Sfârșit de toamnă

- comentariu literar -
de Vasile Alecsandri

Este cunoscut faptul că, încă din timpul vieții sale, prestigiul literar al lui Vasile
Alecsandri (1818-1890), considerat cap al generației scriitorilor pașoptiști și decretat de
Eminescu în Epigonii cu epitetul ”rege al poeziei” românești, continuă să rămână și astăzi cel
mai mare poet al nostru.
Vasile Alecsandri a creat și a dus la desăvârșire o specie nouă a genului liric numită
pastel. Pastelul reprezintă corespondența dintre sentiment și tabloul din natură, apelând la
imagini vizuale, motorii și auditive, precum și la figuri de stil care compun peisajul conturat prin
descriere.
Poezia ”Sfârșit de toamnă” a apărut în anul 1868 în ”Convorbiri literare”.
Titlul poeziei sugerează transformările specifice pe care le suferă natura în anotimpul
toamna. Elementele din natură care conturează anotimpul toamna și asupra cărora se oprește
poetul aparțin atât spațiului terestru (câmpia, lunca, păsările), cât și celui cosmic (norii, soarele,
cerul). Descrierea naturii și exprimarea sentimentelor sunt construite în mod gradat.
Poezia ”Sfârșit de toamnă” de Vasile Alecsandri este alcătuită din patru catrene și îmbină
descrierea naturii cu trăirile interioare ale eului liric.
În prima strofă sunt surprinse elemente ce fixează timpul, respectiv sfârșitul toamnei.
”Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele” sunt păsări călătoare care au plecat
deja, fapt sugerat prin folosirea verbelor la timpul perfect compus („părăsit-au”, „au fugit”,
„pribegit-au”) și prin personificarea epitetului „zile rele”.
Ultimul vers al acestei strofe subliniază în mod direct sentimentul de tristețe de care este
cuprins sufletul poetului și pe care acesta îl exprimă printr-un epitet în inversiunea ”jalnic dor”.
În următoarele două strofe, poetul se oprește asupra aspectelor din natură ce sugerează
degradarea ei în acest moment al anotimpului toamna. Pentru a fi mai sugestiv, Alecsandri
folosește antiteza dintre aspectul naturii în timpul verii și cel de acum, pe care o realizează cu
ajutorul epitetelor personificatoare ce caracterizează „câmpia”: „veselă” - „tristă”; „verde” -
„vestezită”, care au rolul de a umaniza natura.
„Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită,
Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;”
Însuşirile omeneşti atribuite naturii sunt redate şi prin personificările: „se ridică [...] nouri
negri”; „soarele [...] s-ascunde”. Atmosfera apăsătoare de toamnă are o puternică rezonanţă în
sufletul poetului, provocându-i un sentiment de profundă tristeţe, pe care îl comunică în mod
direct prin intermediul eului liric.
Căderea frunzelor îndeamnă eul liric la meditaţie şi, făcând o comparaţie între viaţa omului şi
ciclul naturii, el aseamănă desfrunzirea crengilor cu pierderea iluziilor: „Frunzele-i cad, zbor în
aer şi de crengi se dezlipesc / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc”.
În strofa a treia, tristeţea eului liric se transformă în teamă, deoarece acum cerul este
copleşit de prezenţa ameninţătoare a norilor „plini de geruri”, iar comparaţia „ca balauri din
poveste” accentuează atmosfera înfricoşătoare cauzată de apropierea iernii. Regretul după zilele
însorite este redat prin epitetul „soarele iubit”. Spaţiul cosmic este dominat de culoarea neagră,
fiind sugerat prin epitetul cromatic „nouri negri” şi prin prezenţa cârdului de corbi, care anunţă
moartea naturii.

Apropiata sosire a iernii, care este prezentată în ultima strofă printr-o personificare
dublată de o repetiţie - „iarna vine, vine pe crivăţ călare” - este anunţată de vântul care „şuieră
prin hornuri răspândind înfiorare”. Toate făpturile sunt speriate: „Boii rag, caii rânchează, câinii
latră la un loc”. Spaima din natură cuprinde şi sufletul omului, care, „trist, cade pe gânduri şi s-
apropie de foc”.

Înfăţişarea toamnei este conturată atât prin imagini vizuale, cât şi prin imagini auditive.
Versurile lui Alecsandri aduc în faţa ochilor cititorilor, prin epitete cromatice, culorile specifice
acestui anotimp: de la verde-gălbui - „Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită”, la ruginiu -
„Lunca [...] pare ruginită” şi gri-negru - „nouri negri”, creând imagini vizuale.
Cârdul de corbi „croncănitori”, vântul care „şuieră prin hornuri”, boii, caii şi câinii, care-
şi manifestă spaima în mod specific, impresionează fonic şi se constituie în imagini auditive.
Tabloul nu este lipsit de mişcare. Imagini motorii se întâlnesc în toate strofele şi sunt
conturate prin verbe de mişcare sugestive: „cârdurile de cocoare înşirându-se-n lung zbor”,
„Frunzele-i cad, zbor în aer”, „se ridică-nalt pe ceruri [...] nouri negri”, „Soarele iubit s-
ascunde”. „Trece-un cârd”, „Omul [...] s-apropie de foc” şi sunt realizate, mai ales, cu ajutorul
personificărilor.
„Ceea ce dorește foarte deseori să pună în lumină Vasile Alecsandri este felul fantastic în
care îi apar peisajele și aspectele generale ale naturii. Cuvintele „fantastic”, „fantasmă” etc. revin
necontenit în scrisul său. […] Această stilizare în fantastic a atâtora dintre înfățișările pe care le
observă dovedește în ce măsură simțul de observație colaborează cu fantezia în descrierile lui
Alecsandri. Va fi rolul unei generații mai noi de scriitori să prezinte, în opera de evocare a
naturii, numai intuiții directe. Stilul descriptiv va face atunci un pas mai departe.”
(Tudor Vianu, Arta prozatorilor români [1941], Ed. Minerva)