ATITUDINILE ŞI INFLUENŢA SOCIALĂ

Influenţa socială:,,reprezintă un fenomen psihosocial care constă în modificarea

sistemelor cognitiv- intelectuale, orientativ-atitudinale sau comportamental-acţionale,
modificare care are loc ca rezultat al interacţiunii dintre persoane, grupuri, organizaţii şi
grupuri sociale,,1.

,,Cele mai importante mecanisme şi procese psihice şi psihosociale, implicate în exercitarea

influenţei sociale şi, implicit, în schimbarea atitudinilor şi comportamentelor, sunt
reprezentate de: imitaţie, contagiune, comparaţia socială, disonanţa cognitivă, sugestia,
ordinul, persuasiunea şi manipularea.

Imitaţia- constă în reproducerea activă a unor modele atitudinale şi comportamentale

oferite de o altă persoană care posedă pentru subiect, o anumită ascendenţă socială.

Contagiunea- se caracterizează prin tendinţa de imitare inconştientă a unui model

dominant de atitudine şi comportament, model care se propagă într-un context favorizant.

Comparaţia socială- este unul dintre procesele pe baza căruia se elaborează imaginea de
sine prin intermediul raportării continue la cei din jur. Pe fondul incertitudinilor legate de
propriile noastre opinii, comportamente şi performanţe, apare nevoia firească de a identifica
repere ,,corectoare,,prin identificarea unor termeni de comparaţie.

Disonanţa cognitivă- reprezintă unul dintre cele mai subtile procese psiho-sociale. Pe
fondul său, teoria pune problema diferenţelor calitative şi cantitative dintre oameni şi idei.
Orice disonanţă cognitivă, motivaţională, afectivă, atitudinală şi comportamentală generează
o stare tensională, pe care orice persoană doreşte să o diminueze sau să o înlăture.

Sugestia- reprezintă o modalitate complexă de influenţare a atitudinilor şi

comportamentelor unei persoane pe baza unor mecanisme neuropsihice.

Prin sugestie se înţelege, procesul de inducere a unei reacţii fără participarea activă a voinţei
celui sugestionat.

1 Ibidem, p:96
 Ordinul- reprezintă modalitatea curentă de influenţare a comportamentului unei persoane
care este integrată într-un sistem social organizat ierarhic, sistem în care există o autoritate
recunoscută.

Persuasiunea- reprezintă o modalitate organizată şi dirijată conştient de influenţare a unei

persoane sau grup prin intermediul unei argumentaţii logice, susţinută afectiv şi motivaţional,
în scopul impunerii unei idei, opinii, atitudini sau comportament care, iniţial, nu erau agreate
sau acceptate de către cei vizaţi.

Manipularea- este o acţiune de determinare a unei persoane de a gândi şi acţiona în

conformitate cu dorinţele şi interesele factorilor de influenţă, uneori chiar împotriva propriilor
interese. În acest scop se utilizează diferite tehnici de persuasiune care implică distorsionarea
adevărului, precum şi utilizarea unor argumente voit falsificate, pe fondul inducerii nor
elemente de ordin emoţional,,2.

2 Ibidem, pp: 99-105

 MANIPULAREA COMPORTAMENTALĂ A MASELOR

Manipularea:,,este acţiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor

prin expunerea la mesaje a persoanelor şi grupurilor umane în vederea atingerii unor scopuri
dorite de altcineva (persoane sau organizaţii), fără aplicarea constrângerilor fizice şi fără
conştientizarea discrepanţei dintre scopurile îndepărtate ale persoanelor şi grupurilor ţintă şi
scopurile îndepărtate ale celor care exercită influenţa,,3.

Spre deosebire de persuasiune, care poate fi sau nu condamnabilă în funcţie de scopul

influenţării, manipularea intră totdeauna sub incidenţa sancţiunilor morale sau juridice.
Persoanele manipulate nu sunt încurajate să gândească despre situaţie, ci sunt momite prin
promisiuni false, înşelate prin comportamente verbale sau nonverbale, sau sunt manipulate
astfel încât, situaţia născocită le limitează alegerile.

