Sunteți pe pagina 1din 9

Rolul limbajului in latura informationala a gandirii

CUPRINS

1. Rezumat
2. Introducere – teorie despre gandire,
- despre latura informationala a gandirii,
- despre limbaj
3. Metode, tehnici si resurse utilizate (echipamente, software)
- Studii realizate despre relatia limbaj- gandire
4. Concluzii și aprecieri finale
5. Bibliografie
Limbajul și comunicarea
Limbajul este instrumentul cu ajutorul căruia ne putem comunica gândurile. Acesta
implică două aspecte – producerea și înțelegerea. În producerea limbajului se începe cu un gând,
care este transpus într-o propoziție, urmat de rostirea sunetelor care o exprimă. În înțelegerea
limbajului, sunetele sunt auzite. Acestora le este atașat un înțeles pentru a forma cuvintele și sunt
formate propozițiile din care este extras sensul.
Limbajul este împărțit pe mai multe niveluri. La cel mai înalt se află unitățile
propoziționale, care includ propozițiile și termenii propoziționali. Următorul nivel este cel al
cuvintelor și al părților de cuvinte cu sens, iar cel final conține sunetele. Astfel, limbajul este
multinivel pentru că face legătura între gânduri și vorbire prin intermediul cuvintelor și
propozițiilor.
O altă proprietate a limbajului, pe lângă cea multinivel, este productivitatea. Toate limbile
folosesc un număr limitat de sunete. Dar regulile lor de combinare fac posibilă producerea și
înțelegerea a mii de cuvinte. Similar, regulile de combinare a cuvintelor fac posibilă crearea și
înțelegerea a milioane de propoziții.
Sunetele se transpun în foneme. Acestea pot corespunde literelor, dar sunt, de fapt, sunete
folosite în vorbire. Avem performanțe ridicate la discriminarea între diferite sunete care
corespund diferitelor foneme în limba noastră, dar performanțe slabe la discriminarea între
sunetele care corespund aceleiași foneme. Fiecare limbă are un set diferit de foneme, acesta fiind
unul dintre motivele pentru care avem deseori dificultăți când învățăm să pronunțăm cuvinte
străine. O altă limbă poate folosi foneme care nu apar în limba noastră, fiind dificilă învățarea
auzirii și producerii lor.
Când fonemele sunt combinate în mod adecvat, le percepem sub forma cuvintelor. Fiecare limbă
are propriile ei reguli de succesiune a fonemelor. Putem sesiza influența acestor reguli când
ascultăm, întrucât percepem cu mai multă acuratețe un șir de foneme a căror ordine se
conformează regulilor limbii materne, decât un șir care încalcă aceste reguli.
Această influență poate fi sesizată și în timpul vorbirii, putând, de exemplu, pronunța pluralul
unui cuvânt care nu are sens și nu l-am auzit niciodată, pe baza regulilor cunoscute.
Ceea ce percepem când ascultăm vorbirea nu sunt foneme, ci cuvinte, care, spre deosebire de
foneme, au sens. Totuși, acestea nu sunt cele mai mici unități lingvistice cu sens, ci sufixele și
prefixele. Termenul morfem este utilizat pentru a descrie orice unitate lingvistică, care are sens.
Există și termenul de morfeme gramaticale, care desemnează ceea ce este cunoscut în mod
normal sub numele de articole și prepoziții. Morfemele gramaticale pot fi procesate în mod
diferit față de cuvintele care exprimă un conținut, unele tipuri de leziuni cerebrale deteriorând
mai mult utilizarea acestora decât a cuvintelor care transmit informații.
Cel mai important aspect al unui cuvânt este sensul său, considerat conceptul pe care îl
desemnează. Unele cuvinte sunt ambigue, desemnând mai mult de un concept, precum cuvântul
„broască”. Dar de cele mai multe ori contextul propoziției clarifică sensul cuvântului. Există
dovezi care arată că sunt luate în considerare mai multe sensuri ale unui cuvânt într-un interval
foarte scurt. Într-un studiu, participanții primeau o propoziție de tipul „Voia să bage cheia în
broască”, urmată imediat de un cuvânt test, pe care participantul trebuia să îl citească cu voce
tare cât putea de repede. Participanții citeau cuvântul test mai repede dacă era relaționat cu
oricare dintre sensurile cuvântului „broască”.
