
statistic, unul din zece oameni sufera, intr-o masura mai mare sau mai mica, de tulburari ale
auzului.

8. Hipoacuzia
Hipoacuzia este o deficienta partiala de auz, ce nu implica surditate totala (cofoza). Majoritatea
hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz.
Testarea auzului la copiii nou nascuti, prin programul de screening al auzului, este cea mai buna
cale de a detecta pierderea de auz inca de la nastere. Atunci cand nu exista program de screening,
adesea parintii sunt cei care incep sa suspecteze o pierdere de auz.
Exista o serie de manifestari ce apar in comportamentul copilului care ar putea sa indice daca
exista la acesta probleme de auz.
Semnele pierderii de auz sunt:  nu tresare la sunete puternice;  nu poate localiza sursa sonora;
 sta prea aproape de televizor, in mod frecvent intreaba “ce?”, nu raspunde cand este chemat; 
isi atinge frecvent urechile sau trage de ele;  incetarea sau modificarea ganguritului (la 6-8
luni);  lipsa raspunsului la sunete sau la comenzi simple;  fuge de contactul cu alti copii si
devine agresiv.
Hiopacuzia este impartita in doua categorii:  hipoacuzia de transmisie – poate fi tratata
medicamentos sau chirurgical; atunci cand nu se poate restabili auzul normal, se apeleaza la un
aparat auditiv.  hipoacuzia neurosenzoriala – este rar reversibila; este compensata cu ajutorul
unui aparat auditiv.
Mai avem hipoacuzii: usoare, medii, severe, profunde.
Cele mai frecvente cauze ale hipoacuziei de transmisie sunt: dopul de cerum, infectiile urechii
medii (otita medie).
Cele mai frecvente cauze ale hipoacuziei neurosenzoriale sunt: congenita, trauma acustica,
infectiile.
9. Surditatea
Surditatea (cofoza)
Surditatea sau cofoza este o deficienta totala de auz si consta in slabirea/pierderea mai mult sau
mai putin totala a auzului.
Surditatea poate fi:  innascuta – copilul se naste cu o deficienta de auz;  dobandita - apare ca
urmare a diferitor cauze/factori.
Cauze ale aparitiei deficientei de auz ereditare  anomalii cromozomiale transmise de la parinti
la copii
Cauze ala aparitiei deficientei de auz dobandite  cauze prenatale - maladii infectioase ale
gravidei, tulburari ale metabolismului, afectiuni endocrine, hemoragii, ingerarea de substante
toxice, incompatibilitatea factorului Rh (mama-fat), traumatisme fizice, tentative de avort ale
mamei, infectii de paraziti, amniocenteza efectuata gresit, sarcini toxice;
 cauze perinatale - leziuni anatomo-fiziologice in timpul nasterii, hemoragii, anoxie sau asfixie
albastra (strangularea cu cordonul), travaliu cu durata mare (peste 12 ore), anesteziere proasta
(rahianestezie) etc;  cauze postnatale - de natura toxica sau traumatica – infectii – otita, rujeola,
stari distrofice, accidente, lovituri la nivelul urechii, expuneri indelungate la stimuli auditivi
foarte puternici;  alte cauze – lovituri la cap, zgomot prea puternic, otite cronice si acute,
folosirea excesiva a castilor, probleme neurologice, unele medicamente folosite in exces
(picaturile de urechi), apa care ramane in urechi dupa baie

10.  Diagnoza deficientelor de auz

Diagnoza si recuperarea deficientelor de auz
Depistarea si diagnosticarea deficientei de auz cat mai de timpuriu faciliteaza luarea unor masuri
medicale si psihopedagogice adecvate si necesare pentru a asigura o dezvoltare apropiata de
normal si pentru organizarea activitatii de formare a comunicarii, a exersarii cognitiei.
Exista o mare varietate de metode disponobile de testare a auzului, care vor fi alese in functie de
varsta si maturitatea copilului:  programul de screening al auzului - testarea auzului la copiii
nou nascuti;  o serie de mijloace empirice si stiintifice – se folosesc in primul an de viata; 
audiometria – poate fi folosita dupa varsta de 3 ani; ORL-istul face o audiograma pentru fiecare
ureche;  testele de auz Weber, Rinner, Schwabach – pot fi folosite in jurul varstei de 3 ani; 
alte teste folosite sunt anamneza, otoscopia, otoemisiunile acustice, potentialele evocate auditive,
impedanta acustica.

