ÎNCERCARE DE MONOGRAFIE

VOICILAS CONSTANTIN

Comuna şi satul natal ,

Locaţie : comuna CALVINI
Satul BÂSCENII DE SUS
Judeţul BUZĂU

Trec anii peste noi lăsându-ne urme adânci pe

figuri , gârbovindu-ne sau lipsindu-ne pe mulţi de puteri
aşa fel ca la deplasare să apelăm la un al III lea picior ,
fie din lemn , plastic sau de metal , numindu-l baston .
Drumurile ce cândva păreau o banalitate la deplasare de
această dată ne sunt o povară greu de suportat . Nu ştiu
cum se descurcă unii dar pentru mine care am adunat
ceva ani drumul spre casa părintească niciodată nu mi-a
părut ceva ce nu poate fi străbătut , ba din contra sunt
oricând dispus a-l parcurge pe orice vreme ar fi , mai
ales că ştiu că la capătul său voi găsi semnele locurilor
pe unde înaintaşii mei au păşit spre dreapta judecată .
S-au dus cei dragi mulţumiţi poate sau nu că au
lăsat în urmă rodul năzuinţelor , al strădaniilor lor , să
perpetuie prin noi urmaşii cei ce poate vom fi sau nu
demni de încrederea lor
De oriunde mă aflu am doar trei rute la dispoziţie
în drumul spre casa de la răscruce aflată în satul al cărui
nume veşnic îl port în buzunar fiindu-mi trecut în
cartea de identitae lipit de mine precum marca de
scrisoare . Parte integrantă a comunei Calvini , satul cu
care mă voi strădui să vă fac cunoştinţă a fost comună
cândva pe vremea când mergeam la şcoala de acolo ,
dar organizările şi reorganizările admi-nistrative i-au
micşorat importanţa şi astfel Bâscenarii au dat
tot mai des ochii cu Calvinarii în ceeace privesc treburile
obşteşti . Am zis Calvinari şi nu Calvinişti , Bâscenari şi
nu altfel dar mă îndeamnă ceva să analizăm împreună şi
să găsim pe cât posibil originea , motivul celor două
denumiri . Se ştie că au fost denumiţi calvinişti cei care
în Europa de sud vest au împărtăşit şi susţinut cultul
religios elaborat de pastorul Calvin cu multe secole în
urmă .
Bine , bine vor zice unii dar de unde până unde
acel cult sau credinţă pe o vale dintre munţii Buzăului ,
valea Bâscei ?.
Dar numele Bâsceni dat localităţii aflată la nord şi
sud de Calvini de unde provine ?.
De ce la nord şi la sud ? , pentru că la nord se
află Bâscenii de sus iar la sud Bâscenii de jos , două sate
surori .
Indrăznesc să dau un singur nume al unei familii ,
Săseanu , care pare că ar fi al unora din cei veniţi aici şi
având poate comportament sau ceva obiceiuri
asemănătoare saşilor de peste munţi şi de aceea au
fost astfel denumiţi . Salba formată de aceste trei
localităţi înşirată la vest pe lângă dealul Poenarilor şi
udată de râul Bâsca la vest , te întâmpină venind din
spre sud de la Cislău către nord , continuând pe
aproximativ doisprezece kilometri către poalele munţilor
, este simetric aşezată cu cealaltă salbă de pe partea
estică a aceluiaşi deal formată din localităţile Mărunţişu
şi Pătârlagele .
 Destul de lungă cale ai de parcurs spre a vedea în
toată splendoarea sa localitatea dragă mie şi sălaşul
misterioaselor nume Bâsceni şi Calvini . Pe cei peste
douăzeci şi opt kilometrii pătraţi oamenii de aici şi-au
construit din ce au avut la îndemână case specific
zonei , nu prea înalte , spaţioase având şi toate
acareturile în aceaşi curte.
Piatra cioplită sau nu , lemnul nisipul şi varul
meticulos aranjate sunt elementele de la temelie până în
cel mai înalt punct de pe casă. Construcţiile aşezate pe
temelii de piatră sau pe grinzi foarte grele cu pereţi ce
numai cu oul alb pot fi comparate , stau ca dovadă a
iscusinţei şi folosirii varului aici fabricat din pietrele
aduse de râul Bâsca de undeva de sus de la munte .
Multă vreme m-am întrebat de ce şindrila şi şiţa acoperă
casele când mai uşor ar fi fost să se fi folosit tabla sau
ţigla.
Şindrila este rezultatul măiestriei lemnarilor care
din trunchiuri de copac sparţi într-un fel anume au
meşteşugit bucaţi lungi de treizeci şi late de zece
centimetrii cu grosimi de până la un centimetru cioplite
cu scule speciale ,cu feţe şlefuite pentru a nu retine
apa . Şiţa este tot din lemn prelucrat ca şindrila dar de
dimensiuni duble . Imitând aşezarea solzilor peştilor ,
şindrilarii au aşezat cu măiestrie acele şindrile una peste
alta petrecut ,asigurând pentru foarte multă vreme
acopreişuri de rară frumuseţe şi durabilitate .
Meşterii dulgheri şi tâmplari printre care s-au
numărat şi bunicii mei au moştenit şi au dus din tată în
fiu arta de a construi acele edificii cu acareturi absolut
necesare vieţuirii celor ce încă nu le-am dezlegat enigma
numelor localităţilor .
S-ar putea să nu fiţi de accord cu mine dar eu tot
cred că faptele au fost cam aşa :
Până când marele Mihai Voievod a strâns sub
faldurile aceluiaşi steag bucăţile rupte din marea şi
bogata Dacia , ţara Ardealului , ţara Moldovei şi
Muntenia sau Valahia , hoardele năvălitorilor şi-au făcut
cam mult de cap pe aceste pământuri , au învrăjbit , au
subjugat , au cărat cât au putut sărăcind băştinaşii
noştri care uneori nu plecau la plug fără să-şi ia alături
sabia şi scutul . N-am fost lăsaţi aşa cum era normal ,
cum dorise şi înfăptuise Mihai Viteazul să fim acelaşi
popor într-o singură ţară , de aceea se pune şi azi
întrebarea ; câţi dintre cei ce sugeau din ce acaparase
de la noi ar fi voit să plece să lase liber poporul nostru
aşa cum se cerea sau să împartă cu alţii ce găsise aici
(referire fac la adresa romanilor şi habsburgilor ne
uitând de , huni , tătari ,cazaci , mongoli , perşi şi mai
apoi turci , toţi nişte năvălitori dinspre toate punctele
cardinale )?.
In calea năvălitorilor la graniţele răsăritene şi
romanii şi habsburgii au postat trupe pe care le-au
împroprietărit chiar cu pământurile noastre împingând
cât mai spre nord vechii daci în locuri mai puţin fertile
dar primitoare cum sunt ţara Oaşului şi Bucovina .
Aşa se poate justifica prezenţa saşilor, secuilor şi
maghiarilor tocmai în centrul ţării noastre în Transilvania
aici departe de Germania şi Ungaria la mii de kilometri
de ai lor aduşi şi bine grupaţi tocmai pe rutele de răsărit
prin care imperiile erau năvălite de tătari , mongoli ,
cazaci şi pe unde cândva au trecut hunii spre vest .
Parte din acei soldati n-au mai făcut cale întoarsă
spre locurile de unde venise găsind aici totul aproape ca
la masa pusă de-a gata . Împroprietăriţi cu averile
noastre , căpeteniile lor mai târziu au devenit tot mai
rapace reuşind ca să acapareze cât mai mult devenind
latifundiarii , grofii din Ardeal reprimând bieţii ţărani
creind în locurile cele mai mănoase aşa zis Ungaria mică
pe care şi azi fără ruşine o vor autonomă aici unde
fiecare mac din lanurile de cereale arată că sub glie
odihnesc cei ce cu armele şi trupurile lor au dus povara
apărării noastre de hoardele veşnic înfometate de a
stăpâni ceeace nu le aparţinea . Ca peste tot în lume şi
în rândurile celor aduşi aici cred că au existat oameni de
omenie care oricât de bine ar fi fost plătiţi sau cine ştie
ce beneficii ar fi avut practicând meseria de soldat au
preferat să fie liberi, ne încadraţi în oştile din care
faceau parte şi mai ştii......ori îşi căutau ţara , ori liniştea
în libertatea care le fusese luată când au fost poate
transformaţi mai întâi în sclavi , strămutaţi din ţările lor ,
apoi puşi ca apărători la alte graniţe decât cele natale fie
în Spania şi Franţa în calea celţilor fie în altă parte şi de
ce nu , luaţi de acolo şi aduşi în Dacia în calea barbarilor
.
Gândesc că n-a fost de loc uşor celor rămaşi de la
romani în Transilvania ca să suporte umilinţele la care
erau supuşi de trupele apărătoare ale imperiului
Habsburgic , trupe recrutate mai ales din câmpia
panonică cap de linie al foştilor năvălitori , hunii ,
instruiţi şi comandaţi de prusacii tot atât de răi .
 Intinsă pe vreo nouă kilometri pe firul apei Bâsca
mare se află o localitate care s-ar crede că a primit
nume de la foştii ostaşi romani împinşi până la a părăsi
Transilvania au trecut peste munţi ajungând aici unde
au găsit libertate, de-ale gurii şi mai ales adăpost ,
găzduire omenească , vorbitori de limbă asemănătoare
cu a lor , accesibilă înţelegerii lor .
Dacă n-a fost aşa , atunci de unde numele
localităţii Calvini ? Dar al localităţii Bâsceni ? .
Precis acei soldaţi plătiţi , care la rândul lor poate
erau desprinşi din ţara bascilor unde mai înainte fusese
duşi acolo de catre romani în urma desrădăcinării din
alte părţi ale imperiului , să zicem din Grecia ori Cipru
căpătase credinţă calvinistă pe care au adus-o cu ei .
Aşa dar , Calvinii , de la calvinişti , Bâscenii de la
basci..... şi mai presus de toate presupunerea mea prin
însăşi aşezarea localităţilor una lângă alta zic eu , dă
doamne să nu greşesc .
Să nu încercăm a găsi aici urmele acelei credinţe a
calviniştilor fiind că bănuiesc eu , cei de aici şi-au păstrat
şi impus credinţa lor adusă de sfântul Andrei pe
meleagurile Daciei ca fiind cea mai bună şi puternică
întru cel de sus . În plus , majoritari fiind localnicii au
reuşit ai asimila pe noii veniţi, ba mai mult i-au creştinat
şi învăţat a fi şi ei de-ai lui Burebista sub soarele lui
Zamolxe aici în sânul primitor al mamei Dacia . Nu mergi
prea mult de la intrarea în Calvini că te întâmpină pe
partea vestică o păstrăvărie chiar în răspântia de unde
poţi ajunge în cătunul Olari situat peste firul apei Bîsca
pe malul drept al său . În acel loc , din vechime au trăit
şi trăiesc făuritori de obiecte din ceramică , vasele de lut
oalele şi străchinile frumos ornamentate cănile cu care
serveau până nu demult sătenii întregii văi licorile bahice
.
De vei rămâne de aceeaşi parte a râului şi vei urca
ceva mai sus din dorinţa de a vedea mai multe o să dai
peste alte două cătune , Vereş şi Frăsinet , departe de
tumultul şoselei ce străbate localitatea şi precis că-ţi va
părea că totul este imaginar şi nu o realitate liniştită ,
tăcută , cu oameni cu vorba blajină care s-ar supăra
poate dacă cineva ar ridica tonul .
Foarte primitoare albia pârâului cu diferenţă de
înălţime mică din totdeauna a oferit siguranţă locuitorilor
săi ferindu-i de pericolul inundaţiilor . Pădurile de aici
formate din specii de foioase ocrotesc şi oferă sălaş
multor vieţuitoare . Să ne întoarcem în şosea trecând iar
pe lângă bazinele cu specialiştii înotului , păstrăvăria de
la care nu ai mai pleca dat fiind că vezi laolaltă atâta
peşte .
Huma , se numeşte cătunul de la poalele dealului
Poienarilor şi are numele de la lutul transformat de
olarii mai înainte amintiţi , făurind frumoasele obiecte .
Din adâncurile dealului Poienarilor caută către lumină
mai multe izvoare ce au fost captate cu grije de
înaintaşii noştri .
Cişmelele de la marginea drumului , locuri de
adăpare şi potolirea setei oferă o apă din cele mai pure .
Alimentarea cu apa rece curentă a celor aflaţi în
localitate se face tot dintr-o sursă având izvor comun cu
cel al cişmelelor .
Veşnic însetaţii locuitori ai Saharei cred că ar fi în
stare să–şi părăsească locurile numai să ştie că ar avea
zilnic acest dar de la Dumnezeu , apa pură de la Calvini ,
sau poate într-o zi cineva se va gândi că ar fi bine ca
aceasta apă să fie îmbuteliată şi dată la schimb pe
petrolul beduinilor .
Imaginaţi-vă cam care ar fi profitul din acest
schimb în natură dacă ar exista un pic de preocupare a
mai marilor noştri . Poate îndrăznesc prea mult dar ce ar
fi dacă s-ar construi un vapor de dimensiuni foarte mari
cu două compartimente , unul pentru apă la dus şi unul
pentru petrol la întors care să lege România de una din
ţările arabe ?
Lasăm afacerile deşi nu mă îndeamnă inima şi
păşim mai departe prin localitate luându-ne rămas bun
de la familiile calvinarilor , Pascu , Săseanu , Catrina ,
Boncu Udrea şi nu în ultimul rând de la cea a primului
dascăl din viaţa mea de şcolar , aceea care a fost
Dochiţa Predescu si tot mergând spre nord ajungem în
Bâscenii de sus în dreptul cătunului rotarilor , Negotei ,
locul unde lemnul ulmilor şi al carpenilor secole la rand a
fost materia primă din care meşteşugarii ca aceia din
neamul lui Mitu Tabără au făurit roţi pentru toate
mijoacele de transport , caruţe , trăsuri , pluguri , sau
afete de tun ori pentru sculele gospodinelor cum ar fi
roata de tors .
Rotilor de la morile de apă , ale gaterelor şi cele
de la piua pentru postavuri tot acei meşteşugari le-au
fost părinţi .
În vatra satului Bâscenii de sus cam pe la jumătate
veţi descoperi biserica străveche cu cimitirul de jur
împrejur unde odihnesc bâscenarii plecaţi să ne vegheze
de sus din preajma sfinţilor . Foarte aproape este o
răspântie de drumuri în colţul căreia străbunii mei din
partea mamei şi-au ctitorit casa în care şi eu am fost
adus pe lume de o urmaşe a Zecherilor .
Pe uliţa din acea răspântie au vieţuit străbunii din
partea tatălui cei proveniţi din ramurile arborelui
Voicileştilor de sus de la Starchiojd combinati aici cu cei
din ramura Iorguleştilor .
Din cap de uliţa ai să vezi cam la un kilometru şi
ceva în depărtare culmile dealului numit Vârful
unchiaşului iar ceva mai în spatele său la fel de
atrăgător este alt seamăn al său numit Vârful ulmetului .
Vârfuri ori creste de deal aşa se văd până ce ajungi la
ele . Ca să te convingi ca e adevărat sau nu trebiue să
faci puţin efort şi nu-ţi va părea rău de loc că ai să vezi
de acolo de sus privelişti ce numai în vis pot să apară .
Bună oară de vei păşi pe platoul din vârful
unchiaşului şi vei privi spre sat ai să vezi în toată
splendoarea sa satul Bâscenii de sus cu casele asezate
aşa cum spuneam mai înainte ca o salbă la poalele
dealului Poienarilor cu grădinile meticulous lucrate unde
pe fiecare metru de pământ cineva şi-a dat osteneala de
a ajuta pe cel de sus să-i dea roade după dorinţă . La
vreme mai secetoasă gospodarii de aici apelează la
irigare chiar cu apa din râul Bâsca mare aflată la
periferia grădinilor lor şi nu odată mi-a fost dat să văd
că pământul era cel ce le umplea inimile de bucurie
dându-le lor tot ce ascundea în adânc sau mai la
suprafaţă ca răsplată roade bogate în tot felul de
componente vegetale . Tot de acolo de sus se vede de
partea cealaltă confratele vârfului unchiaşului cu pante
mai line folosite de localnici pentru livezi de pomi
fructiferi sau pe alocuri pentru a cultiva porumb şi nu în
ultimul rând pentru fâneaţă .
 Pe partea sudică a acestui deal numit Cetăţica ,
cătunul Valea seacă îşi duce existenţa din cele mai vechi
timpuri poate chiar de când acolo sus pe deal zicese că
ar fi fost o mică cetate ce supraveghea valea Bâscei de
unde cred eu că se trage şi numele acelui deal nu prea
împădurit ca vârful unchiaşului . Undeva în partea de
răsărit a Cetăţicăi izvorăsc două pâraie al căror cursuri
sunt îndreptate , unul spre răsărit şi celălalt spre apus .
Cred că valea udată de pârâul cătător spre apus a fost
denumită Valea seacă dat fiind că acel pârâu are apă
foarte puţină sau de loc la secetă iar , valea străbătută
de celălalt pârâu spre răsărit are apă permanent chiar
dacă mai puţină dând văii sale numele de Valea vie .
Păşind tot spre nord prin sat ajungem în partea
denumită Iorguleşti poate astfel denumită după cei ce o
populau , majoritate fiind componenţi ai unei mari familii
, Iorgulescu . alături de care vieţuiau ,Vizireanu ,
Băloiu , Moise, Arion . Cred că locuitorii cătunului din
cap de sat aşezat peste apă cândva erau dintre cei
slobozi şi nu depindeau de vreun stăpân sau altădată în
vremuri de restrişte fără să fie ocupaţi chiar şi temporar
de cei ce au cotropit şi valea Bâscei , au dat numele de
Slobozia aşezării lor . Mărăcineanu ,Stănică ,Butuceanu ,
Zecheru şi multe altele sunt nume de locuitori ai acelui
cătun aşezat cu faţa la rîu spre răsărit avînd dealul în
spate . Acolo la rîu s-a găsit cam până prin anii 70
moară de apă pentru măcinat cerealele , piuă pentru
bătut dimiile , precum şi gaterul pentru lemn alături de
maşină de dărăcit lâna .
 ÎNCERCARE DE MONOGRAFIE

