Războiul din Transnistria

Războiul din Transnistria

Harta regiunii separatiste transnistrene

(marcată cu roșu).
Informații generale
Perioa Faza
dă politică (primele ciocniri
armate):[1] septembri
e−noiembrie 1990−preze
nt.
Faza militară: 2
martie−21 iulie 1992.
Loc regiunea
estică a Republicii
Moldova
Rezult Transnistria
at devine independenta dar
cunoscuta la nivel
mondial ca parte din
Republica Moldova
Beligeranți
 Re  „Republica
publica Moldovenească
Moldova Nistreană”
 Ro  Federația
mânia (ajutor Rusă (armata a 14-a)
logistic,[2] și    voluntari
voluntari [necesit
ruși (cazaci de pe
ă  citare]
) Don,   Cazaci din
 Instructori Kuban,   UNR,   Un
militari iunea Cazacilor din
români Rusia,   Cazaci din
 Un Orenburg)
batalion de  Susținători ai
voluntari restaurării Uniunii
la Tighina, Sovietice   voluntari
condus ucraineni (  UNA-
de Mircea UNSO)
Druc (Voluntarii ucraineni
 Un UNA-UNSO au avut
batalion de relații
voluntari tensionate/conflictuale
la Dubăsari, cu voluntarii ruși și cu
condus armata)   voluntari gă
de Iurie găuzi[4]
Roșca
 Un
batalion de
voluntari
la Tiraspol,
condus
de Ilie
Ilașcu[3]
Frontul
Popular din
Moldova
Conducători
 Mi  Igor Smirnov
rcea Snegur  Vladimir Riliakov
 Valeriu  Ștefan Chițac
Muravschi  Nikolai Lepikhov
 Ion  Vladimir Atamaniuk
Costaș  Fedor Dobrov[10]
 Pavel  Iurii Grosul
Creangă  Vladimir
 Tudor Antiufeev[11]
Dabija-  Tom Zenovici
Cazarov [5]
 Aleksandr
 Constanti Lebed [12]

n Antoci  Dmitri Rogozin[13]

  Nicolae  Mihail Bergman[14]
Chirtoacă[6]
 Leonid
Carasev[7][8]
 Boris
Muravschi[9]
Efective
~25.00 ~35.000 – 40.000
0 – 35.000
Pierderi
279 364–1.093
morți [15]
morți [16][17]

1.180 răniți 624 răniți[16]

Modifică date / text 
[arată]
v • d • m
Conflicte postsovietice
Războiul din Transnistria, denumit uneori și Războiul moldo-rus,[18][19]
[20]
 a fost un conflict militar, iar actualmente este un conflict politic între Republica
Moldova și autoproclamata „Republica Moldovenească Nistreană” cu privire la
exercitarea controlului asupra
raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol,
aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Bender aflat pe malul drept al
aceluiași râu.
Conflictul politic a început în anul 1990, imediat după proclamarea
independenței așa-zisei „Republica Moldovenească Nistreană”, fază latentă a
acestuia desfășurându-se până în prezent.
Premise
În ultima partea de gras a anilor '80, peisajul politic al URSS era în plină
schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care
permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a
permis naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică.
Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica
Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea limbii
majorității[21] și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia
a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română.[22]
Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte
spinoasă și a fost, probabil, intenționat politizată. Neconcordanța cu noua politică
s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi
(ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele față de guvernul
republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria
locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.
 „Războiul”
Articol principal: Cronologia conflictului din Transnistria.
Vezi și: Bătălia de la Tighina (1992) și Implicarea Armatei a 14-a în
Conflictul din Transnistria.
Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Moldovenească
Nistreană”. La 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de
independență a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii
Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei
teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a
cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc
transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea
trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.
1990: Primele ciocniri la Dubăsari[modificare | modificare sursă]