11.  Recuperarea deficientelor de auz

Obiectivele generale ale interventiei recuperatorii in deficienta de auz totala:
 realizarea demutizarii – presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verba;
 conservarea si dezvoltarea limbajului verbal la persoanele cu deficiente ca au dobandit
surditatea dupa ce au asimilat limbajul;
 proteza auditiva;
 implantul cohlear
12.  Caracterizarea generala a deficientelor de auz

Caracterizarea generala a deficientelor de auz

Deficienta de auz este o deficienta de tip senzorial si consta in diminuarea in grade diferite pana
la pierderea totala sau partiala a auzului. Deficienta de auz inseamna, asadar, scaderea acuitatii
auditive la una sau ambele urechi, care are loc din perioada vietii intrauterine pana la moarte.
Atunci cand deficienta de auz exista de la nastere sau cand apare de timpuriu (in anii miciii
copilarii), dificultatile in insusirea limbajului vor fi majore, iar copilul va deveni mut. Mutenia
insoteste pierderea totala a auzului.
Atunci cand degradarea auzului se produce dupa achizitia structurilor verbale si nu se intervine
in sens recuperator, se instaleaza un proces de involutie la nivelul intregii activitati psihice.
Putem spune ca, in timp ce pierderea auzului inaintea varstei de 2-3 ani are drept consecinta
mutitatea (copilul devenind surdomut), disparitia simtului auditiv la cativa ani dupa insusirea
limbajului de catre copil determina dificultati in mentinerea nivelului atins, chiar regresii in plan
verbal.
Un copil care s-a nascut cu o pierdere de auz, prezinta o mai mare intarziere in dezvoltarea
vorbirii si a limbajului decat un copil al carui auz a fost afectat dupa insusirea limbajului. Cu cat
pierderea de auz este mai mare, cu atat dezvoltarea vorbirii si a limbajului va fi mai afectata. Este
foarte impostant faptul ca pierderea de auz sa fie diagnosticata cat mai devreme.
O ureche cu acuitate normala poate sa suplineasca surditatea celelilalte. Din punct de vedere
statistic, unul din zece oameni sufera, intr-o masura mai mare sau mai mica, de tulburari ale
auzului.

13. Etiologia deficientelor de auz

Deficienta de auz se poate manifesta in anumite forme sau grade cere presupun deteriorari
partiale sau totale ale simtului auditiv.
Clasificarea tipurilor de deficienta de auz se realizeaza in functie de mai multe criterii:
 Dupa gradul (gravitatea) deficitului de auz  hipoacuzia;  surditatea.
 Dupa lateralitate  unilaterale (la nivelul unei singuri urechi);  bilaterale (la nivelul ambelor
urechi).
 Dupa momentul aparitiei  ereditare (mostenite);  dobandite (prenatale, perinatale,
postnatale).
 Dupa localizarea leziunilor anatomo-fiziologice  surditate ereditara Siebenmann;  surditate
Sheibe;  surditate Mondini.
 Dupa etiologia anatomo-fiziologica a deficientei totale de auz  surditate de transmisie sau de
conducere;  surditate de perceptie;  surditate centrala sau mixta.
Cauze ale aparitiei deficientei de auz ereditare  anomalii cromozomiale transmise de la parinti
la copii
 Cauze ala aparitiei deficientei de auz dobandite  cauze prenatale (maladii infectioase ale
gravidei, tulburari ale metabolismului, afectiuni endocrine, hemoragii, ingerarea de substante
toxice, incompatibilitatea factorului Rh (mama-fat), traumatisme fizice);  cauze perinatale
(leziuni anatomo-fiziologice in timpul nasterii, hemoragii, anoxie sau asfixie albastra etc); 
cauze postnatale - de natura toxica sau traumatica – (infectii – otita, rujeola, stari distrofice,
accidente, lovituri la nivelul urechii, expuneri indelungate la stimuli auditivi foarte puternici).

