IARNA

de Vasile Alecsandri

I. Rezumat

Poezia „Iarna” îi aparține lui Vasile Alecsandri, creatorul pastelurilor în

literatura română. Pastelurile sale, printre care se numără și opera de față, au fost
publicate pentru prima dată în revista „Convorbiri literare”, în anii 1868-1869.
Tematica iernii este una adesea abordată în operele lui Alecsandri, în ciuda faptului
că poetului nu-i plăcea în mod deosebit acest anotimp. Pe lângă „Iarna”, acesta a
dedicat o multitudine de astfel de pasteluri anotimpului alb printre care se numără:
„Miezul iernei”, „Sania”, „Gerul”, „Viscolul”.
Titlul operei („Iarna”) denumește anotimpul descris de către Alecsandri,
aceasta fiind totodată și tema poeziei. Autorul a ales un titlu simplu și clar, întrucât
creația sa, asemenea iernii, își dezvăluie măreția tocmai prin această simplitate.
Albul atotprezent, deși aparent monoton, sugerează măreția peisajului hibernal,
față de care eul liric exprimă sentimente de admirație și uimire, regăsind în cadrul
acestuia proiecții ale sentimentelor umane.
Opera de față se compune din patru catrene (strofe a câte patru versuri) cu
versuri lungi, structură întâlnită adesea în cadrul pastelurilor lui Alecsandri. Din
punct de vedere compozițional, în acest pastel se disting două tablouri cu
caracteristici și întinderi distincte. Astfel, primul tablou prezintă un spațiu vast,
impunător, cuprins de omăt și relativ amenințător („cumplita iarnă”), în timp ce al
doilea tablou descrie același spațiu scăldat în lumina soarelui. Astfel, iarna devine
un element neutru, fiind, de fapt, obiectul percepției noastre, caracterizată de albul
unei pagini goale pe care starea de spirit a omului o umple cu propriile interpretări.
Prima strofă începe cu imaginea amenințătoare a anotimpului hibernal
(„Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă”). Personificată, iarna face
conexiunea între planul terestru și cel cosmic, trimițând omătul pe pământ. Acesta
se constituie în „Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”, întrucât zăpada
apare în cantități mari, fiind hiperbolizată. „Ca un roi de fluturi albi”, fulgii de nea
coboară pe Pământ, creându-se astfel o imagine plină de farmec. Magia se risipește
rapid, însă, căci atingerea de gheață a zăpezii trădează natura înșelătoare a
peisajului de iarnă („Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.”). Țara este
personificată, iar ceea ce aceasta împrumută din corpul uman sunt chiar umerii,
ceea ce simbolizează senzația de povară, de greutate.
Cea de-a doua strofă prezintă fenomenul de cădere neîncetată a zăpezii,
prin repetiția verbului „ninge” după fiecare termen al enumerației („Ziua ninge,
noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!”), precum și prin adverbul „iară”. Zăpada
acoperă întreaga țară, care este personificată din nou. De această dată, însă,
personificarea este realizată pe un ton mai optimist, greutatea de pe „umerii” țării
fiind înlocuită cu o „zale argintie” („Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară”).
Norii întunecă cerul, lăsând să se observe o imagine palidă a soarelui, („Soarele
rotund și palid se prevede printre nori”), fenomen asemănat cu „un vis de tinerețe
printre anii trecători”. Așadar, în cadrul natural înecat într-un alb ce pare veșnic și
de nestrămutat, soarele pare o simplă iluzie, asemenea tinereții efemere în cadrul
existenței umane.
Strofa a treia încheie primul tablou, făcând trecerea de la planul cosmic la
cel terestru („Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare”). Sub efectul
peisajului de iarnă, eul liric dă frâu liber imaginației, asemânând plopii cu niște
fantome („Ca fantasme albe plopii înșirați se pierd în zare”). Cadrul natural
dobândește un caracter fantasmagoric și înspăimântător prin pustietatea ce pare
infinită („Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum”). Satele par niște simple
realități înăbușite de această goliciune atotprezentă („Se văd satele pierdute sub
clăbucii albi de fum”). Această imagine este un simbol al degradării comunicării
interumane, satele fiind singurul element ce aduce aminte de o prezență umană în
peisajul copleșitor.
A patra și ultima strofă reprezintă cel de-al doilea tablou, pe parcursul
căruia lumina soarelui schimbă complet starea de spirit a eului liric. Odată ce
ninsoarea încetează și „norii fug”, soarele învăluie peisajul într-o lumină caldă ce
invită omul să părăsească izolarea în care se adăpostea de viscolul amenințător
(„[...] doritul soare/ Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare”). Atenția eului
liric se oprește asupra unei sănii („Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...”), semn
clar al prezenței umane în acest anotimp neprietenos. Ușurimea saniei simbolizează
relaxarea stării de spirit odată cu apariția soarelui și încetarea ninsorii. Teama este
înlocuită de veselia copiilor care găsesc bucurii chiar și în cele mai grele condiții
(„În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.”). Voioșia acestora ajunge până în
planul cosmic, legătura recreându-se de această dată într-o atmosferă pozitivă.
Prozodia este specifică pastelurilor lui Vasile Alecsandri.
Astfel, ritmul este trohaic, sugerând starea de spirit ce evoluează de la pesimism
către optimismul secondat de strălucirea soarelui și jocul copiilor. Rima este
împerecheată, iar versurile sunt lungi, cu măsura de cincisprezece-șaisprezece
silabe.
 În concluzie, poezia „Iarna” alături de alte astfel de pasteluri ale lui
Alecsandri, evidențiază rolul omului în îmblânzirea asprimii anotimpului
hibernal. Ea se caracterizează, conform criticului literar Titu Maiorescu, printr-o
„simțire așa de curată și de puternică a naturei” și este scrisă „într-o limbă așa de
frumoasă” încât poetul este numit „cap al poeziei noastre literare în generația
trecută”.