Vehicule ale armatei separatiste traversând podul dintre Tiraspol și Tighina

În acea perioadă, la Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orășenesc
susținea separarea, pe când consiliul raional susținea autoritățile centrale.
Separatiștii își organizaseră formațiuni paramilitare de gardiști, cazaci (veniți din
Rusia) și miliție, iar autoritățile legitime erau reprezentate de poliție.[23]
În zilele de 1-2 noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri pe podul de
la Dubăsari, atunci murind și primii polițiști și localnici din Dubăsari.[24]
Astfel, începând cu 1 noiembrie (1990), pe drumurile din oraș au fost
instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au
fost scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii
(instanța de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru
restabilirea ordinii în Dubăsari, au fost trimise subunități ale Ministerului
Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane.
Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populația civilă, în timpul
cărora s-au înregistrat victime, în noiembrie 1991, pe același pod de la Dubăsari,
au mai decedat încă trei polițiști (Ghenadii Iablocikin, și alți doi camarazi ai săi)
din trupele cu destinație specială.[1]
În esență, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între
poliția (ulterior armata) moldovenească și formațiunile separatiste înarmate.
1992[modificare | modificare sursă]
După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992),
președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva
forțelor separatiste care atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției
loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice
(după 1991), și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona
disputată.
În cele 4 luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe platourile de
la Cocieri, Coșnița și la Tighina.[25]
La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnat
o Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din
zona nistreană a Republicii Moldova.
Conflictul politic
Criza din 2004

Clădirea parlamentului din Tiraspol

Aproximativ 11.200 din cei 79.000 de elevi transnistreni învață
în limba română folosind alfabetul chirilic.
În vara anului 2004, autoritățile transnistrene au închis cu forța cele șase
școli din stânga Nistrului în care se folosea limba română scrisă cu alfabet latin, o
măsură care a afectat cei 3.400 de elevi care învățau în aceste școli. [26] Mai mulți
profesori și părinți, care s-au opus închiderii, au fost arestați. În timpul crizei,
guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj economic Transnistriei, care să
izoleze republica separatistă de restul țării. Blocajul a fost inutil din cauza lipsei de
cooperare cu guvernul Ucrainei și președintele Leonid Kuchma. Transnistria a
răspuns printr-o serie de acțiuni care erau menite să destabilizeze situația
economică din Moldova, în principal, prin oprirea furnizării energiei electrice. În
consecință, această criză a generat întreruperi ale aprovizionării cu curent electric
în părți ale Moldovei.
Școlile au fost în cele din urmă redeschise, dar au primit statutul de
„instituții educaționale non-guvernamentale”.
2018
La 22 iunie 2018, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat proiectul
de rezoluție propus de Republica Moldova privind „Retragerea completă și
necondiționată a forțelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova”.
Astfel, pentru acest proiect au votat 64 membri ai ONU, 15 au votat împotrivă, iar
83 s-au abținut.[27]
2021
Transnistria a recunoscut indirect că România nu s-a implicat în războiul
ruso-moldovenesc din 1992.
 România nu a fost niciodată parte beligerantă a conflictului de pe Nistru din
1992, și nu a participat în vreun fel la acesta. Din neatenție sau din sentimente de
profundă profesionalitate ,,Arhiva Națională de Stat” din Transnistria denumită în
continuare ЦГА ПМР confirmă lipsa documentelor care ar atesta participarea
României în războiul din Transnistria.
„Mercenarii români” și „fasciștii români” sunt principalele mituri care
circulă în regiunea transnistreană ocupată de Rusia. Aceste minciuni
propagandistice au fost promovate de serviciile speciale din Federația Rusă, pentru
a desena în mințile oamenilor imaginea de dușman român. Din informațiile
mincinoase lansate de propaganda rusă mai pot fi enumerate cele despre „fasciștii
români care au violat fetele de la Colegiul de medicină din Bender” și cea despre
„fasciștii români care aruncau mine antipersonal, deghizate în jucării”.
Activistului civic Dicusar Constantin a obținut răspunsurile oficiale de la
Arhivele de Stat din Transnistria, SIS (Serviciul de Informații și Securitate al
Republicii Moldova), cât și de la Ministerul Afacerilor Externe din România în
care se constată lipsa oricăror dovezi documentare care ar vorbi despre o posibilă
participare a României în războiul din Transnistria din 1992. [28]
Consecințe

Complexul memorial „Eternitate” din Chișinău

Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului
separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și
conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova. Generalul Lebed,
comandantul Grupului Operațional Rus (ROG, fost Armată a 14-a) începând cu
iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrean și a declarat că armata
sa ar putea să ajungă la București în două ore.
OSCE are deja de mulți ani o misiune de observație la fața locului și
încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele rusești
staționează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligațiilor asumate
de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001.
Memorandumul Kozak
Articol principal: Memorandumul lui Kozak.
În iulie 2002, OSCE, împreună cu mediatori ruși și ucraineni au semnat un
document care conținea premise pentru reunificare Moldovei într-o federație.
Neconcordanțe fundamentale asupra împărțirii puterilor au făcut imposibilă
aplicarea acestui document.
 În luna noiembrie a anului 2003, Rusia a realizat un memorandum care
conținea, până la acel moment, cea mai detaliată propunere de constituire a unui
stat moldovenesc federal asimetric. Acesta mai prevedea staționarea trupelor
rusești pe pământ moldovenesc pentru încă 20 de ani. [29] Publicat inițial în rusă, pe
situl web al ministerului de Externe transnistrean, textul a fost intens promovat
de Dmitri Kozak, o personalitate marcantă din echipa președintelui rus Vladimir
Putin. Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de poziția nistreană care cerea
statut egal pentru Transnistria și Moldova.

Memorial din Tighina
În memorandum se propunea între altele crearea unui parlament bicameral
format dintr-o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporțională. Toate
legile trebuiau însă consimțite de senat, a cărui repartizare era disproporționată în
raport repartizarea populației pe teritorii: 13 senatori aleși de camera inferioară
federală, 9 de Transnistria și 4 de Găgăuzia. Conform recensământului din 1989, în
Transnistria locuiește un sfert din populația republicii iar în Găgăuzia mai puțin de
4%.
Importante demonstrații împotriva memorandumului Kozak au avut loc la
Chișinău în zilele următoare publicării propunerilor rusești. Conducerea Republicii
Moldova a refuzat semnarea memorandumului fără coordonarea organizațiilor
europene. O vizită a președintelui Putin în Moldova a fost anulată. Într-o conferință
de presă din 2005, președintele moldovean Vladimir Voronin a declarat că
memorandumul Kozak din 2003 a fost respins datorită faptului că se afla în
contradicție cu constituția moldovenească care stipulează neutralitatea Moldovei,
și nu permite staționarea oricăror trupe străine pe teritoriul său, în timp ce țara nu
poate să adere la alianțe militare. Moldova și memorandumul Kozak au reprezentat
subiecte cheie la reuniunea ministerială a OSCE de la Maastricht din
decembrie 2003, iar dezacordul dintre Rusia și Occident a împiedicat semnarea
unei declarații comune la sfârșitul reuniunii.
Propunerea ucraineană
În mai 2005, partea ucraineană condusă de Viktor Iușcenko a propus un plan
în șapte puncte care stipulează rezolvarea conflictului transnistrean printr-o
reglementare negociată și alegeri libere. Prin acest plan, Transnistria ar rămâne o
regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite și Uniunea Europeană și RMN și-au
exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect. În iulie, Ucraina a deschis șase
noi posturi vamale la granița ucraineano-transnistreană. Posturile, în care sunt
angajate echipe moldovene și ucrainene, sunt menite să reducă contrabanda dintre
republica separatistă și vecinii săi.
 Drepturile omului
Republica Moldova, ca și alte state sau organizații non-guvernamentale,
susține că guvernul separatist de la Tiraspol este autoritar și nu respectă drepturile
omului și a acuzat regimul separatist de arestări nejustificate și tortură.
Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea
internațională. Potrivit lui Claus Neukirch, șeful serviciului de presă al
Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, "nu se poate vorbi de
alegeri libere și corecte în regiunea nistreană, atâta timp cât în această regiune
nu sunt create condiții adecvate pentru exprimarea opțiunii politice a
alegătorilor".[30]
Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administrația RMN
de incursiuni în satele din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chișinău,
unde există relatări despre arestări nejustificate și tortură.
Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure
în Transnistria.[31] Traficul de ființe umane reprezintă o problemă importantă în
Moldova și Transnistria.[32]
În cazul Ilașcu și Alții v. Moldova și Rusia (2004), Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a cerut în unanimitate Moldovei și Rusiei să pună capăt
detenției nejustificate a membrilor grupului Ilașcu, Andrei Ivanțoc (eliberat la 2
iunie 2007) și Tudor Petrov-Popa (eliberat la 4 iunie 2007). Ilie Ilașcu a fost
arestat, împreună cu încă patru persoane în Tiraspol la începutul lunii iunie 1992.
Ei au fost acuzați de uciderea a doi civili și de acte de terorism împotriva RMN. Se
crede că motivul real al reținerii este asocierea politică sau sprijinul oferit
împotriva autorităților separatiste.

Cronologia conflictului din Transnistria

1989
- 11 august 1989: În întreprinderile de subordonare unională, se formează soviete
muncitorești, numite Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK), ce încep lupta
împotriva introducerii limbii române, a alfabetului latin și a reformelor
democratice.
- 31 august 1989: Limba moldovenească este proclamată limbă de stat.
- toamna: OSTK -urile organizează greve și mitinguri de protest împotriva limbii
române și a alfabetului latin.
- decembrie-ianuarie: Sunt organizate referendumuri la Tiraspol și Râbnița pentru
obținerea statutului de “teritoriu autonom” al Transnistriei, în cadrul RSS
Moldovenești.
 
