Afacerea Dreyfus a fost o gravă criză politică, socială și culturală care a marcat istoria

Franței mult dincolo de limitele acelor frumoase vremuri de odinioară. Chiar dacă,
declanșată în 1894, ea s-a încheiat formal în 1906, ecoul ei a dăinuit mult dincolo de
limitele celei de-a Treia Republici, punându-și amprenta, direct sau mediat, asupra unor
evenimente mult mai aproape de vremurile de azi, cum ar fi relația dintre intelectuali și
politică. În fapt, însuși conceptul modern de intelectual s-a născut, cum vom vedea
imediat, în focul disputelor legate de Afacerea Dreyfus.

În sine, „afacerea” a apărut inițial în ochii contemporanilor ca o istorie complicată și

încărcată de suspans: o parte importantă rămânea secretă, ura și prejudecata întunecau
faptele, câteva morți inexplicabile adăugau o culoare sinistră întregii împrejurări. Alfred
Dreyfus era un mărunt căpitan în armata franceză, descendent al unei familii de evrei
alsacieni originari din Mulhouse și stabiliți la Paris în momentul anexării Alsaciei și
Lorenei de către Germania, în 1871. În 1894, Marie Bastian, o femeie de serviciu care
făcea curățenie la Ambasada Germaniei de la Paris și raporta serviciilor secrete, găsește
într-un coș de hârtii al lui Maximilian von Schwartzkoppen, atașatul militar german, șase
fâșii dintr-un borderou suspect, pe care îl predă Comandantului Hubert-Joseph Henry, de
la Statul Major al contraspionajului militar francez. Documentul lasă să se bănuiască
existența unei cârtițe care dădea acces germanilor la informații secrete franceze. La doar
două decenii după război, suspiciunile devin repede isterice; dintre militarii francezi care
ar fi putut avea acces la informațiile incriminate, bănuiala cade aproape imediat asupra lui
Dreyfus: evreu, alsacian, purtând un nume de origine germană, el devine subit „suspectul
de serviciu” și țapul ispășitor.
La Paris, extrema dreaptă naționalistă triumfă. Cazul Dreyfus e citat în repetate rânduri
drept dovadă a incapacității de guvernare a celei de-a Treia Republici, iar publicațiile
antisemite abundă în a denunța trădarea comisă de evrei. Chiar și socialistul Jean Jaurès,
care va deveni curând un apărător de primă linie al inocenței lui Dreyfus, scria imediat
după proces că nu înțelege atâta desfășurare de forțe evreiești în apărarea unuia de-al
lor și că, de fapt, condamnarea la deportare fusese mult mai blândă în cazul unui ofițer
de familie bună, ca Dreyfus, în comparație cu penalitățile la care erau supuși recruții
obișnuiți. Patru ani mai târziu însă, confruntat cu dovezile peremptorii ale unei
condamnări nedrepte, Jaurès devine unul dintre cei mai aprigi apărători ai lui Dreyfus.

În acest moment, Émile Zola publică în ziarul lui Clemenceau, „L’Aurore”, o scrisoare
deschisă adresată președintelui Franței, Felix Faure, cu titlul, devenit celebru de atunci,
„J’accuse!”. Acest adevărat manifest al secolului XX, cum a fost numită scrisoarea lui
Zola, i-a adus autorului ei nu doar o condamnare pentru calomnie, ci și o faimă
nepieritoare. Zola îi acuză de fals – sau de cecitate – pe experții care, pe urmele lui
Bertillon, declaraseră că documentele incriminate erau scrise de mâna lui Dreyfus; pune
în lumină diferite argumente, între care acela că borderoul era redactat în mod evident
de un ofițer de infanterie, nu de un artilerist, ca Dreyfus. Proclamând falsitatea
acuzațiilor aduse contra acestuia, Zola îi acuza fățiș pe cei care fabricaseră probele
pretinsei vinovății a lui Dreyfus