Apariția si dezvoltarea comunicării strategice în cadrul

mediului militar
Analiza conflictelor militare la începutul secolului XXI, gsumar prezentată în mediul militar sub
forma lecțiilor învățate, sensibilizează liderii militari, dar și persoanele politice asupra faptului că, dincolo
de reușitele matematice ale campaniilor militare, în care puterea tehnologiei moderne, mobilitatea și o
logistică avansată s-au dovedit a fi factori importanți în fața adversarului, succesul militar nu oferind
neapărat și garanții de securitate. În epoca amenințărilor asimetrice și a noilor tipuri de confruntări, în
lupta împotriva terorismului, a insurgenței și a separatismului, a pirateriei moderne sau a atacurilor
cibernetice, din ce in ce mai mult se conștientizează faptul că structurile militare reprezintă o component
foarte important de descurajare și nu pot oferi decât victorii tactice, care sunt limitate în timp și spațiu,
dacă acestea nu au sprijinul, angajarea și chiar angajamentul unei populații majoritare. Înțelese ca o
condiție a oricărei soluții pentru o pace socială durabilă, relaționarea și comunicarea cu o masa de oameni
devin prioritare, stabilind ocazia și planificând tipul de acțiune și de manevră militară. În zilele noastre,
soluția armată, se adaptează prin combinarea efectelor letale cu cele non-letale, într-o nouă formă de
exprimare și abordare politico-militară.

În condițiile transformării și evoluției militare în a doua decadă a secolului XXI, a adoptării de noi
doctrine și forme de organizare în scopul adaptării tendințelor contemporane și provocărilor de securitate
în era informațională, intenția articolului de față este de a prezenta dinamica și orientarea acțiunilor
militare în viziunea strategică a unui nou concept.

Dezvoltată în lumina cadrului general al operațiilor bazate pe efecte (Effects-Based Operations)1 ,

comunicarea strategică a luat amploare și se dezvoltă în mediul militar ca un domeniu de cercetare și de
acțiune relativ recent2, care coordonează numeroase funcții și specialități militare destinate pentru a
desfășura acțiuni în mediul informațional.

Apariția conceptului de comunicare strategică în mediul militar

Conceptul de comunicare strategică și imaginea acestuia în mediul militar au evoluat pornind de

la un program de cercetare cu privire la managementul diseminării informațiilor, dezvoltat, în octombrie
2001, de către Departamentul Apărării al SUA, ale cărui recomandări evidențiau necesitatea și importanța
ca America să-și marească capacitățile de diseminare a informațiilor, “capabilități puternice și vitale
pentru securitatea națională”3. În acest context, se sublinia faptul că dacă există un management corect
al capabilităților de diseminare a informațiilor s-ar putea crea “strategii de comunicare eficientă ..., care,
în timp, pot influența percepțiile și pot facilita acceptarea în afara granițelor a obiectivelor strategice ale
Statelor Unite”4. Conceptul de comunicare strategică, văzut în primă fază din perspectiva managementului
diseminării informațiilor, abordează o postură activă preluată în spațiul informațional-mediatic pentru

1
Edward R. Smith, Effects Based Operation, Command and Control Research Program, 2002
2
NATO Strategic Communication Policy, PO (2009) 0141
3
Report of the Defense Science Task Force on Managed Information Dissemination, octombrie, 2001, pp. 1 și 9.
4
Ibidem.
contracararea și demascarea manipulărilor, a dezinformărilor și a instigărilor care aduc prejudicii imaginii
unei națiuni sau a unor operații militare. În viziunea amenințărilor de natură asimetrică, experții militari
americani luau în considerare faptul că “sunt inamici care pot nega puterea Statelor Unite și căuta o re-
echilibrare strategică prin mijloace retorice, politice sau culturale”5 și, prin urmare, își exprimau ideea că
“înțelegerea și influențarea opiniilor unei audiențe relevante la momente oportune pot crea oportunități
diplomatice, dezamorsa tensiunile ce ar putea conduce la război, pot ajuta la limitarea conflictelor și
amenințărilor neconvenționale”6.