Manipularea diferă de persuasiune prin faptul că nu îndeamnă direct a gândi împreună cu

alţii. Prin tactici înşelătoare indivizii sunt ghidaţi să facă, prin liber consimţământ, ceea ce
persoana care îi persuadează a ales. Manipularea comportamentală reprezintă, aşadar, un tip
de influenţă socială, şi anume o influenţă socială negativă, condamnabilă din punct de vedere
etic, pentru că lezează demnitatea umană. ,,În psihologia socială se întâlnesc numeroase
experimente în care cercetătorii determină oamenii, sub un pretext sau altul, să se comporte în
totală libertate în mod diferit de cum s-ar fi comportat spontan. Din punct de vedere
psihologic, posibilitatea manipulării apare ca o consecinţă a activităţii de decizie. Aşa s-a
născut teoria angajamentului. (.....) Predicatele teoriei au fost anticipate de Kurt Lewin, după
cel de al Doilea Război Mondial, însă teoria ca atare a fost formulată de Charles Kiesler, în
1971, sub denumirea de Psihologia angajamentului. Poate fi conceptualizată vag ca fiind
,,legătura dintre individ şi actele sale,, Teoria angajamentului postulează două lucruri:

1. Ceea ce ne angajează sunt actele, nu ne simţim angajaţi de idei sau

sentimente. Teoria explică, prin urmare, doar manipularea
comportamentală, nu şi pe cea a gândirii şi afectivităţii.
2. Gradul de angajare poate fi diferit de la o situaţie la alta, nu neapărat total.

3 Sima, Tudora, Note de curs psihologie socială

 Gradul de angajare al manipulatului este influenţat de către manipulator prin tehnici de
persuasiune foarte bine studiate.

Rezultatele astfel obţinute modifică:

1. Caracterul public– atunci când comportamentul este la ,,vedere,,

nedisimulat, sau când subiectul-ţintă îşi declină identitatea. Caracterul
public ridică gradul de angajare.
2. Caracterul repetat al comportamentului – Un act repetat de mai multe
ori angajează mai mult decât unul realizat o singură dată.
3. Caracterul irevocabil al actului – va face victima manipulării mai
angajată decât cel revocabil, unde are posibilitatea de a reveni asupra
deciziei iniţiale.
4. Caracterul costisitor al actului – (Ţinta este mai dispusă să ofere ajutor
cuiva căruia i-a împrumutat maşina-cost ridicat al actului- decât celui
căruia i-a împrumutat 100 de lei),,4

Emile Durkheim anticipa că realitatea socială ne obligă să intrăm într-o reţea de relaţii
interpersonale funcţionale şi nu neapărat emoţionale. Făcând distincţie între aceste tipuri de
relaţii aprecia că detaşarea emoţională reprezintă un factor favorizant al valorizării
manipulării, aceasta devenind un mijloc de a obţine avantaje de pe urma celuilalt fără a-l
pierde ca partener de dialog.

Karl Popper (1957) aprecia că nevoia de a fi mereu competitivi şi teama de a nu fi

marginalizaţi pe scena vieţii social-economice face ca manipularea să devină o armă cu
ajutorul căreia înlăturăm obstacolele apărute în calea realizării noastre.

Prin încercarea de a-şi rezolva frustrările dar şi frica provocată de eventualele consecinţe ale
actelor sale, individul caută adăpost în spatele mulţimii. Sentimentul pierderii în anonimat îi
oferă putere şi impulsivitate, însă poate deveni şi cea mai puternică armă a manipulatorilor.
Tentativele de influenţare, pentru a fi eficiente, chiar respectabile, trebuie să se bazeze pe
convingere şi argumentaţie, indiferent de domeniul în care sunt întreprinse.

4 Oreste, Teodorescu, Demonii puterii în democraţie, Editura Taso, Bucureşti, 2011, pp:19-21
 Manipularea comportamentală se bazează pe conformare (modificarea poziţiei unei
persoane în direcţia poziţiei grupului) şi pe supunere (modificarea comportamentului unei
persoane datorat unui ordin dat de o autoritate legitimă)

Solomon Asch în anii 50 a realizat unele cercetări psihosociologice asupra conformării,

aducând în discuţie factorii care intervin în procesul conformării la norma de grup: -
caracteristicile persoanei expuse la presiunea grupului

- caracteristicile grupului care exercită presiunea

- relaţiile dintre individ şi grup

Sa evidenţiat faptul că procesul conformării este mai accentuat la unele popoare în raport cu
altele datorită particularităţilor de socializare. Sa constatat că francezii sunt mult mai
influenţaţi de presiunea grupului decât norvegienii. Primele studii privind supunerea(1974) au
demonstrat experimental tendinţa populaţiei germane spre supunere. Manipulările mari au în
vedere sistemul de valori, felul de a gândi şi comportamentul individului determinate de
normele societăţii în care trăieşte.

