UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALEI ȘI ȘTIINȚE ALETIINȚE ALEE ALE

EDUCAȚE ALEIEI
DEPARTAMENTUL PSIHOLOGE
TÂRGU-MUREȘI ȘTIINȚE ALE

Referat

Terapia cognitiv-comportamentală

Student: Ozsvath Beata

2019-2020
 Psihoterapia cognitiv comportamentală, reprezintă un ansamblu de tehnici bazate
pe teoriile învăţării şi pe descoperirile psihopatologiei cognitive. Este un model mai nou
care încă mai evoluează. Iniţial cele 2 terapii erau separate, ulterior ele au fost reunite ca
aparţinând aceluiaşi model. Acest model adoptă o abordare fundamental diferita faţă de
modelul biologic, psihodinamic şi social prin observarea din perspectiva simptomelor
mentale. Ele sunt văzute de terapeuţi ca fiind vârful unui iceberg, separat complet de
restul ce se află sub apă, realizat de pacient nu pentru a explica şi edifica, ci pentru a
induce în eroare şi confuzie. Dacă simptomele sunt tratate direct, vor reapare într-o altă
formă-simptom de substituţie, ce trebuiesc văzute drept indicii ale problemei care se
subscrie in spatele simptomului. În timp ce psihiatrii adepţi ai modelului biologic au o
viziune diferită în a găsi folositor simptomul, insă doar ca blocuri ale bolii construite, ce
pot ajuta la identificare.

Modelul cognitiv-comportamental se concentrează pe simptome şi gândire drept

miezul tulburării mentale. „Scapă de simptome şi vei elimina simptomul nevrotic” este
mesajul modelului. Lucru ce se aplică şi în alte tulburări depresive, anxietăţi, fobii,
traume, dependenţe de substanţe, etc... Modelul explică mult mai multe despre bolile
mintale faţă de alte modele şi o bază de explicaţii privitor la dezvoltarea bolii mentale ce
poate fi rezolvată direct prin dovezi empirice.
Tratamente bazate pe teorii ale învăţării, descrise de Wolpe (1958) pentru prima
dată. Fobia poate fi inhibată de relaxare. Inhibiţia reciprocă e menţionată în relaţie cu
desensibilizarea, fapt ce derivă din neurologie unde un set de muschi din corp se
contractă în timp ce alt set de muşchi în opoziţie, se relaxează, fapt realizat automat de
către sistemul nervos.
Behaviorismul s-a dezvoltat cel mai mult intre 1913-1960, componenta cognitivă
s-a dezvoltat mult mai târziu prin munca lui Aaron Tim Beck, precedat de Albert Ellis, ce
a introdus terapia raţional emotivă ca precursori ai modelului cognitiv-comportamental.
Beck a fost iniţial specializat in psihanaliză, dar a devenit reticent la modelul
psihodinamic asemănător cu psihanaliza deoarece i s-a părut extrem de lent ce nu se
focusa pe schimbare.
Bazele terapiei constau în erori în gândire - efectul lor în comportament
responsabile pentru generarea, menţinerea şi perpetuarea bolii mintale. În terapia
psihodinamică se lucrează cu transferul şi contra-transferul în tratament, dar in terapia
cognitiv-comportamentala nu este aşa important. Aici terapeutul roagă pacientul să
întocmească o diagramă sau o listă cu simptome, tipurile, severitatea lor, frecvenţa lor.
Apoi el roagă pacientul să le experimenteze în ordinea crescătoare severităţii
simptomului, de la cel mai puţin supărător către cel mai sever.
 Diferenţa fundamentală vis a vis de alte modele:
Interacţiunea dintre pacient şi terapeut s-a schimbat în timpul interviului, pacientul
se aşteaptă la întrebări nesemnificative din partea terapeutului, in final el crede că a reuşit
să îl convingă pe terapeut de faptul ca simptomul avut nu este grav, tipul acesta de inter-
schimbare e foarte comun în terapiile cognitiv-comportamentale, ce explorează credinţele
şi ideile pacientului. În a doua parte a tratamentului procedându-se la fel, va fi necesar să
exploreze simptome de depresie ce au început să influenţeze starea pacientului.
Presupunerea că nimănui nu-i pasă de el reprezintă o eroare în gândire ce trebuie
îndreptată, pentru modelul bolii, gândurile depresive sunt o conseciinţă directă a
perturbărilor biochimice ce aparţin bolii numită depresie.