1990
- Cu sprijinul direct al Armatei a 14-a, sunt formate unități paramilitare ilegale
secesioniste, sunt organizate cu sprijinul OSTK mitinguri și referendumuri.
- 27 aprilie 1990: Tricolorul cu cap de bour este adoptat că steag național al RSS
Moldovenești. Sovietele locale din Tiraspol și Tighina au refuzat abordarea
tricolorului în aceste orașe.
- septembrie 1990: Sovietele locale din Tiraspol, Tighina și Râbnița au respins
legea limbii de stat. S-a inițizat o mișcare de nesupunere față de autoritățile statului
moldovean.
- 2 septembrie 1990: Are loc la Tiraspol “Congresul al II-lea extraordinar al
deputaților poporului din Transnistria” care proclamă “Republica Moldovenească
Sovietică Socialistă Nistreană”.
- 3 septembrie 1990: Sovietul Suprem al RSS Moldovenești creează instituția
prezidențială și îl alege ca președinte pe Mircea Snegur.
- 16 septembrie 1990: O adunare în semn de protest împotriva separatismului este
organizată în satul Lunga, Stînga Nistrului, lângă Dubăsari.
- 22 septembrie – 15 noiembrie 1990: Liderii separatiști, sprijiniti de formațiuni
paramilitare proprii și de trupe ale armatei sovietice, organizează alegeri legislative
pentru “sovietul suprem” al “Republicii Sovietice Socialistă Moldovenești
Nistrene”.
- 22 decembrie 1990: Mihail Gorbaciov , președintele URSS, semnează un decret
prin care declara nule hotărârile “Congresului al II-lea al deputaților poporului din
Transnistria”. În schimb, măsurile luate de autoritățile de la Chișinău sunt infime și
strict declarative.
 
1991
Au loc acțiuni de înlocuire ale autorităților Republicii Moldova cu cele ale
“republicii nistrene”. Beneficiind de o inexplicabilă pasivitate a autoritățiilor
statului Moldova, separatiștii își constituie o impresionantă forță armată,
constituită din:
- Garda republicană, (8.000 luptători), subordonată “Direcției de apărare” a
Transnistriei.
- Miliția, inclusiv batalionul Dnestr, (5.000 luptători), subordonată “direcției de
interne” a “Republicii Nistrene”.
- Detașamentele teritoriale de salvare (4.000 oameni), aflați la dispoziția
executivelor locale.
- Regimentele muncitorești, echivalentul modern al “sovietelor de muncitori
înarmați”, subordonați Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK).
- Cazacii, în număr de 3-4.000, cu statut de “voluntari”, erau mercenari cu solde
mai mari decât ale gardiștilor fiind subordonați direct conducerii “Republicii
Nistrene”.
Toate aceste formațiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport, mașini
de luptă, cumpărate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusă, sau de la
unitățile OMON din Transnistria.
De partea separatiștilor s-a situat fățiș Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6.500
persoane, constituită din:
- o divize motorizată
- 2 regimente de artilerie
- un regiment de tancuri
- un regiment antitanc
- 2 regimente de pontonieri
- un regiment de rachete
- o escadrila de elicoptere
Prin comparație, tânăra republică Moldova, încă nu avea armată proprie,
beneficiind doar de un efectiv de câteva mii de polițiști, care au suplinit, în timpul
conflictului, forțele armate.
- 19 mai 1991: Ministrul apărării al URSS a ordonat comandantului Armatei a 14–
a, generalul Netkaciov, mobilizarea militarilor de rezervă pentru completarea
efectivelor trupelor Armatei a 14–a dislocată în Transnistria și menținerea aceste
trupe și a arsenalul militar în stare de luptă. El ar fi justificat acest ordin în acest
fel: “ținând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rusesc și că situația s–a
înrăutățit, noi trebuie să–l apărăm prin toate mijloacele“.
- 23 mai 1991: RSS Moldovenească devine Republica Moldova.
- 23 iunie 1991: Parlamentul Republicii Moldova proclamă suveranitatea
Republicii.
- 19 august 1991: Are loc Puciul de la Moscova. Puciștii vor avea tot sprijinul
liderilor separatiști de la Tiraspol: Igor Smirnov, Maracuță, Iakovlev, Reliakov.
Dupa înfrângerea puciștilor, Boris Elțin a cerut pedepsirea acestora și a celor care
i-au susținut. Încercările administrației de la Chișinău de a aresta liderii
transnistreni au generat nemulțumirea rusofonilor din Transnistria. A început o
acțiune a femeilor rusofone care, în număr din ce în ce mai mare, au început să
blocheze calea ferată ce lega Transnistria de restul Basarabiei. În final, liderii
transnistreni au fost arestați, apoi eliberați după scurt timp.
- 25 august 1991: Sovietul Suprem al RMN proclamă independența “republicii”.
- 27 august 1991: Parlamentul proclamă independența Republicii Moldova.
- septembrie: Membri ai trupelor speciale sovietice OMON din Riga, sosesc în
limuzine la Tiraspol, cazându-se la hotelul Kolhaznii.
- 18 septembrie 1991: Președintele autoproclametei RMN, Igor Smirnov, a decis
să plaseze unitățile forțelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicția
autoproclametei RMN.
- 1 decembrie 1991: În raioanele de pe malul stâng al Nistrului au fost organizate
alegeri prezidențiale, declarate ilegale de către autoritățile moldovenești. Igor
Smirnov a fost ales președinte al autoproclametei RMN.
- 13 decembrie 1991: Are loc un atac armat al gardiștilor la podul de la Dubăsari,
soldat cu moartea a patru polițiști moldoveni și a 20 de gardiști, cazaci și
mercenari.
 