În acest sens Jean Piaget sublinia că şcoala, înainte de a fi un mijloc de comunicare a

cunoştinţelor, îl dezvoltă pe elev în spiritul de subordonare faţă de autorităţi, îl obişnuieşte cu
simţul responsabilităţii şi cu necesitatea respectării unui program strict. De asemenea,
sistemul educaţional promovează spiritul de competiţie care îi crează viitorului adult
obişnuinţa de a lupta pentru a obţine rezultate care să-i aducă respectul celorlalţi. Jean Piaget
referindu-se la rolul limbajului şi forţa sa imensă în psihologia umană, lansează o ipoteză şi
anume aceea că limbajul a fost creat de indivizi mai puternici, care şi-au asumat rolul de lideri
şi îl foloseau pentru a comanda, pentru a-şi impune deciziile celor mai slabi. Rolul
comunicării, al limbajului este aşadar esenţial în fenomenul manipulării, ele servind la diverse
modalităţi de influenţare şi argumentare pentru luarea unor decizii individuale.

Cele mai concrete niveluri sunt persuasiunea şi argumentarea:

Persuasiunea – este definită ca o încercare conştientă a unui individ de a schimba

comportamentul altuia sau a unui grup prin transmiterea unor mesaje.

Argumentarea - este un demers prin care o persoană sau un grup încearcă să facă pe un
auditor să adopte o poziţie, prin argumente care să-i arate validitatea deciziei.
Manipularea prin comunicare, ca proces psihologic, poate fi explicată prin diverse moduri:
acţiuni asupra subconştientului (pe căi psihanalitice), intervenţii educative de introducere în
psihicul individului a unor idei sau convingeri, fără ştirea lui.

Un exemplu în acest sens este socializarea prin educaţie, prin care societatea îl determină pe
individ să interiorizeze şi să admită normele, conduitele, credinţele, valorile, atitudinile,
limbajul ca fiind ale sale. Instrumentul de bază al manipulării prin comunicare este mascarea
sau ascunderea realităţii. Deosebit de importantă în acest sens este folosirea unor cuvinte
străine în locul celor tradiţionale cu scopul de a împiedica înţelegerea, această stratagemă
fiind denumită jocul de-a cuvantul necunoscut. (Ex: retard în loc de handicapat sau suicid în
loc de sinucidere)

Cel mai reprezentativ canal de influenţare comunicaţională verbală a societăţii este mass-
media.

Se poate spune că manipularea exercitată prin mass media caută în inconştient un aliat,
aducându-l în cele din urmă pe subiect în stadiul de marionetă a unui scenariu prestabilit,
acest lucru se poate realiza astfel: prin modificarea contextului, selectarea informaţiilor, prin
confecţionarea unui context măsluit, sublinierea evenimentului secundar în dauna celui
esenţial prin amestecarea informaţiei cu altele care nu au nici o legătură cu ea dar care o
descalifică, prin comentarea cu un anume ton sau mimică prin difuzarea ştirilor false, lent
dezminţite.

(Ex: imaginile de film sau de televiziune se adresează direct gândirii magice).

La cinema sau la televiziune sensibilitatea este afectată fără ca facultatea de judecare să

poată interveni, astfel subiectul reacţionează fără a fi perceput intenţia mesajului.

Controlul comportamentului este determinat de controlul realităţii fizice în care trăieşte

individul. În acest context este important de ştiut tipul de locuinţă a individului, felul în care
acesta se îmbracă, numărul mediu al orelor de somn, alimentaţia, felul muncii pe care o
prestează, obiceiurile sale.

Controlul gândirii presupune îndoctrinarea indivizilor atât de profund, încât ei să accepte

necondiţionat ideologia grupului, să adopte în mod firesc noul limbaj şi să îşi formeze
reflexul de a respinge în mod instinctiv orice gând perturbator.
 Controlul sentimentelor constă în manipularea emoţiilor individului şi restrângerea cât mai
mult posibilă a spectrului său sentimental. Vinovăţia şi frica sunt două instrumente absolut
necesare pentru a ţine oamenii sub control. Manipularea sentimentului de vinovăţie dă cele
mai bune rezultate pentru cufundarea individului în anonimat dar şi pentru inducerea
supunerii necondiţionate faţă de autorităţi.

