Universitatea de Stat ”Alecu Russo„ din Bălți

Eseu:
,,Memoria mea”
Disciplina: Psihologie

Baran Nicolina
PP11R
 Existența imaginilor implică o funcție fundamentală a vieții psihice: memoria.
Memoria este funcția psihică de bază care face posibile fixarea, conservarea, recunoașterea și
reproducerea informațiilor și trăirilor noastre. Memoria este implicată în toate procesele psihice.
Memoria imaginativă permite conservarea și reproducerea reprezentărilor; iar memoria verbal-logică -
a propozițiilor, ideilor. Există și o memorie afectivă - deși controversată. Se susține că un sentiment este
o trăire prezentă, legată de momentul și situația dată.
Se poate vorbi și de memorie motorie, ea făcând posibilă formarea priceperilor și deprinderilor,
explicând învățarea dansului, a înotului, a scrisului etc. în această privință, întâlnim o divergență de
păreri și mai accentuată. Unii filosofi, ca de exemplu Henri Bergson, consideră că există două forme de
memorie net deosebite: „memoria spiritului", care ar conserva imaginile, ideile, raționamentele și
„memoria materiei" (a creierului) reținând îmbinarea și succesiunea mișcărilor.
Se poate efectua totuși o diviziune, în sensul existenței unei memorii inferioare, prezente și la
animale, o memorie mecanică bazată pe coincidență între stimuli și pe „legea efectului", și o memorie
superioară, specific umană, însoțită de conștiința de sine întemeiată îndeosebi pe relații logice, de
înțeles. Memoria superioară, memorie logică, e însoțită de posibilitatea localizării în timp și spațiu a
evenimentelor înregistrate.
Conceptul de „legături temporare" a fost înlocuit cu acela de „schemă", mult mai adecvat.
Învățarea, memorarea se explică prin formarea, îmbinarea, organizarea unor scheme. Schemele sunt
conexiuni ce permit răspunsuri la o situație dată. Acestea nu pot fi explicate printr-o singură legătură
nervoasă, întrucât situația nu se repetă aproape niciodată identic, iar răspunsul va trebui să se adapteze la
aceste mici modificări.
De pildă, apucarea unor obiecte de către un sugar presupune formarea schemei prehensiunii. Dar
obiectele ce le are la îndemână diferă: o formă are un cub, și alta un bețișor; prin urmare, nici gestul de
apucare nu va fi exact același în ambele situații; se realizează o oarecare generalizare a actului, făcând
posibilă reușita lui. De altfel, obiectele pot fi și la distanțe diferite, ceea ce solicită încă o adaptare a
mișcărilor.
La om, schemele sunt o prezență vizibilă în cazul constituirii unor priceperi sau deprinderi
automatizate. Tot ele ne explică impresia direcției în care trebuie să efectuăm încercări în probleme a
căror soluție am uitat-o. O schemă presupune realizarea a foarte numeroase conexiuni nervoase, orice act
presupunând mult mai mult decât o simplă legătură temporară,
Precizarea unor noțiuni cu care ne întâlnim frecvent în literatura psihologică și pedagogică este
necesară, întrucât nici în această privință nu găsim un consens unanim. Ne vom referi la termenii:
deprindere, pricepere și cunoștință.
Numim deprinderi acele acte învățate în care predomină reacțiile relativ constante, în raport cu
condițiile constante. Astfel, sunt deprinderi: mersul, îmbrăcatul, scrisul, calculul mintal elementar (tabla
înmulțirii). Vom desemna prin priceperi acele acte învățate în care predomină reacțiile plastice, capabile
de a se adapta prompt la condițiile variabile ale mediului: conducerea unui autovehicul este o pricepere,
predominând variabilitatea.
Din punctul de vedere al duratei păstrării imaginii sau ideii percepute, se descriu 3 forme:
memoria de foarte scurtă durată, memoria de scurtă durată și memoria de lungă durată.