Terapeutul cognitiv-comportamental consideră aceste gânduri ca o conducere

către mărirea nivelului de depresie, perturbarea dezvoltării sale. Decât să contrazică
pacientul, terapeutul îl abordează, explorând modul în care s-a petrecut tulburarea şi
explicând, demontând percepţia greşită a pacientului. E posibil ca pacientul să
interpreteze greşit reasigurările date de terapeut, considerând că ceea ce simte el e real, nu
ce spune terapeutul. Mai întâi îl incriminează pe terapeut apoi pe el însuşi. În terapia
cognitiv–comportamentală, terapeutul e în special interesat de simptome şi comportament
pentru că sunt fundamentale în terapie. Vor să ştie toate detaliile, credinţele şi ideile
asociate simptomelor pacientului, pentru că acestea îl vor ajuta să înţeleagă şi să joace un
rol în tratament la un moment dat. Şi în alte modele simptomele şi comportamentul este
evaluat. În modelul bolii el reprezintă un semn pentru eticheta bolii. În cel psihodinamic
avem indicii simbolice de exemplu, agorafobia si frigiditatea reprezintă o aversiune vis a
vis de actul sexual. În modelul social ne întoarcem la simptom şi comportament drept
etichete ale unuei condiţii medicale ce au o cauză socială.
Modelul cognitiv comportamental are o configuraţie foarte versatilă fiind
deasemenea folosită cu succes în tulburările legate de alimentaţie(bulimie, anorexie),
tulburări de personalitate, abuzul de drog şi alcool, tulburări de somn, sexuale.
Gânduri disfuncţionale , dezadaptative sunt îndepărtate, anihilate, iar cele
raţionale, lucru ce nu se face uşor dar se poate realiza prin terpia cognitivă. În terapia
pentru copii e folosită foarte des, în tulburări de personalitate, autism, handicap
retard usor. Terapeutul poate să proiecteze un program special. Comportamentul pozitiv
e reintegrat şi recompensat în vreme ce comportamentul negativ e pedepsit însă acest
lucru nu se face cu excces de zel. Ce este arătat în psihoterapia dinamică drept
comportament e doar finalul unui complicat şir de procese, ce implică atât conştientientul
cât şi inconştientul. A proclama faptul că un comportament anormal e sinonim cu boala
ignoră toţi aceşti factori. Un om ce se aruncă de pe o stâncă pentru a se sinucide
demonstreauză un comportament anormal doar în acele secunde, pe când procesul
mental- cognitiv al gândului sinuciderii începe cu mult timp înainte , zile, săptămâni chiar
luni.
Odată cu dezvoltarea acestei tehnici, ele s-au adăugat condiţionării pavloviene,
pentru corectarea gândirii disfuncţionale. Sistemul de gândire este mai complex, sau
scheme(Zoung 1994) ce sunt mai dificil de schimbat decât gândurile izolate şi necesită
modificări ale modelului cognitiv comportamental. Deşi nu recunoaştem, deseori
comportamentul nostru original e compus din multe mici fragmente ce sunt stabilite
anterior. Baza moleculei de DNA e structural aceeaşi dar la ea se adaugă credinţele,
patternurile pe care le-am asimilat în decursul vieţii. Acest model e la paritate cu cel al
bolii. Rolul pe care şi-l asumă bolnavul în cursul spitalizării, tulburări psihologice,
psihosomatice pot contribui la handicap, generând noi boli iatrogenice. Prin adoptarea
unui rol pasiv pacientul este recompensat în modelul medical. Ierarhizarea medicinei nu
face parte din arsenalul terapiei cognitiv–comportamental, nu e nevoie de o abordare
autoritară, contractul terapeutic nu se realizează ţinând cont de scara aceasta. Motivele
alegerii acestui tip de tratament sunt explicate pacientului pentru o mai bună colaborare.
Înlocuirea unui simptom cu altele noi sunt fenomene rare în accepţiunea behavioriştilor.
Avocaţii modelului social nu sunt mulţumiti de raspunsul cognitiviştilor din
motive diferite, conceptul controlului cognitiv condiţionat îi îngrijorează deoarece el
poate fi la început folosit pentru îndepartarea simptomelor neplăcute, iar mai apoi pentru
introducerea conformismului. Exemplu homosexualitatea formă de comportament iniţial
considerat anormal ce trebuie să dispară prin tehnica de reîntărire negativă, ex- un şoc
electric la răspunsul sexual de excitare al individului conectat la un aparat ce înregistra
modificările la vederea unei fotografii nud al unui individ de acelaşi sex.

Modelul cognitiv faţă de cel psihodinamic scoate la lumină, examinând toate

tulburările psihiatrice complexe şi tratează ceea ce a observat. În spiritul colaborării atât
terapeutul cât şi pacientul pornesc într-o călătorie de explorare a simptomelor ce la
început par misterioase, pentru ca mai apoi să capete formă şi înţeles şi să fie cucerite.
Angajarea în tratament presupune implicare a pacientului şi sarcini privind
automonitorizarea şi completarea unui jurnal zilnic. Aplicarea tehnicilor nu pot fi duse la
îndeplinire în lipsa motivaţiei din partea pacientului ce trebuie să exploreze dorinţa de
schimbare şi să corecteze ideile greşite. Comparativ cu modelul psihiatric, medical sau
psihanalitic, pacientul nu trebuie sa povestească în detaliu viaţa sa ci să se concentreze pe
situaţia prezentă şi din această cauză terapeutul descurajează subtil încercarea de a
discuta despre trecutul pacientului. Alţi terapeuţi utilizează chestionare standardizate
pentru obţinerea unor date precise privind aspecte generale- religie, sănătate, educaţie sau
situaţie psiho-socială.
Terapeutul în următoarea etapă a interviului trebuie să furnizeze o fomulare
preliminară a problemei sale – scurtă descriere si evoluţie.(factori predispozanţi,
precipitanţi, resurse etc..) şi o prezentare a factorilor ce favorizează menţinerea stării.
Sistemul nervos are 2 componente – cel de relaţie şi cel vegetativ, primul coordonează
funcţiile în sfera ctr-l voluntar, al doilea se referă la funcţiile nesupuse ctr-l voluntar- şi
nu reacţionează cu împrejurările în care vă găsiţi la un moment dat, încordare, tensiune,
nelinişte, palpitaţii, sufocare etc...Însă acest sistem vegetativ deşi nu poate fi influenţat
direct, el poate fi pe cai ocolite, indirect influenţat prin antrenament autogen- de aici
derivă diverse tehnici de relaxare, concentrare, respiraţie – yoga, uneori sunt folosite
tehnicile jocului de rol asemănătoare psihodramei, necesare pentru identificarea
gândurilor disfuncţionale manifestate în cursul unei situaţii interpersonale trecute.
Terapeutul si pacientul reproduce situaţia în cursul unui joc de rol, astfel pacientul va
exprima verbal monologul său interior.Pacientul va înregistra gândurile asociate unor
situaţii depresogene sau anxiogene- tehnica asocierii în psihanaliză. Terapeutul ajută
pacientul să deosebească gândurile automate de celelalte reflexive mai elaborate. Se
urmăreşte dezvoltarea în pacient a capacităţii de reflecţie tot mai raţionale, această
investigaţie progresivă evidenţiază elementele realităţii ignorate de pacient, erori logice
comise în timpul prelucrării informaţiilor. Abordarea schemei cognitive pentru
indentificarea numitorului comun al gândurilor disfuncţionale. Însă în terapia centrată pe
persoană C. Rogers a fundamentat cel mai frecvent ingredient al abordării terapiei de tip
eclectic se bazează pe conceptele rogersiene cu privire la personalitate şi relaţia
terapeutică ce formează cadrul general al consilierii psihologice. În terapia cognitivă
bazată pe încredere şi empatie. Insă în terapia psihanalitică este diferită atât mimica,
tonul, postura distanţa faţă de client, acesta fiind de multe ori întins cu spatele la terapeut.
În terapia cognitivă contează foarte mult feed-back-ul, nu se accentuează rolul
transferului şi contra-transferului, formulările sunt diferite de psihodramă sau de terapia
gestaltistă unde există procedeul prelucrării şi în concepţia rogersiană privind
restructurarea câmpului, percepţia figurilor duble în funcţie de focalizarea atenţiei-
inversarea raportului figură-fond al unei situaţii. Reflectarea sentimentelor însoţită de un
climat securizant când punem accentul pe simţire şi nu pe cogniţie ca în terapia cognitivă,
găsirea unei perspective pozitive se aseamănă cu cea cognitivă. Imaginarea unui moment
din viitor când lucrurile vor fi mai bune, cu descrierea diferenţelor între starea prezentă şi
cea viitoare. Bila de cristal tehnică utilizată de M. Erickson. Terapeutul ajută clientul să
asculte intuitiv, să exploreze diferenţele de după un posibil miracol în viaţa sa şi a celor
din jur.
