Memoria de lungă durată (MLD) în relație cu memoria de scurtă durată

(MSD)

Consider că cel mai bine se înțelege cum funcționează MLD doar în

relație cu MSD.Cele două fiind în relație de interdependență formează un
unison vital unui om sănătos clinic.
Un prim criteriu diferenţiator între MSD şi MLD îl constituie conţinutul
celor două tipuri de memorie. MLD păstrează mai ales informaţiile trecute, de
mare importanţă, impregnate de valoare, de semnificaţie şi utilitate pentru viaţa
individului, pe când MSD permite operarea cu informaţii imediate şi recente,
mai mărunte, poate mai banale,momentan-semnificative, din a căror succesiune
se încheagă viaţa individului. MLD, prin conţinutul său, dă consistenţă şi
continuitate întregii traiectorii a vieţii, spre deosebire de MSD, care asigură
consistenţa şi continuitatea clipei, a momentului cotidian de viaţă. MSD face
oficiul de a opera cu informaţiile curente, cotidiene exact atât cât este necesar,
având de aceea un mare grad de productivitate momentană. Fără ea,
„rezervorul" memoriei s-ar umple excesiv de mult, fapt care i-ar afecta
mobilitatea şi flexibilitatea.
Capacitatea celor două tipuri ale memoriei reprezintă un alt criteriu
distinctiv. În timp ce MSD are o capacitate limitată, redusă, capacitatea MLD
este practic nelimitată,prima reţinând o parte din informaţia encodată, cealaltă -
aproape toată informaţia encodată. Aici este cazul să reamintim celebrele
cercetări efectuate de George Miller (1956), care, în influentul său articol despre
„Cifra magică 7", arată că MSD are o capacitate care se întinde de la 5 la 9
itemi, cu o valoare medie (optimă) de 7 itemi.Acestei probleme i se subsumează
comentariile făcute în altă parte referitor la unităţile informaţionale numite
„chunk", la gruparea lor în funcţie de criteriul semnificaţiei, care ar putea creşte
destul de mult capacitatea MSD, fără ca aceasta să devină vreodată competitivă
cu cea a MLD. Cu toate aceste precizări, sunt autori care consideră că nimeni nu
cunoaşte cu adevărat „repertoriul" MLD. Sinz (1977) presupunea că „memoria
protocolară", o formă prealabilă a MLD, are o capacitate între IO4 şi IO16 biţi.
Cu atât mai mare va fi capacitatea MLD. Cea mai mare parte a conţinutului
MLD nu este însă disponibilă în permanenţă. Ea poate fi reactivată de diverse
trebuinţe sau în situaţii deosebite (stres). Psihologia profunzimii considera chiar
că din inconştient, cu cele trei niveluri ale sale (personal, familial, colectiv),
rareori putem extrage informaţii fără suferinţă. Aceasta i-a şi determinat pe unii
autori să asemene repertoriul MLD cu cel al unui actor de teatru. La fel ca şi
actorul, memoria noastră are nevoie de un fel de „sufleur" care o activează sau îi
„suflă" replica (vezi Benesch, 1995, p. 133).
Durata celor două tipuri de memorie le diferenţiază şi mai mult una de
alta. MSD are o durată de maximum 15-20 de secunde, pe când durata MLD
este nelimitată, întin-zându-se de-a lungul întregii vieţi a individului.

Extrem de diferenţiate între ele sunt §i procesele celor două tipuri ale
memoriei,într-un fel se realizează codarea, stocarea şi recuperarea în MSD şi în
cu totul altfel în MLD.
Codarea în MSD este fonologică, pe când în MLD este semantică, în
prima se encodează patternurile de sunete, în cea de-a doua înţelesurile itemilor.
Baddeley (1966) descrie o serie de experimente în care subiecţilor li se cere să-
şi amintească fie o listă de cinci cuvinte (compatibilă cu capacitatea MSD), fie o
listă de zece cuvinte (compatibilă cu capacitatea MLD). în ambele tipuri de liste
existau cuvinte care : a) rimau {bat, hat,cat); b) aveau un înţeles identic (rin -
micuţ; small - mic, little - puţin); c) nu aveau nici o relaţie între ele (bat -liliac;
disk - pupitru ; tin - micuţ)
Listele de cinci cuvinte erau reamintite într-o mică măsură atunci când
cuvintele sunau asemănător, dar similaritatea înţelesurilor determină reamintirea
într-un mod foarte asemănător cu cea produsă de cuvintele nerelaţionate. în
listele de zece cuvinte similaritatea semantică producea o slabă reamintire, în
timp ce cuvintele ce rimau erau reamintite la fel de bine ca şi cuvintele
nerelaţionate. Acest rezultat poate fi înţeles dacă presupunem că similaritatea
codurilor de memorare produce confuzii între itemi. Cum similaritatea acustică
şi nu cea semantică alterează memoria listelor scurte, Baddeley susţine că
informaţiile de scurtă durată sunt encodate acustic (fonologie). Confuzia
semantică apărută în cazul listelor mai lungi sugerează existenţa unei codări
semantice în cazul MLD (vezi Ellis şi Hunt, 1993, pp. 83-84).