14.  Ambliopia
Ambliopia, numita si “ochiul lenes”, este o boala a sistemului vizual, caracterizata prin slabirea
simtitoare a vederii. Copiii pot dezvolta ambliopie inca de la nastere, pana la varsta de 6 – 7 ani.
Acesti copii nu realizeaza ca nu vad bine cu un ochi. Astfel, creierul ignora imaginile de la
nivelul ochiului cu probleme si percepe numai imaginile de la ochiul sanatos. Este foarte greu de
depistat aceasta boala tocmai pentru ca, prin actiunea creierului de a suprima imaginea deficitara,
cei afectati de ambliopie vad bine cu ambii ochi deschisi. Cu cat ambliopia este diagnosticata
mai devreme, cu atat sansele de tratare sunt mai crescute.
Exista mai multe forme de ambliopii, dar cele mai frecvente sunt ambliopiile insotite de vicii de
refractie (miopia, hipermetropia si astigmatismul) sau de strabism

15. Cecitatea

Cecitatea este starea de a fi orb sau nevazator. Cecitatea poate fi totala (nu se percepe deloc
lumina), aproape totala si partiala.
Cauzele ambliopiei si cecitatii nu pot fi studiate separat, aceleasi afectiuni oculare putand
provoca leziuni si modificari de diferite grade ale analizatorului vizual. Nu se poate vorbi, in
general, despre cauzele deficientelor vizuale, in aceasta privinta existand diferente destul de
pronuntate de la o epoca la alta, de la o regiune geografica a lumii la alta. In plus, se poate
discuta despre cauzele cecitatii si ale ambliopiei si in functie de perioada de varsta in care se
manifesta su preponderenta.
Cele mai importante cauze sunt: afectiunile analizatorului vizual, afectiunile organice generale
sare pot determina deficienta vizuala, traumatismele oculare etc.

16. Diagnoza deficientelor de vaz

 in functie de acuitatea vizuala (proportia pastrata din acuitatea vizuala), avem:
- cecitate (cecitate totala si cecitate practica); - ambliopie (ambliopie grava, ambliopie);

 in functie de eficienta vizuala

Specializarea scolilor pentru deficienti vizuali a dus la crearea unor institutii scolare separate
pentru orbi si ambliopi. In scolile pentru orbi se preconizeaza o metoda de predare bazata pe
solicitare tactil-kinestezica si auditiva, iar in procesul de predare din scolile de ambliopi se face
uz de analizatorul optic valid, de cel tactil-kinestezic si cel auditiv.
 Dupa momentul producerii defectului

 in functie de defectele congenitale

 in fctie de defectele survenite (in copilaria timpurie, la varsta antescolara, prescolara, scolara)

 in functie de defectele tardive

In literatura tiflopsihologica exista numeroase clasificari dupa ale deficientelor vizuale dupa
momentul instalarii defectului. Ele au in comun faptul ca n-au fost elaborate experimental, ci
deductiv.

Exista doua tipuri speciale de cecitate:  cecitate isterica – din punct de vedere fiziologic si
anatomic, analizatorul vizual nu prezinta nicio distinctie, dar din punct de vedere psihic,
subiectul refuza inconstient sa vada (in traumatism/soc);

 agnoza vizuala – este fenomenul aflat la polul opus, din punct de vedere fiziologic si anatomic
analizatorul vizual fiind evident afectat, insa subiectul vrea/crede ca vede.