Vinovăţia poate fi de patru feluri:

1. Vina istorică- este cea prin care se crează culpabilizarea generală, bazată pe inducerea unui
sentiment de complicitate între autorităţi şi cetăţenii obişnuiţi, chiar dacă deciziile le iau
numai unii ( Ex: poporul german blamat pentru ororile nazismului).

2. Vina incapacităţii de afirmare a propriei identităţi, exprimată prin sentimentul de

insatisfacţie al individului că nu trăieşte la nivelul valorii sale, poate fi exploatată prin
facilitarea accesului la treptele superioare ale ierarhiei sociale în schimbul supunerii totale.

3. Vina pentru acţiuni comise în trecut, este intens utilizată pentru şantajarea individului,
acesta fiind ameninţat că anumite dosare vor fi scoase la iveală în cazul nesupunerii.

4. Vina socială, constă în culpabilizarea generală a indivizilor pentru tarele existente în

societate, individul fiind determinat să-şi minimalizeze propriile sale probleme şi să nu mai
dea atenţie îndoielilor la adresa celor care conduc.

Frica-este celălalt sentiment utilizat pe scară largă pentru manipularea indivizilor, în special
în sensul menţinerii coeziunii grupului social din care fac parte.

Sentimentul de frică este indus şi amplificat în două direcţii principale:

1. Indivizii sunt avertizaţi permanent asupra pericolului reprezentat de forţele ostile din
exterior( autorităţi, secte, etc) care acţionează permanent pentru a distruge grupul.

2. Individului îi este indusă, în prmanenţă teama de a fi descoperit şi pedepsit de

autorităţi, indiferent dacă vina este sau nu este reală.

,,Plecând de la concepţia lui Gustave le Bon potrivit căruia individul simte, gândeşte şi
acţionează în mulţime, în mod diferit decât dacă ar fi izolat, cercetătorii fenomenului
manipulării au ajuns la concluzia că manipularea uneia dintre cele trei componente ale triadei:
comportament, gândire, afectivitate,este mai uşor de realizat dacă integrăm individul într-un
grup.

Sociologul Septimiu Chelcea a imaginat o structură a manipulării comportamentale pe baza

căreia propune schema celor 10 C-uri ale manipulării comportamentale:

1. Cine manipulează?

2. Cine este manipulat?

3. Care este scopul imediat al acţiunii?

4. Care este scopul îndepărtat al purtătorului autorităţii?

5. Care este scopul îndepărtat al subiecţilor umani?

6. Ce mijloace utilizează purtătorul autorităţii?

7. Ce mijloace utilizează subiecţii umani?

8. Care este contextul psihosocial?

9. Care sunt efectele sociale perverse ale atingerii scopului imediat?

10. Care sunt efectele sociale perverse ale atingerii scopuriilor îndepărtate?

Pentru a observa în ce măsură o persoană poate fi manipulată, este necesar să se plece de la

modul în care actorul social îşi reprezintă şi organizează mental o realitate socială. Cu cât o
persoană este mai tolerantă şi are o deschidere mare către dialog, determină acceptarea mai
multor puncte de vedere şi, implicit, a mai multor influenţe,,5.

Ca principale tehnici de manipulare prin presă, folosite în mod curent, sunt:

5 Sima, Tudora, Note de curs Psihologie socială

 - ,,selectarea ştirilor – este apreciată ca cea mai eficientă cale de inserţia a influenţei
în spaţiul informaţional, deoarece criteriile de selectare aparţin deja celor care deţin o anumită
influenţă în structura socială;

- orientarea ştirilor – se realizează de obicei prin omiterea unor componente ale

mesajului iniţial, publicul având acces doar la unele segmente ale circuitului informaţional.

În consecinţă, ştiind că nu trebuie să se opună publicului, cei care le redactează au o

proiecţie distrativă, conţinând formulări deosebit de familiare chiar pentru fapte deosebit de
grave, accesibilitatea acestora fiind asigurată. De asemenea, au obligaţia de a controla stilistic
conţinutul în sensul aşteptărilor publicului larg.

- influenţarea prin plasarea ştirilor – vizează dimensionarea axiologică a

conţinutului în funcţie de pagina pe care este culeasă ştirea sau de locul atribuit acesteia într-o
emisiune.