Terapia centrată pe soluţie- schimbă felul în care individul acţionează în situaţii
problematice, evitând stereotipiile comportamentale ineficiente fapt ce se aseamănă cu
terapia cognitivă. Psihanaliştii vorbesc despre compulsia la repetiţie, iar reprezentantul
scolii Palo Alto despre soluţii ce menţin problema. Schimbarea în felul de a acţiona pot
antrena o schimbare în cadrul de referinţă al clienţilor şi evidenţia resurse noi uitate.
Freud a postulat compulsia la repetiţie ca sursă a amintirilor traumatice intruzive ,
nerezolvate, ce rămân active cognitiv pentru că sunt inhibate afectiv de mecanisme de
apărare de tipul disocierii. Sistemul conştient de monitorizare, care ţine captive amintirile
traumatice din cauza asocierii lor cu stări afective dureroase şi ne transmite că acestea nu
pot fi perlaborate. Rezultate slabe la tehnicile de – debriefing - după incidente traumatice.
Tratamentul implică tehnici derivate din terapia cognitiv-comportamentală cum ar fi
expunerea, managmentul anxietăţii, restructurarea cognitivă, tehnica dialogului pozitiv cu
sine, comparaţie între terapia psihodinamică (hipnoterapie) şi desensibilizarea
sistematică. Toate cele 3 grupuri au avut ameliorări simptomatice faţă de grupul de
control, terapia dinamică a obţinut o importantă reducere a simptomelor evitante dar
impact mai mic la simptome intruzive.Celelalte grupuri au prezentat pattern invers.
Tehnicile comportamentale s-au dovedit a fi eficiente însă relaxarea necesară pentru
modalitatea comportamentală şi poate fi greu obţinut de către pacienţii cu TSPT sindrom
post-traumatic, din cauza inabilităţii lor de a se calma singuri. Psihoterapia cognitivă
poate fi şi de grup dar şi individuală, chiar personalizată pentru pacienţi. După cum
exprimă G. Ionescu dacă am înscrie metodele psihoterapeutice bidirecţional, la un pol ar
trebui plasată psihoterapia decondiţionării, iar la celălalt psihoterapia psihanalitică. În
primul caz se vede simptomul ca un epifenomen determinat şi întreţinut de un factor
exogen, psihanaliza consideră simptomele ca izvorând din raporturile intime ale
persoanei, contorsionată de conflictele diverselor instanţe ale propriului psihism. Autorul
găseşte metode de apropiere între cele 2 metode care constau în relatarea simptomelor şi
trăirilor. Deosebirea ar fi‚’în timp ce psihanaliza interpretează aceasta ca o curăţire şi
eliberare de elementele morbide(catharsis), decondiţionarea consideră că astfel se
realizează o toleranţă mai mare faţă de stări patologice.’’
Ceea ce apare evident e că psihoterapia acţionează întodeauna prin intermediul
nivelului de elaborare conştientă, iar când se depăşeşte acest nivel, se acordă mai multă
atenţie frământărilor energetico-pulsionale. Metodele psihoterapiei de grup măresc
accesibilitatea unui număr mai mare de bolnavi la tratament şi reintegrarea socială.
J. L. Moreno, cu metodele psihodramei, reintegrarea socială, terapie de grup -
ideea de rol - jucarea rolulului tolerată de subiect. Multe dintre conflictele ce izvorăsc din
neadaptare reciprocă a indivizilor sau grupurilor mici, pot conduce la suferiinţă. Analiza
şi tratamentul prin şocuri psihice si axiologice atenuează suferinţele psihice pe care le
reproduce rolul jucat în piesa imaginară. Individul e mobilizat de forţe interne, rezultate
din imaginea de sine, dar mai ales de stima de sine’’.
Efectele pozitive nu se datorează numai stimulării nivelului de elaborare
conştientă, ci prin mobilizare forţe afective (ca în transfer şi contra-transfer) - incluse
nivelulului energetico-pulsional. Acelaşi fenomen ce întâmplă şi în metodele
psihoterapeutice de relaxare sau alte variate forme de terapie de grup (melo, art, etc..)
Inclusiv ergoterapia ce îşi găseşte un loc în echilibrul ecuaţiei tridimensionale a
personalităţii- program de asistenţă curativo-profilactică a bolnavilor sau dependenţelor.
În gestalt terapie iniţiator Frederic Perls se merge pe conştientizare, re-evaluare, auto-
restructurare prin resurse proprii, producându-se fenomenul de ‚’’insight’’-iluminare
învăţarea strategiilor de conştientizare, acceptare, asumare, responsabilizare.Asemănător