 Dupa etiologia, localizarea si dinamica efectului

 in functie de criteriul etiologiei cecitatii si ambliopiei – deosebim atatea categorii de deficienta

vizuala cate pot provoca defecte vizuale;  dupa dinamica defectului – daca este stationar,
progresiv sau eventual regresiv reversibil;  dupa localizarea defectului – defectul poate fi
localizat in orice segment al analizatorului vizual (segment persiferic, de transmisie, central) si in
functie de asta avem defecte localizate in organul vizual, pe traiectul nervului optic sau in scoarta
cerebrala-lob occipital.

 Dupa complexitatea defectului

17. Recuperarea deficientelor de vaz

In recuperarea persoanelor cu ambliopie se actioneaza, in primul rand, asupra ocrotirii vederii
restante, prin evitarea conditiilor de lucru care ar putea dauna. Consecintele secundare pe plan
afectiv, relational si atidunal impun ca obiectiv inlaturarea starilor inhibitorii si a sentimentului
de inferioritate provocate de insuccese, increderea in sine fiind conditionata de buna integrare in
colectivul de copii, de stimularea unor motivatii de valoare sociala.
Recuperarea se individualizeaza in functie de caz, pentru a stabili un echilibru rational al
mecanismelor compensatorii, facand ca anumite mecanisme sa devina dominante si franand
actiunea altora inutile sau dauntaoare.
In recuperarea nevazatorilor trebuie sa se urmareasca: formarea si dezvoltarea deprinderilor de a
se autoingriji, de a percepe mediul ambiant, de a se orienta in sptiu si timp (prin stimularea si
dezvoltarea simturilor existente), invatarea scris-cititului specific (alfabet braille), abilitarea
deficientelor de vedere de a putea realiza o meserie adecvata deficientei existente, in vederea
integrarii lor sociale.
18. Deficientele fizice-tipologie
Deficientele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, in forma si functiile fizice ale
organismului, care tulbura cresterea normala si armonioasa a corpului, modifica aspectul
exterior, reduc aptitudinile si puterea de adaptare la efortul fizic si diminueaza capacitatea de
munca a individului.
Deficientele fizice se constituie ca invaliditati corporale care slabesc puterea si mobilitatea
organismului prin modificari patologice exterioare sau interioare, localizate la nivelul intregului
corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale.
Deficientele fizice cuprind:  infirmitati motorii sau locomotorii (de motricitate);  boli
permanente – cronice (boli respiratorii, cardiopatiile, diabetul etc.);  afectiuni senzoriale (surzii
si orbii).
Din punct de vedere al localizarii si al efectelor deficientei avem:
 Deficiente morfologice – este afectata forma corpului sau a segmentelor lui
 deficiente morfologice globale (generale) - de crestere (nanism, gigantism,
disproportionalitate); - de nutritie (obezitate, debilitate fizica); - ale tegumentelor (pete, cicatrici,
eczeme); - ale musculaturii (hipotonii sau hipertonii); - ale oaselor si articulatiilor.
 deficiente morfologice partiale (locale) - ale capului (cap macrocefal, microcefal, brahicefal,
doliocefal); - ale fetei (fata prea ovala, prea alungita, latita, cu cicatrici, malformatii, pareze ect.);
- ale gatului (pra lung, prea scurt, prea gros, prea subtire etc.); - ale trunchiului / toracelui (lung,
scurt, ingust, larg, bombat, plat etc.); - ale abdomenului (proeminent, strangulat etc); - ale
spatelui (cifotic, scoliotic, asimetric); - ale coloanei vertebrale, ale bazinului; - ale membrelor
superioare; - ale membrelor inferioare.
 Deficiente functionale – sunt afectate structura si functionarea organismului
 deficiente ale aparatului neuromuscular - diferite forme si grade de paralizii; - tulburari de
mers, de echilibru, de ritm, de coordonare a miscarilor.
 deficiente ale marilor aparate si functiuni ale organismului - insuficienta respiratorie,
hipertensiune arteriala, obezitate etc

