Războiul din Transnistria, oficial Războiul pentru apărarea integrității și suveranității

Republicii Moldova, denumit uneori și Războiul ruso-moldovenesc, a fost un conflict militar,

iar actualmente este un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata „Republica
Moldovenească Nistreană” cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca,
Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului
Nistru și orașul Bender aflat pe malul drept al aceluiași râu.
Conflictul militar a durat de la 2 martie până la 21 iulie 1992. Conflictul politic a început în
anul 1990, imediat după proclamarea independenței așa-zisei „Republica Moldovenească
Nistreană”, fază latentă a acestuia desfășurându-se până în prezent.

Premise:
În ultima partea a anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii
de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel
regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea mai
dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică
din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea
limbii majorității și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras
proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română.

Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost,
probabil, intenționat politizată. Neconcordanța cu noua politică s-a manifestat într-un mod
mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în
zonele urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La
recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% români, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și
1,9% bulgari.

Războiul:
Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană”. La 25 august
1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici. Pe 27
august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a
Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul
moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc
transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor
sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.
În acea perioadă, la Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orășenesc susținea
separarea, pe când consiliul raional susținea autoritățile centrale. Separatiștii își organizaseră
formațiuni paramilitare de gardiști, cazaci (veniți din Rusia) și miliție, iar autoritățile legitime
erau reprezentate de poliție.
În zilele de 1-2 noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri pe podul de la Dubăsari, atunci
murind și primii polițiști și localnici din Dubăsari.[24]
Astfel, începând cu 1 noiembrie (1990), pe drumurile din oraș au fost instalate puncte de
control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii
dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul)
din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în Dubăsari, au fost trimise subunități ale
Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja
suverane. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populația civilă, în timpul
cărora s-au înregistrat victime, în noiembrie 1991, pe același pod de la Dubăsari, au mai
decedat încă trei polițiști (Ghenadii Iablocikin, și alți doi camarazi ai săi) din trupele cu
destinație specială. În esență, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între
poliția (ulterior armata) moldovenească și formațiunile separatiste înarmate.
După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele
moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care
atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției loiale Chișinăului de pe malul estic
al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice (după 1991), și-au consolidat controlul peste
cea mai mare parte din zona disputată.
În cele 4 luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe platourile de la Cocieri, Coșnița și la
Tighina.

Armistițiu:
Pe 7 iulie 1992, plenipotențiarii președintelui Rusiei au sosit în regiune. Astfel s-a putut
ajunge la acorduri de încetare a focului, iar la 21 iulie la Moscova , Boris Elțin și Mircea
Snegur , în prezența lui Igor Smirnov , au semnat o Convenție cu privire la principiile
reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova. Războiul
s-a încheiat cu înghețarea conflictului transnistrean și intrarea în zona de conflict a forțelor
rusești de menținere a păcii. Ulterior, a fost creată Comisia Comună de Control și Forțele
Comune de Menținere a Păcii; 3.100 de militari ruși, 1.200 de moldoveni și 1.200 de militari
transnistrieni au fost dislocați în Transnistria ca și contingent de menținere a păcii.Din a doua
jumătate a anului 1992 au început negocierile privind statutul Transnistriei, din 1993 OSCE a
aderat la reglementarea de pace, iar din 1995 - Ucraina.

Consecințe:
1) Pierderi umane: Estimările privind numărul de morți variază, dar se crede că peste
300 de persoane și-au pierdut viața în timpul conflictului. Alte mii au fost rănite,
iar mulți dintre supraviețuitori încă se luptă cu traume psihologice.
 2) Divizare socială și politică: Conflictul a creat o fisură adâncă între comunitățile
moldovenească și rusă din regiune. Această divizare continuă să afecteze viața
politică și socială din Moldova și Transnistria.

3) Economie slăbită: Războiul a devastat economia Moldovei, provocând pagube

semnificative infrastructurii și forțând deplasarea populației. Regiunea
Transnistriei rămâne în mare parte izolată din punct de vedere economic, ceea ce
limitează potențialul său de dezvoltare.

4) Prezența continuă a trupelor rusești: Acordul de încetare a focului semnat în 1992 a

dus la crearea unei Forțe Multinaționale de Pacificare condusă de Rusia. Această
forță, care include și trupe din Ucraina, rămâne prezentă în regiune până în
prezent, stârnind îngrijorări cu privire la neutralitatea Moldovei.

5) Conflict înghețat: Conflictul din Transnistria rămâne nerezolvat, fiind considerat

un „conflict înghețat”. Acest lucru înseamnă că nu există o soluție permanentă și
că există riscul ca violențele să izbucnească din nou.

6) Efecte asupra integrării europene: Conflictul înghețat din Transnistria este un

obstacol major în calea integrării europene a Republicii Moldova. Uniunea
Europeană a subliniat în repetate rânduri că o soluționare pașnică a conflictului
este esențială pentru ca Moldova să adere la UE.

În ciuda acestor provocări, eforturile de soluționare a conflictului continuă. Negocierile

oficiale reunite sub egida formatului „5+2” (Republica Moldova, Transnistria, OSCE,
Federația Rusă, Ucraina, Statele Unite și Uniunea Europeană ca observatori) reprezintă o
platformă pentru discutarea unor soluții viabile.