Stocarea şi mai ales prelungirea duratei ei se obţine în MSD prin
autorepetare (repetare fără încetare a informaţiei), numită şi repetiţie de
menţinere, sau pringruparea itemilor, în timp ce în MLD mărimea duratei
stocării se obţine prin repetiţia elaborativă (proces care presupune formarea
asociaţiilor între Hernii deja aflaţi în memorie) şi prin organizarea itemilor în
reţele, scheme mnezice, scenarii.
Reactualizarea infomaţiilor din cele două tipuri de memorie se realizează
şi ea diferit. După cum am arătat în altă parte, unii autori cred că reactualizarea
din MSD se datorează procesării seriale a informaţiilor, pe când reactualizarea
din MLD presupune o procesare paralelă.De asemenea, efectul poziţiei seriale,
cu cele două aspecte distincte (efectul de primaritate - evocarea mai bună a
itemilor de la începutul unei liste; efectul de recentă - reamintirea mai bună a
itemilor de la sfârşitul listei) a fost folosit drept argument pentru diferenţierea
MSD de MLD. S-a considerat că efectul de recentă este specific MSD, iar
efectul de primaritate, MLD.
Uitarea in MSD şi MLD este la fel de diferenţiată. Unii explicau uitarea
din MSD prin teoria degradării traseelor mnezice ca urmare a neutilizării
informaţiei, a nerepetării ei, în timp ce alţii explicau uitarea din MLD prin teoria
interferenţei care constă, în esenţă, în amestecarea informaţiilor, acestea având
efecte negative unele asupra altora.
Şi alte criterii ar putea fi avute în vedere pentru diferenţierea MSD de
MLD. De pildă, unii autori cred că între cele două tipuri ale memoriei există
distincţii şi în plan anatomic şi neurofizioiogic. Se presupune că MSD ar fi
localizată în hipocamp, pe când MLD în ariile parieto-occipitale stângi. Apoi,
problema ridicată de cele două tipuri ale memoriei este diferită : MSD ridică
problema prelungirii stocării, a procedeelor ce pot fî folosite în acest sens, pe
când MLD presupune problema organizării informaţiilor astfel încât acestea să
poată fi reactualizate cu uşurinţă.
In cazul MLD, una dintre chestiunile esenţiale care apar este următoarea:
care sunt căile de acces la informaţiile stocate în ea? Aceasta depinde de mai
mulţi factori, cum ar fi modul de organizare a informaţiilor, variabilitatea
contextuală etc. Dacă informaţia este organizată semantic, accesul la ea se face
prin activarea unui nod şi prin propagarea acestei activări la nodul vecin.
Mecanismul activării are însă o dinamică concretizată într-o serie de efecte :
efectul de filtrare (convergenţa activării spre un nod determinat);
efectul de evantai (dispersia activării spre mai multe noduri).
Variabilitatea contextuală conduce Ia apariţia efectului de context, care
afectează puternic memoria de scurtă durată şi mai puţin memoria de lungă
durată.
Există şi argumente de ordin psihopatologic care justifică distincţia dintre
MSD şi MLD. în amnezia anterogradă (incapacitatea pacientului de reţinere a
evenimentelor consecutive unui traumatism sau unei boli), MSD rămâne intactă,
pe când MLD este profund afectată. Pacienţii respectivi nu pot învăţa ceva nou,
deoarece informaţia din MSD nu poate fi transferată în MLD.
 Analizele de până acum demonstrează că cele două tipuri ale memoriei
sunt total opuse. Intr-adevăr, prin capacitatea şi durata ei foarte reduse, MSD se
dovedeşte a fi fragilă, puţin productivă, predispusă degradării rapide, în timp ce
MLD, prin capacitatea şi durata ei practic nelimitate, este trainică, extrem de
productivă, predispusă la extindere şi întărire; MSD este directă şi imediată,
MLD este indirectă şi laborioasă; MSD dispune de relativ puţine capacităţi
adaptative, pe când MLD este înalt adaptativă.Ele se bazează nu numai pe
principii diferite, ci şi pe procese, mecanisme şi finalităţi profund diferenţiate.
