Îngrijiri educative şi de relaţionare ,comunicarea cu

pacienţi/aparţinători
Reţelelor de suport social care permit menţinerea pacienţilor inseraţi în
mediul profesional şi familiar la fel ca în orice altă boală somatică. Există la ora
actuală trei direcţii explicative în ceea ce priveşte boala psihică pe care le
considerăm complementare. Acestea sunt: - modelul psihanalitic, pleacă de la
coordonate antropologice şi culturale care prin aportul său teoretic a reuşit să
găsească explicaţii plauzibile pentru majoritatea faptelor psihopatologice, dar
care din punct de vedere terapeutic a eşuat în numeroase situaţii dovedindu-se
complet ineficient în psihoze. - modelul biologic, consideră că boala mintală
este un fenomen biologic având diverse cauze genetice şi mezologice. Acest
model este cel mai apropiat de modelul medical şi pare să ofere o perspectivă
optimistă datorită extraordinarelor progrese făcute de biologia moleculară,
genetică şi neurochimie. Adepţi acestui modei au credinţa că prin cercetare
neorobiologică şi biochimică, cauzele bolii mintale pot fi descoperite în
totalitate şi, probabil eliminate într-un timp relativ scurt. Din punct de vedere
explicativ, acest model pare să fie însă o replică al celui psihanalitic. - modelul
psiho - sociologic pune în valoare influenţa factorilor sociali atât în
determinarea cât şi în tratamentul bolilor. Acest model este interesat de impactul
pe care boala psihică îl are nu doar asupra individului ci şi asupra familiei şi
grupului social din care individul face parte. El insistă asupra terapiei
consecinţelor bolii psihice atât în planul descifrării patologiei cât şi planul
terapiei propiu-zise, acest model are numeroase lacune.

Psihiatrul este un medic care îşi orientează pregătirea nu doar asupra studiului
creierului uman şi funcţionalităţi sale biologice ci şi asupra studiului
comportamentului' individual şi colectiv. Cunoştinţele psihiatrului despre
manifestările umane, motivaţiile şi relaţiile dintre oameni sunt unice printre
medici. Resursele unice ale psihiatriei ca disciplină în ceea ce priveşte stabilirea
unor etiologii complexe aşa cum se întâmplă în psihosomatică, posibilităţi de
intervenţie ale psihoterapiei ca şi valoarea diagnosticului psihiatric corect nu
sunt apreciate, în primul rând pentru că nu sunt cunoscute. Ca medic, psihiatrul
poate să recunoască anumite configuraţii situaţionale, să aprecize interacţiunile
dintre factorii biologici şi psihologici şi să-şi aplice cunoştinţele în ambele
componente ale procesului diagnostic: psihosocial şi medical. Psihiatrii sunt
pregătiţi să pună întrebări despre corelaţia un simptom somatic şi un eveniment
psihologic, şi despre medicaţia prescrisă care a precedat modificarea cognitivă

1
emoţională sau comportamentală. Există o suprapunere semnificativă între
bolile psihice şi cele "medicale". Psihiatrii acordă îngrijirea primară sau
principală a multor pacienţi cu situaţii medicale coexistente. Pentru pacienţi
spitalizaţi de către psihiatru acesta, îşi asumă întreaga responsabilitate şi pentru
îngrijirea lor medicală. Psihiatrul trebuie să decidă când un semn sau simptom
care apare la un pacient în timpul tratamentului psihiatric este clinic
semnificativ şi dacă poate să-i trateze sau să îndrepte pacientul către alt
specialist. Psihiatrul trebuie ulterior să evalueze capacitatea pacientului de a lua
decizii privind dignosticul şi tratamentul şi să coopereze cu alţi furnizori de
îngrijiri medicale. Poate fi necesar ca psihiatrul să intervină activ în negocierea
unei trimiteri, liniştind bolnavul prin îngrijirea în continuare, ajutând medicul
către care trimite, în lucrul cu aspectele psihiatrice ale îngrijirii pacientului.
Când pacientul este tratat la început de către un alt medic, psihiatrul trebuie să
fie capabil să identifice scăpările, erorile şi complicaţiile iatrogene. Psihiatrul
trebuie să aibă cunoştinţe clare despre manifestările psihiatrice ale bolilor
somatice şi tratamentelor astfel încât niciodată să nu interpreteze greşit
modificările în tabloul simptomatic şi să accentueze tulburările prin intervenţii
neadecvate, sau să treacă cu vederea efectele secundare sau efectele adverse
care cer modificări în regimul terapeutic. Ori de câte ori se folosesc concomitent
atât medicamente psihotrope, cât şi o altă medicaţie este posibilă apariţia
interacţiunilor intermedicamentoase.

Modelul cu adevărat operant în psihiatrie este modelul biopsihosocial, care este

un model integrativ în măsură să pună în acord cele trei orientări anterioare.
G.ENGEL a fost cel mai important susţinător al modelului după care se pune
accentul pe abordarea integrată, sistemica, a comportamentului uman şi al bolii.
Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul
biologic pune accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi
impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic
pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii
privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul social pune accentul pe influenţele
culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei.