Pe baza proceselor senzoriale de cunoaştere, omul are posibilitatea
să trăiască mai ales în prezent, să reflecte acele însuşiri ale obiectelor care acţionează nemijlocit, “aici” şi “acum”, asupra organelor de simţ. Impresiile, imaginile, gândurile, emoţiile, mişcările prezente, actuale nu se pierd însă, nu se “volatizează” fără a lăsa o urmă pe creier, dimpotrivă, ele “dispar” în trecut, se sedimentează, se cristalizează, pentru ca mai apoi să fie scoase la lumină şi refolosite, contribuind, în felul acesta, la amplificarea conţinutului vieţii psihice, la desfăşurarea normală şi mai ales eficientă a activităţii umane. Memoria este procesul psihic de întipărire, stocare şi reactualizare a informaţiilor. De asemenea, este un mecanism psihic structurant, constructiv, chiar creativ. Memoria este o capacitate psihică absolut necesară, fără de care viaţa ar fi practic imposibilă. Pentru a înţelege această caracteristică esenţială a ei, să ne imaginăm pentru o clipă ce s-ar întâmpla fără memorie. Omul ar trăi într-un prezent continuu, numai sub influenţa datelor nemijlocite de reflectare, comportamentul său fiind haotic, spontan, fără stabilitate şi finalitate, fără durabilitate în timp. Memoria se află în strânsă interacţiune şi interdependenţă cu toate celelalte procese, însuşiri şi capacităţi psihice, fiind influenţată de ele şi influenţndu-le totodată. Memoria nu înseamnă doar acumulare de informaţii, ci şi organizarea şi chiar structurarea lor, prin aceasta ea raportându-se la gândire, la operaţiile ei care facilitează o asemenea interpretare; nu reţinem şi nu reactualizăm orice, ci ceea ce ne place, ceea ce corespunde unor dorinţe, aspiraţii, fapt care relevă legătura memoriei cu procesele afectiv-motivaţionale; memoria presupune şi prezenţa unui efort voluntar, realizându-se astfel legătura ei cu voinţa; de asemenea, trăsăturile temperamentale şi caracteriale îşi spun cuvântul în ceea ce memorăm sau reactualizăm. Prin valoarea sa adaptivă, prin rolul său în realizarea echilibrului dintre organism si mediu, memoria este considerată de către Scenov „piatra unghiulara a vietii psihice”. Memoria este faptul primordial al istoriei dezvoltarii psihicului cât si mecanismul fundamental care asigura functionarea individului în timp si spatiu,. Rezultatul global este constituirea unei "lumi interioare", personale, care adesea ruleaza ca un scop în sine. Nici un fenomen psihic nu-si poate gasi explicatia altfel decât pe baza existentei memoriei.