1992
- 1 martie 1992: Gardiștii și cazacii au provocat un incident la o petrecere în
Dubăsari, apoi au atacat poliția moldovenească chemată în ajutor. Polițiștii au
deschis focul, omorând un cazac, după care s-au retras în sediu. Acest incident a
servit drept pretext desființării ultimei secții moldovenești de poliție dintr-un oraș
transnistrean. Sediul poliției a fost atacat de gardiști și cazaci, care i-au făcut
prizonieri pe polițiști, dezarmându-i.
- martie 1992: Comitetul executiv raional și toți polițiștii din Dubăsari s-au retras
în satul Cocieri, care a devenit un centru de rezistență, aici refugiindu-se locuitori
din satele vecine.
Gardiștii au intrat în Cocieri cu 2 blindate, deschizând foc fără avertisment asupra
trecătorilor. Au fost impuscati doi tarăni și o mamă, care mergea cu copilul de
mână. Țărănii și polițiștii au reușit să-și procure, fără incidente, armament de la o
cazarmă subordonată Armatei a 14-a.
Gardiștii și cazacii vor bloca podurile de peste Nistru – de la Vadul lui Voda,
Tighina, Camenca, Râbnița, constituind “posturi de control ” cu câte un blindat.
Astfel de posturi vor fi create și pe șoseaua Tiraspol-Dubăsari și la barajul
hidrocentralei Dubăsari.
- 2 martie 1992: Republica Moldova devine membru ONU, ceea ce conduce la
recunoașterea caracterului ilegal al autoproclamatelor “republici” nistreană și
găgăuză.
Este ziua în care începe războiul, prin declanșarea conflictului armat la Dubăsari,
printr-o diversiune a separatiștilor.
Are loc diversiunea de la Vulcănești, în zona găgăuză. Trei membri ai gărzii
paramilitare găgăuze au atacat cantina unei școli. După ce gardiștii au fost arestați ,
secția de poliție a fost invadata de 14 membri ai formațiunii, care au cerut
transferarea arestaților la Bolgrad, oraș aflat sub jurisdictie ucraineană.
- 3 martie 1992: Gardiștii și cazacii au atacat satul Cocieri, dar au fost respinși.
Seara, a ajuns în sat o unitate de poliție cu destinație specială, trimisă de la
Chișinău și care traversase Nistrul pe gheață.
Centrul de Presa al Forțelor Armate Unite ale CSI a dat un comunicat prin care
afirma că forțele armate moldovenești au atacat un regiment de infanterie al
apărării civile, dezarmând ofițerii și luând 70 automate și alte arme și că situația
seamană cu aceea din Nagorno-Karabah.
Au fost blocate căile de acces dinspre Chișinău spre Tighina, a fost blocata emisia
radioteleviziunii naționale în oraș.
După desființarea secției moldovenești de poliție (singura instituție care mai
reprezenta statul moldovean în oraș), este inaugurata o secție de poliție
subordonată secesioniștilor, constituită ca o forma de putere sovietică. Este
înființată o nouă formațiune paramilitară ilegală.
- 4 martie 1992: Gardiștii și cazacii pătrund în satul Coșnița, atacând pe cei 15
polițiști, nevoiți să deschidă focul.
Patru autocamioane Kamaz pline cu gardiști sunt trimise la Cocieri.
- 4-5 martie 1992: 2.500 cazaci sosesc la Tiraspol în ajutorul separatiștilor. Au loc
înrolări masive în rândul formațiunilor paramilitare ale separatiștilor.
- 6 martie 1992: “Comitetul de apărare a Republicii Sovietice Socialiste
Moldovenești Nistrene” a hotărât izolarea tuturor polițiștilor care nu au depus
jurmânt de credintă față de “republică”; în această situație erau 85 de polițiști.
- 12 martie 1992: Doi polițiști de la postul Ursoaia de pe șoseaua Tighina –
Căușeni au fost atacați dintr-un camion care transporta armament pentru
separatiștii găgăuzi și pe care îl opriseră pentru control. Un polițist a fost rănit,
altul ucis.
- 13 martie 1992: Gardiștii atacă polițiștii din Coșnița, ucigând unul și rănind mai
mulți. Este inaugurată o secție de poliție subordonată secesionistilor, constituită că
o forma de putere sovietică și este înființată o nouă formațiune paramilitară ilegală
în Tighina.