Astfel, plasarea unui fapt oarecare pe prima pagină îl poate proiecta ca fiind
„evenimentul zilei”, în timp ce un eveniment autentic defavorabil pentru anumite persoane
sau pentru acel moment, prin distribuire pe ultimele pagini, contribuie la aruncarea lui în
anonimat, opinia publică urmând acest curent.

- influenţare prin titluri – se bazează pe faptul că sinteza din titlul articolului

constituie o evaluare a articolului în structura de ansamblu a publicaţiei. Caracterele cu care
sunt alese indică şi importanţa lor pentru editori, importanţă ce se transferă şi publicului.

- selecţia fotografiilor în presa scrisă – precum şi explicaţiile care însoţesc

fotografiile pot afecta semnificativ atitudinea publicului faţă de conţinutul din imagini. O
modalitate de denigrare fără cuvinte o constituie alăturarea unei fotografii scandaloase de
imaginea unei persoane căreia nu i se face presă bună în momentul respectiv. Simpla
vecinătate poate induce în percepţia cititorului o echivalenţă valorică deosebit de importantă
şi cu impact asupra apariţiilor publice viitoare ale persoanei respective.

- editorialul – prin orientarea inerentă editorialistul, poate contribui nu numai la

afirmarea unei personalităţi, ci şi la transformarea ei în lider de opinie al publicului care
împărtăşeşte punctul de vedere al editorialistului respectiv. Editorul rezumă în ochii cititorului
scara de valori necesară orientării în succesiunea evenimentelor deosebit de schimbătoare.
 - producerea şi difuzarea informaţiilor tendenţioase – ocupă un loc aparte în
manipulare. Informaţia tendenţioasă a fost multă vreme identificată fie cu eroarea, fie cu
minciuna,,6.

Studii recente au clarificat faptul că eroarea se defineşte numai ca o neadecvare în

raport cu realitatea, în timp ce minciuna este o neadecvare faţă de adevăr. Cum obiectivul îl
constituie manipularea, dezinformatorul foloseşte chiar şi calomnia sau minciuna atunci când
acestea se dovedesc a-i sluji interesele.

6 Oreste, Teodorescu, Demonii puterii în democraţie, Editura Taso, Bucureşti, 2011, pp:76-78
 RELAŢIA DINTRE GRUP ŞI INDIVID

NORME ŞI NORMATIVITATE SOCIALĂ

Psihologia de grup nu poate porni decât de la persoană şi de la relaţiile interpersonale

ce iau naştere în procesul convieţuirii oamenilor şi al comunicării. Încă din cele mai vechi
timpuri, individul a simţit ca o necesitate imperioasă impulsul de a se alătura unei
suprastructuri care să-i ofere o senzaţie de securitate absentă în cadrul unei entităţi sociale
unice. Nevoia de asociere în grupuri cât mai mari a fost şi este irezistibilă pentru individ,
conferindu-i acestuia o forţă direct proporţională cu numărul membrilor care formează
respectiva mulţime.

Această conduită care se semnalizează în rândul oamenilor are o obârşie ancestrală şi este
prezentă în stare latentă în subconştient, ieşind ulterior la suprafaţă ori de câte ori îşi face
simţită prezenţa o ameninţare majoră. Instinctul de conservare al oamenilor se declanşează
prompt în caz de pericol, iar prima necesitate resimţită cu putere este eliminarea factorului
negativ, apoi redobândirea siguranţei şi în final reluarea cursului normal al existenţei şi
desfăşurarea neperturbată a activităţilor de mai înainte. Acestea ar fi în linii mari etapele care
pot fi observate în cazul acestui fenomen, în ceea ce-l priveşte pe individ. În ceea ce priveşte
masa insă, aceasta ia naştere ca iniţiativă comună a unui grup de indivizi aflaţi într-o situaţie
dificilă, cu scopul depăşirii acesteia, prin siguranţa dată de superioritatea numerică. De fapt,
această congregare subită a unui număr de persoane are în spate aşa-zisa „frică de contact” a
fiecărui individ în parte, prezentă într-o măsură mai mică sau mai mare la fiecare om, care
este de fapt oroarea atingerii străine cu scopuri ascunse şi neclare, în vederea săvârşirii unui
gest de regulă violent. Aşadar, numai aflându-se în cadrul masei, omului i se anulează
integral această temere, căpătând în schimb curaj şi îndrăzneală pentru depăşirea situaţiei,
indiferent cât de dramatică ar fi aceasta. „Este vorba de acea masă compactă de care avem
nevoie, în care se inghesuie trup lângă trup, compactă şi în componenta ei sufletească, aşa
încât nu mai suntem atenţi la cine ne înghesuie. De îndată ce te-ai predat masei, nu te mai
temi de atingerea ei. Cu cât oamenii se înghesuie unii în alţii mai tare, cu atât se simt mai
siguri că nu se tem unii de ceilalţi. Această transformare a fricii de atingere aparţine masei.
Uşurarea care se răspândeşte în interiorul ei şi despre care va fi vorba şi în alt context atinge
un înalt grad în densitatea ei maximă.”7