cu terapia cognitiv- comportamentală unde se acţionează pe direcţia‚’’aici şi acum’’mai
puţin pe trecut. Terapia gestaltistă‚’’lucrează’’ pe un câmp fenomenologic, reevaluarea şi
integrarea părţilor Eu-lui respinse, negate sau ignorate, găsirea resurselor potenţiale prin
unificarea polarităţilor după Perls, sau după Jung a contrariilor. În terapia cognitivă se
merge pe conştient mai mult decât pe inconştient cum se întâmplă în terapiile
psihanalitice sau psihodinamice. În terapia gestaltistă se evită manipularea, se acceptă
foarte puţin interpretarea transferului, terapeutul nu judecă şi nu este directiv, ci sincer,
autentic, nu sugerează conţinutul experienţei pacientului, este o oglindă ce nu deformează
imaginea, este puţin neutru lăsând pacientul să descopere singur greşelile făcute în
relaţie.Acesta este văzut ca un colaborator ce învaţă cum să se vindece şi comparativ cu
terapia cognitivă nu i se vor servi interpretări, explicaţii şi recomandări şi nu se vor
prescrie modele comportamentale mai eficiente, şi cu atât mai puţin nu va fi încurajat
transferul, atunci când el apare ca în terapiile psihodinamice.Evitarea dependenţei atât de
frecventă în alte terapii.
 Deosebirea între terapia cognitiv –comportamentală, şi cea gestaltistă în prima se
centrează exclusiv pe condiţionarea controlului asupra stimulilor asociaţi simptomelor,
faţă de metode psihanalitice, preocupate de cauza bolii, interpretarea transferului, spre
deosebire de cea cognitiv –comportamentală, ce operează cu prescripţiile lui’’trebuie’’-
ce trebuie facut pe cănd gestaltul accentuează conştiinţa a ceea ce este, a unificării
interioare prin armonizarea polarităţilor aflate în conflict pentru a se
automodifica.Arsenalul în terapia gestaltistă este complex, flexibil, şi ecletic, adaptabil de
la caz la caz, în extrema cealaltă terapia rogersiană non-directivă sau centrată pe client în
care pasivitatea comprehensivă a terapeutului utilizează tehnica răspunsului –reflectare
încurajând clarificării şi maturizării emoţionale. Integrarea conceptelor analizei
tranzacţionale cu starile Ego-ului adult, părinte şi copil, pentru integrare şi diluare a
perturbărilor. Analiza fenomenologică presupune descrierea experienţială a oricărui
fenomen în încercarea de a-i surprinde esenţa prin investigarea sistematică a
conţinuturilor conştiinţei.
Cum să ne aşteptăm de la cineva să acţioneze corect dacă respectivul nu ştie ce se
petrece în jurul lui, astfel că individul acţionează automat după modele cunoscute.Astfel a
fi ‚’conştient de sine şi de ce te înconjoară devine cheia sănătăţii’’sau a funcţionării
corecte a personalităţii. A fi conştient de sine e abilitatea de a fi mereu în legătură cu
sinele şi mediul înconjurător. Insight-ul este un concept mai degrabă cognitiv, implicând
o apreciere a relaţiei între amintirile din trecut şi modele de sentimente, dorinţe şi
comportamentn în viaţa curentă a persoanei, o totală şi relevantă percepţie.
Asemănătoare cu terapia cognitiv –comportamentală - d.p.d.v. al focusării pe
termenii‚’’aici şi acum’’‚’’eu şi tu’’ nu pe trecut ca în psihanaliză. În cognitivă se explică
şi sfătuieşte clientul în gestalt nu se interpretează transferul şi contra-transferul mult mai
puţin decât în psihodinamică. Perls stipulează în 1973 că întrebările’’ de ce_’’produc
doar explicaţii , raţionalizări, răspunsuri evitante, defensive, scuze, în schimb în gestalt
întrebări de genul ’’ de ce esti conştient acum?’’, ‚’ce simţi?ce doreşti?, ce eviţi’’?’’la ce
te aştepţi în continuare?’’în locul lui ‚’ce? Şi cum?
Cogniţie-idei, semnificaţii, credinţe, gânduri,, expectaţii, atribuiri etc...Skinner,
Ezsenck, Pavlov, Watson, Thorndike, Tollman, Dollard, Miller sunt câţiva dintre cei ce
au iniţiat şi dezvoltat terapia cognitiv-comportamentală.
Reeducare, reînvăţare, comportament neadaptat ce este eliminat ulterior, bazele
teoretice se trag din teoriile bazate pe procesul de învăţare, fie prin imitare ca Bandura,
fie după Beck ce s-a ocupat printre altele de depreie. Perspectiva darwinistă.
Tehnici în terapia cognitiv-comportamentală:

1)A stingerii comportamentului nedorit.

2) a desensibilizării sistematice.
3)aversivă.
4)a modelării.
5)asertivă.
6)premark- activare cu frecvenţă mare poate funcţiona ca întărire pentru activităţi
cu frecvenţă mică.
7)a contractului.
8)a amorsajului.
9) a saţierii.- un comp. Dezadaptativ se reduce dacă exagerăm întărirea sa..
10)Tehnica paradoxală-
Umor, exagerare, jocul de rol, imageria Albert Elis paradigma ABC,
psihoterapia centrată pe realitate W. Glasser 1967- institutul pentru terapia
realităţii.Datorată situaţiilor umane nesatisfăcătoare, dialog sincer, fără tehnici speciale.
Tipurile de personalitate- cel vulnerabil în situaţia de conflict nevrotic. Pe lângă
terenul congenital, înâmplări din viaţă , noxe traumatice, infecţii, intoxicaţii, emoţii pot
genera sisteme nervoase instabile, fragile. Comportamentul e condiţionat de proprietăţile
înnăscute ale sistemului nervos, de influenţe ce acţionează sau au acţionat asupra
organismului în timpul existenţei depinzând şi de educare şi învăţare ale acestor noţiuni.
La isteric faţă de psihastenic este slab al doilea sistem de semnalizare ce trece sub
dominaţia primului sistem în timp ce la omul normal se dezvoltă al doilea sistemul de
semnal ce mecanisme superioare de reglare a comportării. Lipsa sentimentului realităţii,
inadaptarea la viaţă, tendinţă de meditare sterilă, manifestări prin idei obsesive şi fobii
sunt ecourile dezechilibrului fiziologic în comportamentul bolnavului. Personalitatea
nedezvoltată şi întârziere afectivă ce îl caracterizează pe psihastenic sau astenic. A Van
Reuterghem consideră că psihoterapia, medicina spirituală acţionează pe 3 căi principale
a sentimentelor, inimii, inteligenţei, imaginaţiei sau credinţei. Analiza fenomenologică
presupune descrierea experienţială a oricărui fenomen, în încercarea de a-i surprinde
esenţa prin investigarea sistematică a conţinuturilor conştiinţei. Este necesară pereceperea
intuitivă şi holistică a fenomenului limitând refleţia analitică. Raportarea la individ prin
prisma lumii sale speciale, ireductibile. Lumea individului este considerată într-o manieră
sincronică- ‚’’aici şi acum’’ fără incursiuni în trecutul său. Perspectiva freudiană s-a
îmbunătăţit cu cea neo freudiană a lui Melanie Klein, Ana Freud, Erick Fromm, Karin
Horney şi de gânditorii umanişti care se centrează în special asupra preocupărilor de
ameliorare individuală într-o lume potrivnică.
Dificultatea de autoactualizare semnalată de Maslow sau de autenticitate de care vorbeşte
Karl Rogers- armonia cu lumea gândită la incidenţa dintre terapia occidentală şi cea
orientală.
Karl Jung a realizat o sinteză a curentelor personale şi transpersonale asupra personalităţii
şi Eu-lui- presupunând conceptul de sine, ca personalitate totală, incognoscibilă în
întregime.
Comunicarea simbolică- psihanaliza indică diferenţa dintre cele lumi legate prin simbol,
este vorba de apariţia onto-filo-genetică, despre procesele primare specifice Se-ului, şi
cele secundare specifice Eu-lui. Îm Se- energia circulă liberă între reprezentări, după
mecanismele deplasării şi condensării în scopul reinvestirii masive în reprezentările
halucinatorii. În vederea satisfacerii dorinţei.