Viziunea asupra acestui abstract emergent era clar formulată, în august 2004, când, în raportul
unui alt studiu, dedicat în mod exclusiv acestui subiect, se specifica foarte clar următorul lucru:
“comunicarea strategică este vitală pentru interesul de securitate și politica externă a Statelor Unite”7.
Noul concept începe să prindă contur fiind definit prin evaluarea condițiilor și a problematicii în care
acesta se va dezvolta ulterior. În sensul acesta, comunicarea strategică era definită ca “o metodă
sofisticată, care evidențiază percepțiile și rețelele de influențare, identifică prioritățile politice, formulează
obiective, se concentrează asupra trasării unor misiuni ce pot fi îndeplinite, dezvoltă teme și mesaje,
utilizează canale relevante, sprijină noi dinamici strategice și tactice și monitorizează succesul”8.

Cu un important profil în plan geopolitic și militar, Marea Britanie acordă o interpretare proprie
conceptului de comunicare strategică, pe care îl inserează, la rândul ei, în cadrul concepției generale de
luptă împotriva terorismului. Rezultatul apare în anul 2007, prin înființarea structurii guvernamentale
Reaserch Information and Communication Unit (RICU), reprezentând o unitate specializată, a cărei
misiune este aceea de a asigura că Guvernul Regatului Unit comunică într-un mod eficient pentru a
diminua riscurile asociate terorismului. Conceptul de comunicare strategică se operaționalizează de către
britanici prin acțiunea coordonată și sinergică a trei structuri modulare (Delivery Teams, Analysis Team,
Research and Knowledge Team), care, în mod funcțional, asigură împrăștierea mesajelor către audiențele-
țintă, analizează și exploatează informațiile care pot expune și condamna terorismul în fața opiniei
publice, dezvoltă campanii de influențare pe termen lung prin trimiterea unor mesaje și idei către acele
grupuri care pot simpatiza sau genera terorismul, evaluează continuu implicațiile progresului tehnologic
și în mod special al mijloacelor de comunicare pentru a identifica felul în care acestea pot fi folosite pentru
atingerea propriilor obiective în lupta contra terorismului, creează baze de date, monitorizează conținutul
fluxurilor informaționale și dezvoltă analize.

Într-o perspectivă pragmatică și originală, în anul 2009, Germania înființează, funcția de Cultural
Advisor, la nivelul strategic și operativ al comenzilor militare. Această nouă capabilitate răspunde nevoilor
de a sprijinii comandanții și contingentele militare în nevoia de a comunica și acționa corespunzător în
diferite contexte culturale, contribuind astfel la succesul operațiilor militare. Această funcție se
subordonează interesului național de a susține o prezență militară în afara granițelor naționale prin
reducerea riscurilor în comunicare și obținerea suportului și cooperării unei populații indigene, locale.
Demersul acesta reprezintă o aplicație a analiștilor militari germani asupra comunicării strategice în spațiul
militar.

5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Vincent Vitto, Memoradum for the Chairman, Defense Science Board, Report of the Defence Science Board Task
Force on Strategic Communication, Washington, 2004.
8
Report of the Defense Science Board Task Force on Strategic Communication, Washington, 2004, p. 2.
 Regatul Danemarcei, ca parte integrantă a strategiei naționale de susținere a operațiilor militare
de angajare în Afganistan, a înființat, la Ambasada din Kabul, un Centru de informații mass-media, încadrat
de către specialiști militari, majoritatea proveniți din structurile de operații psihologice, care nu doar că
susține efortul de informare al propriei populații pentru asigurarea suportului necesar participării militare,
ci și “întărește acoperirea de către mass-media din Afganistan a efortului politic, militar și civil al
Danemarcei”9. Prin acest centru, Danemarca și-a promovat un interes național legat de acceptarea
prezenței și a intereselor daneze în regiune și, implicit, asigurând și creșterea gradului de securitate a
trupelor din teatrul de operații din Afganistan.