19. Tipuri de deficiență de comportament

Tulburarile de comportament sau modificarile de comportament sunt forme de dezichilibru
psihic, ce implica tulburari in sfera emotional-volitiva, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre sau
post-natale, a unor structuri psihice morbide de natura sociogena.
Unele tulburari de comportament trec neobservate (neafectand nici persoana respectiva, nici
relatiile ei cu cei din jur), in timp ce altele, daca raman, se permanentizeaza si se transforma in
tulburari de personalitate la varsta adulta. Multe dintre tulburarile de comportament se instaleaza
la varsta mica, in copilarie, intrucat atunci structura personalitatii este fragile, usor de influentat
de catre altii (mai ales in sens negativ).
 Cauzele aparitiei tulburarilor de comportament sunt extrem de numeroase, de variate si
complexe. Putem grupa cauzele acestor devieri ale conduitei in mai multe categorii mari:  boli
organice (epilepsia, traumatismele cranio-cerebrale si oligofreniile);  boli psihice ale minorilor
(schizofrenia, psihoza maniaco-depresiva si aspectele reactive ale nevrozei);  cauze genetice
(anumite aberatii cromozomiale transmise de la parinti la copii);  particularitati ale mediului
inconjurator (ambiant) (neintelegerile intrafamiliale, absenta unuia dintre parinti, divortul etc.);
 particularitati de personalitate (o structura de personalitate dezichilibrata, imatura etc).
Tulburarile de atasament ocupa o arie de simptomatologie si de evolutie foarte extinsa.
Se poti distinge urmatoarele tipuri de deficiente de comportament:  acte de predelincventa – nu
sunt obligatoriu conditionate social - (minciuna, insulta, actele impulsive);  acte
paradelincvente – sunt conditionate socio-afectiv, mai ales pe fondul lipsei de discernamant (acte
comportamentale specifice epilepticilor, debililor mintal si chizofrenicilor);  acte de
delincventa propriu-zise – sunt antisociale, intalnite si la persoanele normale – (omuciderea,
violul, furtul, fuga si vagabondajul, esecul scolar, incendierile voluntare, alcoolismul si
dependenta de drog, devierile sexuale, autopunitia, suicidul si tentativa de suicid).

20.  Tipologia deficientelor de limbaj

Prin tulburare de limbaj intelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la
manifestarile verbale tipizate unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul reproducerii,
cat si sub cel al perceperii, incepand de la dereglarea componentelor cuvantului si pana la
imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa.
Clasificarea tulburarilor de limbaj este extrem de dificila si mult controversata in literatura de
specialitate. Una dintre schemele posibile de clasificare a tulburarilor de limbaj este propusa de
E. Verza. Aceasta clasificare tine seama de mai multe criterii in acelasi timp: anatomo-fiziologic,
lingvistic, etiologic, simptomatologic si psihologic.
 tulburari ale pronuntiei – dislalie, rinolalie, dizartrie;  tulburari de ritm si influenta a vorbirii
– balbaiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburari pe baza de coree;  tulburari de
voce – afonia, disfonia, fonastenia;  tulburari ale limbajului citit-scris – tulburari totale (agrafia
si alexia), tulburari partiale (disgrafia si dislexia);  tulburari polimorfe de limbaj – afazia,
alalia;  tulburari de dezvoltare a limbajului – mutismul psihogen, retardul sau intarzierea in
dezvoltarea generala a vorbirii;  tulburari ale limbajului bazate pe disfunctii psihice – dislogii,
ecolalii,jargonofazii, bradifazii.