II. Argumentare operă lirică

Genul liric cuprinde opere literare scrise în versuri, în care autorul îşi

exprimă în mod direct sentimentele și gândurile prin intermediul procedeelor
artistice. Aceste procedee sunt, de regulă, figuri de stil cu ajutorul cărora se creează
imagini artistice. Prezența eului liric este esențială în astfel de opere, precum și
absența personajelor, a întâmplărilor, a acţiunii, motiv pentru care un text liric nu
se poate nara (povesti).
Poezia „Iarna” îi aparține lui Vasile Alecsandri, creatorul pastelurilor în
literatura română. Pastelurile sale, printre care se numără și opera de față, au fost
publicate pentru prima dată în revista „Convorbiri literare” în anii 1868-1869.
Tematica iernii este una adesea abordată în operele lui Alecsandri, în ciuda faptului
că poetului nu-i plăcea în mod deosebit acest anotimp. Pe lângă „Iarna”, acesta a
dedicat o multitudine de astfel de pasteluri anotimpului alb, printre care se numără:
„Miezul iernei”, „Sania”, „Gerul”, „Viscolul”.
Această lucrare se compune din patru catrene cu versuri lungi, structură
întâlnită adesea în cadrul pastelurilor lui Alecsandri. Din punct de vedere
compozițional, în acest pastel se disting două tablouri cu caracteristici și întinderi
distincte. Acestea sunt construite astfel încât să se respecte caracteristicile
descrierii lirice ca mod de expunere dominant. Traiectoria privirii este de sus în jos
pe parcursul primelor două strofe, iar accentul cade asupra perspectivei cosmice. În
ultimele două strofe, perspectiva este plană, contrastând cu primele două catrene.
Întrucât lucrarea de față este o operă lirică, ea conține numeroase procedee
artistice prin intermediul cărora Alecsandri își exprimă gândurile și
sentimentele în contextul anotimpului hibernal. Prin aceste procedee
artistice regăsite în descrierea poetică, eul liric își exprimă în mod direct
sentimentele, trăirile și gândurile. Astfel, primul tablou prezintă un spațiu vast,
impunător, cuprins de omăt și amenințător, în timp ce al doilea tablou descrie
același spațiu scăldat în lumina soarelui. Iarna devine un element neutru, fiind, de
fapt, obiectul percepției noastre, asemenea albului unei pagini goale pe care starea
de spirit a omului o umple cu propriile interpretări.
În prima strofă este redată apăsarea copleșitoare ce domină în timpul iernii.
Această idee este transmisă prin intermediul figurilor de stil: inversiunea („Din
văzduh cumplita iarnă cerne norii”) și epitete („cumplita iarnă”, „lungi troiene
călătoare”, epitet dublu). Personificarea iernii sugerează paralelismul dintre
anotimpul hibernal și starea de spirit a oamenilor, idee reluată pe parcursul operei.
Iarna face astfel conexiunea între planul terestru și cel cosmic, trimițând omătul din
văzduh pe pământ. Acesta se constituie în „Lungi troiene călătoare adunate-n cer
grămadă”, întrucât zăpada apare în cantități mari, fiind hiperbolizată. „Ca un roi de
fluturi albi”, fulgii de nea coboară pe Pământ, creându-se astfel o imagine motorie
plină de dinamism.
Magia se risipește rapid, însă, căci atingerea de gheață a zăpezii trădează
natura înșelătoare a peisajului de iarnă („Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării
umeri dalbi”). Țara este personificată, iar ceea ce aceasta împrumută din corpul
uman sunt chiar umerii, ceea ce simbolizează senzația de povară, de greutate.
Imaginile realizate sunt predominant vizuale, iar culoarea ce domină este albul,
care este fie sugerat, fie denumit direct: „norii de zăpadă”, „fulgii zbor, plutesc”,
„ca un roi de fluturi albi”, „umeri dalbi”.
Cea de-a doua strofă prezintă fenomenul de cădere neîncetată a zăpezii,
prin repetiția verbului „ninge”, după fiecare termen al enumerației („Ziua ninge,
noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!”). De această dată, însă, personificarea țării
este realizată pe un ton mai optimist, greutatea de pe „umerii” țării fiind înlocuită
cu o „zale argintie” („Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară”). Norii întunecă
cerul, lăsând să se observe o imagine palidă a soarelui, („Soarele rotund și palid se
prevede printre nori”), fenomen asemănat cu „un vis de tinerețe printre anii
trecători”. Așadar, peisajul de iarnă îndeamnă eul liric la o meditație asupra
existenței efemere a ființei umane. Se remarcă absența imaginilor auditive, ceea ce
sugerează o liniște apăsătoare.
Strofa a treia încheie primul tablou, reluând ideea albului atotprezent („Tot
e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare”) și schițând imaginea planului
terestru. Sub efectul peisajului de iarnă, eul liric dă frâu liber imaginației,
asemănând plopii cu niște fantome. Descrierea cadrului natural este concretă,
obiectivă și are un caracter constatativ. Alecsandri utilizează un procedeu nou în
realizarea pastelurilor la vremea respectivă, și anume, prezența elementelor
abstracte, ale meditației și gândirii în cadrul descrierii lirice. Aceasta se regăsește
în comparațiile „Ca un vis de tinerețe pintre anii trecători” și „Ca fantasme albe
plopii înșirați se pierd în zare”.
Cadrul natural dobândește un caracter fantasmagoric și înspăimântător prin
pustietatea ce pare infinită, idee sugerată de epitetul „întinderea pustie”. Satele par
niște simple realități înăbușite de această goliciune atotprezentă („satele pierdute
sub clăbucii albi de fum”). Această imagine este un simbol al degradării
comunicării interumane, satele fiind descrise prin epitetul „pierdute”, ele fiind
singurul element ce aduce aminte de o prezență umană în peisajul copleșitor.
În cea de-a patra strofă, peisajul se însuflețește datorită apariției soarelui și,
odată cu aceasta, a prezenței copiilor („o sanie ușoară”, „clinchete de zurgălăi”).
Această strofă reprezintă cel de-al doilea tablou, în cadrul căruia soarele învăluie
peisajul într-o lumină caldă ce invită omul să părăsească izolarea în care se
adăpostea de viscolul amenințător („[...] doritul soare/ Străluceşte şi dismiardă
oceanul de ninsoare”). Atenția eului liric se oprește asupra unei sănii („Iată-o sanie
uşoară”), semn al prezenței umane în acest anotimp neprietenos. Îndemnul „Iată”
marchează prezența eului liric, care se adresează unui cititor oarecare, exprimându-
și entuziasmul față de schimbarea atmosferei apăsătoare de până atunci. Se
remarcă în această strofă singura imagine auditivă („În văzduh voios răsună
clinchete de zurgălăi”) din cadrul poeziei, întrucât liniștea apăsătoare contrastează
puternic cu sunetul vesel al zurgălăilor, acompaniat de imaginea saniei „ușoare”.
Prozodia este specifică pastelurilor lui Vasile Alecsandri. Astfel, ritmul este
trohaic, sugerând starea de spirit ce evoluează de la pesimism către optimismul
însoțit de strălucirea soarelui și jocul copiilor. Rima este împerecheată, iar versurile
sunt lungi, cu măsura de cincisprezece-șaisprezece silabe.
În concluzie, poezia „Iarna”, de Vasile Alecsandri, aparține genului liric.
Opera este, de fapt, un pastel, specie a genului liric în care se descrie un colț din
natură ori un anotimp, un moment al zilei. Fiind o operă lirică, poezia redă
sentimentele eului liric aflate în concordanță cu atmosfera de iarnă, care
oscilează, la rândul ei, între apăsare și veselie. Inspirat de efectul puternic al stării
naturii înconjurătoare, eul liric se angajează într-o meditație profundă privind
trecerea timpului și efemeritatea existenței umane.