Dacă, la nivelul diferitelor națiuni, preocuparea privind comunicarea strategică se exprimă în

grade variate de atenție, fiind atent supusă unor contexte culturale și interese geopolitice diverse, NATO
ne oferă un model de standardizare și operaționalizare a acestui concept acceptat de cele 28 de state
member ale organizației.

Viziunea NATO despre conceptul de comunicare strategică

La începutul secolului XXI, rolul activităților de dialog, informare și comunicare este evidențiat de
NATO în cadrul unei modalități complexe de acțiune puse astăzi sub semnul conceptului de comunicare
strategică (StratCom).

În NATO, comunicarea strategică se definește prin “folosirea în mod coordonat și adecvat a

activităților de comunicare și a capabilităților – Public Diplomacy, Public Affair s(PA), Military Public
Affairs, Information Operation (InfoOps) și Psychological Operations (PSYOPS), în mod oportun – în sprijinul
politicilor Alianței, operațiilor și activităților, și pentru a promova scopurile NATO”10.

StratCom reprezintă un proces de combatere a fluxurilor informaționale ostile, un mod de

proiectare corect, proactiv și oportun a operațiilor și acțiunilor militare în fața unor audiențe locale,
regionale sau internaționale și un instrument de analiză și planificare în cadrul abordării comprehensive a
securității.

În cadrul Alianței, la fel ca în Statele Unite, evoluția conceptului începe în anul 2007, când
Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, sub presiunea evenimentelor din Afganistan, adduce
în discuție îmbunătățirea capabilităților care vin în suportul comunicării și dorește elaborarea unui plan
de acțiune privind comunicarea strategică a NATO11. În cadrul summitului NATO de la București (aprilie
2008), se pune accentual pe determinarea Alianței pentru “a sprijini îmbunătățirea comunicării
strategice”12, iar un an mai târziu, odată cu declarația summitului NATO de la Strasbourg/Kehl – 2009, se
arăta: “comunicarea strategică este parte integrală a eforturilor Alianței de a-și realiza obiectivele politice
și militare”13.

9
Denmark’s Engagement in Afghanistan 2008-2012, Version 1.0., 06-10-2008, cap. 8 și 9.
10
NATO Strategic Communication Policy, PO (2009) 0141, pp. 1- 2.
11
Action Plan on NATO’s Strategic Communication, SG (2007) 0464
12
Bucharest NATO Summit Declaration, 3 aprilie 2008, Press Release: (2008) 049, pct. 10.
13
Strasbourg/Kehl NATO Summit Declaration, 4 aprilie 2009, Press Release: (2009) 044, pct. 16.
 În anul 2008, prin Directiva Comandamentului Aliat pentru Operații, ACO AD 95-2, NATO
stabilește direcțiile de acțiune în legătură cu planificarea și conducerea comunicării strategice în operații14,
iar în 2009, conceptul este implementat și în teatrele de operații din Afganistan și Kosovo. Politica NATO
privind comunicarea strategică – NATO Strategic Communication Policy, document care stabilește cadrul
doctrinar, strategic și operațional al conceptului în cadrul Alianței, este emisă în septembrie 200915.

Conducerea strategică a Alianței operaționalizează comunicarea strategică corespunzător unei

nevoi de proiecție și conducere a organizației în arhitectura relațiilor internaționale, în managementul
situațiilor de criză, pentru a întări coeziunea NATO în plan intern și pentru a realiza coeziunea de interese
pe linie de securitate în plan extern, în relația cu diferiții actori ai mediului global și statele non-membre.

Între conducerea strategică și comunicarea strategică se realizează o legătură indisolubilă și, în

acest sens, în accepțiunea NATO, StratCom reprezintă o responsabilitate a tuturor nivelurilor de
conducere, a comenzilor militare și o funcție a statului major.