21. Cauzele deficientelor de limbaj

Exista trei cauze principale ale deficientelor de limbaj:
 Factori cauzali prenatali - afectiuni/traume contractate in perioada intrauterina
 diferite intoxicatii si infectii, sarcina toxica, boli infectioase ale gravidei, incompatibilitatea
factorului Rh (mama-fat), carentele nutritive, traumele mecanize ale gravidei (cazaturi, lovituri in
abdomen), traumele psihice suferite de gravida, strsuri, framantari interioare, spaime.
 Factori cauzali perinatali - afectiuni/traume contractate la nastere
  nasterile grele si prelungite, care duc la leziuni ale sistemului nervos central, asfixierile,
hemoragiile prelungite in timpul sarcinii, alimentatia nepotrivita a mamei, consumul de alcool,
infectii sifilitice, tuberculoza, gripa infectioasa, hepatitele epidemice.
 Factori cauzali postnatali - afectiuni/traume contractate dupa nastere
 cauze organice – traume mecanice, infectii si intoxicatii, fragilitatea organismului copilului si
a sistemului sau nervos, encefalitele acute, aproape toate bolile infectioase, contagioase sau
virotice;
 cauze functionale;
 cauze psiho-neurologice – constructie anatomo-fiziologica cu implicatii patologice
(modificare congenitala a regiunii bucale), nastere prematura etc;
 cauze psihosociale – conditii neadecvate de mediu si de educatie; certurile si neintelegerile
dintre parinti, vorbirea rastita si nervozitatea, lipsa de afectiune, aplicarea unor metode gresite in
educatie, nerespectarea regimului zilnic a copilului (alimentatie, somn, veghe);
 alte cauze – tulburari de personalitate (oligofrenia, autismul infantil etc.)

22. Caracterizarea deficientelor de pronuntie

Pronuntia este actiunea motrica de a exprima verbal sunetele limbii. Ea poate fi socotita corecta
atunci cand vorbitorul respecta baza de articulare a limbii in care se exprima. Orice abatere de la
normele prestabilite ale bazei de articulare se situeaza in domeniul tulburarilor de pronuntie.
Exista trei forme ale deficientelor de pronuntie:
 Dislalia
Dislalia reprezinta abaterea de la pronuntia standard sau incapacitatea subiectului de a pronunta
corect un sunet, o silaba sau un cuvant.
Dislalia (“pelticia” in popor) este cea mai frecventa dintre tulburarile de pronuntie: reprezinta
90% din totalul tulburarilor de limbaj si este prezenta atat la oamenii normali, cat si la cei cu
deficiente (de intelect, senzoriale). Diagnosticul de dislalie se pune la copiii care au peste trei ani
si jumatate. Pana la aceasta varsta avem de-a face cu o dislalie fiziologica.
 Rinolalia
Rinolalia se manifesta prin tulburari de pronuntie specifice dislaliei, ea constand in pronuntarea
nazonata a sunetelor.
Rinolalia (“fonfaiala” in popor, adica vorbire pe nas), este o forma a dislaliei, de aceea se mai
numeste dislalie “organica”. Rinolalia se instaleaza frecvent pe la 2 – 4 ani, aparand mai ales la
copiii rasfatati, fiind afectate mai ales vocalele.
 Dizartria
Dizartria se manifesta printr-o vorbire confuza, discritmica, disfonica, cu o pronuntata rezonanta
nazala in care monotonia vorbirii se imbina cu pronuntarea neclara.
Dizartria nu este o tulburare de vorbire, ci numai de rostire. Ea nu afecteaza vorbirea in general,
ci numai vorbirea rostita, si anume latura ei instrumentala.