III. Pastel

Originea termenului „pastel” nu se regăsește în literatură, ci în artele

plastice. Cu toate acestea, în literatură, el are un corespondent. Astfel, pastelul
literar se definește drept o creație lirică descriptivă aparținând literaturii culte,
care, prin intermediul descrierii unui peisaj, transmite în mod direct sentimentele
eului liric. Pastelul poate avea ca temă un anotimp, un colț de naturǎ sau un
moment al zilei.
 Poezia „Iarna” îi aparține lui Vasile Alecsandri, creatorul pastelurilor în
literatura română. Pastelurile sale, printre care se numără și opera de față, au fost
publicate pentru prima dată în revista „Convorbiri literare” în anii 1868-1869.
Tematica iernii este una adesea abordată în operele lui Alecsandri, în ciuda faptului
că poetului nu-i plăcea în mod deosebit acest anotimp. Pe lângă „Iarna”, acesta a
dedicat o multitudine de astfel de pasteluri anotimpului alb printre care se numără:
„Miezul iernei”, „Sania”, „Gerul”, „Viscolul”.
Titlul operei („Iarna”) denumește anotimpul descris de către Alecsandri,
acesta fiind totodată și tema poeziei. Autorul a ales un titlu simplu și clar, întrucât
creația sa, asemenea iernii, își dezvăluie măreția tocmai prin această simplitate.
Albul atotprezent, deși aparent monoton, sugerează măreția peisajului hibernal,
față de care eul liric exprimă sentimente de admirație și uimire, regăsind în cadrul
acestuia proiecții ale sentimentelor umane.
Opera de față se compune din patru catrene (strofe a câte patru versuri) cu
versuri lungi, structură întâlnită adesea în cadrul pastelurilor lui Alecsandri. Din
punct de vedere compozițional, în acest pastel se disting două tablouri cu
caracteristici și întinderi distincte. Acestea sunt construite astfel încât să se respecte
caracteristicile descrierii lirice. Traiectoria privirii este de sus în jos pe parcursul
primelor două strofe, iar accentul cade asupra perspectivei cosmice. În ultimele
două strofe, perspectiva este plană, contrastând cu primele două catrene.
Pastelul conține o multitudine de imagini artistice realizate cu ajutorul
figurilor de stil. Prin aceste procedee artistice regăsite în descrierea poetică, eul
liric își exprimă în mod direct sentimentele, trăirile și gândurile. Astfel, primul
tablou prezintă un spațiu vast, impunător, cuprins de omăt și relativ amenințător
(„cumplita iarnă”), în timp ce al doilea tablou descrie același spațiu scăldat în
lumina soarelui. Iarna devine un element neutru, fiind, de fapt, obiectul percepției
noastre, caracterizată de albul unei pagini goale pe care starea de spirit a omului o
umple cu propriile interpretări.
Modul de expunere dominant în opera de față este descrierea lirică.
Aceasta se realizează cu ajutorul imaginilor artistice și al figurilor de stil. Astfel,
în prima strofă descoperim sentimentul apăsător ce domină în timpul iernii care
ne copleșește. Aceste idei sunt redate prin varii figuri de stil: inversiunea („Din
văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă”) și epitete („cumplita iarnă”, „lungi
troiene călătoare”, epitet dublu).
Personificarea iernii („cumplita”) sugerează paralelismul dintre anotimpul
hibernal și starea de spirit a oamenilor, idee reluată pe parcursul operei.
Personificată, iarna face conexiunea între planul terestru și cel cosmic, trimițând
omătul pe pământ. Acesta se constituie în „Lungi troiene călătoare adunate-n cer
grămadă”, întrucât zăpada apare în cantități mari, fiind hiperbolizată. „Ca un roi de
fluturi albi”, fulgii de nea coboară pe Pământ, creându-se astfel o imagine plină de
farmec.
Magia se risipește rapid, însă, căci atingerea de gheață a zăpezii trădează
natura înșelătoare a peisajului de iarnă („Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării
umeri dalbi.”). Țara este personificată, iar ceea ce aceasta împrumută din corpul
uman sunt chiar umerii, ceea ce simbolizează senzația de povară, de greutate.
