INSTITUȚIA PUBLICĂ

LICEUL TEORETIC «MIHAI EMINESCU», MUNICIPIUL CAHUL

REFERAT
Războiul din Transnistria

realizat:ALEXANDRU BOISTEAN,

elev în clasa a XII-a /profil real/

verificat Vrabie Silvia,

profesor de Istorie

Cahul 2022
Războiul din Transnistria, denumit uneori și Războiul moldo-rus,[17][18][19] a fost un conflict
militar, iar actualmente este un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata
„Republica Moldovenească Nistreană” cu privire la exercitarea controlului asupra
raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe
malul stâng al râului Nistru și orașul Bender aflat pe malul drept al aceluiași râu.
Conflictul politic a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței așa-zisei
„Republica Moldovenească Nistreană”, fază latentă a acestuia desfășurându-se până în
prezent.

Harta regiunii separatiste transnistrene (marcată cu roșu)

Premise
În ultima partea de gras a anilor '80, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită
politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la
nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea
mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă
politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși.
Oficializarea limbii majorității[20] și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea
acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română.[21]
Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost,
probabil, intenționat politizată. Neconcordanța cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai
vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele
urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul
din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9%
bulgari.
„Războiul”
Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană”. La 25
august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici.
Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a
Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul
moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc
transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice
de pe teritoriul moldovenesc”.

1990: Primele ciocniri la Dubăsari

În acea perioadă, la Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orășenesc susținea
separarea, pe când consiliul raional susținea autoritățile centrale. Separatiștii își organizaseră
formațiuni paramilitare de gardiști, cazaci (veniți din Rusia) și miliție, iar autoritățile legitime
erau reprezentate de poliție. [22]
În zilele de 1-2 noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri pe podul de la Dubăsari, atunci
murind și primii polițiști și localnici din Dubăsari. [23]
Astfel, începând cu 1 noiembrie (1990), pe drumurile din oraș au fost instalate puncte de
control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii
dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul)
din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în Dubăsari, au fost trimise subunități ale
Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane.
Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populația civilă, în timpul cărora s-au
înregistrat victime, în noiembrie 1991, pe același pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei
polițiști (Ghenadii Iablocikin, și alți doi camarazi ai săi) din trupele cu destinație specială. [1]
În esență, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliția (ulterior
armata) moldovenească și formațiunile separatiste înarmate.

1992
După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele
moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care
atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției loiale Chișinăului de pe malul estic
al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice (după 1991), și-au consolidat controlul peste
cea mai mare parte din zona disputată.
În cele 4 luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe platourile de la Cocieri, Coșnița și
la Tighina.[24]
La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnat o Convenție cu privire la
principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova

Vehicule ale armatei separatiste traversând podul dintre Tiraspol și Tighina.

Conflictul politic
Criza din 2004
Aproximativ 11.200 din cei 79.000 de elevi transnistreni învață în limba română folosind
alfabetul chirilic.
În vara anului 2004, autoritățile transnistrene au închis cu forța cele șase școli din stânga
Nistrului în care se folosea limba română scrisă cu alfabet latin, o măsură care a afectat cei
3.400 de elevi care învățau în aceste școli.[25] Mai mulți profesori și părinți, care s-au opus
închiderii, au fost arestați. În timpul crizei, guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj
economic Transnistriei, care să izoleze republica separatistă de restul țării. Blocajul a fost
inutil din cauza lipsei de cooperare cu guvernul Ucrainei și președintele Leonid Kuchma.
Transnistria a răspuns printr-o serie de acțiuni care erau menite să destabilizeze situația
economică din Moldova, în principal, prin oprirea furnizării energiei electrice. În consecință,
această criză a generat întreruperi ale aprovizionării cu curent electric în părți ale Moldovei.
Școlile au fost în cele din urmă redeschise, dar au primit statutul de „instituții educaționale
non-guvernamentale”.