Combinăm fără efort cuvintele în unități propoziționale, care includ atât aserțiuni, numite
judecăți, cât și termeni propoziționali. Orice aserțiune poate fi împărțită în subiect și predicat. De
exemplu, în aserțiunea „Croitorul a adormit”, „croitorul” este subiectul, și „a adormit” este
predicatul.
Orice propoziție poate fi descompusă în termeni propoziționali, fiecare dintre aceștia fiind
corespunzători fie predicatului, fie subiectului. De exemplu, aserțiunea „Cercetătorul serios
citeşte cărţi” poate fi împărţită în „Cercetătorul serios” şi „citeşte cărţi”. Subiectul propozițional
se centrează pe un obiect, iar predicatul propozițional indică acțiunea aserțiunii.
Când ascultă o propoziție, oamenii par să o împartă întâi în subiecte propoziționale, predicate
propoziționale și alte structuri similare, și apoi se extrage aserțiunea din acești termeni. Există
dovezi că împărțim propozițiile în termeni propoziționali și îi tratăm ca pe niște unități. De
exemplu, atunci când participanților li se dă o propoziție, precum „Fata săracă a furat o haină
călduroasă”, și li se cerea să precizeze ce cuvânt urma după un cuvânt ancoră, oamenii
răspundeau mai repede dacă cuvântul test și cel care urma erau din același termen propozițional.
De exemplu, își aminteau mai repede cuvântul „săracă” dacă cuvântul test era „fată”, decât dacă
„săracă” era cuvântul test, şi urma „a furat”.
Descompunerea unei aserţiuni în subiecte şi predicate propoziționale se numește analiză
sintactică. În înțelegerea unei aserțiuni, analiza sintactică se face, de cele mai multe ori,
inconștient și fără efort. Uneori apar dificultăți în înțelegerea unei propoziții, când nu este clar de
la început care este subiectul, și care predicatul propozițional. De exemplu, în propoziția „Calul a
trecut în galop de hambar căzând” poate induce individul în eroare, deoarece la prima vedere
„calul” este subiectul, și „a trecut în galop” predicatul. Însă citind și ultimul cuvânt, realizează că
subiectul este „calul a trecut în galop de hambar”, iar predicatul este „căzând”.
Deseori contextul face ceea ce vrem să spunem predictibil. După ce sunt înțelese primele câteva
cuvinte, se trece la concluzii despre sensul întregii propoziții. De asemenea, cunoscând contextul,
tema principală a comunicării, este mult mai ușor de descifrat mesajul.
De exemplu, dacă citiți un text de tipul „Procedura este, de fapt, foarte simplă. Întâi aranjați
lucrurile în grupuri diferite. Desigur, o grămadă poate fi suficientă, în funcţie de câte aveţi”, cel
mai probabil nu veţi înţelege la ce se referă. Însă, dacă ştiţi că subiectul este spălatul hainelor,
sensul devine mai clar.
Cealaltă persoană reprezintă, de asemenea, o importantă parte din context, fiind necesară
înţelegerea intenţiei interlocutorului. De exemplu, când cineva vă întreabă în timpul cinei dacă îi
puteţi da cartofii, nu vă aşteptaţi ca individul să fie curios cu privire la capacitatea
dumneavoastră fizică de a-i ridica, ci să-și dorească să îi oferiți mâncarea. Efectele
interlocutorului sunt similare și în producerea limbajului. Dacă cineva vă întreabă unde este
turnul Eiffel, veți răspunde diferit dacă sunteți în România, decât dacă sunteți în Paris.
Dezvoltarea limbajului
Dezvoltarea are loc la toate cele trei niveluri. Începe la nivelul fonemelor, continuă la nivelul
morfemelor, și în final la nivelul termenilor propoziționali.
Astfel, copiii se nasc capabili să discrimineze între sunete care corespund diferitelor foneme în
orice limbă. În primul an de viață copilul învață ce foneme sunt relevante pentru limba sa, și
pierde capacitatea de a discrimina între sunetele care corespund aceleiași foneme în limba lui.