14 martie 1992: Gardiștii și cazacii arunca în aer podurile de la Vadul lui Voda, de
lângă Dubăsari, de pe șoseau Chișinău – Volgograd. Pozițiile moldovenești de
lângă Roghi sunt atacate, înregistrându-se 15 morți. În timpul noptii sunt atacate
satele Coșnița și Gura Bîcului cu mine, grenade și rachete.
“Sovietul Suprem al Republicii” hotărăște ca băncile din Transnistria să înceteze
operațiunile cu Moldova și înființarea unei comisii care să preia sub control
șoselele și căile ferate ale “republicii”.
- 15 martie 1992: Smirnov semnează un decret prin care se creează o comisie de
stat pentru ocrotirea socială a militarilor și persoanelor demobilizate, acțiune
menită să atragă simpatia militarilor.
Guvernul Moldovei face un apel către gardiști, pentru depunerea armelor până la
data de 17 martie.
- 17 martie 1992: Smirnov semnează un decret prin care se creează o comisie de
stat pentru ocrotirea socială a militarilor și persoanelor demobilizate, acțiune
menită să atragă simpatia militarilor.
Se semnează un nou acord de încetare a focului, care va fi încălcat de către gardiști
pe 24 martie.
- 19 martie 1992: Parlamentul Moldovei propune un compromis, prezentând
proiectul de acordare statutul de zona economica libera Transnistriei și o
modificare a adminstrației teritoriale.
- 20 martie 1992: La reuniunea OSCE de la Helsinki, se creează un mecanism
cvadripartit de reglementare a conflictului din Trasnistria, compus din: Republica
Moldova, România, Rusia, Ucraina.
- 24 martie 1992: Se semnează un nou acord de încetare a focului. Se efectueaza
un schimb de prizonieri: secesioniștii eliberează 11 persoane, moldovenii, 18.
- 28 martie 1992: Se instituie starea exceptională în Transnistria cu începere de la
orele 20.
- 29 martie 1992: Premierul Valeriu Muravschi acorda un nou ultimatum
secesioniștilor, cerând depunerea armelor în termen de 2 zile.
- 31 martie 1992: Președintele Snegur trimite o telegramă companiei moscovite de
televiziune Ostankino, protestând contra modului de prezentare a conflictului, și
altă telegramă mareșalului Șapoșnikov, protestând împotriva zborurilor avioanelor
militare ale CSI la Tiraspol.
Luna aprilie marchează implicarea fățișă a Rusiei și Armatei a 14-a rusă de partea
separatiștilor. Intențiile clare ale Rusiei sunt de a păstra Tighina drept cap de pod.
- 1 aprilie 1992: Parlamentul Moldovei emite hotărârea privind reglementarea pe
cale pașnică a conflictului.
Poliția moldovenească încearca eliberarea orașului Tighina, controlat de
secesioniști. Cad în luptă 8 polițiști.
- 2 aprilie 1992: Generalul. Netkacev, comandantul Armatei a 14-a, adresează un
ultimatum președintelui Snegur, cerând ca forțele moldovenești să se îndeparteze
la 15 km de Tighina.
Pe aeroportul militar din Chișinău se semnează un acord de încetare a focului.
Semnatarii sunt primul ministru al Moldovei, Muravschi, președintele “Sovietului
Suprem”, Maracuță și comandantul Armatei a 14-a rusă, Netkacev.
Departamentul de Stat al Statelor Unite dă o declarație prin care se pronunță
împotriva unei intervenții militare din afară, apreciind ca fiind admirabilă puterea
de reținere a guvernului Moldovei. Departamentul de Stat cerea insistent forțelor
separatiste trasnistrene continuarea negocierilor cu Republica Moldova.
Acordul va fi respectat numai de partea moldovenească, polițiștii primind ordin să
nu deschidă focul și să nu riposteze.
În schimb, toata luna aprilie vor avea loc atacuri în zonele: Tighina, Pohreba –
Cocieri, Coșnița – Doroțkaia, Pohreba – Roghi, Grădinița, Leontova, Varnița,
Misovca, Bicioc, Chițcani. Gardiștii și cazacii au lansat atacuri cu aruncătoare de
mine și rachete asupra localităților, a populației, a barajelor, releelor de televiziune,
posturilor de radio. Au fost minate șoselele și drumurile, a fost bombardată șoseaua