MANEGUT PAUL

Comuna şi satul natal ,

Localizare:comuna CALVINI
Satul BÂSCENII DE SUS
Judeţul BUZĂU]

Date geografice
Calvini este o comună din Sud-Estul judeţului Buzău.. Centrul comunei
se află la 45o25’ - latitudine nordică şi 26o29’ - longitudine estică. În
componenţa comunei se află următoarele sate: Calvini - reşedinţa
comunei, Bâscenii de Jos, Bâscenii de Sus, Frăsinet, Olari.
Primaria Calvini: 0238 523 647; fax 0238 551 203
E-mail: primaria.calvini@yahoo.com

Viceprimar:Banica Vasile
Notar: Neagu Gheorghe

Consilieri locali:
Bratu Ion Grosu Romeo
Berbec Nicuso rPuiu Mocanu Gheorghe
Dobrin Ion Oita Niculai
Andronescu Constantin Reveica Ion
Dulca Niculai Uruc Constantin
Dumitru Ion UrsaruGheorghe
DENUMIRE
În lucrarea referitoare la monografia satului Dorna-Candrenilor, tot sat
de munte, am întâlnit într-un capitol privind cuvintele arhaice, vii şi azi,
unul care face parte din aria oieritului, şi anume cuvântul basca(1)
insemnand “lana tunsă de pe oaie”., iar cel ce efectua aceasta
activitate se numea basc.
(1) CUVINT CONSIDERAT DE SPECIALIŞTI ( Hasdeu ) CA APARŢINÎND,
FOARTE PROBABIL, LIMBII DACILOR G.Pruteanu Limba traco-dacilor
Ce poate spune acest lucru, dacă nu faptul că iniţial locuitorii acestor
meleaguri erau sigur oieri, iscusiţi tunzători de oi, dar şi buni prelucrători
ai lânei, Urme ale existenţei lor găsim şi azi în nişte hidronime ca şi în
toponime; în Munţii Buzăului – există râul Bâsca din comuna Ghijdi, ca şi
alt un altul, Lunca Bascii, implicit două râuri - Bâsca Mică şi Bâsca Mare
din aceeaşi zonă, şi satul Gura Bâscii, aparţinând localităţii Bâsceni
Calvini şi Bâscenii de jos si de sus.
In concluzie, putem spune, fara teama de a gresi, ca numele de
Bâsceni , Bâsca si denumirile derivate provin din preistorie de la numele
geto-dac basca(1) si ca aceste locuri au continuat să fie populate din
vremea geto-dacilor..In cele ce urmeaza cautăm să demonstrăm că si
bascii din spania isi au originea tot din zona carpato- dunăreană.
Se ştie că din antichitate şi până în timpurile moderne valahilor,
pelasgilor de fapt, li s-a spus când olosoi (Homer-Iliada) cea mai veche
atestare, când volci, bolci (vezi şi denumirile unor oraşe etrusce Volci,
Veii-Vulcii, Felathri, etc), când feaci, felahi, vlahi, volohi, olaczi, ori kara
iflaczi, etc, în funcţie de aparatul fonator şi de urechea străinilor care îi
denumesc.
Dar cum românii nu şi-au spus valahi, ci întotdeauna români, celelate
populaţii nomade, au păstrat în memorie originea locuitorilor sedentari,
şi denumirea lor de pelasgi sau valahi.
Aceşti urmaşi ai valahilor daci, bascii pelasgi din Carpaţi, in trashumanta
lor
s-au extins in intreaga Europă de astăzi pană in spania şi s-au
intersectat cu grupurile humanoide din Pirinei care le-au spus olahi
(valahi), dupa cum işi denumeau ei coliba, stâna.
Valahii şi-au denumit casa lor primară, stâna, de fapt casa primară a
olahului – olaha. Si aşa a rămas până azi.
Considerăm un argument valabil prezenţa acestui lexem în limba
bascilor, căci e legat de existenţa bascilor, ca oieri în primul rând din
străvechime, evidenţiind şi importanţa casei pentru basci, care şi azi are
o semnificatie foarte interesantă, ce atestă că aceştia, considerau casa,
iniţial coliba, olha, un simbol al fiinţării lor ca valahi, ca neam pelasg fără
întrerupere.
Un argument în plus care arată că bascii se trag din Carpaţi îl găsim şi
într-o monografie a satului Fundu Moldovei, unde este descrisă
componenţa structurală a stânei româneşti, identică cu ol(a)ha bască
(“O aşezare din Ocolul Campulungului Bucovinean (Filon Lucău-Danilă şi
D. Rusu Ed. Fundaţiei Culturale ”Alex. Bogza 2000 pag. 277), unde se
scrie; ”compartimentarea stânei (a colibei) este axată pe prezenţa a
două încăperi, încăperea centrală unde se face brânza şi doarme
ciobanul, si celariul în care se pastreaza brânza”, aidoma olhei basce.
Etnograful Tiberiu Moraru consideră “stâna ca fiind o forma inferioară de
aşezare omenească în care ciobanii, din cele mai vechi timpuri s-au
retras departe în mijlocul naturii.” (ibidem). Aceleaşi ocupaţii, duc la
aceleaşi obiceiuri, gesturi ori mentalităţe. Ciobanul basc este ca şi cel
român, trăitor în condiţii aspre de munte, ca în spaţiul de origine,
aceleaşi necesităţi în construcţia de bază a stânei, a olhei. Acest cuvânt
este o atestare a termenului de valah încă din preistorie, dacă avem în
vedere faptul că bascii constituie o populaţie preromană,
preindoeuropeană. Singurătatea ca şi timpul disponibil pentru meditare,
a făcut din ciobanul basc, ca şi din cel dacoromân, un om răbdător,
visător cu ochii deschişi, plin de viaţă şi de vorbe de duh, un om liber,
din alt neam, care nu vrea să se amestece cu străinii. Acest lucru
aminteşte de ţăranii români, care nu acceptau, până nu demult, în
veacul trecut, să se amestece cu străinii, chiar din alte sate; doinele de
înstrăinare vorbesc despre aceasta. Există consemnată încă din
antichitate o populaţie de munteni de la poalele Munţilor Gugu, Retezat,
numiţi gugani – gugulani, neam de urieşi, care nici asăzi nu admit vreun
amestec cu cei străini. Ca şi dacoromânii, bascii răbdători privesc
transhumanţa ca pe ceva de care nu se pot lipsi, deşi traiul este greu, ei
spun aşa s-au pomenit din moşi strămoşi – Pierre Ibanez - tânăr cioban
din Basse – Navarre (Bascii – Al doilea spaţiu mioritic-Bogdan Laupesu
Formula AS nr 267- 2004,). Auzim pe ciobanii români parcă vorbind. Ca
şi cei români, bascii cred că nu pot trăi decât prin această îndeletnicire
pe care o consideră sacră, “nu pot fără oi, nu pot fără munţi”. Dacă îi
eşti pe plac , e in stare sa uite de treburi si sa ramana la povesti cu tine
ore-n sir, despre cate-n luna si-n stele. Dacă simte ca esti "de-al lui", te
pofteste degrabă in "olha" - coliba cu doua odăi, una mică pentru sine,
alta pentru facutul branzei -, te pofteste in aceasta căsută unde trăieste
singur, peste sapte luni dintr-un an, omenindu-te ca pe un inalt oaspete.
Pe timp urat, unele "olha" au o usita mereu deschisă, o usită foarte
scundă, ca să nu poată pătrunde potiokii (caii basci, pitici, trăitori in
semilibertate), dar pe care să poată intra orice om rătăcit prin munti, ca
să mănance, să bea, să se incălzească, dacă nu, atunci, nu vei primi nici
o elementară informaţie privind numele primarului,de exemplu. Avand in
vedere cele mai sus expuse rezulta ca bascii sunt transhumanţi si
anume din zona carpato-dunareana, ( Pentru mai multe detalii a se
vedea „Marea enciclopedie a geto-dacilor.bascii -pelasgi originari din
Carpati”de pr.M.Ciornei) si dr. Napoleon Savescu „ Noi nu suntem
urmasii Romei „
ISTORICUL ZONEI
Nu se poate vorbi despre istoria Bâscenilor de sus sau de jos separat
fara a le incadra intr-un complex regional al intregii zone a Buzăului.
In absenta cercetărilor arheologice, date despre continuitatea vietii
vechilor locuitori geto- dacilor pelasgi pe aceste meleaguri lipsesc, pana
in perioada crestinismului.
Desi exista multe informatii referitoarela existenta si continuitatea
populatiei autohtone in aceasta regiune, pentru perioada asa numitului „
ev mediu intunecat” ( anii 600 – 900 ) e.n. acestea lipsesc cu
desavarsire.
Regiunea de la Întorsura Carpaţilor, care corespunde azi, în bună parte,
cu teritoriul Eparhiei Buzăului, este, din cele mai vechi timpuri, plină de
istorie. În epoca romană, când începe şi aici pătrunderea creştinismului,
această zonă reprezenta nu numai locul pe unde se făcea legătura dintre
Dobrogea (incorporată atunci în provincia Moesia Inferior) şi Transilvania
(Dacia), dar şi coridorul prin care pătrundea în Moldova influenţa
romană. Zona aceasta avea, în primul rând o importanţă economică,
fiindcă aici se făcea circulaţia bunurilor materiale dinspre Dobrogea şi
Muntenia spre Transilvania şi Moldova, dar şi invers. În acelaşi timp însă,
această regiune prezenta pentru lumea romano-bizantină o mare
importanţă strategică, deoarece pe aici se puteau scurge spre inima
imperiului popoarele barbare. Barate în calea lor spre sud de Dunăre şi
la vest de Munţii Carpaţi, popoarele migratoare erau obligate să treacă
prin acest coridor.
Înţelegând importanţa strategică a acestor locuri, romanii şi bizantinii au
construit pe malul stâng al Dunării multe cetăţi şi fortăreţe, grupate în
număr mare spre cotul pe care-l făcea fluviul spre est de Galaţi:
Troesmis (Igliţa - Tulcea), Arrubium (Măcin), Dinogeţia (Gărvan) şi
Noviodunum (Isaccea) şi în aceste cetăţi au fost aduse importante
unităţi militare, terestre şi navale. Dincolo de Dunăre apărarea militară
romană a fost asigurată prin construirea de castre, dintre care mai
importante sunt cele dela Bărbosi, lângă Galaţi şi Pietroasele, lângă
Buzău[i].
Toate aceste măsuri au contribuit şi la răspândirea creştinismului Militarii
romani aduceau din orient sau din alte părţi ale imperiului, unde noua
religie era mai bine cunoscută, mesajul proaspăt al Evangheliei. La fel
oamenii de afaceri şi negustorii au fost, ca şi în alte părţi, propagatori ai
credinţei creştine.
Dacă pentru secolele II-III ştirile directe privind pătrunderea
creştinismului la Întorsura Carpaţilor lipsesc, deocamdată, ele devin
numeroase începând cu secolul al IV-lea. Cum se va vedea acestea sunt
legate de migrarea goţilor care pe la jumătatea secolului al III-lea au
pătruns pe teritoriul României, inclusiv la Întorsura Carpaţilor şi au adus
cu ei din Capadocia numeroşi prizioneri creştini, clerici şi laici în părţile
noastre[ii]. Ei şi-au făcut la Pietroasele unul din principalele centre
militaro-politice.
Se admite că goţii n-au putut depăşi, până către sfârşitul secolului al
III-lea, linia Prutului şi că chiar dacă îi găsim prezenţi în incursiuni
întreprinse la mari distanţe, în Dacia, Moesia Inferior, Thracia, Illyricum
ei se întorceau în locurile de unde porniseră. Lucrul este foarte important
de precizat, fiindcă unele ştiri antice privind pătrunderea creştinismului la
goţi la mijlocul secolului al III-lea s-ar putea referi la regiunea care ne
interesează în cercetarea de faţă. Avem în vedere informaţiile care ne
sunt date în legătură cu incursiunile goţilor de prin anii 250-253, când
sub conducerea regelui lor Criva, pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi
Illyricum, pradă multe oraşe şi sate şi iau numeroşi prizionieri, între care
şi creştini. Cu aceste ocazii are loc marea luptă de la Abrittus (Razgrad în
Bulgaria) soldată cu înfrângerea armatei romane şi moartea pe câmpul
de luptă a împăratului Decius şi fiului său Herennius Etruscus[iii].
Rolul prizionierilor creştini în convertirea goţilor este subliniat cu şi mai
multă tărie de istoricul eclesiastic Filostorgius, care a trăit între 368-425
şi a scris o istorie eclesiastică păstrată, din păcate, numai în excerptele