7 Elias Canetti, Masele şi puterea, Editura. Nemira, Bucureşti, 2000, p.6

 Grupul este o unitate socială constând dintr-un număr de indivizi care se găsesc unii cu
alţii în relaţii de status şi de rol stabilite după o perioadă de timp şi care posedă un set de
valori sau norme ce reglează comportarea reciprocă cel puţin în problemele ce privesc grupul.

,,Unicitatea grupului îl constituie interrelaţiile, mai exact de densitatea lor şi scopul

comun care au ca rezultantă coeziunea colectivă. Grupul nu este pur şi simplu un fenomen
aditiv, un agregat de persoane aflat doar în relaţii de proximitate fizică. În cadrul scopului
comun apar obiective ajutătoare rezultând o aliniere sau o armonizare pe ansamblu.

Realitatea psihosocială a grupului se manifestă presiunile şi influenţele sale asupra membrilor

în sistemul de recompense şi penalizare care funcţionează formal sau informal în perimetrul
grupului şi care selecţionează comportamentele individuale. Relaţiile reciproce se stabilesc
atât pe baza emoţiilor cât şi pe bază funcţională ex: grup de studenţi, profesori etc. În cadrul
abordării cognitiviste individul formează grupul şi nu invers, accentul punându-se pe
individualitate. El este acela care se identifică cu grupul, influenţează asupra lui.

Baza structurii grupului mic o constituie diada, adică 2 persoane. Grupul este o pluralitate
de persoane, asociate într-un anume fel între ele prin legături integrative de tip normativ,
comunicativ, afectiv şi funcţional,,8.

Caracteristicile grupului:

- existenţa unui număr minim de indivizi, minimum 2(diada)

- delimitarea poziţiilor în interiorul grupului prin reţeaua de statute şi roluri

- existenţa unui sistem de norme şi valori comune pentru toţi membrii

- o anumită configuraţie a poziţiilor şi funcţiilor formale şi informale ale membrilor

grupului,

ceea ce formează structura de rol a grupului

- linii de comunicare interpersonală, ceea ce formează structura de comunicare a acelui

grup

8 Tudora, Sima, Note de curs, Psihologie socială

 - o anumită configuraţie a percepţiilor interpersonale, ceea ce formează structura
cognitivă a

grupului

- o anumită specializare a sarcinilor primite de diferiţi membri, ceea ce formează structura

ocupaţională a grupului

- o anumită structură de putere a grupului, rezultată din modul cum se iau deciziile la
nivelul grupului

Ţinând seama de parametrii sus amintiţi, grupul apare ca o structură socială integrală, între ai
cărei membri funcţionează numeroase legături sociale şi nu doar o sumă de indivizi care se
asociază simplu între ei.

Grupul poate fi de apartenenţă- în care individul este integrat efectiv şi actual şi de

referinţă din care el ar dori să facă parte, cu care ar avea în comun elemente de identitate pe
linia normelor, valorilor, convingerilor, atitudinilor, conduitelor soiale,etc. În afara grupului
mic se mai poate vorbi de grupul mare, care este o formaţiune socială bine definită,
structurată pe baza unor reţele de norme şi valori, statusuri şi roluri, atingând un număr mare
de membri, de ordinul milioanelor şi care poate căpăta specificitate în funcţie de cultură, zonă
geografică, religie, epocă istorică, nivel de dezvoltare economică şi politică.

Grupurile spontane- evidenţiază aglomerările de indivizi produse la apariţia unor situaţii

neaşteptate, dar importante, pentru viaţa oamenilor. Cel care a prezentat cel mai bine
asemenea grupuri a fost Gustave le Bon.