23.  Balbaiala si logonevroza

Balbaiala si logonevroza sunt doua tulburari de limbaj, care fac parte din categoria tulburarilor
de ritm ale deficientelor de limbaj.
  Balbaiala
Balbaiala este o tulburare de limbaj ce consta in repetarea unor silabe la inceputul si mijlocul
cuvantului, cu pauze intre acestea sau aparitia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator,
care impiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive.
Balbaiala se mai caracterizeaza prin intreruperea vocii, fiind foarte vizibila si afectand profund
intelegerea vorbirii de catre cei din jur. Exista o lipsa de coordonare intre ceea ce gandeste si
ceea ce spune cel balbait. Balbaiala poate aparea pe la varsta de 5-6 ani si chiar mai tarziu, ca
urmare a unei emotii bruste sau a unei spaime mari.
Aceasta tulburare de limbaj se manifesta intr-o forma mai putin accentuata atunci cand copilul
vorbeste in soapta, cand trebuie sa cante (mai ales intr-un cor) sau cand ceea ce spune el este
perturbat de un fundal zgomotos. In schimb, cand este pus sa scrie sau sa deseneze, copilul cu
balbaiala manifesta particularitati agravante sub forma alungirii grafemelor – unirea lor chiar –
sau a disararii lor accentuate.
Cauzele balbaielii pot fi:  imitarea de catre copiii mici a unor persoane adulte sau a aunor copii
care au aceasta tulburare;  bilingvismul;  traume psihice;  stres determinat de emotii, soc,
sperieturi, spaime, deprimare afectiva, impresia de frustrare, de nedreptate;  tulburari ale
respiratiei;  factori de natura ereditara;  observatii dojenitoare asupra deficientelor de vorbire;
 pedepse severe administrate de parinti;  ironia, luarea in ras si imitarea balbaielii, cu scopul
de a sili copilul sa fie atent in exprimare;  incercarea de a-l face pe copil sa vorbeasca in fata
strainilor; hiperprotejarea copilului;  dezorganizarea familiala.
Exista trei forme clinice ale balbaielii: clonica (sau primara), tonica si mixta.
 Logonevroza
Logonevroza este o alta tulburare de ritm si fluenta a vorbirii care presupune, pe langa o repetare
a sunetelor, silabelor si cuvintelor, de batere a tactului pe loc, o modificare a atitudinii fata de
vorbire, de mediul inconjurator si o prezenta a spasmelor, a incordarii, a unei preocupari
exagerate fata de propria vorbire. Caracteristica acestei tulburari este logofobia (teama crescuta
de a vorbi, mai ales in public sau in conditii de stres emotional).
Logonevroza reprezinta, prin urmare, o balbaiala traita in mod dramatic, cu constiinta defectului
ca atare. Aparitia ei depinde de starea psihofiziologica a subiectului, de felul cum traieste el, in
plan psihic, deficienta. Ea este mult mai complexa, mai profunda decat balbaiala, fiind insotita de
modificari comportamentale serioase.
In mod obisnuit, la copii apare intai balbaiala si apoi logonevroza, in timp ce la adolescenti poate
sa apara diresct logonevroza (pe fondul unor traume emotionale puternice, a unui soc afectiv
recent etc.).