din secolul al IX-lea ale Patriarhului Fotie. Filostorgius, care era arian, ne
spune că pe vremea împăratului Valerian (253-260) şi a fiului său
Galicius (260-268), goţii de la Dunăre „au trecut în teritoriul romanilor şi
au pustiit, prin incursiunile lor, o bună parte din teritoriul Europei. Apoi
trecând în Asia au năvălit în Galatia şi Cappadocia, au luat mulţi
prizionieri, printre alţii şi clerici, şi s-au întors acasă cu multă pradă.
Aceşti prizionieri şi oameni cucernici, trăind împreună cu barbarii, au
convertit la adevărata credinţă pe mulţi din ei şi i-au convins să
îmbrăţişeze religia în locul credinţei păgâne. Din numărul acestor
prizionieri au făcut parte şi strămoşii lui Ulfila, capadocieni de neam,
născuţi în apropiere de oraşul Parnassus, într-un sat numit
Sadagoltina”[iv].
Dar pentru a postula existenţa creştinilor în teritoriile care aparţin azi
Eparhiei Buzăului nu este absolut obligatoriu să o condiţionăm de
prezenţa aici a goţilor. Zona respectivă era locuită de o populaţie
autohtonă daco-carpică, care putuse veni în contact cu noua religie, cum
am arătat, pe cale paşnică, prin armata romană şi prin negustori.
În afară de aceasta, carpii au reprezentat pentru o bună parte a
secolului al III-lea o forţă mai mare decât cea a goţilor, cum spune
Petrus Patricius. Singuri ori în unire cu goţii şi alte neamuri, ei au atacat
provinciile Imperiului (în 238, 242, 248, 295-297) şi au luat mulţi
prizionieri, între care puteau fi şi creştini[v].
La sfârşitul secolului al III-lea, goţii vor deveni în cursul secolului al
IV-lea o forţă politică şi militară în stânga Dunării. Conducerea
Imperiului va trebui să ţină seama de această realitate şi au fost
momente când cele două părţi au intrat în conflict.
Ne vom opri numai asupra acelora care au avut consecinţe importante
pentru pătrunderea creştinismului în stânga Dunării, mai precis în zona
de curbură a Carpaţilor.
Un asemenea moment l-a reprezentat pacea din anul 332 încheiată între
Constantin cel Mare şi goţi în urma unui război izbucnit între sarmaţii din
Banat şi goţi, în care romanii fuseseră solicitaţi să dea ajutor celor dintâi.
Cezarul Constantin, fiul lui Constantin cel Mare, conduce operaţiunile
militare şi obţine o victorie răsunătoare împotriva goţilor[vi].
Condiţiile păcii sunt dictate de împăratul Constantin cel Mare şi ele
cuprindeau:
1.statutul de foederaţi pentru goţi, cu obligaţia Imperiului de a plăti
sume anuale (annonae foederaticiae) în schimbul oferirii de către aceştia
a unor contingente de oameni care să lupte alături de armata romană;
2.acordarea de către Bizanţ a unui teritoriu pe care goţii să-l domnească
liber, având autonomie în treburile lor interne. Teritoriul numit Gothia,
(Romana) era considerat ca aparţinând de jure Imperiului şi cedarea lui
goţilor nu însemna o renunţare din partea acestuia la regiunile de
dincolo de Dunăre;
3. în sfârşit împăratul impunea goţilor să acorde libertate de credinţă
pentru creştini[vii].
Textul tratatului aşa cum a fost sintetizat mai sus nu ne-a fost păstrat
integral în vreo lucrare antică. El a fost recompus de învăţaţii moderni
din diversele referiri pe care le fac scriitorii antici. Prevederea în legătură
cu libertatea de credinţă pentru creştini ne-o face, de exemplu,
cunoscută scriitorul eclesiastic Socrate, în lucrarea sa „Historia
eclesiastică”: „În acel timp barbarii armaţi şi goţii au năvălit în teritoriul
roman, dar grija împăratului pentru biserici n-a încetat”[viii].
Că la data încheierii tratatului din 332 au putut exista creştini în regiunile
locuite de autohtoni şi goţi a reieşit din consideraţiunile noastre
anterioare cu privire la condiţiile istorice de la Întorsura Carpaţilor în
secolul al III-lea. La acestea vin să adauge alte ştiri potrivit cărora
înainte de 332 creştinismul era atât de răspândit în această regiune,
încât bisericile de aici se organizaseră într-un episcopat. Episcopul Teofil
al Gothiei, care a participat la primul Sinod ecumenic de la Niceea (325),
ar fi fost, după interpretări din ce în ce mai numeroase şi unele mai
recente, reprezentantul Gothiei din regiunile noastre, nu din Crimeea,
cum s-a afirmat mai de mult. De altfel, istoricul Socrate ne spune că
Teofil ar fi fost predecesorul şi învăţătorul lui Ulfila[ix].
Această biserică a Gothiei a fost şi locul unde Ulfila şi-a început
activitatea de lector (citeţ), înainte de anul 336 când vine la
Constantinopol şi este hirotonisit episcop de Eusebiu de Nicomidia.
Venirea lui Ulfila la Constantinopol pentru a fi hirotonisit episcop poate
să fie consecinţa prevederilor păcii din 332. Imperiul nu hirotonea şi nu
trimitea episcopi peste graniţele sale decât acolo unde existau, deja,
comunităţi organizate şi la cererea acestora[x].
Dacă ţinem seama că Ulfila a fost educat ortodox de către episcopul
Teofil al goţilor din Crimeea, că chiar după hirotonia sa de către episcopii
arieni, el a rămas ortodox, că, vorbea şi scria în trei limbi: gotă, greacă şi
latină, că a creat alfabetul gotic şi a tradus Sfânta Scriptură în gotică, că
a creat o şcoală misionară şi că n-a plecat din zona Buzăului, spre 248-
350, decât izgonit de Atanaric, înţelegem ce rol important de misionar şi
de factor de romanizare şi de cultură a avut acest mare got –
capadocian pentru aria sa de creştinare, pe meleagurile ţării noastre,
îndeosebi în zona Buzăului, unde-şi avea, probabil, scaunul episcopal.
Înrăutăţirea raporturilor dintre bizantini şi goţi îl determină pe Aorich,
tatăl lui Athanarich, să persecute pe creştini, consideraţi oamenii
romanilor. Ulfila este obligat atunci să ceară azil la Imperiu şi este bine
primit de împăratul Constantin, stabilindu-se cu un număr mare de
credincioşi, în zona oraşului Nicopolis ad Istrum (în Bulgaria de azi).
După plecarea lui Ulfila în sudul Dunării, Biserica de aici nu s-a
dezorganizat complet. După Ulfila urmează ca episcop un oarecare
Goddas, care a păstorit între anii 347-380, având în grija sa şi populaţia
autohtonă daco-romană, asemenea lui Ulfila. Nu ştim unde a putut
rezida acest episcop care, în mod normal ar fi trebuit să aibă scaunul tot
în zona Buzăului, dacă apropierea lui Atanaric nu l-ar fi jenat sau chiar
împiedicat. În timpul persecuţiei din 369-372 şi-au pierdut viaţa goţii
ortodocşi Inna, Rhima şi Pina, ale căror moaşte, episcopul Goddas le-a
transferat în sudul Dunării.
Toţi geţi ortodocşi erau şi cei 26 de martiri arşi de vii într-un cort, din
porunca lui Ingurich sau Wingurich, la 20 aprilie sau 26 octombrie 370,
în frunte cu preoţii Bathusios şi Verca şi copiii lor, inclusiv eremitul
Arpyla, 18 laici (bărbaţi şi femei) şi un anonim. Oasele acestor martiri au
fost adunate de principesa Gaatha – în text „regina poporului goţilor” –
„creştină şi ortodoxă”, şi călătorind cu fiica ei Dulcilla şi mai apoi cu fiul
ei Arimerios până în ţara romanilor, au donat aceste oase unor
credincioşi la Cizic[xiii].
„Preoţii Vereca (Ouerekas) şi Buthusios sunt nume reale”[xiv].
Dacă numele satului şi mănăstirii Berca din zona Buzăului - mănăstire
unde a fost o puternică cetate - derivă, prin tradiţie, de la acest preot
got martir Vereca, în 370, şi nu din altă parte, atunci persecuţia
respectivă a putut avea loc aici sau în împrejurimi, lucru explicabil prin
reşedinţa nu prea depărtată a lui Atanaric, foarte probabil la Pietroasele.
Berca ar fi putut fi un centru religios important pentru secolul IV nu
numai pentru ortodocşi, dar şi pentru autohtoni pe care i-a păstorit,
probabil, la început Ulfila (341-348) şi apoi Goddas (347-348)[xv].
Unul dintre misionarii reputaţi despre care credem că a acţionat în zona
Buzăului a fost Audius. Exilat de împăratul Constantin II în Scythia Minor,
unde a găsit destui creştini, el a convertit aici mulţi păgâni. Sf. Epifanie
ne spune că Audius a trecut şi în nordul Dunării, unde „în părţile cele mai
dinăuntru ale Gothiei” a catehizat mulţi goţi şi a înfiinţat în „Gothia
însăşi” mănăstiri, în care erau practicate viaţa călugărească, fecioria şi
asceza[xvi].
La nivelul cunoştinţelor de azi, nu se poate şti unde anume au predicat
Audius şi ucenicii săi şi unde au întemeiat mânăstiri în Dacia Nord –
Dunăreană, dar dacă această Gothie, după părerea majorităţii
cercetătorilor, se află la răsăritul Munteniei şi sudul Moldovei, audienii au
lucrat şi au întemeiat aşezăminte monahale aici, înspre părţile din munţi
mai ferite de migratori[xvii].
Aceste părţi corespund, probabil, teritoriului actualei eparhii a Buzăului,
îndeosebi zonelor din munţii Buzăului[xviii].
Sf. Sava Gotul
Prezenţa, acţiunea misionară, martiriul şi moarte Sf. Sava Gotul sunt
consemnate în două documente de mare valoare istorică: „Scrisoarea
Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia” şi „Scrisorile 164 şi 165
ale Sfântului Vasile cel Mare”.
Scrisoarea 164 confirmă primirea Scrisorii Bisericii din Gothia pe care o
elogiază pentru frumuseţea ei înflorită de dragoste.
Sfântul Sava de la Buzău, cunoscut mai adesea drept Sava Gotul s-a
născut în anul 334 (aproximativ), în regiunea Buzăului, în apropiere de
râul Mousaios (Buzăul de azi), din părinţi creştini şi a trăit în zona
deluroasă a Subcarpaţilor de Curbură. Actul său de martirizare
precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în interiorul comunităţilor
religioase de acolo.
Potrivit „Scrisorii Bisericii din Gothia”, Sf. Sava este got de neam,
petrecând în Gothia, „în mijlocul unui neam rău şi stricat” (Filipeni II.15);
ceea ce totuşi ar putea însemna nu că el era născut got, ci că eventual
era născut din urmaşii prizionierilor clerici şi laici aduşi de goţi cu circa
un secol în urmă, din Capadocia, sau că, episcopul Ascholios a fost trimis
la nordul Dunării să predice cuvântul Evangheliei. În cazul acesta
denumirea de„gotul” e un simplu calificativ geografic[xix]. Însăşi
comportarea lui, în timpul martiriului, faţă de persecutori şi călăi, prin
calm, linişte, smerenie şi credinţă neclintită în Hristos, precum şi
tratamentul pe care i-l aplică păgânii din satul în care locuieşte el,
camuflând pe creştinii lor[xx], indică deosebirea dintre el şi creştinii goţi.
Ori de câte ori consătenii lui încearcă să-l ferească de persecutori, el iese
în faţa tuturor şi se proclamă creştin. Sf. Sava era, deci, ori un
daco-roman de origine capadociană, ori un capadocian trimis de mult
timp în Dacia nord – dunăreană.
Dacă Sf. Sava, martizat la vârsta de 38 de ani, venise din Dacia – Gothia
de circa 20 de ani şi trăia în mijlocul băştinaşilor şi al goţilor, el a avut
timpul să înveţe şi latina celor dintâi şi gota celor din urmă, aşa cum se
întâmplase şi cu Ulfila. Se stabilise într-un sat, din apropierea sau chiar
de pe malul râului Mousaios – Buzău, unde a fost înecat la 12 aprilie