Imaginile realizate sunt predominant vizuale, iar culoarea ce domină este albul,
care este fie sugerat, fie denumit direct: „norii de zăpadă”, „fulgii zbor, plutesc”,
„ca un roi de fluturi albi”, „umeri dalbi”.
Cea de-a doua strofă prezintă fenomenul de cădere neîncetată a zăpezii,
prin repetiția verbului „ninge” după fiecare termen al enumerației („Ziua ninge,
noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!”). Zăpada acoperă întreaga țară, care este
personificată din nou. De această dată, însă, personificarea este realizată pe un ton
mai optimist, greutatea de pe „umerii” țării fiind înlocuită cu o „zale argintie” („Cu
o zale argintie se îmbracă mândra țară”). Norii întunecă cerul, lăsând să se observe
o imagine palidă a soarelui, („Soarele rotund și palid se prevede printre nori”),
fenomen asemănat cu „un vis de tinerețe printre anii trecători”. Așadar, peisajul de
iarnă îndeamnă eul liric la o meditație asupra existenței efemere a ființei umane. Se
remarcă absența imaginilor auditive, ceea ce sugerează o liniște apăsătoare.
Strofa a treia încheie primul tablou, reluând ideea albului atotprezent („Tot
e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare”) și schițând imaginea planului
terestru. Sub efectul peisajului de iarnă, eul liric dă frâu liber imaginației,
asemânând plopii cu niște fantome. Descrierea cadrului natural este concretă,
obiectivă și are un caracter constatativ. Alecsandri utilizează un procedeu nou în
realizarea pastelurilor la vremea respectivă, și anume, prezența elementelor
abstracte ale meditației și gândirii în cadrul descrierii lirice. Aceasta se regăsește
în comparațiile „Ca un vis de tinerețe printre anii trecători” și „Ca fantasme albe
plopii înșirați se pierd în zare”.
Cadrul natural dobândește un caracter fantasmagoric și înspăimântător prin
pustietatea ce pare infinită, idee sugerată de epitetul „întinderea pustie”. Satele par
niște simple realități înăbușite de această goliciune atotprezentă („Se văd satele
pierdute sub clăbucii albi de fum”). Această imagine este un simbol al degradării
comunicării interumane, satele fiind descrise prin epitetul „pierdute”, ele fiind
singurul element ce aduce aminte de o prezență umană în peisajul copleșitor.
În cea de-a patra strofă, peisajul se însuflețește datorită apariției soarelui și,
odată cu aceasta, a prezenței copiilor („o sanie ușoară”, „clinchete de zurgălăi”).
Această strofă reprezintă cel de-al doilea tablou, în cadrul căruia soarele învăluie
peisajul într-o lumină caldă ce invită omul să părăsească izolarea în care se
adăpostea de viscolul amenințător („[...] doritul soare/ Străluceşte şi dismiardă
oceanul de ninsoare”). Atenția eului liric se oprește asupra unei sănii („Iată-o sanie
uşoară care trece peste văi...”), semn clar al prezenței umane în acest anotimp
neprietenos. Ușurimea saniei simbolizează relaxarea stării de spirit odată cu
apariția soarelui și încetarea ninsorii. Se remarcă în această strofă singura imagine
auditivă („În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi”) din cadrul poeziei,
întrucât liniștea apăsătoare contrastează puternic cu sunetul vesel al zurgălăilor,
acompaniat de imaginea saniei „ușoare”.
Prozodia este specifică pastelurilor lui Vasile Alecsandri. Astfel, ritmul
este trohaic, sugerând starea de spirit ce evoluează de la pesimism către optimismul
secondat de strălucirea soarelui și jocul copiilor. Rima este împerecheată, iar
versurile sunt lungi, cu măsura de cincisprezece-șaisprezece silabe.
În concluzie, poezia „Iarna”, de Vasile Alecsandri, se încadrează
în categoria pastelurilor. Pionier al acestei specii în cadrul literaturii române,
Vasile Alecsandri a adus o contribuție deosebită universului literar românesc.
Această contribuție este consemnată și în poemul „Epigonii”, semnat de Mihai
Eminescu, unde scriitorul îl descrie pe Alecsandri drept „rege-al poeziei, vecinic
tânăr şi ferice”.