„Opoziţia" dintre MSD şi MLD a culminat cu elaborarea modelului
modal al memoriei de către Atkinson şi Shiffrin, în 1968, model pe care îl vom
prezenta într-o altă secvenţă a lucrării noastre. într-un fel era şi firesc să se
întâmple aşa. Din dorinţa de a individualiza şi mai bine cele două tipuri de
memorie, cercetătorii se concentrau pe deosebirile şi nu pe asemănările sau pe
continuitatea lor.
Pe la sfârşitul anilor '60 şi în prima parte a anilor '70 noi întrebări au
început să se contureze : să fie oare MSD şi MLD atât de diferite între ele, încât
să angajeze structuri, roluri şi funcţii distinctive şi chiar contradictorii ? între
MSD şi MLD există diferenţe de structură sau de stare ? Nu cumva MSD şi
MLD reprezintă expresii diferite ale unuia şi aceluiaşi tip de memorie ?
Unii psihologi au continuat să susţină distinctivitatea MSD de MLD
căutând noi şi noi argumente în favoarea opiniei lor. Alţii s-au postat însă pe o
cu totul altă pistă. Interesant este că aceştia au ajuns la o concluzie formulată de
James cu peste o sută de ani în urmă. în celebra sa lucrare Principii de
psihologie, publicată în 1890, James propunea distingerea memoriei primare,
care stoca informaţia imediat după percepţie, de memoria secundară, a cărei
funcţie consta în stocarea informaţiei care a părăsit conştiinţa, prima constituind
o parte a prezentului nostru psihologic, pe când cea de-a doua reprezenta
trecutul nostru psihologic. Iată cuvintele cu care James îşi începea capitolul
despre memorie : „Memoria propriu-zisă sau, dacă vreţi, memoria secundară,
opusă memoriei primare sau imediate, este cunoaşterea unei stări psihice vechi
reapărute în conştiinţă" (James, 1929, p. 375).
Comentatorii lui James apreciază nu doar faptul că el a intuit existenţa
celor două tipuri ale memoriei, cea primară fiind în esenţă o MSD, iar cea
secundară o MLD, ci şi faptul că, practic, la psihologul american este vorba
despre stări diferite ale unora şi aceloraşi informaţii, în memoria primară
informaţia afiându-se într-o stare activă sau activată, iar în memoria secundară -
într-o stare inactivă, latentă. Aceasta este ideea pe care o promovează psihologia
contemporană. între MSD şi MLD nu există diferenţe structurale, ci doar
diferenţe de stare: MSD nu este altceva decât partea activată a MLD (Cowan,
1988; Barsalou, 1992; Miclea, 1994; etc).
Argumentele formulate în sprijinul acestei teze au urmat îndeaproape
criteriile diferenţiatoare ale celor două tipuri de memorie. S-a descoperit că
volumul (capacitatea) MSD nu este limitat, aşa cum s-a crezut iniţial, ci
variabil, el putând să crească foarte mult. Dacă citim cu voce tare următoarele
12 litere : AMFOSTLACIRC, în reactualizare vom constata că foarte puţine
dintre ele au fost reţinute. Dacă însă vom citi literele cu pauze între ele, astfel
încât să formeze o structură : AM FOST LA CIRC, performanţa în reproducere
va fi aproape maximă. Cum se explică acest rezultat? De ce în primulcaz literele
nu au fost reţinute iar în al doilea da, deşi numărul literelor a fost acelaşi? S-ar
putea invoca numărul literelor, 12 în primul caz, prea mare pentru memoria
acustică de scurtă durată, comparativ cu practic 4 unităţi informaţionale, câte au
fost în cel de-al doilea caz ? Explicaţia este cu totul alta : în cea de-a doua
secvenţă gruparea după înţeles a literelor a facilitat reţinerea lor în MSD; pe de
altă parte, segmentarea informaţiei de intrare şi formarea unităţilor de înţeles are
loc în MLD (din memoria ecoică informaţiile au fost transferate direct în MLD,
care a operat gruparea lor după înţeles, făcând astfel posibilă rezolvarea sarcinii
din MSD).
Fără informaţiile stocate în MLD ar fi destul de greu să operăm la nivelul
MSD.Unui copil căruia i se formulează o sarcină de memorie constând în
memorarea şi apoi reactualizarea unui număr de 5 litere (MĂ DUC) îi va fi
foarte greu să o rezolve, chiar şi atunci când literele sunt organizate în unităţi cu
înţeles, prin pauzele dintre ele, dacă în memoria lui de lungă durată în locul
expresiei MĂ DUC există expresia ME DUC. În mod sigur, în reactualizare
litera Ă va fi substituită prin litera E. Şi celelalte diferenţe stipulate între MSD
şi MLD au fost amendate.
Durata MSD este într-adevăr scurtă în condiţii strict determinate, şi
anume când repetiţia este împiedicată sau când similaritatea informaţiilor
(sarcina iniţială şi cea interpusă) este mare. De îndată însă ce se oferă
posibilitatea repetării materialului iniţial sau se reduce gradul de similaritate a
materialelor, durata MSD creşte destul de mult. Aşa încât durata MSD a fost
pusă în strictă dependenţă de durata de activare a unităţilor informaţionale din
MLD.
Referitor la distincţia dintre MSD şi MLD pe baza tipului de codare a
informaţiei (fonologie în primul caz şi semantic în cel de-al doilea), cercetările
recente arată că nici unul dintre cele două coduri nu caracterizează exclusiv
tipurile de memorie avute în vedere: MSD poate avea la bază nu numai coduri
fonologice, lingvistice, ci şi coduri vizuale, imagistice. Acest fapt a fost
demonstrat în experimentele efectuate pe subiecţi cu deficienţe auditive grave
(surzi), care au recurs la reprezentarea vizuală, imagistică a stimulilor (Conrad,
1972). La fel, MLD poate avea Ia bază coduri vizuale, nu exclusiv semantice.
Apoi, uitarea din MSD, pusă de unii autori pe seama degradării traseelor
mnezice,şi cea din MLD, pusă pe seama interferenţei, sunt mai recent abordate
unitar, dato-rându-se, atât în MSD, cât şi în MLD, interferenţei.

În plan psihopatologic, au fost descoperiţi pacienţi a căror MSD era

profund afectată, în timp ce MLD rămânea intactă. Toate aceste argumente i-au
dus pe unii cercetători spre concluzia formulată ceva mai înainte : MSD nu este
structural distinctă de MLD, ea este practic o parte a MLD, şi anume partea ei
activată, adică o memorie de lucru.Personal nu suntem de acord cu un asemenea
punct de vedere. Noi considerăm că distincţia dintre MSD şi MLD trebuie
păstrată. De ce? în primul rând, pentru că argumentele folosite „contra"
existenţei acestei distincţii sunt de fapt cazuri particulare, ele reprezentând mai
degrabă excepţia care confirmă regula. Desigur că uneori uitarea din MSD poate
fi explicată şi prin interferenţă, în mod normal şi frecvent însă ea se datorează
degradării traseelor mnezice, acestea fiind atât de fragile şi puţin consolidate,
încât se şterg aproape imediat. în al doilea rând, pentru că fapte simple de
observaţie evidenţiază specificitatea fiecăruia dintre cele două tipuri ale
memoriei. Astfel, o persoană îi spune alteia într-o conversaţie : „Stai, ţine minte
ce vrei să spui şi o să spui imediat ce termin eu". Cel care ascultă promite că va
ţine minte ce avea de spus, dar când îi vine rândul să spună, constată că a uitat.
Când a promis că va ţine minte, informaţia era prezentă în mintea lui, pentru ca
mai apoi ea să se şteargă. Aceasta este autentica MSD, cea care se produce ca
urmare a intervenţiei unor stimuli perturbatori, în al treilea rând, pentru că a
susţine că MSD este doar partea activă a MLD înseamnă a considera că MSD
operează doar cu informaţiile aflate deja în MLD, fapt care nu este întotdeauna
şi întru totul real. Uneori se întâmplă aşa, de cele mai multe ori însă conţinutul
MSD îl constituie informaţiile noi, ocazionale, curente, care sunt înregistrate şi
stocate pentru o perioadă de timp, pentru ca mai apoi să se şteargă aproape
imediat, îţi spune cineva un nume de persoană, un număr de telefon, un titlu de
carte etc , care în clipa imediat următoare sunt uitate. în sfârşit, ar mai fi un
argument practic: împărtăşim opinia acelor autori care consideră că sunt mai
utile două tipuri de memorie decât unul singur.
 Bibliografie
BERGSON, H. (1996), Materie şi memorie, Polirom, Iaşi.
Mielu Zlate Psihologia Mecanismelor Cognitive Collegium 1999 Polirom
Secretele memoriei (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979);