372, după ce cu câteva zile înainte de Paşti voise să se ducă în alt oraş,
spre a se întâlni cu preotul Gutica. Acest alt oraş putea fi o davă, fie la
Cârlomăneşti, fie la Buzău, fie la Pietroasele, fie la Berca, fie în altă
parte, în orice caz nu prea departe de apa Buzăului. În timpul fugăririi lui
pe dealuri împădurite, pline de cioturi, lăsate de pârjolul unui foc, ca şi în
timpul nopţii, unde a fost spânzurat de grinda unei case, Sf. Sava se afla
tot în preajma râului Buzău, printre băştinaşi, dar şi printre goţi[xxi].
În regiunea de care vorbim au existat şi mănăstiri. Unele dintre acestea
au fost înfiinţate de audieni, dar altele aparţineau ortodocşilor. Arpyla a
fost un călugăr ortodox, care suferă martiriul odată cu alţi 26 tovarăşi
din cauza persecuţiei dezlănţuite de regele got Vingurich în timpul
împăraţilor Valentinian, Valens şi Graţian[xxii].
Deceniul al 7-lea al secolului al IV-lea a reprezentat o răscruce în viaţa
creştină de la Curbura Carpaţilor. Forţaţi de huni, goţii trec în etape în
imperiu, rămânând pe loc în număr mic. Locul lor ca popor dominant din
punct de vedere politic îl iau hunii, popor necreştin. Creştinismul este
continuat aici mai cu seamă de populaţia autohtonă.
Ammianus Marcellinus ne lămureşte că, presaţi de huni, vizigoţii conduşi
de Atanaric se retrag, după câteva campanii cu Valens, în munţii Serrilor,
în Caucaland – ad Caucalandensem locum – incaccesibili din cauza
pădurilor şi a munţilor[xxiii].
Concluzia referitoare la localizarea Caucalandei (Cauca + land), după
multe discuţii, este că aceşti „montes Serrorum” numiţi în antichitate şi
Caucasus, sunt munţii Buzăului[xxiv]. Numele de Cauca (sus), derivând
din Caucaland (Caucasusland), s-a păstrat în numele „Coca”, frecvent
folosit în regiunea Buzăului, ca, de exemplu, Dealul Cocanilor, în stânga
Întorsurii Buzăului şi peste 20 de denumiri „Coca”, date unor munţi,
moşii, izvoare, ape sau localităţi ca: Coca Niculeşti, Coca Antemiresei,
Coca Mereiască, Coca Seacă, Coca Schei. Unele „Coci” sunt în jurul
Istriţei[xxv].
Disperaţi de a fi pierdut ţara pe care o stăpâniseră circa 100 de ani,
furioşi pe creştini, pe care-i considerau aliaţi ai romanilor şi ataşaţi
probabil puternic cultului lor – liturgic se pare – îl legau şi de formula de
pe cercul din obiectele tezaurului descoperit la Pietroasele[xxvi], goţii
s-au năpustit asupra monahilor şi creştinilor din regiunea şi munţii
Buzăului. Că aceşti monahi erau de origine audiană, ortodoxă băştinaşă
sau ortodoxă vizigotă, ei au suferit chinuri cumplite pe care le reflectă şi
unele toponime ca Vârful lui Martirie, probabil nume propriu ieşit din
substantivul comun „martir”, vârful Ciciliei[xxvii], sau un nume de
călugăriţă, poate martiră, Agata etc., satul Călugăriţele, schit părăsit
semnalat de Al. Odobescu în 1871[xxviii].
Influenţa continuă şi puternică a creştinismului ortodox din Scythia Minor
asupra zonei Buzăului sau Caucalandului, cum îi zice Ammianus
Marcellinus, este confirmată, cel puţin în parte, şi de hramurile
bisericuţelor de piatră din munţii Buzăului. Este semnificativ că
majoritatea bisericuţelor rupestre din această zonă mergând din
perioada patristică până, probabil, circa în secolul XIV, au ca hram sau
ocrotitor, precum urmează: Peştera lui Iosif pe Ioan Bogoslovul
(Evanghelistul); Agatonul pe Sfântul Ioan Zlataust (Gură de Aur);
Alunişul are tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul; Pinul are Naşterea
Născătoarei de Dumnezeu; Găvanele au Adormirea Maicii Domnului;
Peştera Îngăurită are (probabil) pe Ioan Bogoslovul[xxix].
Evlavia călugărilor pentru Sf. Ioan Bogoslovul sau Evanghelistul, pentru Sf.
Ioan Botezătorul şi pentru Sf. Ioan Zlataust, pe de o parte şi pentru Maica
Domnului pe de altă parte, nu le venea neapărat de la Teodosie de
Kelefarevo (1346-1371), ci din lunga tradiţie a acestei evlavii în Scythia
Minor şi Dacia, încă din secolele IV – VI, tradiţie care a mers ca un curent
persistent în perioada slavă de la care a luat doar traducerea numelui în
Bogoslav şi Zlataust. Cultul Maicii Domnului a fost adus, sigur, la puţin timp
după ţinerea Sinoadelor ecumenice de la Efes (431) şi Calcedon (451),
trecând prin Dogrogea, unde găsim 19 inscripţii cu textul: „Maria naşte pe
Hristos”[xxx].
Frecvenţa numelui de Ioan ca ocrotitor al schiturilor din munţii Buzăului
arată vechimea mare şi caracterul ortodox al acestor bisericuţe, pe care
misionarii le inaugurau, iar credincioşii şi monahii le sfinţeau prin lectura
deasă a Evangheliei după Ioan, unde se relevă întruparea Fiului lui
Dumnezeu (1, 14), adică apariţia creştinismului în lume, prin predica şi
ţinuta monahală a Sf. Ioan Botezătorul „mai mare decât toţi cei născuţi
din femeie”, în fine, prin liturghia şi misionarii Sf. Ioan Gură de Aur,
trimişi la Dunărea de Jos pentru strămoşii noştri.
Monahii au avut întotdeauna o afecţiune deosebită pentru Maica
Domnului şi dacă nu-i puteau construi aici, în zona Buzăului, bazilici
mândre ca în Scythia Minor, ei îi ridicau catedrale ale dragostei din
inimile lor înflăcărate, îmbrăcate în chipuri consumate de nevoile
ascetice, asemenea strămoşilor lor zalmoxeeni. Cel puţin unul dintre
episcopii de Tomis din perioada patristică se numea Ioan (sec. V), doi
călugări „sciţi” de renume ecumenic prin ştiinţa lor purtau acelaşi nume:
Sf. Ioan Cassian şi Ioan Maxenţiu, alţi trei din grupa călugărilor „sciţi”
propriu zişi ne-au lăsat numele de Ioan în diferite documente ale vremii,
spre anu mai vorbi de Ioan, simpli credincioşi cu numele sculptate în
unele inscripţii ale Dobrogei[xxxi]. Această onomastică trecea uşor şi era
dusă cu bucurie în „Barbaricum” de la nordul Dunării, de unde putea
ajunge şi în regiunea Buzăului.
Am facut aceasta prezentare detaliata a istoricului regiunii pentru a
demonstra ca vechimea prezentei locuitorilor se pierde in preistorie ( de
pe vremea geto-dacilor) continuand fara intrerupere pana in prezent.
Potrivit „Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului
Buzeu. Basil Iorgulescu. Bucureşti: I.V. Socecu, 1892”, zona studiata,
Bâscenii de sus si de jos erau catune si am respectat aceasta organizare
administrativa.
Bâsca, stabiliment balnear in comuna Gura-Teghii, catunul Lunca-
Pirciulul, jud. Buzău, la 88 kometri de orasul Buzău si situat pe malul
drept al riului Bâsca-Roziliei. Este proprietatea d-lui Stefan Boranescu,
Are un orizont cam marginit;dar clima e dulce, aerul curat, imbalsamat
de mirosul brazilor, traiul e multumitor si ieftin. Se face cură cu lapte şi
zer, băi reci, iar apropierea de înlesnirea cu excursii în munţii cei mai
frumoşi ai ţării, contribuie să-i fortifice pe cei debili, să-i uşureze pe cei
bolnavi şi să satisfaca cu prisosinţă pe cei sănătoşi.
Bâsca-Chiojdului, comuna rurala, judetul Buzău.
Bâsca Chiojdului, riu, in plasa Buzău, jud. Buzău, format din piraiele
Bâsca-cu-Cale si fara Cale, care se impreuna la poalele muntelui Plesea,
Bâsca pe hotarul judetului Prahova, putin mai sus de catunul
Bâsca.Acest riu, care uda comunele Chiojdul, Catina, Calvini, desparte
apoi comuna Cislau de Maruntisul, atinge catunul Gura- Bâscii si merge
de se varsa in Buzău, linga catunul Cislaul, in fata izvorului Cirnul.
Primeste mai multi afluenti, din care mai insemnati, pe partea dreapta,
sunt: izvoarele: Plopilor, Ciuciurul lui Serban, Ciocirlanul , Cacicea,
Spatarescul, Muratoarea, Batrineanca sau Stimnicul, Catina, Zeletinul,
Salcia, etc. iar pe stinga, incepind tot de la Nord :Plescioara , Pacura ,
Stupina , Smacinisul, Lera, Corbul, Cepturasul, Valea - Catinei, Valea-
Seaca-Mare, Valea-Seaca Mica, Valea-Humii, Bradetul, etc. Cursul sau e
repede si albia sa foarte nisipoasa, de aceea este periculoasa in timpuri
ploioase, cind volumul apelor sale creste foarte mult. Malul drept
frumos, fund format numai in coline si munti acoperiti de finete livezi si
vie; cel sting,in urma taerii padurilor s-a transformatintr-un vast prund
ripos si nestabil incepind de la Toca, in comuna Maruntisul, pana in
comuna vast prund ripos si nestabil incepind de la Toca, in comuna
Măruntisul, pana in comuna Cătina, din care cauza comunicatia devine
adesea dificila.
Bâsca-cu-Cale, ce izvoreste din dosul muntelui Fata CraiuluI, de la
punctul numit Gămălia, judetul Prahova. Curge spre S.-E. pană la poiana
din Capul-Piscului, comuna Starchiojdul, plaiul Teleajenul; face o cotitură
spre Sud ; formează in mică parte limita cu judetul Buzău, se uneste cu
pârâul Bâsca
fara Cale, la poalele muntelui Plesea, putin mai sus de satul Bâsca,
formind râul Bâsca Chiojdului, care apol intra in judetul Buzău, unde se
varsa in râul Buzău, lingă catunul Cislău.
Are ca afluenti, in judetul. Prahova, izvoarele: Iisa si Condri.
In cursul său formează mai multe cascade. Calea pe albia acestei ape
este foarte grea.
Pe aici Mihai-Viteazul si-a trecut o parte din armata, in Transilvania, la
anul 1599, Octombrie 7.
In anul 1848, Rusii ocupind tara, au gramadit multă armată
pe aceasta vale, fiind foarte priincioasa pentru o invazie in Transilvania.
Pe acest pârâu, pe teritoriul judetuluI Prahova, este un fierastrau pentru
taiat cherestea.
Pârâul Bâsca-fara-Cale, izvoreste din muntele Plaiul - PurcaruluI, jud.
Prahova; curge spre S.-E.,face o cotitura in comuna Starchiojdul, plaiul
Teleajenul ; se indreapta spre Sud si dupa ce se uneste cu pârâul Bâsca
cu Cale, intra in judetul Buzău, formind riul Bâsca - Chiojdului, care se
varsa in râul Buzău. Are ca afluenti izvoarele Smeuratul si Banul.
Pârâul Bâsca-Mare, izvoreste din muntii Transilvaniei (Racauti) ; se
indreapta spre S.; atinge judetul Buzău, putin mai la N de muntele
Poiana din Cale, la varsarea izvorului Surducul ; formeaza apoi limita de
N.-E.a judetului, pana la intalnirea sa cu izvorul Pitac-Patac; intra in
judet pe la pichetul Ciocanul, udand la dreapta poalele muntilor
Paltinisul, Podul-Calului, Podul Grecilor si Arsele si la stanga ale muntilor
Hosszukas, Cernatul si Cursele, la poalele caruia se uneste cu Bâsca-
Mica, la cismeaua Visanul, dind nastere raului – Bâsca Rusiliei. Primeste
mai multi afluentI, in judetul Buzău, pe dreapta: Surducul, Izvorul-
Calului si Fata-Milei, iar pe stanga Pitac-Patac, Bisculita, Cernatul, Izvorul
- Milei, etc. E foarte bogata in pastravi.
Pârâul Bâsca-Mica, izvoreste din Transilvania si intra in judetul Buzău
pe la poalele muntelui Giurgiu, la varsarea izvorului Cilianos, udand la
stanga poalele muntilor: Musele, Neharna, Chilmiziul, Neharnita, cu
ramificatiile lor ; iar la dreapta munti : Balescul, Zanoaga, Miclausul,
Piscunasul, Piciorul-Caprii si Cursele, la ale carui poale se uneste cu
Bâsca-Mare si da nastere raului BâscaRusilei Bâscele sunt renumite in
tara nu numai pentru rapiditatea, limpezimea si raceala lor, dar si prin
regiunile incintatoare ce strabat.