Tighina – Chișinău. Apar primele atacuri ale lunetiștilor. Lipsit de forțele de
ordine, orașul Tighina rămâne la discreția infractorilor.
Două proiecte de protocol redactate de autoritățile de la Chișău sunt respinse de
forțele separatiste, care trimit proiectul lor, semnat de comandantul armatei ruse de
ocupație, prin care cer că Tighina să fie controlata exclusiv de armata rusă.
- 5 aprilie 1992: În orașul Tighina intră 20 de blindate ale armatei ruse, având
arborate drapelul Federatiei Ruse.
În paralel, continuă tratativele cvadripartite dintre miniștrii de externe ai Moldovei,
Romaniei, Rusiei și Ucrainei începute la 23 martie. La 2 aprilie, o nouă reuniune
de experți elaborează recomandări referitoare la neadmiterea implicării cetățenilor
statelor străine și prevenirea incidentelor armate.
- 6 aprilie 1992: Are loc reuniunea miniștrilor de externe, care vor da publicității o
declarație prin care ce se pronunța împotriva implicării în conflict a Armatei a 14-
a, pentru menținerea ordinei de drept de către autoritățile moldovenești pe tot
teritoriul republicii, pentru excluderea accesului civililor la armament și pentru
încetarea focului începând din 7 aprilie.
- 14-17 aprilie 1992: Se semnează protocolul grupului de lucru pentru stabilizarea
situației în Tighina: dezarmarea formațiunilor paramilitare, deminarea zonei,
asigurarea ordinii de către poliția moldovenească și miliția separatista.
17 aprilie 1992: La Chișinău are loc o nouă reuniune cvadripartită la care se
adoptă statutul comisiei mixte pentru controlul respectării încetării focului,
stabilindu-se un numar de 400 de observatori, care să supravegheze linia ce separa
poliția moldovenească de forțele rebele, pe o lungime de 262 km.
S-a hotărât dezarmarea forțelor paramilitare, repatrierea mercenarilor, accelerarea
investigațiilor procuraturii asupra acțiunilor criminale din zonă.
Încetarea focului va deveni efectivă la Tighina de-abia din 20 aprilie.
Până pe 15 mai, numai observatorii din Moldova și România ajunsesera în zonă,
pentru supraveghere.
mai 1992: În luna mai, au loc mai multe întruniri ale comisiei bilaterale Moldova –
Transnistria, sabotate deseori de atacuri ale forțelor militare separatiste asupra
localităților, podurilor, șoselelor și posturilor de radio controlate de autoritățile de
la Chișinău.
Încă din luna aprilie începuse retragerea unor efective de cazaci, de care chiar
separatiștii voiau să se debaraseze, dat fiind caracterul indisciplinat și turbulent al
acestora. În paralel, apar noi formațiuni paramilitare, ca Beretele Negre. Sosesc din
Ucraina membri ai armatei ucrainiene de autoapărare.
- 4 mai 1992: La Gura Bîcului se semnează un protocol privind retragerea
formațiunilor armate, dar, în timpul nopții, separatiștii vor arunca în aer podul de
peste Nistru.
- 6-7 mai 1992: Este atacat cu rachete postul de poliție de la Cocieri.
- 8-18 mai 1992: Au loc atacuri asupra locuitorilor și posturilor de poliție de la
Cocieri, Coșnița, Gura Bîcului, Dragalina, Dubăsari-Pod, Roghi.
- 19 mai 1992: Când se credea că procesul de normalizare avansează, izbucneste
din nou criza, declanșată de un ordin trimis de generalul Graciov, ministrul apărării
al Federatiei Ruse, generalului Netkacev, comandantul Armatei a 14-a ruse.
Ordinul prevedea că, în vederea apărării Transnistriei, care e pământ rusesc, să fie
completat armamentul din rezervele pentru mobilizare și să fie pregătite pentru
luptă toate unitățile militare ale Armatei a 14-a. O înscenare făcută la Dubăsari, va
furniza unitatilor Armatei a 14-a ruse pretextul de a iesi din cazărmi și de a ocupa
poziți de luptă alaturi de gardiști. Unități de tancuri și artilerie părăsesc garnizoana
Tiraspol îndreptându-se spre Dubăsari și alăturându-se gardiștilor. Cu cele 10
tancuri, 11 tanchete, 6 tunuri, 3 arme antitanc, 6 aruncatoare de grenade, 63
