ÎNTRERUPEREA CONSUMULUI

Dependența de canabis duce la perturbări în sfera cognitivă, emoțională şi

psihosocială (Solowij, 1998) care pot fi diagnosticate şi tratate şi care au o
evoluție clinică predictibilă.
S‐a demonstrat faptul că mediul/contextul în care are loc consumul va
determina, în mare măsură, posibilele efecte pe care acesta le poate avea.
Câteva elemente de care trebuie să se țină cont în cazul tratamentului de
întrerupere a consumului de canabis:
• efectele farmacologice ale canabisului depind în mare măsură de
variabile situaționale
• efectele diferitelor doze nu urmează un model linear
• aceeaşi cantitate de substanță poate prezenta efecte foarte diferite, în
funcție de locul în care se consumă, dacă este familiar sau străin, dacă
este în compania prietenilor sau a unor persoane necunoscute şi dacă
se asociază sau nu cu consumul de alcool şi alte substanțe psihotrope.
În primul rând, trebuie facem diferența între terapia sechelelor imediate sau
îndepărtate ale consumului de canabis şi terapia obiceiului de a fuma haşiş
sau marijuana, acestea fiind două noțiuni diferite. Aceasta din urmă
reprezintă terapia de întrerupere a consumului de canabis, care prezintă
dificultăți psihologice notabile, perfect comparabile cu cele prezente în
terapia antifumat.
Datele statistice cu privire la obiceiurile de consum ale populației generale
ne arată că, în istoria sa naturală, consumul de canabis descreşte o dată cu
vârsta. Această situație apare mai rar în cazul în care consumul de canabis a
constituit primul pas în stabilirea unui contact cu alte substanțe ilegale. Într‐
adevăr, ne‐am referit la situația clasică deşi întotdeauna discutabilă, de
escalada în consumul de droguri, în care intervine clar presiunea grupului
care tinde să subaprecieze riscul posibilelor dependențe ulterioare.

Pe lângă cei doi factori care întăresc consumul de canabis: substanța în sine
(întărire primară) şi climatul in care se consuma (întărire secundară), în
cazul obiceiului de consum de canabis trebuie analizat încă un obstacol,
poate chiar obstacolul principal: persoanele care fumează canabis nu resimt
necesitatea de a renunța la consum.
Chiar şi în cazul în care fumătorul de canabis resimte disconfort sau prezintă
simptome, în mod normal acesta nu le relaționează cu consumul. Acest lucru
se întâmplă deoarece, în contextul unui consum multiplu de psihotrope,
canabisul nu este inclus aproape niciodată între principalele droguri nocive.
Însă consumul de canabis poate avea consecințe adverse. Negarea acestora
este încă un exemplu de distorsiune atributivă care în mod tipic este
prezentă la orice consumator de substanțe de abuz: nicotină, alcool, heroină,
cocaină etc.
În această situație este posibilă terapia de întrerupere a consumului de
substanțe canabinoide? Da, cu condiția ca intervenția terapeutică să
cuprindă suficiente conținuturi psihopedagogice, luând în considerare
apriori faptul că majoritatea consumatorilor pot renunța la obiceiul de
consum fără a se supune niciunui tip de tratament. Doar cei care au hotărât
să renunțe la consumul de substanțe şi nu au reuşit prin propriile măsuri vor
fi cei care vor resimți un tip de necesitate.
În mod normal, dacă implicarea în consum nu este foarte profundă, şi există
un minimum de resurse personale, este recomandabil să se opteze, inițial,
pentru modalități puțin intruzive cum ar fi tratamentul ambulatoriu sau
participarea la grupuri de auto‐ajutor pentru încetarea consumului de
canabis, în cazul în care acestea există. Doar în cazul în care există în paralel
un consum de alt tip de drog sau dacă apare simptomatologia psihiatrică, va
trebui să se stabilească un alt tip de intervenție. Opțiunea preferabilă în acest
caz va fi asistența în regim închis, aceasta fiind o structură de tip rezidențial
care va oferi cele mai mari garanții în procesul de dezobişnuire, cel puțin la
începutul acestuia.
Există diferite abordări terapeutice pentru acest tip de dependență, însă
orice tip de intervenție orientată spre schimbare trebuie să plece de la
următoarele premize:
Renunțarea la consum se va realiza cu ajutorul unei terapii în principal
psihosociale, în regim ambulatoriu, similare terapiei de întrerupere a
obiceiului de a fuma tutun.
Se va centra pe pacienții adolescenți şi tineri, principala populație
afectată, ca formă de prevenire secundară, deşi este evident faptul că se va
ține cont de orice grupă de vârstă.