Bâsca -Roziliei (Bâsceni )

GURA BlSCII
Bâsca- Roziliei (Bâsceni), catun, al comunei Nehoiasul, judetul Buzău, cu
430 locuitori si 80 case. Are multe fierastrae pentru fabricarea
scandurilor.
Raul Bâsca -Roziliei, format din Bâsca-Mare si – Bâsca Mica, care,
dupa ce au facut ocolul masivuluI Penteleu, cu ramificatiunile sale, se
unesc amiandoua la poalele muntelui Cursele, la Visan, unde izbesc cu
mare furie stanca de la Vadul-Cornului. De aici, raul se indreapta spre
S.-V., sub numele de Bâsca -Rozilei si uda in curmezis comunele Gura-
Teghi, Goidesti, Nehoiasul, printre muntii Virlaam, Bizdadeaua, Tigva,
Fulgerisul, Brinzea, Coasta-Morii, Tainita, etc., la stanga si printre Vadul-
CornuluI, Rozilia, Malaele, Iega, Paltinisul si Arsele la dreapta. Se varsa
in Buzău in comuna Nehoiasul, catunul Lunca Priporului, in dreptul
punctului, unde era mai inainte vama. Ambele sale maluri sunt
frumoase, afara de cateva stanci si terenuri fugatoare pe dreapta, avand
pozitiuni pitoresti, animate de multimea lucratorilor din nenumaratele
fierastrae, situate dealungul ei.
Bâsceni, sat, in partea de Est.
Conform recensamantului din anul 1892 ( avutie si structura
demografica)
Calvini, numire ce se da mosiilor Silistea si Veresul, ale mosnenilor
Fatulesti, jud. Buzau
Calvini, catun, al comunei. Calvini, judetul Buzäü, situat pe malul stâng
al râului Bâsca-Chiojdului si udat prin mijloc de Valea-Huma.
Are 560 locuitori. si 141 case. '.
Comuna Calvini este formata din catunele Bisceni de jos, Bisceni de
sus., catunul Calvini, Frasinetul, Iorgulesti, Olari, Slobozia, Valea-Seaca
Zeletinul.
 Populatia sa este de 2370 locuitori., din carl barbati insuratI 468,
neinsurati 95, vaduvI 66, baieti 634, femei maritate 468, vaduve 84, fete
555, care traesc in 569 case. Straini sunt 2 Greci si I Bulgar. Mestesugari
sunt 491emnari,
3 tâmplari, 2 cojocari, 10 rotari, 2 fierari, I brutar, 18 varari , 3 olari.
Media nasterilor e de 57, a deceselor de 40 , a casatoriilorde 14.
Populatia creste cu o medie anual. de 17 suflete.
Comuna are : 457 contribuabili, din care 105 comercianti Români si un
strain.
Comuna are o scoala in catunul Calvini, cu o populatie scolara de 31
elevi si 6 eleve. Carte stilu 96 locuitori. Are 3 biserici in catunele Bisceni-
de.-sus., Calvini si Bisceni-de.jos., deservite de 2 preoti si 3 cintareti.
Catedrala e cea
cu hramul SE Voevozi, din comuna BIsceni-de.jos. (V. Bisceni-
Saseni,biserica importanta prin arhitectura ei. Circiumi are 12.
Casele locuitorilor sunt In genere bune ; sunt de observat mai cu seama
ale proprietarilor si mosnenilor fruntasi, mal cu seama ale Sasenilor, care
desi
acurn sunt mai mult in ruine, amintesc inca de bogatia, pe care aceasta
o avea in secolul trecut.
Bâscenii de Jos, catun, al comunei Calvini, jud., Buzău cu 430 locuitori
si 108 case. De acesta se alipeste adesea, in datele oficiale, comuna.
Frasinetul si Olari.
Bâscenii-de-Jos, mosie, in comuna Calvini, jud. Buzău, cu 900
hectare , din care peste 200 padure, apoi livezI, fineata, mult izlaz si
prundis. Se ia impreuna cu hotarul Veres.
Bâsceni -de-Sus, catun, al comunei Calvini, jud. Buzău, cu 450
locuitorl si 102 case.
Bâscenii- de-Sus, mosie, in comuna Calvini, jud. Buzău, de aproape
1900 hectare., din care 340 padure, restul livezI, finete, izlaz, curaturi si
prundis. Proprietate mosneneasea in devalmasie. Se ia impreuna cu
Cetatuia si Cerbul.
SATELE Bâscenii de jos si Bâscenii de sus
„Una din marile dungi de vechi descălecat de la munte a fost şi Valea
Bâscii-Chiojdului”[i], azi leagăn de sate cu vechime dovedită prin
legende şi documente.
Dintre acestea, satul Bâscenii de Jos este aşezat pe cursul inferior al
Bâscii- Chiojdului, din susde confluenţa ei cu râul Buzău, fiind parte
integrantă a comunei Calvini. După legendă, topicul “Calvini” pare a
proveni de la o colonie săsească, de confesiune calvină, a cărei origine
se mai păstrează doar în numele de familie “Săseanu” şi în numele
satului.[ii] În documente el apare incidental şi în forma alterată
“Calvana” aşa cum este scris în harta Principatelor Române, întocmită în
anul 1835 de colonelul rus Ditmars.[iii] Documentele propriu-zise nu-l
pomenesc niciodată şi aceasta îi conferă nu numai o tardivă apariţie, dar
şi o inexplicabilă provenienţă.
Cert este că topicul acesta s-a substituit vechilor sate: Bâscenii de Jos şi
Bâscenii de Sus după cum vom vedea.
Viaţa în aceste părţi a existat din vremuri imemoriale, deoarece în
studiile arheologice satul Calvini apare ca o staţiune preistorică.[iv]
În evul mediu şi anume în secolul al XIII-lea teutonii din Ţara Bârsei au
realizat aici “pe dealul Cetăţuia, în faţa trecătoarei Tătarului, mai sus de
vărsarea Bâscii-Chiojdului în Buzău, un castel cu destinaţia de cetate
împotriva Cumanilor”.[v] Ţinutul Săcuieni, din care făcea parte şi satul
acesta, este atestat documentar, pentru prima dată, la începutul anului
1432, într-o scrisoare a voievodului Dan al II-lea (1421-1431), când se
amintesc nişte privilegii comerciale date unor târguri şi vămi de aici.[vi]
Viaţa acestui sat, aşa cum rezultă ea din documente, s-a desfăşurat în
cadrul unui context istoric-social propriu evului mediu. Astfel, două vechi
documente din acest timp: „Cartea Hristăi Vornicul”[vii] şi „hrisovul
răposatului Mihai Vodă”[viii] impun concluzia că începuturile acestui sat
trebuie puse înainte de secolul al XV-lea şi precizează că întemeietorii lui
au fost trei moşi mari din Bâsca de Jos: Neagu Portar, Vlad Gargăceanu
şi Cabel Micu,[ix] precum şi „Radăn Călugărul, tatăl moşnenilor Bâscenii
de Sus ”[x].
După Mihai Viteazul probele scrise sunt multe, şi ele se referă în general
la diferite pricini de pământ. Radu Mihnea, în anul 1611[xi], dă dreptate
călugăriţei Chira[xii], care se găsea într-un proces de pământ cu
moşneanul Micu.
Alexandru Iliaş, în anul 1617[xiii] întăreşte lui Stan Mărgineanu mai
multe cumpărări de pământ.
Matei Basarab intervine în viaţa acestui sat de mai multe ori, întărind în
anul 1642[xiv] lui Stoica Mărgineanu , o cumpărare de pământ;
autorizând, în anul 1647[xv], pe un Puioraş să-şi vândă proprietatea şi
dând, în anul 1648[xvi], carte pentru alegerea hotarelor proprietăţii
Vereş a Mânăstirii Banu, din oraşul Buzău.
Din anul 1667[xvii] este cunoscută vânzarea unei occine în Bâsca de Jos
de către Matei Stan lui Necula Borcea, iar din anul 1670[xviii] vânzarea
unui vad de moară de către Dragomir Verişanu unei verişoare a lui
Şerban Cantacuzino, în anul 1687[xix], întăreşte lui Stoica Mărgineanu
cumpărarea unei proprietăţi în hotarul Vereş în valoare de 11.600 aspri.
De introdus Documentul meu de la calvini( Neagoe
Basarab)vanzare teren la cazanari