Etapele dezvoltării grupului

1,,)Pseudogrupul-nu reprezintă altceva decât o aglomerare de persoane care nu se cunosc

personal, de structură şi de organizare nici nu poate fi vorba. Fenomenele de dinamică ale
pseudogrupului pun în evidenţă următoarele caracteristici:

- anxietate colectivă
 - angoasă generată de percepţia că o ameninţare de distrugere ar plana asupra membrilor,
dar această ameniţare este imaginară

- tăcere prelungită, retragere din partea unor membri care nu fac nimic şi sunt consideraţi
de ceilalţi ca ,, paraziţi,,.

- ca să treacă timpul mai uşor, se încearcă diverse tentative de a iniţia jocuri, dezbateri,
dar, parcă nimic nu se leagă.

Există posibilitatea ca la nivelul pseudogrupului să apară absenteismul, retragerea şi chiar să

se multiplice aceste fenomene.

2) Grupul simbiotic-ceea ce este caracteristic acestui grup, se manifestă prin presiunea

pentru conformitate, există cerinţa ca toţi membrii să se comporte asemănător în diverse
situaţii. Dinamica grupului în această etapă se exprimă prin grija pentru consens, unanimitate,
voinţa de integrare a tuturor membrilor. Membrii grupului devin din ce în ce mai conţtienţi de
apartenenţa la grup şi se pun în discuţie probleme cum sunt: ce s-a făcut? Ce se întâmplă în
grup? Cine sunt cei care nu participă?

3) Grupul conflictual- ca expresie a dinamicii trebuinţelor şi a creşterii lor, după nevoile

de conformitate, consens, unanimitate apare trebuinţa de diferenţiere ca urmare firească a
percepţiei că fiecare se simte strivit de uniformitate şi doreşte să fie tratat ca individualitate
distinctă. Câţiva dintre membri încep să-şi manifeste interesul pentru propriile idei, se
cristalizează rivalităţile,apare competiţia pentru putere, liderii încep să-şi
construiască,,zonele,, de influenţă. Se formează clanuri, apar adepţii liderului, acoliţii puterii.

4) Grupul matur-după rezolvarea rivalităţilor, participanţii recunoscuţi de grup pot să

acţioneze liniştiţi şi să se implice în rezolvarea problemelor grupului.

Climatul grupului, acţionează asupra funcţionării sale şi în mod special asupra sentimentelor
resimţite de participanţi la viaţa grupului.

5) În grupul autoritar -sunt acumulate multe tensiuni, o puternică frustrare şi un nivel

ridicat de agresivitate iar oscilaţiile între apatie şi revoltă sau violenţă dirijată sunt efecte ale
insatisfacţiei resimţite de membrii grupului, faţă de repetatele acţiuni de constrângere şi
limitare a dreptului la opţiune.
 6) Grupul democratic – este mai productiv iar nivelul satisfacţiei este mai ridicat
comparativ cu cel autoritar, de asemenea tensiunile şi agresivitatea găsesc mai uşor căi de
descărcare.

7) Grupul centrat pe lider- în acest caz intervine dependenţa faţă de ceea ce spune, face,
cum face liderul, iar membrii sunt împiedicaţi de la iniţiative proprii şi de creativitate.

8) Grup orientat pe sine-situaţia aceasta dă naştere unei structuri închise, consensul în

echipă este căutat cu orice preţ, în orice moment şi pentru orice lucru, energia se consumă
pentru aceasta. Energia productivă devine inferioară energiei de întreţinere a consensului şi
automat intră în funcţiune ineficienţa.

Proprietăţile grupului: Mărimea grupului- este o dimensiune cantitativă, în funcţie de care

pot fi clasificate grupurile: mici, mijlocii şi mari, dar tot ea poate determina şi tipul relaţiilor
dintre membri, astfel în grupurile mici, relaţiile sunt directe, imediate, iar în grupurile mari
nici nu există relaţii între toţi membri. Mărimea grupului este o variabilă independentă, adică
nu se poate schimba, membrii unui grup pot pleca, alţii le pot lua locul,,9.

Funcţiile grupului:

● După Anne Ancelin Schützenberg: → de integrare.

→ de securitate.

→ de reglementare a relaţiilor interindividuale.

● După Adrian Neculau:→ realizarea sarcinii.

→ de comunicare.

→ afectiv apreciativă.

→ de influenţă.

● După Vera Aebischer şi Dominique Oberle: → integrare.

