Interacțiunea proceselor psihice

Procesele, activităţile şi însuşirile psihice acţionează în interdependenţă, în

unitate, de unde derivă eficienţa în funcţionarea psihicului. Senzaţiile, percepţiile,
reprezentările, gândirea, memoria imaginaţia, motivaţia, afectivitatea, voinţa sunt
susţinute de limbaj, definit ca fiind sistemul de codare şi de vehiculare a
informaţiei, sistem care reflectă nivelul şi caracteristicile dezvoltării psihice ale
individului. Verbalizarea devine astfel unul din principiile centrale de organizare şi
integrare a sistemului psihic uman.

ABORDAREA SISTEMICĂ ŞI SINERGETICĂ A PSIHICULUI

Abordarea sistemică a psihicului presupune conceperea lui ca un sistem ce

dispune de toate atributele sistemelor, în general.
Conceptul de sistem
Sistemul constă în mulţimea de elemente componente, în ansamblul relaţiilor
dintre aceste elemente structurate multinivelar şi ierarhic şi în constituirea unei
integralităţi specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile individuale
dintre ele. Sistemul este ireductibil la componentele sale, în măsura în care se
constituie ca o totalitate de elemente interdependente (M. Vlăsceanu, 19..).
Sistemul cuprinde:
- trei categorii de mărimi (de intrare, de stare, de ieşire) cu topologia lor
distinctă. Mărimile de intrare sunt cele pe care sistemul le primeşte din afara
sa; mărimile de stare sunt cele din interacţiunea cărora se creează o
configuraţie diferenţială sau difuză; mărimile de ieşire sunt constituite din
produsele sistemului.
- relaţiile dintre cele trei categorii de mărimi – sistemul depinde de mărimile
de intrare, care sunt influenţate de mărimile de ieşire, dar cea mai importantă
relaţie dintr-un sistem este conexiunea inversă (feed-back-ul), acesta

1
 constând în acţiunea mărimilor de ieşire asupra celor de intrare, fie pentru a
le îndepărta, fie pentru a le reduce la starea iniţială.
- activităţile sau comportamentele, adică modul în care sistemul
interacţionează cu mediul său. Comportamentul sistemului poate fi
interpretat prin prisma unor criterii de naturi diferite (substanţiale,
energetice, informaţionale).
- organizarea – dată de ansamblul proprietăţilor comportamentelor
sistemului.
- structura, adică acel aspect al organizării ce rămâne constant sau permanent
în timp şi formează baza comportamentului relativ permanent al sistemului.
- subsisteme – constituite din structuri şi activităţi mai simple şi care dispun
de aceleaşi componente şi particularităţi ca şi ale sistemului.
- stări distincte rezultate din valorile cantitative şi calitative specifice
caracteristicilor sistemului la un moment dat.
- finalităţi proprii – se referă la utilizarea adecvată a influenţelor din mediul
extern în vederea realizării scopurilor, la menţinerea unei stări de echilibru
homeostazic sau la trecerea la forme mai bune de organizare.
Ca o concluzie, se poate deduce că orice sistem conţine, în principal, trei
subansambluri:
a. substanţial – vizează numărul şi natura elementelor constitutive;
b. structural – se referă la mulţimea şi tipul relaţiilor de interacţiune dintre
elementele componente;
c. funcţional – are în vedere acţiunile realizate de sistem, ca răspuns la
solicitările mediului.
Putem spune că şi psihicul deţine şi satisface atributele unui sistem, deci poate
fi şi el considerat un sistem (sistemul psihic uman - SPU).
Definirea SPU (sistemul psihic uman)
Golu şi Dincu au definit SPU ca reprezentând „un ansamblu autoreglabil de
stări şi procese structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării şi
simbolizării şi coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de comparare,
clasificare, opunere, seriere spaţio-temporală, generalizare”.
2
 Popescu-Neveanu spunea: „sistemul psihic uman este un sistem energetic-
informaţional de o complexitate supremă, prezentând cele mai înalte şi
perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj şi fiind dotat cu dispoziţii
selective autoredundante şi cu modalităţi proprii de determinare antialeatorii”.
Caracteristicile SPU:
1. are un caracter informaţional-energizant. Primul aspect apare din însăşi
natura informaţională a psihicului, dar şi din faptul că omul, fiind bombardat
permanent de informaţii şi trebuind să reacţioneze la ele, este nevoit să-şi
elaboreze mecanismele prin intermediul cărora să le poată stăpâni. Cel de-al
doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul că avem de-a face cu
un sistem viu, câmpurile bioenergetice reprezentând zone de generare a
însăşi modelelor informaţionale.
2. caracteristica fundamentală a sistemului psihic uman o reprezintă caracterul
său interactiv, interacţionist. Elementele sistemului nu există în sine, rupte
şi distincte unele de altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai în procesul
interacţiunii. Caracterul interacţionist al sistemului este demonstrat de faptul
că nivelul de dezvoltare a unei părţi depinde de nivelul dezvoltării altei părţi.
Perturbarea unei componente a sistemului antrenează după sine alterarea
alteia sau chiar a întregului sistem. Pentru ca sistemul să-şi păstreze
integralitatea nu este absolut necesar ca toate componentele sale să fie la fel
de dezvoltate. Chiar dacă unele sunt mai puţin dezvoltate sau lipsesc cu
desăvârşire, sistemul poate acţiona ca un întreg tocmai datorită compensării,
adică preluării funcţiilor componentelor ce lipsesc sau sunt insuficient
dezvoltate de către alte componente ale sistemului, mult mai dezvoltate.
3. este ambilateral orientat – sistemul asimilează informaţii atât din exterior,
cât şi din interior, informaţii pe care le coordonează în virtutea unui
principiu al echilibrării. Ruperea sistemului de lume şi centrarea excesivă pe
sine, închiderea în sine ar duce la „prăbuşirea în sine”, la apariţia unor grave
fenomene de dezadaptare, cum ar fi autismul, onirismul.
4. sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o
insuficientă organizare, diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce
3
 mai complexe de organizare, diferenţiere şi specializare. Caracterul evolutiv
al SPU se exprimă prin trecerea acestuia de la stări de condensare şi maximă
concentraţie (în produsele obţinute la un moment dat) la stări de expansiune,
de căutare a unor noi căi şi mijloace care să conducă la obţinerea unor
produse.
5. SPU nu funcţionează global, nediferenţiat, ci pe niveluri, conţinuturile sale
căpătând o ierarhizare funcţională şi valorică. Cele trei niveluri funcţionale
ale psihicului sunt: conştientul, subconştientul şi inconştientul. Există o
anumită ierarhizare chiar în interiorul fiecărui nivel. De exemplu, în
conştiinţă sunt prezente următoarele niveluri funcţionale:
- nivelul de maximă acuitate şi claritate (starea de veghe);
- nivelul acuităţii moderate şi minime (starea de aţipire);
- nivelul acuităţii umbrite, întunecate, slăbite (starea de boală, de febră);
- nivelul acuităţii abolite (starea de comă).
Trecerea de la un nivel la altul asigură dinamica normală a sistemului, fixarea
unuia dintre ele echivalează cu perturbarea sistemului.
6. SPU este antientropic şi antiredundant, ceea ce înseamnă că pe măsura
constituirii lui, favorizează procesele de organizare şi diminuează efectele
influenţelor perturbatoare. Sunt eliminate informaţiile de prisos, cele care şi-
au pierdut utilitatea sau cele care, în loc să organizeze sistemul, îl
dezorganizează. Sunt reţinute, în schimb, informaţiile facilitatoare ale bunei
funcţionalităţi a sistemului.
7. SPU are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţia de reglare şi autoreglare.
Deşi el se formează ca urmare a influenţelor exterioare socio-culturale ce se
exercită de-a lungul ontogenezei, nu înseamnă că individul nu participă la
propria sa formare. În afară de funcţia de autoreglare, SPU o are şi pe cea de
autoorganizare, adică de a-şi elabora noi forme de organizare, noi modele
sau funcţii interne. Ilustrativ în acest sens sunt autoorganizarea
motivaţională, cea afectivă, cea conştientă.
Golu afirma că abordarea sistemică a psihicului presupune realizarea a trei
demersuri:
4
 - stabilirea elementelor componente ale sistemului;
- delimitarea relaţiilor dintre aceste elemente;
- delimitarea sistemului respectiv de „restul” sistemelor, adică de mediu
înconjurător.
Vom încerca, în continuare, decelarea elementelor componente ale SPU.
Psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice în:
- procese psihice
- activităţi psihice
- însuşiri psihice.
Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu o desfăşurare discursivă,
plurifazică, specializate sun raportul conţinutului informaţional, al formei ideal-
subiective de realizare, ca şi al structurilor şi mecanismelor operaţionale.
Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora
individul uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un
şir de acţiuni, operaţii, mişcări orientate în direcţia realizării unui scop ca urmare a
susţinerii lor de o puternică motivaţie.
Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi
dominante aparţinând proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni psihice
calitativ noi care redau structurile globale, stabile ale personalităţii, configuraţii
psihice mult mai stabile decât procesele psihice.
Între toate aceste fenomene psihice există o strânsă interacţiune şi
interdependenţă care evidenţiază, pe de o parte, unitatea vieţii psihice, iar pe de
altă parte, eficienţa ei, deoarece numai într-o astfel de unitate psihicul îşi poate
realiza funcţiile lui adaptative.

5
 - senzaţii
senzoriale - percepţii
- reprezentări

cognitive
- gândire
logice - memorie
- imaginaţie
Procese - emoţii
psihice afective - sentimente
- pasiuni

volitive voinţa

- jocul
Psihologia studiază Activităţi - învăţarea
fenomene psihice psihice - munca
- creaţia

- temperament
- aptitudini
Însuşiri - caracter
psihice - inteligenţă
- creativitate

Condiţiile care stimulează şi facilitează procesele, activităţile şi însuşirile psihice

sunt: motivaţia, deprinderile, atenţia.

6
 - senzaţii
De prelucrare primară a - percepţii
informaţiilor - reprezentări
Informaţional-
operaţionale

De prelucrare secundară - gândire

a informaţiilor - memorie
- imaginaţie

Stimulator - motivaţia
Mecanisme psihice energizante - afectivitatea

Reglatoare - comunicarea
- limbajul
- atenţia
- voinţa

Integratoare Personalitatea

Clasificarea actuală a fenomenelor psihice

Principiile abordării sistemice

Există o serie de principii cu caracter metodologic ce trebuie respectate în
investigaţiile teoretice şi chiar în demersurile practice:
1. principiul globalităţii – fiecare componentă trebuie să fie raportată la întreg
şi la fiecare dintre celelalte componente.
2. principiul contextualităţii – fiecare ia în considerare context8ul concret
situaţional, existenţial şi funcţional în care are lor derularea
comportamentelor.
3. principiul cauzalităţii – descoperirea cauzelor conduitelor şi
comportamentelor.

7
 4. principiul ameliorării – în urma cercetării să se sugereze măsuri ameliorative
în planul activităţii.
5. principiul valorii – analiza să se facă în termeni apreciativi, chiar în termeni
de eficienţă.

ABORDAREA SINERGETICĂ A PSIHICULUI

Etimologia termenului sinergetic – grecescul ergon = acţiune. De aici rezultă
ideea de „acţiune împreună, corelată, a diferitelor elemente” care conduce la efecte
de cooperare.
Termenul de sinergetică a fost introdus de fizicianul german Herman Hacken,
specialist în teoria laserilor.
Despre sinergetică se poate vorbi în cel puţin trei accepţii:
- ca activitate – se referă la acţiunea simultană a mai multor agenţi, chiar de
naturi diferite, în vederea îndeplinirii aceleiaşi funcţii.
- ca ştiinţă – se concentrează asupra studierii autoorganizării sau
autostructurării sistemelor, indiferent de natura lor (fizică, chimică,
biologică, socială) pe baza conlucrării, a cooperării organice a
comportamentelor şi subsistemelor constitutive. În urma acestor cooperări a
elementelor se pot obţine organizări spaţiale, temporare sau funcţionale cu
efecte de-a dreptul spectaculoase în planul eficienţei sistemelor.
- ca metaştiinţă – sinergetica pledează pentru atitudini de mare sinteză în
cunoaştere, fiind interesată mai degrabă de metodologie, de principiile
transferabile în mai multe domenii decât de metode sau tehnici particulare
de investigaţie.

Principiile abordării sinergetice

Abordarea sinergetică apelează la anumite principii care reies chiar din
concepţia diverşilor autori despre sinergetică, şi anume:
1. principiul instabilităţii dinamice – explică dezvoltarea psihicului; trecerea lui
de la un stadiu la altul, de la o formă de manifestare la alta.

8
2. principiul dezechilibrului creator – explică mecanismul intern al dezvoltării
şi progresului psihicului. Numai complementaritatea dintre cooperare şi
rivalitate creează în psihic tensiuni dinamizatoare absolut necesare bunei lui
funcţionări.
3. principiul interacţiunii – interacţiunea sinergică se bazează nu numai pe
cooperarea sincronă a elementelor, ci şi pe rivalitatea lor sincronă.
Elementele acţionează unele prin altele, nu unele după altele.
4. principiul procesualităţii – în sinergetică prezintă o mare importanţă nu atât
arhitectura sistemului, cât procesualitatea lui, mecanismele (echilibrele şi
dezechilibrele, rupturile şi refacerile, ordinea şi dezordinea, determinarea şi
haosul) care conduc la o arhitectură sau alta a sistemului.
5. principiul autoorganizării optime şi eficiente, cu ajutorul căruia putem
explica şi înţelege nu numai calitatea şi efectele specifice ale unui sistem
sinergetic, ci şi relaţiile dintre un sistem şi alt sistem, influenţele reciproce
ale sistemelor.