Terapeuții trebuie să evite ca pacienții adolescenți să îi identifice în mod

automat cu părinții. Dacă parintii doresc să intervină sau au nevoie de
ajutor este mai bine să fie trimişi spre altă echipă terapeutică.
Terapeuții trebuie să fie clari cu privire la conținuturi. Stilul de
interacțiune terapeut‐pacient nu trebuie să fie doar vertical dar nici în
mod fals orizontal. Dacă este posibil, pot fi utilizate jocuri de rol, activități
de lucru manual, instrumente muzicale, desene, colaje etc. Cu cât
profesionistul are o formare psihoterapeutică mai bună, cu atât mai bun
va fi rezultatul pacientului (Solé Puig, 1995).
Obiectivul este, şi aici, responsabilizarea fumătorului de canabis în
legătură cu sine şi cu ceilalți. Terapia psihosocială trebuie să dezactiveze
prejudiciile şi falsele atribuiri şi să clarifice câmpul motivațional al
fiecărui pacient pentru ca intențiile sale de obținere a sănătății să se
transforme în realizări concrete.
Situația pacientului „aici şi acum” contează mai mult decât trecutul său.
Întotdeauna este în sarcina terapiei să stimuleze dezvoltarea de aşteptări
cu privire la viitor, încercând să activeze resursele personale ale
pacientului.
Terapia de întrerupere a comportamentului de consum de canabis necesită
un stil terapeutic non‐directiv. Inițial, terapeutul adoptă o atitudine aparent
pasivă, omițând formularea de întrebări sau dezvoltarea de planuri.
Persoanele care consumă canabis nu îşi exprimă îngrijorările cu privire la
consum şi nu este conştient de acestea. Ca urmare, nu va solicita ajutor
pentru a renunța la consum. Această realitate, atât de diferită de cea a
heroinomanului care solicită vehement asistența, impune terapeutului o
atitudine receptivă şi de toleranță, fără limite prestabilite şi faze formalizate.
Terapia de întrerupere a consumului de canabis pe care o considerăm
posibilă poate fi schematizată după cum urmează:
Programul începe cu “dezintoxicarea” pacientului în ambulator,
însemnând absența consumului substanțelor canabinoide şi eventual
administrarea de anxiolitice. Se obține astfel toleranța încrucişată între
canabinoide şi benzodiazepine în scopuri terapeutice.
În timpul primelor două sau trei săptămâni de „dezintoxicare”, pacientul
trebuie să se prezinte la şedințe zilnic dacă este posibil sau cu cât mai
frecvent cu atât mai bine. Este evident faptul că administrarea
anxioliticelor are sens doar în perioada de anxietate. Medicul nu trebuie
să extindă perioada de prescriere a benzodiazepinelor, având în vedere
problema bine‐cunoscută a dependenței, potențial gravă. Totuşi, nici nu