pistoale automate, 21 mașini blindate și 9 mașini militare vor fi declansate atacuri
la Coșnița, Cocieri, Corjevo, Holercani, Malovata, Ustia, Zolonceni în raionul
Dubăsari. Garnizoana Tiraspol va mai trimite 22 tancuri spre Dubăsari, 5 spre
Dnestrovsk. Au loc atacuri violente până pe 26 mai.
La protestele președintelui Snegur față de agresiunea armatei ruse, Kremlinul
răspunde, conform tradiției, că armata rusă nu destabilizează.
- 21 mai 1992: Smirnov dă un decret prin care Armata a 14-a trece în subordinea
“republicii nistrene”. Concomitent, se fac apeluri pentru mobilizarea parțială a
rezerviștilor.
În aceeasi zi, aterizează la Tiraspol un avion cu 600 cazaci de pe Don. La Moscova
și Sank Petersburg se formează batalioane de voluntari. Se creează batalionul de
miliție Dnestr, în componența căruia vor intra și mulți delincvenți.
Departamentul de Stat al USA și-a exprimat imediat îngrijorarea față de implicarea
Armatei a 14-a în luptele din regiune.
- iunie 1992: În prima jumatate a lunii iunie se remarcă o intensificare a atacurilor
gardiștilor și cazacilor la Tighina, Cocieri, Coșnița, Corjevo, Dubăsari, Doroțcaia,
Pohreba. Se fac încorporari în formațiunile separatiste, se fac transferuri de
armament de la Armata a 14-a către separatiști. “Republica nistreană” își creează
serviciul de grăniceri, în care se vor înrola cazaci din zona Mării Negre.
Terorizarea populației moldovene din Transnistria continuă: sunt arestate
personalități din Frontul Popular sub acuzația de terorism: Ilie Ilașcu, Ștefan Urâtu,
Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco.
La Grigoriopol apare grupul Delfin, format din pușcăriași eliberați.
Conducerea Republicii Moldova devine tot mai conciliantă față de separatiști. Între
timp, autoritățile ruse continuă să prezinte denaturat situația din Transnistria,
acuzând Moldova de agresiune, de încercare de exterminare sistematică a
populației slave, iar România de livrari de armament către Moldova.
- 19 iunie 1992: La Tighina, situația devine explozivă: sunt puse la cale mai multe
înscenări și provocări, care vor tensiona situatia la maximum. În urma unei astfel
de înscenari, va fi declanșat un nou conflict armat
- 20 iunie 1992: În dimineața de 20 iunie, orașul era în mare parte sub control
moldovenesc. Tancuri grele ale Armatei a 14-a au forțat podul spre Tighina, dar
vor fi oprite de forțele moldovene. Forțele separatiste continua titurile asupra
orașului.
Începe un război în toata puterea cuvântului, orașul Tighina fiind bombardat și
atacat. În același timp sunt atacate și alte localități: Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia,
Coșnița. Podul de peste Nistru va fi ocupat de gardiști, după atacurile cu tancuri
grele ale armatei ruse, iar orașul va fi invadat de armata și de forțele separatiste.
Consiliul militar al Armatei a 14- va adresa președintelui Snegur un ultimantum
prin care cere că forțele moldovene să înceteze agresiunea, în caz contrar, armata
trecând la atac.
- 20-21 iunie 1992: Continua invadarea orașului Tighina de către tancurile armatei
ruse. Orașul este bombardat de către separatiști. În ciuda acestor fapte, tot Elțin
acuză Moldova de agresiune, amenintând că armata rusă va fi obligată să riposteze.
În față reactiilor ezitante ale autoritățiilor moldovene, sute de voluntari din
Transnistria vor veni la Chișinău cerând arme pentru a luptă contra rebelilor. Au
manifestat și în față ambasadei ruse.
Agresiunea asupra Tighinei s-a soldat, până în dimineața de 22 iunie, cu
aproximativ 200 de morți și 300 de răniți de partea polițiștilor. Presedintele
Federatie Ruse agresoare, Elțin, a refuzat orice contact telefonic cu Snegur.
Atacurile și invaziile secesioniștilor au determint un exod în masă al populației
civile din zona de conflict.
- 21 iunie 1992: Se semnează acordul de încetare a focului.