24.  Tulburarile de limbaj scris-citit

Tulburarile lexico-grafice sunt incapacitati paradoxale totale sau partiale in invatarea si formarea
deprinderilor de scris-citit.
lexie = citire / grafie = scriere
 existentei unor factori psiho-pedagogici necorespunzatori sau neadecvati la structura psihica a
individului;  a insuficientelor in dezvoltarea psihica si a personalitatii;  a modificarilor
morfo-functionale de la nivelul sistemului nervos central;  a deficientelor spatio-temporale si
psihomotricitatii;  a nedezvoltarii vorbirii, care se manifesta prin aparitia de confuzii frecvente
 intre grafemele si literele asemanatoare, inversiuni, adaugiri, substituiri de cuvinte, sintagme,
deformari de litere;  neintelegerea completa a celor citite sau scrise etc.
Tulburarile de scris-citit se clasifica in doua categorii mari: partiale si totale.
 Tulburari de scris-citit partiale
Reprezinta dificultatea unui subiect (capacitate redusa) de a invata sa scrie si sa citeasca, chiar
daca are parte de toata educatia posibila, chiar daca are o inteligenta corespunzatoare, chiar daca
conditiile familiale, sociale etc. sunt mai mult decat favorabile.  dislexia – dificultatea de a citi
 disgrafia – dificultatea de a invata corect si de a utiliza scrisul
 Tulburari de scris-citit totale
Reprezinta incapacitatea unui subiect de a scrie si de a citi.
 agrafia – pierderea capacitatii de a citi si de a intelege limbajul scris  alexia – pierderea
capacitatii de a scrie, la o persoana care inainte scria normal
Cauzele aparitiei tulburarilor de limbaj scris-citit  factori ce apartin subiectului - deficienta de
ordin senzorial, gradul dezvoltarii intelectuale, slaba dezvoltare psihomotorie, starea sanatatii,
reactiile nevrotice, conditiile motivationale;  factori ce apartin mediului - slaba integrare in
colectiv si in activitatea scolara, nivelul scazut sociocultural al familiei, metode si procedee
necorespunzatoare;  factori de natura organica – leziuni cerebrale;  factori de natura
functionala – blocaj emotiv;  factori prenatali – sarcini purtate dificil, toxicoza gravidica,
iminenta de avort, infrectiile gravidei, intoxicatiile exogene sau endogene, tentativele de avort,
medicatia folosita in sarcina etc.;  factori perinatali – nasteri grele, distociile cu aplicare de
forceps, operatie cezariana sau travaliu prelungit, suferinta fetala si sindromul neurovascular; 
factori postnatali – conditii materiale si culturale scazute ale familiei, locul ocupat in raport cu
ceilalti frati, bronhopneumonia, infectii repetate pe cai aeriene etc.

25.  Mutismul voluntary

Mutismul voluntar (electiv sau psihogen) este o tulburare de dezvoltare a limbajului ce reprezinta
refuzul total sau partial al copilului de a comunica cu unele persoane, iar in forme grave, acest
refuz se extinde asupra intregului mediu inconjurator sau asupra unor situatii.
Mutenia este temporara si poate dura de la cateva saptamani la ani de zile. Copilul cu mutism
voluntar nu vorbeste nu pentru ca nu poate, ci pentru ca nu vrea.
Caractersiticile mutismului voluntar  apare deseori la copiii hipersensibili, anxiosi, timizi si
este insotit de tulburari de comportament (refuzul verbal este dublat prin refuz alimentar, de a
invata sau de a face orice i se cere);  copiii pot fi furiosi, interiorizati, cu complexe de
inferioritate;  este mai frecvent la fete si incepe pe la 3-5 ani;  deseori apare ca urmare a unei
schimbari de genul intrarii la gradinita sau la scoala etc.
Cauzele aparitiei mutismului voluntar  atitudini si metode gresite in educatia practicata de
parinti sau de profesori, care traumeaza efectiv copilul (hiperseveritate, pedepse corporale,
amenintari etc.);  situatii dramatice, soc emotional foarte puternic, strs, esecuri repetate,
frustrari;  mediul de trai impropriu (ostilitate).
Copiii cu mutism voluntar, desi nu comunica, inteleg scrierea si nu manifesta deficiente de oridin
intelectiv. Dar, persistenta pe o perioada linga poate duce la ramaneri in urma pe linia dezvoltarii
verbale sa a exprimarii logico-gramaticale. Daca mutismul se intinde prea mult timp, fara sa se
intervina, pot aparea perturbari intelectuale.
26.  Corectarea deficientelor de limbaj
In corectarea deficientelor de limbaj se utilizeaza doua categorii de metode, unele de ordin
general, iar altele, specifice fiecarei categorii de deficienta de limbaj in parte.

Metodele si procedeele de ordin general sunt urmatoarele:

 gimnastica si miogimnastica corpului si a organelor care participa la realizarea pronuntiei

(exercitii de relaxare si de incordare pentru motricitatea mandibulara, labiala si a valului palatin);
 educarea respiratiei si a echilibrului dintre inspir si expir;

 educarea auzului fonematic;

 educarea personalitatii persoanei cu tulburare de limbaj.