2018
La 22 iunie 2018, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat proiectul de rezoluție
propus de Republica Moldova privind „Retragerea completă și necondiționată a forțelor
militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova”. Astfel, pentru acest proiect au votat 64
membri ai ONU, 15 au votat împotrivă, iar 83 s-au abținut. [26]
2021

Transnistria a recunoscut indirect că România nu s-a implicat în războiul ruso-moldovenesc

din 1992.
România nu a fost niciodată parte beligerantă a conflictului de pe Nistru din 1992, și nu a
participat în vreun fel la acesta. Din neatenție sau din sentimente de profundă
profesionalitate ,,Arhiva Națională de Stat” din Transnistria denumită în continuare ЦГА ПМР
confirmă lipsa documentelor care ar atesta participarea României în războiul din Transnistria.
„Mercenarii români” și „fasciștii români” sunt principalele mituri care circulă în regiunea
transnistreană ocupată de Rusia. Aceste minciuni propagandistice au fost promovate de
serviciile speciale din Federația Rusă, pentru a desena în mințile oamenilor imaginea de
dușman român. Din informațiile mincinoase lansate de propaganda rusă mai pot fi enumerate
cele despre „fasciștii români care au violat fetele de la Colegiul de medicină din Bender” și cea
despre „fasciștii români care aruncau mine antipersonal, deghizate în jucării”.
Activistului civic Dicusar Constantin a obținut răspunsurile oficiale de la Arhivele de Stat din
Transnistria, SIS (Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova), cât și de la
Ministerul Afacerilor Externe din România în care se constată lipsa oricăror dovezi
documentare care ar vorbi despre o posibilă participare a României în războiul din Transnistria
din 1992. [27]

Consecințe
Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar,
politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de
autonomie vis-à-vis de Moldova. Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus
(ROG, fost Armată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician
transnistrean și a declarat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.
OSCE are deja de mulți ani o misiune de observație la fața locului și încearcă să ghideze
negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele rusești staționează în continuare pe teritoriul
moldovenesc, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001.
Propunerea ucraineană
În mai 2005, partea ucraineană condusă de Viktor Iușcenko a propus un plan în șapte puncte
care stipulează rezolvarea conflictului transnistrean printr-o reglementare negociată și alegeri
libere. Prin acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune autonomă a Moldovei. Statele
Unite și Uniunea Europeană și RMN și-au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect.
În iulie, Ucraina a deschis șase noi posturi vamale la granița ucraineano-transnistreană.
Posturile, în care sunt angajate echipe moldovene și ucrainene, sunt menite să reducă
contrabanda dintre republica separatistă și vecinii săi.

Drepturile omului
Republica Moldova, ca și alte state sau organizații non-guvernamentale, susține că guvernul
separatist de la Tiraspol este autoritar și nu respectă drepturile omului și a acuzat regimul
separatist de arestări nejustificate și tortură.
Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea internațională. Potrivit lui
Claus Neukirch, șeful serviciului de presă al Organizației pentru Securitate și Cooperare în
Europa, "nu se poate vorbi de alegeri libere și corecte în regiunea nistreană, atâta timp cât în
această regiune nu sunt create condiții adecvate pentru exprimarea opțiunii politice a
alegătorilor".[29]
Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administrația RMN de incursiuni în
satele din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chișinău, unde există relatări despre
arestări nejustificate și tortură.
Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure în Transnistria.
[30]
 Traficul de ființe umane reprezintă o problemă importantă în Moldova și Transnistria. [31]
În cazul Ilașcu și Alții v. Moldova și Rusia (2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
cerut în unanimitate Moldovei și Rusiei să pună capăt detenției nejustificate a membrilor
grupului Ilașcu, Andrei Ivanțoc (eliberat la 2 iunie 2007) și Tudor Petrov-Popa (eliberat la 4
iunie 2007). Ilie Ilașcu a fost arestat, împreună cu încă patru persoane în Tiraspol la începutul
lunii iunie 1992. Ei au fost acuzați de uciderea a doi civili și de acte de terorism împotriva
RMN. Se crede că motivul real al reținerii este asocierea politică sau sprijinul oferit împotriva
autorităților separatiste.