Văzută ca un proces și, în același timp, ca un mod de gândire, direcționată de la nivelul Consiliului
Nord-Atlantic, StratCom este integrată la toate eșaloanele, dimensiunea comunicațională fiind acum un
reper în orice proces de planificare a activităților. Dacă până nu demult se trăia în paradigma planificării
unei operații sau misiuni militare și, ulterior, se adaptau mesajele și acțiunile de comunicare, comunicarea
strategică vine acum să schimbe acest lucru, planificând și proiectând întâi valori și idei, dublate consecutiv
de planificarea acțiunilor.

În NATO, comunicarea strategică urmărește în mod necesar armonizarea scopurilor și obiectivelor

Alianței cu alți actori, cu populația generală într-un areal cultural comun sau, dimpotrivă, diferit, dar care
reprezintă o zonă prioritară pe linia intereselor de securitate. Procesul se realizează prin acțiuni politico-
militare care trebuie să determine efecte complementare la nivelul diferitelor populații sau audiențe-
țintă, urmărind un interes politic sau sprijinind cerințe ale analizei operaționale.

Sinergia efectelor comunicării la toate cele trei niveluri ale acțiunii militare (strategic, operațional
și tactic) este rezultatul unui efort de coordonare desfășurat sub dimensiunea comunicării strategice,
condusă în mod necesar și activ prin implicarea factorilor de decizie și conducere politico-militară.

Sistemul comunicării strategice în NATO poate fi interpretat ca un motor pentru crearea,

conducerea și diseminarea unei excelențe organizaționale în realizarea planificării, promovarea valorilor
NATO și gestionarea imaginii organizației pe fluxurile mediatice.

Comunicarea strategică nu apare în mod izolat, ci în contextul unui demers mai amplu de
transformare militară, în contextul emergent al apariției noilor medii de socializare (Facebook, Twitter,
bloguri etc.) și în contextul creșterii continue a rolului opiniei publice în toate aspectele vieții sociale,
inclusiv în rezolvarea situațiilor de criză și conflict.

Dacă, în concepția SUA, comunicarea strategică este un instrument de influențare și răspunde

unei nevoi de afirmare a propriilor interese în plan geopolitic, în NATO, StratCom reprezintă o strategie
de informare și de comunicare.

14
ACO Directive Number 95-2, ACO Strategic Communications, 5 martie 2008, revizuită și republicată în 15
septembrie 2008 (TT 204863) și 19 noiembrie 2009 (TT 207892).
15
NATO Strategic Communication Policy, 29 septembrie 2009, PO (2009) 0141.
 NATO, aflat într-un nou proces de transformare și restructurare, de reevaluare a concepției de
funcționare și organizare, operaționalizează astăzi noi precepte, soluții și idei, activează noi funcții și
structuri militare16 care au interferențe majore în modul de gândire și ducere a acțiunilor militare viitoare.
Efortul de a înțelege esența și semnificația StratCom este strâns legat de înțelegerea modului în care
aceasta se interrelaționează și funcționează în raport cu alte abordări conceptuale care reformează în
prezent, susțin abstract și organizatoric capacitatea militară de răspuns a celei mai puternice organizații
politico-militare contemporane.

Dacă, dintr-un anumit punct de vedere, în mod cinic, operaționalizarea în prezent a StratCom
poate sugera eșecul unor demersuri anterioare de comunicare, cu atât mai mult acest proces și modul său
de organizare se impun a fi studiate și implementate în actualitate de către structurile militare.

16
Joint Effect Management Branch, Joint Synchronization and Execution Branch, Theatre Engagement Centre,
structuri operaționalizate în 2010, la nivelul comandamentelor de tip operațional, respectiv a structurii DJSE
(Depoyable Joint Staff Element), care înlocuiește vechiul concept de DJTF.