IV. Fişă de lectură

Titlul operei literare: „Iarna”

Autorul: Vasile Alecsandri
Volumul din care face parte opera: „Pasteluri” (1868)
Date importante despre viața și activitatea autorului: Supranumit „bardul
din Mircești”, Vasile Alecsandri a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic,
ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului
românesc și al literaturii dramatice în România. Personalitate marcantă a Moldovei
și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea, anul nașterii sale este
incert. Acesta ar putea fi 1821, 1819 sau 1818. Locul nașterii sale este, de
asemenea incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei
Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a
născut undeva în județul Bacău. Copilăria și-a petrecut-o la Iași și la Mircești.
În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei etape legate
de transformările societății românești în vremurile respective. În timp ce debutul
literar al lui Alecsandri este caracterizat de un romantism entuziast, cea de-a doua
etapă este una de obiectivizare a viziunii scriitorului. Aici este inclusă expresia
artistică matură din pasteluri și din unele legende. Cea de-a treia etapă este
caracterizată de o viziune în general romantică, dar, spre deosebire de prima etapă,
este prezent un echilibru al sentimentelor, și o seninătate a înțelegerii care îl
apropie de clasicism.
Alecsandri s-a stins din viață în data de 22 august 1890, la Mircești, în
județul Roman.
Alte opere ale autorului: „Miezul iernii”, „Gerul”, „Sania”, „Dan, căpitan
de plai”, „Peneș Curcanul”.
Genul literar: Genul liric
Curent literar: Clasicism
Figuri de stil:
 epitete: „cumplita iarnă”, „Lungi troiene călătoare”, „soarele rotund și
palid”;
 metafore: „o zale argintie”;
 comparații: „Ca fantasme albe plopii”, „fulgii [...] ca un roi de fluturi
albi”;
 personificări: „pe ai țării umeri dalbi”, „cu o zale [...] se îmbracă
mândra țară”.
Imagini artistice:
 imagini vizuale: „Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”,
„Soarele rotund şi palid se prevede printre nori”;
 imagini auditive: „voios răsună clinchete de zurgălăi”;
 imagini motorii: „Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi”,
„o sanie uşoară care trece peste văi...”.
Semnificația titlului: Titlul operei („Iarna”) denumește anotimpul descris
de către Alecsandri, acesta fiind totodată și tema poeziei. Autorul a ales un titlu
simplu și clar, întrucât creația sa, asemenea iernii, își dezvăluie măreția tocmai prin
această simplitate. Albul atotprezent, deși aparent monoton, sugerează măreția
peisajului hibernal, față de care eul liric exprimă sentimente de admirație și uimire,
regăsind în cadrul acestuia proiecții ale sentimentelor umane.
Versificația: Prozodia este specifică pastelurilor lui Vasile Alecsandri.
Astfel, ritmul este trohaic, sugerând starea de spirit ce evoluează de la pesimism
către optimismul secondat de strălucirea soarelui și jocul copiilor. Rima este
împerecheată, iar versurile sunt lungi, cu măsura de cincisprezece-șaisprezece
silabe.
Impresii personale: Poezia redă sentimentele eului liric aflate în
concordanță cu atmosfera de iarnă, care oscilează, la rândul ei, între apăsare și
veselie. Inspirat de efectul puternic al stării naturii înconjurătoare, autorul se
angajează într-o meditație profundă privind trecerea timpului și efemeritatea
existenței umane.
Versuri
Iarna de Vasile Alecsandri
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.