trebuie să o scurteze în exces față de această iatrogenie, deoarece ar putea

afecta negativ rezultatul tratamentului.
TRATAMENTUL PENTRU CONSUMUL DE CANABIS
FAZELE PROGRAMULUI
1. DEZINTOXICAREA ÎN AMBULATOR
Anticiparea consecințelor
Posibil consum de benzodiazepine
2. DEZOBIŞNUIRE ‐ TERAPIE INDIVIDUALĂ:
Obiective:
Creşterea conştientizării problemei
Dezactivarea prejudecățilorlor şi credințelor eronate
Generarea expectativelor pentru viitor
Tehnici:
Consiliere
Antrenamentul abilităților sociale
Prevenirea recăderilor
Gestionarea contingențelor
În fiecare şedință, dacă este posibil, se vor recolta probe de urină pentru
detectarea THC şi a altor metaboliți, cu scopul dublu de a verifica dacă există
cu adevărat abstinență şi pentru a stimula pacientul (întărire socială).
Datorită faptului că substanțele canabinoide au un ritm lent de metabolizare,
pacientul poate demonstra că, după o perioadă destul de mare de la
încetarea comportamentului de consum, organismul său este încă purtător
de metaboliți canabinoizi. În realitate, THC carboxilic va fi detectabil chiar şi
după trei săptămâni sau chiar o lună. Acest fapt poate impresiona
consumatorul, stimulându‐l pentru a persista în menținerea abstinenței.
În plus, terapeutul poate anticipa consecințele, spunându‐i pacientului, de
exemplu, că în urma întreruperii consumului de canabis este normal să
apară insomnia. Este un tip de informație care este bine să fie oferită pentru
ca pacientul să primească un mesaj de autoritate tehnică cu scopul de a‐l
linişti, şi pentru a se consolida astfel sentimentul acestuia de securitate într‐
o abstinență obținută foarte recent. Odată depăşită această primă etapă de
“dezintoxicare”, monitorizarea trebuie să se prelungească atâta timp cât este
necesar. Ca referință, sugerăm menținerea monitorizării pentru o perioadă

de un an, timp în care se aplică tehnici psihoterapeutice care să favorizeze

procesul de dezobişnuire.
TESTELE DE URINĂ
Farmacocinetica lentă a canabinoizilor în organism ne duce la o concluzie
importantă: analizele de urină pentru depistarea acestor metaboliți oferă o
semnificație relativă. Dacă mai înainte am observat că putem să ne adaptăm
la aceasta în scopuri terapeutice, testele de urină servesc de asemenea în
scopuri investigatorii.
Într‐adevăr, dacă rezultatele sunt pozitive la canabinoizi nu ştim dacă se
datorează unui consum recent sau unui consum care a avut loc cu câteva zile
în urmă sau chiar săptămâni. Ca urmare, este discutabilă stabilirea
necesității unei strategii de control în termeni preventivi sau de
demoralizare. Acest lucru a fost propus la locul de muncă, în exercitarea
sarcinilor cu risc cum ar fi pilotarea unui avion, conducerea trenurilor sau a
autobuzelor. Această necesitate ar rămâne dublu respinsă. În primul rând
datorită faptului că un rezultat pozitiv la test s‐ar putea datora unui consum
trecut, după cum am văzut. În al doilea rând, deoarece un rezultat negativ nu
prezintă nici o garanție că nu se produce un flashback. În consecință,
monitorizarea canabinoizilor prin intermediul testelor repetate de urină
constituie o indicație rațională doar în cazul în care scopurile sunt
terapeutice.
În practică, niciodată nu trebuie să omitem faptul că un singur consum poate
cauza prezența canabisului în testele de depistare chiar şi după două
săptămâni de la administrarea acută, şi că persoana cu consum cronic poate
avea un rezultat pozitiv după o lună şi chiar mai mult de la întreruperea
consumului. Apoi, trebuie pus la îndoială utilitatea acestor protocoale ca cele
preconizate pentru persoanele care lucrează în cadrul companiilor aeriene.
În sfârşit, este evident faptul că în centrele specializate în toxicomanii, atât
cele ambulatorii cât şi cele spitaliceşti, depistarea sistematică a
canabinoizilor şi a altor droguri de consum trebuie să fie o activitate de
rutină. Într‐un cadru clinic general, acest screening are sens doar în cazul
dependenților de droguri, pacienților cu boli psihiatrice şi pacienților cu
diagnostic dificil, în special, în cazul adolescenților şi tinerilor.
Ca efecte practice, monitorizarea pacientului consumator de canabis se
realizează cu tehnologie destul de sensibilă, însă nu atât de specifică pe cât
ne‐am dori, deoarece, de obicei, nu se face distincția între canabinoide cu
farmacocinetică distinctă.