Acest lucru a fost dovedit prin studii bazate pe frecvența suptului. Dacă este oferit un stimul nou,
bebelușii sug mai mult. La bebelușii de șase luni, a crescut frecvența suptului când sunetele
succesive au corespuns unor foneme diferite în orice limbă., dar la bebelușii de un an frecvența
suptului a crescut numai când sunetele succesive corespundeau unor foneme diferite în limba lor.
În jurul vârstei de un an copiii încep să vorbească. Aceștia au deja conceptele necesare pentru
mai multe lucruri, și când încep să vorbească leagă aceste concepte de cuvintele utilizate de
adulți.
Copiii între unu și doi ani vorbesc, în cea mai mare parte utilizând cuvinte despre oameni (mama,
tata), animale (căţel, pisică), vehicule (mașină), jucării (minge), hrană (suc, lapte, apa), părți ale
corpului (nas, gură) sau obiecte din apropiere (șosetă, lingură). Copiii între 12 și 30 de luni își
extind forțat vocabularul, adică aplică același cuvânt și conceptelor înrudite. De exemplu, pot
folosi cuvântul cățel și pentru pisici. Această tendință dispare pe măsură ce copiii își lărgesc
vocabularul.
Între un an și șase luni și doi ani și șase luni, începe achiziția termenilor propoziționali și a
sintaxei. Copiii încep să combine cuvintele în afirmații compuse din două cuvinte, precum
„Acolo vacă”. Această comunicare se numeşte vorbire telegrafică, folosind în comunicare numai
cuvintele care transmit conţinutul cel mai important.
Primele construcţii complexe care apar în discursul copiilor sunt extinderile predicatului. Pasul
următor este folosirea conjuncţiilor ca „şi”, „sau”, iar folosirea morfemelor gramaticale ca
gerunziul este ultima achiziție.
Când este luată în considerare achiziția limbajului, una dintre posibilități este imitarea adulților.
Însă aceștia folosesc de multe ori cuvinte pe care nu le-au auzit la părinți. În plus, greșelile făcute
de copii, precum „Tati a vorbit mie”, arată că ei încearcă să aplice reguli.
O altă posibilitate ar fi condiționarea. Adulții pot recompensa copilul când produce o propoziție
gramatical corectă și să îl pedepsească când produce o propoziție gramatical greșită. Însă părinții
nu sunt foarte atenți la felul în care un copil spune ceva, atâta timp cât poate fi înțeles. De
asemenea, încercările de a corecta un copil sunt deseori inutile.
Totuși, copiii par să își construiască o ipoteză despre o regulă a limbajului, să o testeze, și apoi să
o păstreze dacă dă rezultate. Pentru formarea acestor ipoteze, copiii utilizează anumite principii.
Unul este observarea atentă a terminațiilor cuvintelor. Altul este căutarea sufixelor și prefixelor
care indică o schimbare de sens. Al treilea principiu este evitarea excepțiilor, ceea ce explică
generalizarea unei reguli, în ciuda existenței unor excepții.
Această ipoteză a fost uneori contestată. De exemplu, unii cercetători consideră că gramatica
unui copil este structurată similar cu gramatica adulților. Dar pentru că un copil a fost mai puțin
expus la formele corecte ale cuvintelor, amintirile lui despre formele neregulate sunt mai slabe.
Când nu își poate aminti o astfel de formă, aplică regula cunoscută, producând o extindere forțată
a sa.
Alți cercetători consideră că ceea ce pare să fie o regulă este, de fapt, învățarea unui număr foarte
mare de asociații. În loc să învețe că terminația „ne” înseamnă opusul, ei învaţă asociaţia între
prefixul „ne” şi proprietăţile cuvintelor.
Unele dintre cunoştinţele noastre despre limbaj sunt înnăscute. Toţi copiii, indiferent de cultură
şi limbă, par să parcurgă aceeaşi succesiune de etape în dezvoltarea limbajului. Culturile diferă
marcant în oportunităţile copiilor de a învăţa de la adulţi, în unele zone geografice părinţii
vorbesc constant cu copiii, iar în altele, copiii sunt ignoraţi. Faptul că această succesiune în
dezvoltare este păstrată în toate culturile, indică un nivel foarte ridicat de cunoștințe înnăscute.
Prezența acestor cunoștințe a fost demonstrată în cadrul familiilor cu copii surzi, pe care părinții
nu au vrut să îi învețe limbajul semnelor. Până să primească informații despre cititul pe buze sau
vocalizare, copiii au început să folosească un sistem de gesturi numit home sign. Inițial, acesta
era un fel de pantomimă simplă, dar a dobândit proprietăți de limbaj.
Învățarea limbajului are și perioade critice. Primele luni de viață reprezintă perioada critică
pentru asimilarea fonemelor din limba nativă. Pare să existe o perioadă critică și pentru însușirea
unui sistem sonor pentru a doua limbă. După câțiva ani de exersare, copiii mici reușesc mai bine
ca adulții să vorbească fără accent și să înțeleagă limbajul când este folosit în condiții de zgomot.
Există o perioadă critică și pentru învățarea sintaxei, conform studiilor făcute pe persoane surde,
care au învățat limbajul semnelor. Persoanele care au învățat limbajul mai de timpuriu au
performanțe mai bune decât cei care l-au învățat mai târziu. De asemenea, în cazul copiilor
crescuți în izolare, eforturile de a îi învăța să vorbească sunt limitate. Pot învăța cuvinte, dar nu și
regulile gramaticale pe care copiii mici le învață singuri.
Unii experți cred că această capacitate înnăscută de a învăța limbajul este unică speciei umane.
De exemplu, în cazul cimpanzeilor, vocalizarea și gesturilor cimpanzeilor sunt limitate ca număr
și productivitatea sistemului lor de comunicare este foarte mică. O altă diferență este faptul că
limbajul uman este structurat pe mai multe nivele, în timp ce limbajul cimpanzeilor nu este. În
plus, cimpanzeii nu schimbă ordinea simbolurilor pentru a schimba înțelesul mesajelor, precum
„Iona a mâncat balena” și „Balena l-a mâncat pe Iona”.
Deoarece sistemul cimpanzeilor trebuie să fie adaptat nevoilor lor. Pentru a stabili dacă
cimpanzeii au aceeași capacitate înnăscută ca și noi, trebuie să vedem dacă aceștia pot învăța
limbajul uman. Cel mai cunoscut caz este cel al lui Washoe, care a fost învățată limbajul
semnelor. Întâi au învățat-o semnele prin modelare, așteptând ca ea să facă un gest care să
semene cu cel țintă, întărindu-l. Mai târziu, a învățat prin observație și imitație. La vârsta de
patru ani, ea putea produce 140 de cuvinte, și înțelege mai multe. Putea chiar și să generalizeze
un semn de la o situație la alta. De exemplu, învățând să ceară mai mult gâdilat, și a generalizat
termenul „mai mult”, pentru a cere lapte.
Se pune întrebarea dacă acestea pot combina semnele într-o propoziție. Însă, spre deosebire de
propozițiile umane, cele ale cimpanzeilor sunt foarte repetitive. De asemenea, ele nu pot învăța
să își combine semnele în modul sistematic în care le combină omul.
Conceptele și categorizarea: elementele gândirii
Gândirea poate fi împărțită în gândire propozițională, formată din fluxul de propoziții pe care
pare că le auzim în mintea noastră. Gândirea imagistică corespunde imaginilor, mai ales celor
vizuale, pe care le vedem în mintea noastră.
Un concept reprezintă o întreagă clasă de obiecte și cuprinde setul de proprietăți pe care le
asociem cu o anumită clasă. De exemplu, conceptul de pisică include faptul că are patru picioare,
mustăți și blană. Cea mai importantă funcție a conceptelor este că împarte lumea în unități cu
care se poate lucra. Nu tratăm fiecare obiect ca fiind unic, ci ca pe un element dintr-o categorie.
Categorizarea este procesul prin care se atribuie un obiect unui concept.