Caracteristic orânduirii sociale feudale, procesul de lichidare a proprietăţii

moşneneşti se observă şi aici, prin trecerea acesteia în posesia unor
familii exploatatoare, străine sau locale. Aşa se explică, la începutul
secolului al XVIII-lea, apariţia aici a bogatei, puternicei şi influentei
familii a Cantacuzinilor, reprezentată prin spătarul Mihai. Documentele îl
cunosc pe acesta ca proprietar prin cumpărare. Astfel, în anul 1701[xx],
el cumpără în acest sat proprietate de la preotul Ion din Pătârlage, iar în
anul 1706[xxi] cumpără altă proprietate tot aici, de la nişte moşneni.
Această familie îşi continuă prezenţa, aici, prin „comisul Mihai
Cantacuzino sin biv vel spătarul Mihai Cantacuzino”.[xxii] Acesta în anul
1716 dăruieşte sfintei mănăstiri „cu hramul marilor vîrhovnici, Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel, din Bucureşti”, prin egumenul ei de atunci,
Gherasim, proprietatea de la Bâsca de Jos, împreună cu un vad de
moară care era „de cumpărătoare de la Grăjdana ot Podeni fămeia lui
Matei Pîrcălabul”[xxiii], iar în anul 1725[xxiv], tot el vinde o moară în
acest sat.
Alţi urmaşi ai spătarului Mihai Cantacuzino au fost: Constantin Dudescu,
Safta Călin Ghica şi Bălaşa Greceanu.
În anul 1739[xxv], o comisie formată din Ştefan mitropolitul ţării, Grigore
Greceanu – mare ban şi Barbu Văcărescu – serdar, împarte
moştenitorilor de mai sus proprietatea din Bâsca de Jos rămasă din
partea unchiului lor, spătarul Mihai Cantacuzino. Acesta, la moarte,
lăsând şi datorii, moştenitorii lui au fost nevoiţi să vândă din această
proprietate 180 de stânjeni episcopiei Buzăului, prin episcopul de atunci:
Misail.
Tot aşa se explică şi apariţia familiei locale a Săsenilor. Acum, la
începutul secolului al XVIII-lea, pauperizarea ţăranilor se accentuează şi
cea care profită de această situaţie este tocmai amintita familie. Astfel,
în anii 1707[xxvi], 1711[xxvii] şi 1714[xxviii], Radu Mărgineanu, zis şi
Săseanu, cumpără mult pământ în hotarul acestui sat. Vremea lui
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cu excesiva ei fiscalitate, obligă
pe capii acestei familii: Stoica Mărgineanu, Radu Săseanu şi preotul
Mihai Săseanu să părăsească ţara şi să se stabilească în Moldova.
Concludent în acest sens este un document dat de Grigore Ghica al
II-lea, domn al Moldovei (1726-1733; 1735-1739; 1739-1741; 1747-
1748;), domn al Ţării Româneşti (1733-1735; 1748-1752) în 1733[xxix],
din care cităm: „să scoţănd popa Mihai şi un hrisov al răposatului Mihai
Vodă făcutu de întărire după cartea Hristăi Vornicu şi au tot stăpănit cu
pace dă atuncea până în zilele răposatului Constantin Vodă
Brâncoveanu, iar atuncea pă acea vreme întâmplându-se de au fostu
împresuratu cu bir greu Stoica Mărgineanu moşu(l) pop(ii) lui Mihai şi
neputând sta în ţară au fostu fugitu în Moldova. Să aşa Rădan Călugărul
tatăl moşnenilor Bâscenii de Sus găsind vreme, s-au apucat de au
stăpănit această moşie pănă căndu au venit popa Mihai cu tatăl său
iarăşi în ţară…”
Reîntorşi în sat, ei reuşesc să intre în posesia unor întinse şi bogate
pământuri. Ilustrativ în acest sens este cazul hotărniciei „moşi(i) popi(i)
lui Mihai” care, după cartea de alegere a hotarelor ei, din anul
1741[xxx], măsura 1891 de stânjeni, ceea ce înseamnă un apreciabil
domeniu feudal. Mai mult, fiii acestuia, Tudor, Mihail şi Dragomir, la
jumătatea secolului al XVIII-lea, ajunşi să deţină „tot venitul
moşi(i)”[xxxi], ceea ce iarăşi înseamnă că ei stăpâneau acum, întreaga
proprietate din hotarele satului. De altfel, poate aceasta este şi una din
cauzele care explică de acum înainte lipsa ştirilor documentare în
legătură cu proprietatea moşnenească, ea delimitându-se definitiv pe
familii şi sate.
Iată descrierea pe care o face satului preotul Horia Constantinescu în
anul 1937: „Satul acesta este tipul neschimbat al satelor de munte.
Casele lui, pitulate pe vâlcele şi cuibărite în desişuri de pomi, seamănă în
răspândirea lor liniştită cu o turmă de oi împrăştiată la păşune. Gustul
fiecăruia se oglindeşte în alcătuirea casei. Case cu schelet de lemn şi cu
acoperiş de şindrilă, sunt vecine cu cele încheiate în zid şi acoperite cu
fier. Satul arată paşnice cuiburi de ţărani harnici şi se distinge prin
gospodăriile cu prisos de belşug ale celor cu bună stare. Casa ţăranului
se mărgineşte la cele două odăi clasice, pe când a bogatului se complică
mereu cu împrumut de la oraşul din apropiere”[xxxii].
Astăzi, satul păstrează în linii mari, aceleaşi caracteristici. Casele sunt
amplasate de-a lungul şoselei ce traversează satul, dar şi risipite pe
margini de uliţe şi funduri de văi, cu oameni harnici, paşnici şi
credincioşi. Evoluţia omenirii, a civilizaţiei, şi-a pus amprenta pe stilul de
viaţă al oamenilor şi nu numai.
Date demografice:
La recensământul din anul 2002(2), populaţia comunei era de 4371
locuitori, 50.45% bărbaţi şi 49.55% femei. Persoanele sub 15 ani
alcătuiau 25.60% pe când persoanele peste 59 de ani alcătuiau 18.14%
din populaţia totală. În 2002 densitatea populaţiei la nivelul comunei era
de 65.0 locuitori/km2.
Mai jos se prezintă structura populaţiei pe sexe şi vârstă, după limba maternă, precum şi după
etnie şi confesiune în comună conform recensământului din 2002.

Români: 2,827 64.67 %

Maghiari: 1 0.02 %

Romi (Ţigani): 1,542 35.27 %

Germani: 1 0.02 %

Total: 4,371
Structura populaţiei dupā limba maternă
Română: 2,930 67.03 %

Maghiară: 1 0.02 %

Ţigănească: 1,438 32.89 %

Germană: 1 0.02 %

Sârbă: 1 0.02 %

Total: 4,371
Structura populaţiei dupā religie
Ortodoxă: 4,323 98.90 %

Penticostală: 2 0.04 %
Adventistă de ziua a
46 1.05 %
Şaptea:
 Total: 4,371
Structura populaţiei pe sexe si vârste
0-14 ani, barbaţi: 582 13.31 %

0-14 ani, femei: 537 12.28 %

15-59 ani, barbaţi: 1,273 29.12 %

15-59 ani, femei: 1,186 27.13 %

60+ ani, barbaţi: 350 8.00 %

60+ ani, femei: 443 10.13 %

Total: 4,371

Conform estimărilor, la 1 ianuarie 2009 populaţia stabilă a comunei

Calvini constituia 4450 persoane, 27.96% dintre acestea fiind sub 18 ani.
Densitatea populaţiei în limitele comunei este de 66.2
locuitori/km2.Suprafaţa teritoriului administrativ este de 5919ha din care
2742ha teren agricol, 2705ha teren vegetatie forestiera si alte terenuri.
Numar de locuinte (constructii) este de 1404.

Comparand recensamintele din 1892 si 2002, rezulta ca in decurs de 1 secol

structura populatiei s-a modifict dupa cum urmeaza:
Desi papulatia a crescut cu 2001 locuitori, numarul românilor a crescut numai
cu 460, restul este reprezentat de invazia masiva de tigani (Rromi) 1542,
germani 1 si maghiari 1.

Anul 1892 Anul 2002 Diferente

Total locuitori: 2370 Total locuitori 4371 Total:+2001
din care: din care: din care:
Barbati: 629 Barbati 1623 Barbati+994
Femei: 552 Femei 1629 Femei+1077
Baieti: 634 Baieti 582 Baieti - 52
Fete 555 Fete: 537 Fete - 18
Dupa etnie: Dupa etnie: Dupa etnie:
Romani: 2367 Romani: 2827 Romani + 460
Rromi(Tigani) Romi(Tigani) 1542 Rromi(Tigani)+1542
0 Greci 0 Greci -2
Greci: 2 Germani 1 Germani +1
Maghiari: 1 Maghiari +1
Bulgari 0 Bulgari -1
Bulgari: 1

Activitati specifice zonei:

Turnarea vaselor din aluminiu;
Fabricarea varului.
Afaceri cu pastravi.
In Calvini, judetul Buzău, functioneaza singura pastravarie care apartine
Directiei Silvice.
“Am vândut de la 1 ianuarie 2011 şi până astăzi(septembrie 2011) peste
12 tone de păstrăv chiar dacă preţul a crescut cu aproape un leu după
majorarea TVA de la 18,5 lei la 19,5 lei pe kilogram. Ne-au crescut
vânzările cu 50 la sută faţă de anul trecut. Explicaţia este că românului
încă îi place să mănânce bine şi să consume produse naturale fără
chimicale”, spune Ion Voicu, administratorul pastravariei Calvini.
Cresterea pasarilor si a animalelor numai pentru consum propriu.
Cultura porumbului se face in cantitate nuindestulatoare, in general zona
nefiind agricolă.
Turism
Desi in comuna Calvini nu sunt obiective turistice deosebie in afara de
Biserica din lemn « Intrarea in Biserica a Maicii Domnului » din Câtina si
Biserica Biserica Sf. Nicolae din Bâscenii de jos regiunea prezinta
obiective turistice deosebite.
Accsesul este deosebit de usor cu auto pe sosele asfaltate la distante de
maximum 50 km.
Statiunea balneoclimaterica Slanic Prahova este situata la 400 m
altitudine. Este inconjurata de dealuri cu paduri de stejar si livezi de
pomi fructiferi. Slanicul este in primul rand cunoscut ca loc al unor
importante exploatari de sare mina de aici fiind una din cele mai mari din
Europa. In statiune se gasesc numeroase izvoare de ape cloruro-sodice.
Unele dintre ele au format in gropile vechilor saline lacuri (Baia Baciului,
Baia Verde, Baia Rosie), folosite pentru tratament balnear, dar si ca
stranduri.
Statiunea beneficiaza de un climat de dealuri si coline, cu veri placute,
temperatura medie a lunii iulie: 19oC si ierni relativ blande in ianuarie
media temperaturii este de -3, 5C. In localitate se poate vizita Muntele
Sarii si Salina Unirea unde sunt sculptate in sare busturile lui Burebista,
Traian, Decebal, Eminescu si statuia lui Mihai Viteazul.

Barajul Maneciu este un baraj de pamant de 75,0 m inaltime executat

pe raul Teleajen.
Barajul Maneciu este situat la poalele masivului Ciucas, in amonte de
localitatea Maneciu din judetul Prahova.
Lacul de acumulare Maneciu are un volum de 60 milioane m³ si o
suprafata de 192 ha. In jurul lacului s-a dezvoltat o zona de agrement,
favorizata de existenta in apropiere a soselei nationale Ploiesti - Brasov.
Astfel, lacul constituie unul din punctele de atractie a zonei turistice de
pe valea raului Teleajen, care se intinde de la statiunea Cheia la Valenii
de Munte.
Barajul Siriu este un baraj de pamant aflat pe raul Buzău, in comuna
Siriu din judetul Buzău, intre masivul Siriu si masivul Podu Calului.
Materialul de constructie
Barajul este alcatuit din roca, steril si un miez din argila. Volumul
umpluturilor totalizeaza 8,3 milioane m³ anrocamente.

In urma construiri barajului, drumul national DN10 si-a schimbat ruta,

ocolind lacul Siriu pe linia sa de contur, pentru acest scop construindu-se
mai multe viaducte. Viaductul Giurca are o lungime de 276 m, cu piloni
de 46 m. inaltime, iar viaductul Stanca Teharau traverseaza stanca
versantului cu acelasi nume
.
Construirea barajului
Barajul a fost aprobat in ianuarie 1972 si a fost terminat in decembrie
1994. Scopul construirii sau a fost pe de o parte alimentarea cu apa
potabila si industriala a localitatilor din aval si irigarea a 50.000 ha de
teren agricol[necesita citare], si, pe de alta parte, producerea de energie
electrica, prin construirea hidrocentralei Nehoiasu cu o putere instalata
de 42 MW, avand un debit instalat de 32 m³/s si generand o productie
medie de energie electrica pe an este de 144 GWh.[necesita citare]
Barajul foloseste si la apararea impotriva inundatiilor, acumularea Siriu
fiind prevazuta cu o transa de de atenuare a viiturilor de 30 milioane m³,
pana la 980 m³/s.