Memoria de foarte scurtă durată este, de fapt, stocajul senzorial, întrucât excitația provocată în
organele senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, parcurge o serie de „stații" intermediare,
întâmpinând rezistențe, ceea ce face ca stimularea să aibă o inerție, deci să dureze până la 0,25-0,50
dintr-o secundă.
Memoria de scurtă durată asigură o mai îndelungată păstrare a imaginii, dar, în afara unor
condiții speciale, impresia dispare după 18 secunde. Memoria de scurtă durată nu este limitată numai în
ce privește durata conservării, ci și în ce privește volumul ei.
Din memoria de scurtă durată cunoștințele trec în memoria de lungă durată, dacă se repetă de
către subiect, ori când au un înțeles care le asociază noțiunilor dinainte consolidate. De asemenea,
impresia se păstrează daca are o mare încărcătură emoțională. Memoria de scurtă durată e strâns legată
de memoria de lungă durată tocmai prin relațiile ce se pot stabili între percepția prezentă și noțiunile
anterioare. Întelegerea cuvintelor nici nu e posibilă fără memoria de lungă durată.
Memoria de lungă durată (MLD) cuprinde totalitatea informațiilor receptate, care pot fi păstrate
ore, zile, ani și chiar întreaga viață. Această memorie are o capacitate nelimitată și fixează tot sau
aproape tot ce ni se întâmplă: evenimentele zilnice, cunoștințele din cărți și reviste, din spectacole; de
asemenea reține emoțiile, sentimentele, visele, gândurile ... tot ceea ce trăim; conservă atât evenimentele
personale, cât și pe cele sociale, mentalitatea poporului, dar și a păturii sociale din care facem parte ;
Există dovezi privind capacitatea enormă a memoriei: a) Experiențele lui Penfield, deja amintite,
când pacienții, în timpul operației, își reaminteau în detaliu scene fără importanță trăite cu 20 de ani în
urmă. b) Cazurile de hipermnezie: persoane care în urma unor accidente ori a unor boli, reproduc cu
mare fidelitate cunoștințe auzite întâmplător. c) Cazurile de memorie excepțională. încă în 1892, Alfred
Binet, psiholog renumit, a analizat cazul lui Jacques Inaudi care putea să reproducă fără greș serii de
numere cu peste 400 de cifre, prezentate o singură dată. El a reușit să repete exact un număr de 22 de
cifre, auzit cu 8 zile înainte.
Memoria nu împiedică evoluția psihică, ci face posibilă dezvoltarea ei coerentă în raport cu
experiență acumulată. Datorită memoriei învățăm să mergem, să vorbim, să trăim sentimente complexe,
să ne imaginăm viitorul, să luăm hotărâri în cunoștință de cauză. Existența memoriei face posibilă
constituirea structurilor psihice superioare: inteligența și personalitatea. Ea constituie cea mai mare parte
a inconștientului, care influențează activitatea noastră conștientă din fiece moment.
În adaptarea cognitivă, un rol hotărâtor îl are gândirea, care constituie de fapt o activitate
antrenând întreg psihismul, deci și memoria, dar factorii esențiali sunt operațiile de analiză și sinteză,
posibilitățile de a imagina soluții în probleme noi. Imaginația este însă o funcție oarecum opusă
memoriei, întrucât ea contribuie la formarea unor imagini sau concepții foarte diferite de cele
înmagazinate în memorie, chiar daca își au punctul de plecare în acestea.
O problemă foarte importantă pentru pedagogi este în ce condiții cunoștințele acumulate,
memorate pot favoriza imaginația și gândirea, pot contribui la o activitate eficiență, creatoare. Există
structuri mnemice rigide puțin utile, altele se dovedesc a fi plastice, ușor de evocat și de aplicat. Deci
cultivarea memoriei rămâne o preocupare importantă a educației, de ea depinde dezvoltarea gândirii și
imaginației. Nu e vorba de memoria inferioară, mecanică, ci de asimilarea inteligență, sistematică.