→ schimbare

→ diferenţiere

9 Ibidem
 → reproducere a ideilor.

Factorii ce influenţează grupul sunt:

Evidenţiez 3 situaţii de relaţii: a) individ – individ

b) individ – grup

c) grup

A) Se caracterizează prin aceea că asupra individului inclus într-o activitate se duc

observaţii asupra calităţii activităţii de către un alt individ sau grup fără evaluare.
Performanţele persoanelor incluse în activitate rămân aceleaşi.

B) Se caracterizează prin aceea că asupra individului inclus într-o activitate se duc

observaţii asupra calităţii activităţii de către un alt individ sau grup dar cu evaluare .

C) Activitatea este îndeplinită de toţi membrii grupului; în acest caz performanţele sunt
înalte şi chiar mai mari decât la a şi b.

Orice grup social organizat presupune existenţa între membrii săi a unei multitudini de
relaţii (de interese, de solidaritate, de atracţie, sau de conflict), dintre care cele de putere au un
rol aparte, cu totul distinct faţă de gama practice nelimitată a raporturilor sociale în grupurile
umane mari şi complex stratificate. În viaţa cotidiană, fiecare individ, şi orice grup social
evoluează sub influenţa şi, la rândul lor, influenţează, având un rol distinct, cele două forme
esenţiale de relaţii de putere şi în afara puterii. Relaţiile de putere nu pot fi separate de
durabilitatea lor, asimetria ori inegalitatea rolurilor între membrii ce compun diferite grupuri,
dependenţa de ierarhii, de norme sau de ritualuri. Asimetria relaţiilor de putere indică faptul
că resursele puterii sunt inegal distribuite şi, de asemenea, arată clar că o relaţie de acest tip nu
poate funcţiona fără diviziunea conducători-conduşi, indifferent de natura societăţii în cadrul
căreia se manifestă. Este ştiut, puterea integrală (sau absolută) comportă riscuri grave cu
privire la posibile abuzuri ori acte de corupţie sau, şi mai rău, de aceea societăţile modern pun
mare preţ pe conceptul de echilibrul puterii.
 Puterea are trei dimensiuni : - intensitate ( influenţă maximă )

- amplitudinea ( măsura ei )

- întinderea

Este important de reţinut ideea că puterea este un fenomen interpersonal - se exercită în

relaţie cu celălalt. Prin urmare, eficienţa strategiilor unui lider va depinde de disponibilitatea
ţintei influenţei de a răspunde în direcţia comportamentului solicitat.

Stilul de conducere este conceput ca o caracteristică relativ stabilă a conduitei, şi de

aceea dificil de modelat sau modificat.

O dată ce este identificat şi înţeles stilul de conducere al unui lider, este nevoie ca:

• liderul să acţioneze în situaţii care se pretează (potrivesc, armonizează) stilului său;

• organizaţia să ajute managerii să-şi armonizeze stilul de conducere cu diferitele situaţii.

Succesul sau eşecul unui lider într-o situaţie depinde de măsura în care stilul său de
conducere este adecvat particularităţilor ei, respectiv de măsura în care reuşeşte să controleze
situaţia. Controlul exercitat asupra situaţiei poate fi intens, moderat sau redus -cu cât
controlul exercitat de lider e mai mare, cu atât situaţia îi este mai favorabilă.

Schmidt şi Tannenbaum disting patru factori care influenţează stilul de conducere adoptat
de lider şi susţin practicarea unui stil flexibil de conducere, în raport cu starea reală a acestor
factori:

- particularităţile liderului - valori, convingeri etc.; de exemplu, un lider care consideră că

membrii echipei sale au un cuvânt de spus în adoptarea unei decizii şi are încredere în
aceştia va opta pentru un stil de conducere ce conferă un grad mai mare de autonomie şi
autoritate subordonaţilor;

- particularităţile subordonaţilor - cunoştinţe, abilităţi etc.; subordonaţilor caracterizaţi prin

competenţă, capacitate de a tolera ambiguitatea unei sarcini sau situaţii, identificare cu
obiectivele organizaţiei li se poate oferi o mai mare libertate de decizie şi acţiune;
- particularităţile situaţiei - cultura organizaţiei, natura sarcinii, caracteristicile obiectivelor
de atins etc.; de exemplu, o organizaţie care valorizează şi mizează pe contribuţiile
angajaţilor ei îi va implica activ în luarea deciziilor şi adoptarea direcţiilor de acţiune;

- presiunea timpului - dacă aceasta impune o adoptare rapidă a deciziei, nu mai există condiţii
pentru a implica membrii echipei în analize şi dezbateri.