În cazul proceselor secundare, energia psihică este ‚’’legată’’, fiecare reprezentare
este investită cu un afect şi astfelordinea este instituită identitatea conservată.
Simbolismul ce apare în psihanaliză sau psihodinamică, psihodramă sau gestaltism în
terapia cognitivă este evitat.
Paradoxul forţei persuasiunii – cel ce nu doreşte sa influenţeze o face cel mai bine, iar cel
ce vrea să manipuleze nu reuşeşte deseori sa o facă.
’’Inferioritate şi comunicare’’Adler Alfred şi-a construit psihologia axiologică şi
pedagogică pe coordonatele sentimentelor de inferioritate, existenţa presupune
comunicare şi comuniune socială. Adler preia ideea că familia izolează individul atât prin
structură cât şi prin efecte, din antropologia freudiană. Modul de viaţă specific secolului
trecut, aduce atingere contactului autentic, intim cu semenii. Indivizii se evită reciproc,
comunică fără a stabili o punte de contact.
Pentru Adler inferioritatea este constitutivă, şi conştientizată ca sentiment de neîmplinire
şi insecuritate ce stimulează la adaptare, gândire prospectivă şi acţiune. Nevoia de putere,
de superioritate conferă protecţie în faţa celuilalt. Agresivitatea este generată de un
profund sentiment de insecuritate ce este gestionat prin luptă’’.. Neutralitatea se referă la
valorile religioase, sociale, morale ale celuilalt. Acceptarea necondiţionată sub aspectul
relaţiei şi a diferenţelor axiologice. Nimeni nu doreşte o viaţă simplă, pentru că este
considerată o expresie a ratării. Dar comunicarea autentică presupune capacitatea de
situare în ordinea simplităţii ce ‚’’ coboară’’individul de la înălţimea idealului pentru a-l
aşeza în ordinea firească a raportului cu celălalt. Odată îndepărtat balastul personalităţii
acesta poate comunica autentic cu celălalt. Să nu evaluăm, moralizăm, învinovăţim,
analizăm etichetăm, lăudăm, sfătuim. Comunicarea terapeutică fără clivaje sau presiuni
de ocultare a diferitelor trăiri şi nevoi. Supra ascensiunea conduce la situarea într-o
postură demiurgică, ca expresie a nevoii de control plenare. Întâlnirea autentică se petrece
exclusiv în puterea prezentului şi pentru aceasta trebuiesc descărcate noxele imaginare şi
afective ce extrag individul din actualitate. Comunicarea terapeutului se întemeiază pe
fenomenul condensării, în orice relaţie, a tuturor sedimentelor relaţionale semnificative
ale istoriei personale. Fiecare relaţie semnificativă, este o lume în care se exprimă
întreaga personalitate. Comunicarea terapeutică este o manieră de a problematiza
dinamica de comunicare şi înţelegerea raportului dintre permanenţă şi schimbare. Prin
psihoterapie se permite o mai bună priză dintre sine şi alter. Un proces de individuare şi
regăsire a sensului personal, dincolo de valori de împrumut, dobândite în procesul de
enculturaţie.
Bibliografie
1. Holdevici, I. (2009), Tratat de psihoterapie congnitiv-comportamentala, Bucuresti, Ed.
Trei
2. Holdevici, I., (2011), Psihoterapia anxietatii. Abordari cognitive-compoertamentale,
Bucuresti, Ed. Universitara
3. Vogel, R.T. (2008), Psihoterapie cognitive-comportamentala si Psihanaliza, Bucuresti,
Ed. Trei
4. Wills, F. (2012), Psihoterapie si consiliere corgnitiv-comportamentala, Bucuresti, Ed.
Herald