Manastirea Cheia
Monument de arhitectura laica. Manastirea a fost Inntemeiata In timpul
domniei lui Alexandru Ghica, din initiativa marelui vornic Mihai Ghica In
anul 1835. Initial (1770) a fost construita din lemn, dar ĂŽn 1777 a fost
pradata si incendiata de turci. In incinta manastirii se afla: - Biserica Sf.
Treime zidita Intre 1835-1839 de fratii Iustin si Damaschin. - Paraclisul
Adormirea Maicii Domnului construit ĂŽn 1924-1927. - Colectia muzeala
- obiecte de cult bisericesc - Chiliile Manastirea a fost restaurata in 1936,
1965 si 1986.

Manastirea Suzana
Pe firul Teleajenului, la 40 de kilometri de Valenii de Munte, intr-o culme
de la poalele Bobului Mare, s-a adapostit manastirea de maici Suzana.
Apele Teleajenului, Stancei si Iepurasului, care se unesc in fata
manastirii, alcatuiesc aici o cruce de unde pornesc la vale intr-un singur
curs. De sus, asezamantul se vede ca un satuc, palc de case lipite una
de alta, ca si cum s-ar teme sa nu le zboare vreo vijelie. Altfel, case
aratoase, ingrijite.
In 1740 a fost ridicata, de catre Suzana Arsicu, fondatoarea manastirii, o
biserica din barne. Suzana Arsicu, femeie instarita, venea de la Sacele,
din Ardeal si a multumit astfel Domnului ca a scapat teafara dintr-o
furtuna care a prins-o pe drum. A fost cea dintai stareta.
Biserica, purtand hramul Sf. Ierarh Nicolae, a trait un veac si a fost
inlocuita cu o alta. Soborul manastirii hotarase atunci sa schimbe hramul
cu acela al unui sfant a carui sarbatoare sa fie vara. Dar in ajunul sfintirii
cerul s-a acoperit cu nori, raurile au iesit din matca, inundand vaile.
Puhoiul i-a surprins pe toti cei ce veneau la serbare, luandu-le bagajele,
vesmintele, cartile si mirodeniile sfinte. Au scapat totusi teferi si, in locul
slujbei de sfintire, au facut una de multumire lui Dumnezeu pentru
inlaturarea pericolului, hotarand ca si in viitor hramul bisericii sa se
serbeze la 6 decembrie, ziua Sf. Ierarh Nicolae.

Biserica de azi s-a ridicat intre 1880 si 1882, in timpul staretiei maicii
Natalia Perlea. S-a pastrat acelasi hram, fara a indrazni cineva sa se mai
gandeasca la vreo schimbare. Manastirea mai are o bisericuta -
Paraclisul - construita in 1911, pe vremea maicii starete Tomaida Perlea,
cu hramul Acoperamantul Maicii Domnului
Catina sat Valea Catinei - Subcarpatii Buzăului – Dealuri Cornetelu
(Cornetul), Pripor (823m alt), Cetatue/raul Bâsca
Chiojdului - Biserica din lemn « Intrarea in Biserica a Maicii Domnului »
1600
Cislau sat Buda Craciunesti - Subcarpatii Buzăului – Plaiul Predeal/raul
Buda - Biserica « Buda Craciunesti » monument istoric
Cislau- Subcarpatii Buzăului – Valea Buzăului - Dealuri Cornatel/Cornet
(827m alt), Baidea (861m alt), Culmea Salcia/raul Buzău - Biserica
« Nasterea Maicii Domnului » 1749
Colti sat Coltii de Jos - Subcarpatii Buzăului – Dl. Blidisel, Racadaului
(812m alt)/raul Sibiciu – Biserici rupestre (Pestera) Gura Tatarilor
Colti - comuna - Subcarpatii Buzăului – Dl. Blidisel, Racadaului (812m
alt)/raul Sibiciu – chihlimbarul de Buzău
Colti sat Alunis – Culmea Ivanet – Vf. Zboiu (1114m alt)/raul Alunis –
Biserici rupestre – Pestera Schit « Alunis » 1277 cu biserica « Taierea
Capului Sf. Ioan Botezatorul”
Calvini sat Bâscenii de Jos – Deal Cornatel/raul Bâsca
Chiojdului - Biserica “Sf. Nicolae” 1775 pictura murala monument istoric.
Biserica Biserica Sf. Nicolae

