Curs 4

Handicapul de intelect

Asociația Americană a Dizabilităților Intelectuale și de Dezvoltare: „Dizabilitatea intelectuală

este o dizabilitate caracterizată de limitări semnificative în atât funcționarea intelectuală, cât și
comportamentul adaptativ, care acoperă multe abilități de viață socială zilnică și practice. Această
dizabilitate își are originea înainte de vârsta de 18 ani.
În ce priveşte deficienţa mintală vorbim despre un fenomen ce afectează toate palierele
personalităţii. Deficienţa mintală nu se rezumă la o anume inabilitate cognitivă, ci afectează într-o
măsură mai mare sau mai mică şi celelalte procese psihice. Acest fenomen are ca prim efect
instalarea unui cerc vicios în dezvoltarea copilului, motiv pentru care efectul este acela de
agravare a deficienţei mintale şi nicidecum de reducere a acesteia odată cu vârsta.
Deficienţa mintală înseamnă în primul rând o deficienţă a operaţiilor gândirii. Însă, s-au constatat
şi deficienţe ale activităţii perceptive. Consecinţa este agravarea stării de deficienţă mintală prin
faptul că informaţia percepută eronat sau parţial prin cele două sisteme de semnalizare (senzorial,
verbal) se cristalizează în reprezentări de slabă calitate, fragmentate, rigide.
Deficienţele de la nivelul reprezentării se amplifică la activarea operaţiilor gândirii, ceea ce
conduce la reprezentări de gradul al doilea încă şi mai afectate. Aceste reprezentări de gradul al
doilea induc o manieră cognitiv-exploratorie de foarte slab nivel calitativ.
Etiologia deficienţei mintale nu este precizată în majoritatea cazurilor, existând mai mulţi
factori incriminaţi:
a) factori genetici – dintre ei cele mai importante sunt anomaliile cromozomiale (trisomia
21, sindromul Turner, oligofrenia fenilpiruvică, oligofrenia cetonpiruvică, idioţia
amaurotică sau boala Tay-Sachs);
b) factori prenatali, perinatali, postnatali:
a. prenatali: factorii chimici (substanţele ca azbestul, nicotina, alcoolul,
medicamentele + tulburările metabolice sau endocrine ale mamei); radiaţiile (prin
examinare medicală), factorii biologici (viruşi care declanşează infecţii), factorii
traumatici (traumatismele craniene), carenţe alimentare ale mamei;
b. perinatali: factorii traumatici (aplicarea de forceps, hipoxie);
c. postnatali: factorii traumatici (căderi ale copilului), factorii chimici (intoxicaţii cu
medicamente), factorii biologici (boli – febră), carenţe alimentare.
c) factori afectivi – neglijarea afectivă a copilului în perioada imediat următoare naşterii
poate conduce la instalarea în timp a unei stări de pseudodebilitate mintală.

SIMPTOMATOLOGIA DEFICIENŢEI MINTALE

Deficienţa mintală are o simptomatologie extrem de variată. Ea este atât de variată datorită
etiologiei extrem de diverse. De exemplu, manifestările deficienţei mintale în cazul unui copil cu
sindrom Down, nu sunt aceleaşi cu manifestările deficienţei mintale în cazul unui copil cu
deficienţă mintală posttraumatică (consecinţă a unui traumatism cranian acut).

Principalele manifestări ale deficienţei mintale:

1
 Curs 4

a) manifestări de natură comportamentală:

 comportament dezadaptativ (nu-şi adaptează conduita la context);
 accentuări sau atenuări exagerate ale unor trăsături temperamentale (cei
extrovertiţi devin extrem de extrovertiţi, iar cei introvertiţi se izolează şi mai mult,
devin imobili  dezechilibrare a orientărilor temperamentale);
 lipsa unui echilibru (coordonări) între limbajul verbal şi acţiunea motorie (se
pare că instrucţiunile verbale sau cerinţa impusă copilului de a-şi descrie şi explica
propriile comportamente conduc la disfuncţii, mergând până la dezorganizarea
activităţii practice – motorii sau psihomotorii).
b) tulburări de tip prosexic – atenţia copilului cu deficienţă mintală este extrem de
fluctuantă, capacitatea lui de concentrare este foarte redusă, atenţia distributivă este
minimă până la absentă;
c) tulburări de limbaj – tulburările sunt cu atât mai numeroase şi profunde, cu cât nivelul
de deficienţă este mai mare. Dacă investigăm copii foarte mici este posibil ca limbajul să
fie încă în formare şi putem lua în considerare alte criterii: întârzierea apariţiei unor
elemente-cheie în dezvoltarea limbajului (dacă copilul gângureşte foarte târziu sau începe
să spună primele cuvinte inteligibile la 2 – 2 ½ ani  poate exista o deficienţă mintală);
d) tulburări de tip psihomotor – întârzieri în dezvoltarea mersului (se asociază cu
întârzieri în dezvoltarea proceselor psihice).
e) punctul central al simptomalogiei îl reprezintă performanţele în plan cognitiv. Acestea
sunt cu atât mai dificil de evaluat, cu cât vârsta copilului este mai mică. Astfel, există un
pericol: acela de a stabili o legătură obligatorie între deficienţele comportamentale
observate şi deficienţele de operare mintală presupuse. Simptomele din zona cogniţiei se
referă în principal la manifestarea redusă a curiozităţii faţă de obiecte, persoane şi
evenimente (copilul nu pare dornic să afle date despre ceva nou), manifestarea unei
conduite de explorare haotice (copiii normali par să aibă un scop în explorare). După
Piaget, momentul critic al manifestării inteligenţei este acela în care copilul demonstrează
în mod clar faptul că face diferenţa între mijloace şi scopuri  această definiţie ne atrage
atenţia asupra altui indiciu: copiii cu deficienţă mintală manifestă conduite inteligente,
însă decalate în timp în raport cu vârsta lor biologică. Deficientul mintal nu este prost, el
are o logică deficitară.

CLASIFICAREA DEFICIENŢEI MINTALE

Există două abordări legate de deficienţa mintală (una medicală şi una psihopedagogică), care, în
principiu, trebuie să fie complementare. Totuşi, există destule situaţii în care modelele teoretic-
explicative şi strategiile corectiv-recuperatorii propuse par a arăta două direcţii diferite. Acest
fenomen este vizibil şi în cazul clasificării gradelor de deficienţă mintală.

a) În psihiatrie, se vorbeşte despre sindromul oligofrenic şi există trei grade de oligofrenie:

2
 Curs 4

- oligofrenia de gradul I  CI = 50-70; vârsta mintală = 10 ani;

- oligofrenia de gradul II  CI = 20-50; vârsta mintală = 3-7 ani;
- oligofrenia de gradul III  CI = mai mic de 20; vârsta mintală = maxim
3 ani.
b) Clasificarea lui Gorgos:
 întârziere mintală uşoară = debilitate mintală  CI = 50-70; vârsta mintală = 9-10
ani;
 întârziere mintală medie = imbecilitate  CI = 35-49; vârsta mintală = 5-7 ani;
 întârziere mintală gravă = idioţie  CI = 20-34;
 întârziere mintală profundă  CI = sub 20.
În ceea ce priveşte evaluarea psihologică şi psihopedagogică apar câteva nuanţe: deşi clasificarea
pune în continuare accent pe C.I. se vorbeşte tot mai frecvent despre necesitatea calculării unui
coeficient de dezvoltare psihică, care ar trebui să ia în considerare, în plus, gradul de formare a
autonomiei personale, gradul de adaptare şi integrare socială şi gradul de elaborare a
comportamentului de comunicare, precum şi a celui de interrelaţionare.
c) După coeficientul de inteligenţă avem următoarea clasificare:
 85-90  intelect liminar (borderline);
 50-85  handicap de intelect uşor şi mediu (debilitate mintală); vârsta mintală=7-12 ani;
- uşor – CI = 65-85;
- mediu – CI = 50-65.
 20-50  handicap de intelect sever (imbecilitate); vârsta mintală = 3-7 ani;
 sub 20  handicap de intelect profund (idioţie); vârsta mintală = maxim 3 ani.
Vârstele mintale corespunzătoare acestor categorii sunt relativ asemănătoare celor din psihiatrie.
Cercetarea distribuţiei: luăm în considerare toţi copiii cu deficienţă mintală, mai puţin pe cei cu
intelect liminar:
 debilitate mintală = 85%
 imbecilitate = 3%;
 idioţie = 1-2%.
Clasificarea lui Ştefănescu Goangă (după CI):
 0-22 = idioţi;
 23-49 = imbecili;
 50-69 = moroni;
 70-79 = mărginiţi;
 80-89 = proşti;
 90-109 = normali;
 110-119 = deştepţi;
 120-129 = superiori;
 peste 130 = eminenţi.
Unii autori folosesc termenul de deficienţă mintală (respectiv handicap mintal), iar alţii termenul
de deficienţă de intelect (respectiv handicap de intelect).
3
 Curs 4