O a doua funcție a conceptelor este că acestea ne permit să facem predicții despre informații care
nu sunt direct perceptibile. De exemplu, conceptul nostru de măr este asociat cu niște proprietăți
greu de perceput direct, precum faptul că este comestibil și are semințe. Putem folosi
proprietățile vizibile pentru a include un obiect într-o categorie, și apoi să deducem că obiectul
are proprietățile care sunt mai puțin vizibile.
Se pot construi concepte ad hoc, pentru un anumit obiectiv. De exemplu, se poate construi
conceptul „lucruri de luat în oraș’, care orientează planificarea.
Proprietățile asociate cu un concept par să se încadreze în două seturi. Un set de proprietăți
formează prototipul, care descrie cele mai bune exemple din clasa reprezentată de conceptul
respectiv. Acesta reprezintă ce ne vine prima dată în minte când ne gândim la un concept.
Astfel, un concept conține și un nucleu care cuprinde proprietățile cele mai importante pentru
calitatea de membru al clasei. De exemplu, conceptul de bunică ar avea ca și nucleu proprietățile
de femeie și părinte al unui părinte.
Categorizarea unei persoane sau a unui obiect într-o categorie bine definită implică stabilirea
existenței proprietăților specificate în nucleu. Există și concepte vagi, în care se decide dacă un
obiect este un exemplu. În acest caz trebuie să stabilim similaritatea sa cu prototipul conceptului.
Majoritatea conceptelor naturale par să fie vagi, adică nu au definiții adevărate, și categorizarea
se bazează în mare parte pe prototipuri. Cu cât un exemplu are mai multe proprietăți comune cu
prototipul, cu atât conceptul este considerat mai tipic.
Pentru conceptele naturale, prototipurile sunt surprinzător de naturale, pe când cele precum
bunică sunt saturate cultural. De exemplu, prototipurile culorilor par să fie universale. Atât
indivizii dintr-un trib care nu are nume decât pentru alb și negru, cât și cei americani au
recunoscut culorile mai tipice mai bine decât pe cele mai puțin tipice. Prototipurile animale pot fi
atât universale, cât și diferite, în funcție de frecvența prezenței animalului în cultura respectivă.
În-afară de faptul că știm care sunt proprietățile conceptelor, știm și ce relații există între diferite
concepte. Acestea sunt prezentate sub forma unei ierarhii, cu un nivel de bază, la care este
categorizat obiectul pentru prima dată. Acestea sunt primele învățate de copii, sunt folosite mai
frecvent și sunt mai scurte. De asemenea, nivelul de bază are proprietățile cu cea mai mare putere
de discriminare.
Compararea obiectului cu prototipul conceptului implică trei pași. În primul rând, cercetătorul
determină proprietățile prototipului unui concept și ale mai multor exemple de obiecte din
categoria respectivă. Apoi se stabilește similaritatea dintre fiecare exemplu și prototip,
identificând proprietățile lor comune, rezultând un scor al similarității pentru fiecare exemplu. În
final, cercetătorul arată că scorul de similaritate corelează cu acuratețea și viteza cu care
participanții pot categoriza corect exemplul respectiv.
Putem învăța un concept în diferite feluri. Fie are loc comunicarea explicită a trăsăturilor unui
concept, fie are loc învățarea prin experiență. Învățarea explicită este mai probabil să fie utilizată
pentru învățarea nucleelor conceptelor, iar experiența este modul obișnuit de învățare a
prototipurilor.
Există două moduri în care o persoană poate învăța un concept prin experiență. Cel mai simplu
se numește strategia exemplară. Când copilul întâlnește un exemplar cunoscut sau tipic,
stochează în memorie o reprezentare a obiectului. Mai târziu, când trebuie să decidă dacă un nou
item corespunde categoriei, stabilește similitudinea noului obiect cu exemplarele tipice stocate în
memorie.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, începem să utilizăm o altă strategie, numită testarea ipotezelor.
Are loc inspectarea exemplelor cunoscute ale unui concept, căutând proprietăți care sunt relativ
frecvente, și este formulată ipoteza că aceste proprietăți comune sunt cele care sunt caracteristice
conceptului. Apoi este analizată existența acestor proprietăți critice la obiectele noi, și este
păstrată ipoteza, dacă rezultă în categorizarea corectă a obiectului nou.