Există o împărţire după etiologia probabilă:

f) Clasificarea lui Matty Chiva:
1.deficienţă mintală endogenă – include toate aberaţiile cromozomiale şi toţi factorii înnăscuţi
care ţin de maturizare defectuoasă a fătului;
2. deficienţă mintală exogenă – include toate cauzele care se exercită asupra fătului sau nou-
născutului (poate fi înnăscută sau dobândită);
3. deficienţă mintală psihogenă – pune accentul pe tulburările de tip psihiatric şi pe cele care se
referă la influenţa mediului cultural-educativ.
g) Alţi autori împart în două categorii:
- deficienţă mintală patologică (dată de toţi factorii), privită ca un fel de boală;
- deficienţă subculturală (cauze care ţin de mediul educativ) şi aceasta ar fi o pseudodebilitate
mintală, nu o deficienţă mintală adevărată.

SPECIFICUL ACTIVITĂŢII LA DEFICIENŢI MINTALI

SENZAŢIILE
Există două categorii extreme: subiecţii care au un prag senzorial absolut mai ridicat decât al
majorităţii copiilor obişnuiţi (asta însemnând că ei devin conştienţi de acţiunea unui stimul numai
când acesta are o valoare mai mare) şi subiecţii la care acest prag absolut minimal pare a fi mai
redus decât la copiii normali, ei fiind extrem de excitabili (ex: un copil normal se poate concentra
ignorând sunetele parazite; cel cu deficienţă mintală îşi comută imediat atenţia asupra unui stimul
nou).
- Pragul diferenţial este mai mare decât la subiecţii normali, capacitatea discriminatorie fiind cu
atât mai redusă cu cât gradul de deficienţă este mai profund. Subiectul va face diferenţa între doi
stimuli asemănători cu atât mai greu cu cât gradul de deficienţă este mai sever.
- Relaţiile între analizatori – sinestezia – relaţiile nu par a acţiona în sensul completitudinii
imaginii perceptive, ci mai degrabă în acela al unei însumări a informaţiilor (stimularea
polisenzorială este de tip aditiv, nu gestalt).

PERCEPŢIILE
Se constată că închiderea de tip gestalt se realizează greu şi adesea fragmentar. Unii autori au
făcut cercetări şi au constatat că performanţele sunt mai proaste în planul percepţiei decât în plan
mintal.

Deficienţele analizei
Copiii deficienţi mintali enumeră mai puţine atribute ale obiectului decât copiii normali.
Abilităţile de analiză se îmbunătăţesc în urma unei stimulări verbale de tipul “şi ce mai
observi?”, “spune mai mult”. Asta înseamnă că există un fel de automulţumire, o “lene
perceptuală". Dacă insişti, îl îndemni la o nouă explorare.
Limitarea analizei nu este numai efectul exclusiv al unei incapacităţi în sfera senzorială, ci şi al
unei lipse de activism în faţa sarcinii fixate de adult. Totuşi, dincolo de acest atribut dăunător,
4
 Curs 4

există unele deficienţe certe ale percepţiei, evidenţiate în cercetări. Urmărind traseele
oculomotorii, au fost descoperite mai multe maniere de explorare senzorială :
1. explorare vizuală dezorganizată (haotică) – multe mişcări oculare către
elemente întâmplătoare, cu fixări ale privirii aleatorii, “vagabondaj” al
privirii;
2. explorare mediană cu concentrare pe mijlocul (centrul) figurii ori pe una
din axele ei principale;
3. o fixare rigidă a privirii asupra anumitor elemente mai frapante;
4. activism redus sau foarte redus – subiecţii încep să exploreze figura, însă
par a se împotmoli după un interval de timp foarte scurt.
Efectele percepţiei în planul reprezentărilor
Efectele insuficienţelor perceptive asupra capacităţilor de reprezentare sunt de tip cerc-vicios, în
sensul că insuficienţele perceptive conduc la insuficienţe de reprezentare care, la rândul lor,
amplifică şi consolidează insuficienţele stilului perceptiv. În principiu, cele două mecanisme au
rolul de a se potenţa cu rol adaptativ.

insuficienţă perceptivă insuficienţa reprezentărilor

De exemplu, dacă unui copil cu deficienţă mintală i se dă să exploreze o figură, el are deficienţe de
explorare şi nu are o strategie, poate fi atras de un singur element:

Lipsa de specificitate a percepţiilor este deosebit de pronunţată în cazul figurilor geometrice (de
exemplu, copiii cu deficienţă mintală fac confuzii mai mari între pătrat şi dreptunghi sau romb).
Culoarea este o însuşire ce se impune percepţiei copiilor deficienţi mintal, adesea în defavoarea altor
însuşiri mult mai importante. Ei au dificultăţi în a sesiza calităţile ascunse ale obiectelor (ex: greutatea).

Sinteza

Adeseori informaţiile ce-i parvin pe cale senzorială nu se leagă între ele într-o structură flexibilă, uşor
apelabilă din memorie, ci conduc la un caracter fragmentar şi rigid al reprezentărilor.

Deficienţele de analiză şi sinteză constatate la nivel perceptiv sunt mult mai grave la nivelul gândirii.

GÂNDIREA

Comparaţia se desfăşoară foarte greu, deoarece copilul nu este capabil să desprindă suficiente elemente
distincte în urma analizei.

Generalizarea şi abstractizarea nu sunt absente din activitatea mintală a copilului deficient mintal, însă
se realizează la un nivel şi cu un randament scăzut (sub aspect latitudinal şi longitudinal). În ceea ce
priveşte operarea mintală, odată cu maturizarea biologică a copilului se constată existenţa unor
discrepanţe tot mai mari atât sub aspect cantitativ, cât mai ales sub aspect calitativ. Acest fenomen are
5
 Curs 4

implicaţii esenţiale asupra procesului înţelegerii. De exemplu: copiii deficienţi mintal sunt uneori
incapabili să înţeleagă enunţul unei probleme sau să extragă ideile principale dintr-un text literar, deşi
dispun de întreaga informaţie necesară, deoarece informaţia nu este corelată cu contextul sarcinii de
rezolvat. Înţelegerea şi reţinerea datelor unei sarcini de rezolvat reprezintă momentul critic al alegerii
corecte a operaţiei de efectuat sau al transformărilor cerute de situaţia-problemă pentru ca operaţiile să
fie aplicate corect.

LIMBAJUL

La toate categoriile de deficienţi mintali limbajul se dezvoltă cu întârziere, atât în ceea ce priveşte
vocabularul, cât şi capacitatea de utilizare în comunicare. Comparativ cu copiii normali, la cei deficienţi
mintal tulburările de limbaj sunt mai frecvente, mai numeroase şi mai grave, cu o singură excepţie
notabilă, şi anume: tulburările de ritm şi fluenţă (bâlbâiala) pentru că în acest caz dimensiunea
psihorelaţională este mult mai importantă. În acest caz, adolescentul normal poate ajunge la logonevroză
(nivel mai grav şi mai complex) caracterizată de formarea unui complex de inferioritate care întreţine
tulburările de vorbire, în timp ce la cei cu deficienţă mintală prezenţa unei asemenea agravări este rară.

Per ansamblu, se poate constata o fragilitate şi o labilitate a exprimării verbale atât în citit, cât şi în
scris, precum şi atât în ceea ce priveşte aspectul gramatical, cât şi aspectul semantic, ideatic.

Deficienţii mintali, în momentul în care se confruntă cu cerinţele unei activităţi practice, nu recurg la
limbaj ca la un instrument care să le faciliteze identificarea informaţiilor esenţiale şi selectarea
operaţiilor de efectuat, ci conduce la activarea unor şabloane verbale, care mai degrabă dezorganizează
activitatea practică, decât o structurează.

Rezolvarea problemelor ce necesită două sau mai multe operaţii constituie o sarcină dificilă datorită
faptului că deficienţii mintali nu reuşesc să se autodirijeze în activitate la nivelul limbajului interior
(rigid, slab dezvoltat). De asemenea, este ineficientă solicitarea ce li se adresează în vederea verbalizării
cu voce tare a etapelor ce şi le propun în rezolvare. Mai mult, un asemenea demers bazat pe
autocoordonare verbală poate duce la accentuarea disfuncţiilor activităţii practice şi la pierderea
capacităţii de angajare corectă în sarcină, deşi aceste proceduri au fost anterior exersate.

MEMORIA

Memoria pare a fi “semnul distinctiv” al deficienţei mintale. Totuşi, nu insuficienţele capacităţii de

memorare reprezintă problema principală a acestei categorii de subiecţi, ci acelea din planul operaţiilor
gândirii. De regulă, copiii deficienţi mintal memorează mai greu, mai puţin şi cu mai multe carenţe
decât copiii normali cu aceeaşi vârstă biologică. Eficienţa memorării conştiente este mai redusă decât la
copiii normali, materialele memorate sunt mai degrabă selectate după criterii neesenţiale, dar
spectaculoase. Din aceste cauzse, informaţia memorată e greu accesabilă, rigidă (nu poate fi folosită în
contexte noi) şi netransferabilă (nu se poate beneficia de ea în situaţii-problemă care impun adaptări,
modificări ale algoritmilor deja însuşiţi). Prin urmare, tipul favorit de învăţare şi memorare a
cunoştinţelor este cel mecanic.

6
 Curs 4

IMAGINEA DE SINE

A existat foarte mult timp impresia, derivată şi dintr-un comportament aparent “neafectat”, că deficientul
mintal nu-şi face prea multe probleme cu privire la raporturile sale cu cei din jur. Studii privind
deficienţa mintală şi reprezentarea de sine au pus însă în evidenţă următoarele aspecte:
1) De regulă, deficienţii mintali sunt conştienţi de diferenţele ce există între ei şi persoanele
normale. Acest lucru este cu atât mai vizibil cu cât gradul de deficienţă este mai scăzut. Într-una
din cercetări s-a folosit o scală de apreciere cu 2 itemi: o descriere pozitivă şi una negativă, iar
copiii trebuiau să aleagă descrierea care li se potriveşte cel mai bine. S-a constatat că
autodeprecierea este mult mai importantă la copiii deficienţi mintal decât la cei normali. Acest
fenomen este extrem de vizibil atunci când copiii deficienţi mintal sunt integraţi în colective
normale.
2) Atitudinile părinţilor faţă de propriii copii deficienţi mintal pot, în unele cazuri, în mod
involuntar, să creeze o imagine de sine negativă.
3) Atâta timp cât social inteligenţa este privită ca o valoare umană centrală, deficienţa mintală
apare ca o anomalie încărcată valoric negativ  pot să apară sentimente de culpabilitate. Totuşi,
imaginea de sine defavorabilă nu se transformă în complex de inferioritate, deoarece copilul
(tânărul) deficient mintal are o capacitate redusă de reprezentare socială.

EDUCAREA ŞI RECUPERAREA COPIILOR CU DEFICIENŢĂ MINTALĂ

Scopul recuperării constă pe de o parte în valorificarea la maxim a posibilităţilor celui cu deficienţă

mintală şi, pe de altă parte, în antrenare acelor funcţii psihofizice nealterate, care vor trebui să preia
responsabilitatea executării activităţii funcţiilor afectate (transfer al deprinderilor către alte funcţii pentru
a se produce un fel de efect de compensare).
Există trei forme principale ale recuperării:

1) Recuperarea prin învăţare (latura educaţională) trebuie să respecte două principii:

i. principiul intervenţiei precoce;
ii. principiul intervenţiei individualizate.

Recuperarea prin învăţare va fi predominant afectivă şi motivaţională.

Învăţarea cognitivă trebuie însoţită de îvăţarea psihomotorie şi de învăţarea morală (orice informaţie
este bine să fie legată şi de o regulă).

Învăţarea socială este importantă prin stimularea capacităţii de imitare spontană şi orientarea către
modele comportamentale dezirabile (copilul să observe cum interacţionează persoanele normale şi să le
imite, interiorizând).

Recuperarea prin psihoterapie, eficientă în cazurile uşoare şi liminare. Are rolul de a înlătura
anxietatea, negativismul, resemnarea şi de a atenua stările conflictuale, sentimentele de inferioritate.

7
 Curs 4

Forme aplicate: psihoterapia sugestivă (sunt foarte influenţabili) şi psihoterapia de relaxare. Cele mai
eficiente sunt activităţile ludice care conţin elemente de ordin psihoterapeutic.

Recuperarea prin terapie ocupaţională: formele de ergoterapie, artterapie, meloterapie, ludoterapie.

Efectele expectate ale recuperării:

- atingerea unui nivel satisfăcător de autonomie socială şi personală;

- capacitatea de a comunica prin limbaj oral şi scris, în ideea de a se face înţeles;
- formarea unei capacităţi rezonabile de autocontrol;
- formarea unei dexterităţi manuale, utile în practicarea unei meserii;
- însuşirea unor cunoştinţe şi deprinderi suficiente pentru exercitarea unei meserii utile;
- formarea unor comportamente adecvate social;
- definirea unei imagini de sine şi formularea unor interese realiste.