Aşezare
Drumul cel mai scurt şi cel mai comod care duce la acest monument de
artă bisericească este calea ferată Buzău – Nehoiaş, până la gara Cislău
şi de aici, pe valea Bâsca – Chiojdului, cu piciorul sau cu orice vehicul
până în satul Bâscenii de Jos.
De departe, monumentul acesta este semnalat de cele trei turle care se
profilează într-un frumos peisaj montan, iar de aproape el uimeşte prin
strălucirea celor câteva fresce rămase ce împodobesc faţadele
superioare.
Orientat geografic, monumentul acesta a fost aşezat în partea de nord a
satului, pe un deal care domină cursul şuvoaielor şi vechea vatră
moşnenească; orientat topografic el se află situat la 5 Km vest de gara
Cislău. Odinioară, pe acest loc, în mijlocul unui codru secular, a existat
un mic schit de lemn cu hramul Sfinţii Îngeri[lxiv].
Destinaţia lui de schit pare că a rămas doar în intenţia ctitorilor, căci el
întotdeauna a servit numai ca biserică de mir. Unul dintre ctitori, Radu
Săseanu, l-a început, dar nu l-a terminat, căci fiscalitatea excesivă din
vremea domniei lui C-tin Brâncoveanu l-a hotărât să părăsească ţara şi
să se stabilească în Moldova, aşa cum am văzut. Alt ctitor, fiul acestuia,
protopopul Mihai Săseanu l-a terminat, procurându-i cărţile de cult,
dintre care unele s-au pierdut, iar altele se mai păstrează încă în actuala
biserică.
Potrivit obiceiului vremii, care îngăduia oricui să dispună de ctitoria sa ca
de orice lucru, în aceleaşi condiţii de proprietate, moştenire sau
înstrăinare, bisericuţa aceasta a fost mutată de vătaful Tudor Săseanu în
satul Miluiţi de pe valea Nişcovului, locul ei luându-l actualul
monument[lxv].
Data construcţiei
Relativ la data când ei au construit acest monument sunt două principale
surse de informare: pisania aşezată în pridvor deasupra uşii de intrare şi
o însemnare de mână de pe Octoih, datat 1742[lxvi].
În această privinţă cuprinsul pisaniei, în majuscule chirilice, atestă:
„Cu voia Tatălui şi îndemnarea Fiului şi cu ajutorul Sfăntului
Duh ridicatu-s- au acest sfănt locaş, întru lauda şi cinstea
prăznuiri(i) sfăn(tu)lui arhiereu celui din Mira Likiei Nicolae
făcătorul de minuni, pă vremea prea înălţatei împeratriţi al
doilea Ecaterina Alesevna şi luminătoriul şi marele cneaz Pavel
Petrovici, păstorind norod(ul) Prea Sfinţia Sa mitropolit a toată
Ungrovlahia Kirio Grigorie şi în eparhie păzitor Sfinţia Sa
episcop(ul) alu Buzăului Kiria Kosma. Iar de zugrăvit s- a
săvîrşit în zilele înălţatului Domn(u)lui Io Alexandru Ipsilanti
Voevod prin osteneala şi toată cheltuiala dumnealui (ju)pîn
Tudor Săseanu vătaful de plai s-au zidit din temelie precum se
vede, s- au săvîrşit în luna lui mai, leat/1775”[lxvii],( dupa altii
1735)
Cuprinsul amintitei însemnări, tot în caractere chirilice, atestă şi el:
„Sau cumpărat (acest octoih) de răposat strămoş, protopop Mihai
Săseanu pă numele acestui sat Bâscenii de Jos, la schit(ul) Sfinţi(i)
Îngeri, pe care i-au fost începutu din tatăl protopopului (Radu Săseanu)
şi au sfărşit protopopu(l) şi l-au cumpărat şi pe toate cărţile: Oftoicu
Mineiu, Evanghelie, Triodu, Penticostar, Apostol. Şi apoi pă acea biserică
dă lemn o au mutat-o vătaful Tudor în Miluiţi şi au făcut această
(biserică) dă zid cu cheltuiala din tot venit(ul) aceşti(i) moşi(i); n-au dat
nici un frate nimic, nici protopopu(l) Dragomir, nici protopopu(l)
Mihalcea în opt ani şi au fost cosind şi fîneţele tot în cheltuială, apoi
s-apucat şi fi(ul) său vătafu(l) Anghelache şi protopopu(l) şi i-au stricat
planul şi i-au rămas chiliile nefăcute[lxviii] şi au fost unii şi Radu Mihai
Mare cu vătafu(l) Tudor la biserică şi au fost dăruit şi moşia sa biserici(i),
dară au murit, n-au trăit a săvîrşi. La 1742 s-au cumpărat acest Oftoicu
dă protopopu(l) Mihai Săseanu, strămoşu cum şi Mineiu(l) şi toate cărţile
cum scria în ciucurile de hîrtii şi acum la leat (1)843 s-au legat dă Ioniţă
Zaharia ot Păltinişu cu cheltuiala şi plata post(elnicului) Şărban Băsceanu
şi este cumpărat la 1742”[lxix].
Prin urmare din lectura acestor două documente rezultă că monumentul
acesta a fost construit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi că el
s-a lucrat timp de opt ani, fiind început în anul 1767 şi terminat în anul
1775.
Asupra acestei probleme însă există o părere potrivit căreia nu anul 1775
ar fi adevărata dată de întemeiere a acestui monument, ci anul 1735.
Ceea ce a impus această eroare a fost fără îndoială citirea greşită a
leatului din pisanie, prin confundarea literelor greceşti „omicron” şi
„lamvda”, corespunzătoare numerelor 70 şi 30. Acreditată de
cercetătorul B. Iorgulescu[lxx] şi consemnată pe iconostas, eroarea
aceasta s-a perpetuat. Şi, cu toate că N. Iorga, în anul 1931[lxxi],
vizitând acest monument, a citit corect anul din pisanie, totuşi, situaţie
despre care este vorba, continuă încă să stea sub semnul întrebării. Dar,
contextul pisaniei cercetat atent, întăreşte ca adevărată dată de
întemeiere anul 1775, căci personalităţile istorice amintite în el:
Ecaterina a II-a, împărăteasa Rusiei (1763-1796) şi Alexandru Ipsilante,
domul Ţării Româneşti (1774-1782), au cârmuit ţările respective în acest
timp, iar personalităţile religioase:
Grigore, mitropolitul Ungrovlahiei (1760-1787) şi Cosma, episcopul
eparhiei Buzăului (1767-1787) au păstorit scaunele respective tot în
acest timp.
În afară de aceasta, dispoziţia de plan, metodele de construcţie, formele
arhitectonice şi motivele decorative, după cum vom vedea, amintesc în
general noul stil românesc din veacul al XVIII-lea şi în deosebi de la
sfârşitul lui, când acest monument a fost construit[lxxii].
Ctitorii
Documentele de mai sus servesc însă şi pentru elucidarea problemei
ctitorilor. Astfel, ele amintesc nu numai numele acestora, ci şi unele
aspecte din viaţa lor. Identificat în persoana vătafului de plai Săcuini,
ctitorul principal, Tudor Săseanu este unul din membri familiei despre
care am vorbit. Cu strămoşii lui facem cunoştinţă, din legendă, în
jumătatea secolului al XVII-lea, când mai mulţi saşi, din Ardeal, deveniţi
calvinişpersecutaţi, au trecut munţii stabilindu-se la noi. Rămaşi izolaţi,
au trecut la ortodoxie fără să-şi uite originea de saşi şi numele de
calvini. Documentele însă, ne fac să înţelegem că locul lor de origine ar fi
satul Mărgineni de lângă Ploieşti, de unde şi numele de familie
Mărgineanu, pe care ei l-au purtat la început[lxxiii]. Existenţa lor în satul
Calvini la începutul secolului al XVII-lea, era un fapt sigur, căci în vremea
domniei lui Alexandru Iliaş, şi anume în anul 1617,
Stan Mărgineanu, unul din strămoşii ctitorului cumpără pământ aici. Fiul
acestuia, Stoica Mărgineanu este semnalat în documente atât la sfârşitul
domniei lui C-tin Brâncoveanu
(1688-1714), când este nevoit să se retragă în Moldova, unde şi moare.
La începutul secolului al XVIII-lea, apare pentru prima dată numele de
familie Săseanu. Acum „Radu Mărgineanu at Săseni”[lxxiv], reîntors din
Moldova, împreună cu fiul său preotul Mihai, se stabileşte aici, dând
naştere familiei Săseanu şi devenind, după cum am văzut, ctitorul
bisericuţei de lemn. Despre preotul Mihai Săseanu, documentele
menţionează că a fost „protopop de Aninoasa, lângă Cislău, cu care
Doamna Neaga avea strânse legături”[lxxv].
Protopopul Mihai Săseanu a avut fii pe Dragomir, care a fost preot pe
Mihalcea, care a fost protopop şi pe Tudor. Acesta din urmă, în anii 1756
şi 1760, este atestat documentar cu titlul de logofăt. În anul 1775[lxxvi],
era vătaful plaiului Săseni şi tot în acest an el apare şi în calitate de ctitor
al bisericii de care ne ocupăm. Dar, şi asupra acestei probleme există o
eroare şi anume aceea, că vătaful Tudor Săseanu ar fi singurul ctitor.
Împotriva acesteia, chiar pisania bisericii, la sfârşitul ei menţionează că
„de zugrăvit s-au zugrăvit în zilele înălţatului domn Io Alexandru
Ipsilante voevod, prin osteneala şi toată cheltuiala domnului (ju)pân
Tudor Sesianul”[lxxvii].
Aceasta înseamnă că vătaful Tudor Săseanu a suportat cheltuieli totale
numai asupra operei de pictură, nu şi asupra operei de construcţie în
general. Faptul acesta este întărit şi de amintita însemnare de mână
unde se spune că biserica a fost făcută „cu cheltuiala din tot venitu(l)
aceşti(i) moşi(i)”, ceea ce înseamnă că părtaşi la acest venit erau şi alţi
moşneni. Mai departe se spune lămurit, că „au fost unii cu vătafu(l)
Tudor, la biserică”, adică şi alţii care au susţinut opera de construcţie a
acestui monument. După terminarea lui, atunci când fiul vătafului Tudor
Săseanu, Şerban „i-au făcutu curtea dă zid, iar ţinea tot venitu(l) moşii”.
Şi, desigur, lucrul ar fi continuat tot aşa şi cu zidirea chiliilor, dacă nu
s-ar fi împotrivit unii moşneni care doreau ca acest sfânt locaş să
rămână simplă biserică de mir, cum a şi rămas.
În concluzie, biserica aceasta este rezultatul eforturilor tuturor
locuitorilor de aici, vătaful de plai – Tudor Săseanu – nefiind altceva, în
ctitoria sa, decât exponentul întregului grup sătesc, pe care îl reprezenta
în fapta lui de evlavie şi de frumuseţe. Cu alte cuvinte, monumentul
acesta, este unul din cele mai frumoasse ctitorii moşneneşti, în tot
cuprinsul Ţării Româneşti[lxxviii].
Cărţi bisericeşti vechi
Unele dintre ele s-au pierdut sau au luat drumul către muzee.
Întrebuinţarea le-a pricinuit stricăciuni. Astfel, unele au lipsă începutul
iar altele sfârşitul. Părintele Horia Constantinescu în lucrarea sa despre
biserica din Bâscenii de Jos, enumeră, în 1966, următoarele cărţi:
 Triod fără început;
 Molitfelnic fără început;
 Cazanie tipărită la Bucureşti de episcopul Neofit al Râmnicului şi
Kesarie al Buzăului, în anul 1828;
 Octoihul cel mic tipărit în anul 1830;
 Triod tipărit la Neamţ de mitropolitul Veniamin, în anul 1833;
 Molitfelnic tipărit la Buzău de episcopul Kesarie, în anul 1835;
 Evanghelia tipărită la Buzău de episcopul Kesarie, în anul 1837;
 Tipic tipărit la Bucureşti de mitropolitul Nifon, în anul 1851;
 Cele douăsprezece Mineie tipărite la Buzău de episcopul Filotei în anul
1852;
 Penticostar tipărit la Buzău de episcopul Filotei în anul 1853;
 Octoihul cel mare tipărit la Bucureşti în anul 1854;
 Penticostar tipărit la Buzău în anul 1854.
Astăzi, dintre cele enumerate mai sus se mai păstrează puţine.
În decursul timpului prin bunăvoinţa preoţilor parohi şi a credincioşilor,
au fost achiziţionate cărţile necesare desfăşurării slujbelor, în locul celor
pierdute.
Însemnări de mână pe aceste cărţi
Acestea sunt cu litere chirilice. Câteva din ele sunt doar iscălituri de
diferiţi creştini sau de preoţi. Alte câteva sunt simple înscrisuri fără
importanţă. Cele mai multe însă au un conţinut variat şi cuprind indicaţii
despre provenienţa unor cărţi de ritual, întâmplări din viaţa unor creştini,
manifestări ale naturii, îmbunătăţiri făcute bisericii şi chiar evenimente
istorice. Le redăm în ordinea cărţilor enumerate mai sus.
Pe un Triod fără început:
„Popa Ion ot Bîsca pop(ă) al biserici(i) aceştia, 1791”.
„Să să ştie că la leat 1828 au răposat taica al mieu, pop(a) Ion de la
mănăstirea vătafului Tudor, vătaful plaiului despre Buzău şi în zioa de
Naştere a Domnului au slujit Sfînta Leturghie şi la săptămîna, a treia zi
de Sf. Vasile cel Mare au răposat într-o Sfîntă marţi pă la cocoşi şi l-am
îngropat în zioa de Arătarea Domnului şi la îngroparea Sfinţi(i) sale era
(u) ca cinci sute de oameni şi cine va citi să zică Dumnezeu să-l ierte şi
să-l pomenească şi pre cei vii Dumnezeu să-i mîntuiască şi în zioa în
care l-am îngropat am scris eu Vasile fi(ul) său în luna lui Ghenar, în
şase zile”.
„Când s-au născut nepotu Marin seara 24 dă zile ale lui noiembrie în
zilele prea înălţatului Domnului vostru Nicolae Mavrogheni voevod, iar
fratele lui avea an şi umbla leat 1778 şi era mare război în Ţara
Romînească între trei împăraţi pămînteşti”.
Pe un Minei fără început:
„Popa Iorga, 1769”.
„Această carte este a dumnealui vătafului”.
„S-au legat acest Minei 1843 februarie în 11 zile de Ioniţă Zaharia ce
acum şade în Păltineni şi este flăcău şi în curînd să mută dă acolo că
este de la Bădeni din Ialomiţa în jud. Dîmboviţa cu cheltuiala
postelnicului Şărban Bâsceanu. Dar este cumpărat dă protopop(ul) Mihai
Săseanu sin Radu Mărgineanu ot Săseni, la leat 1742”.
Pe o Cazanie 1828:
„Am cumpărat această carte într-acest al doilea an după venirea
puternici(i) şi întru Domnul biruitoare oştire a prea puternicului împărat a
toată Rusi(i) Nicolae Pavlovici, în optsprezece luni curăţînd cetăţile după
lîngă Dunăre, a luatu Chilia cu toate cetăţile ei de la malu(l) Mări(i)
Negre şi s-au apropiat biruitoarele oştiri pînă în munţii Balcani, pînă la
Edioneea şi au şi luat-o 1829 august 23”.
„1828 noem(brie) luni noaptea pă-n cîntatu(l) cocoşilor spre marţi ale
următorului an: a posti fi(i)ndcă s-au cutremurat pămîntul tare, puţin de
n-au ajuns la măsură cu cutremurului ce au mai fost la 1802, dar la
lucrare a fost întocmai cu a aceluia. Într-acest an au făcutu pace poarta
turcească cu poarta Rusiei, după ce armia rusească luase toată Chilia cu
toate cetăţile după malu(l) Mării Negre şi munţii Balcani pînă şi de
Constantinopol s-au apropiat ca la trei ceasuri. Într-acest an următor au
fost pieire mare: ciumă în oameni, boală şi moarte în vite grozavă şi de
să tăia vreo vită bolnavă cine apuca dăn oameni dă mînca murea şi
acela, mană, în bucate grozavă, lîngă toate şi răzmeriţă”.
„Să să ştie că la leat 1848 au venit armia rusească în ţară şi am scris eu
cel mai jos iscălit, Matache Săseanu”
Pe un Triod, 1883:
„Acest dumnezeesc Triodion cu ajutorul lui Dumnezeu l-au cumpărat
locuitorii satului Calvini pe seama Sfintei biserici ce este cu hramul
Sfîntul Gheorghe pentru pomenirea tuturor neamurilor, 1835 martie 15”.
„Însemnat de mine preotul Dimitrie ot satul Cătina ca să să ştie, leat
1846”.
Pe un Minei (dec. şi ian.) 1852:
„Acest Minei s-au cumpărat de Dobre sin Matache Grosu pentru Sfînta
biserică a satului nostru Băscenii de Jos a să sluji pă fiecare lună, adică
la începutul anului, luna Ghenar, spre pomenirea noastră”.
„Această biserică a satului Băscenii de Jos fiind stricat acoperişul foarte
rău şi mai bine pînă cînd abia s-au unit parte dintre proprietari şi cu
ajutorul şi al altor locuitori s-au început a se meritisi în anul 1863 dar nu
s-au isprăvit, ci numai turlele dinainte s-au făcut şi parte din celălalt
acoperiş apoi au stat lucru(l) nemişcat 9 ani pînă la leat 1879 luna aprilie
cînd iar din Duhul Sfînt s-au mişcat inima unuia dintre strănepoţii
fondatorului şi anume Dincă sau mai bine zis Constantin Săseanu şi
apucîndu-se de lucru cu al domniei sale cheltuială a celuilalt acoperiş,
precum şi turla cea mare, asemenea şi zidăria precum se vede, la
clopotniţa iar a isprăvit-o de şindrilit au mai cumpărat policandru a să
vede cu domnul Ioniţă Popescu şi l-au aşezat tot cu a dumnealor
cheltuială, au mai cumpărat domnul Ioniţă Popescu şi un steag tot cu a
dumnealor cheltuială”.
Pe un Minei – septembrie 1852:
„Acest Minei s-au cumpărat de subiscăliţii cu puterea Tatălui Ceresc, a fi
pă seama mănăstirii vătafului din satul nostru Băscenii de Jos, a fi pă
seama la orice preot şi cîntăreţ ce va fi al mănăstirii şi cine va citi să se
pomenească şi să zică toţi să le ierte păcatele. Ioniţă Popescu, 1854
august 8
Arhitectura
Un zid vechi de cărămidă şi bolovani de râu închide o incintă
rectangulară, în centru căreia este amplasat monumentul de care ne
ocupăm.
Conceput ca o aşezare de proporţii mijlocii, monumentul acesta are
lungimea de 22 m şi lăţimea de 8 m în exterior.
Configuraţia lui generală cu dispoziţia treflată a planului, cu proporţiile
verticale mai înalte, cu îmbrăcămintea exterioară din tencuială de var, cu
decoraţia faţadelor mai bogată, cu silueta turlelor mai zveltă, cu
pridvorul sprijinit pe picioare de zidărie şi cu sistemul de boltire executat
pe principiul consolelor, îl încadrează în noul stil arhitectonic din veacul al
XVIII-lea, şi anume din epoca domniilor fanariote[lxxix]. În general,
arhitectura acestui monument se inspiră şi repetă elementele cunoscute:
arcaturile, panourile, brâul, cornişa, etc.
Arhitectura lui exterioară, tipică pentru a doua jumătate a veacului al
XVIII-lea, se compune din cele două registre tradiţionale, suprapuse: ele
sunt însă, aici, diferite unul de altul, în contrast cu dispoziţia din vechiul
stil, când ambele erau de aceeaşi înălţime şi decorate aproape la
fel[lxxx].
Aici, registrul inferior este de o înălţime aproximativ de două ori mai
mare decât cel superior şi se compune din arcaturi festonate de
provenienţă orientală[lxxxi] despărţite prin colonete angajate în zid,
rezemate pe un soclu profilat şi unite, sus, prin capitele simple.
Ferestrele din acest registru sunt înguste şi dreptunghiulare, cu chenar
de piatră fără cornişă şi prag şi prevăzute cu armătură de fier, puternic
şi frumos lucrată.
O parte din aceste ferestre, cândva au fost lărgite sub pretextul unei mai
bune luminări a interiorului50. Brâul care desparte registrele, cu torul
rotund, tras la şablon, este aşezat mai aproape de cornişă decât de
soclu, ceea ce constituie un evident caracter al veacului al XVIII-lea, în
opoziţie cu bisericile din veacul al XVII-lea când înălţimea registrelor era
egală după cum am văzut[lxxxii].
În registrul al doilea, medalioanele, care înlocuiesc arcaturile în semicerc,
sunt dispuse pe o friză largă între brâu şi cornişă, cum se observă şi la
bisericile: Sfântul Ştefan, Stavropoleos şi Sfântul Elefterie din Bucureşti,
aceste medalioane circulare sunt forme caracteristice ale veacului al
XVIII-lea şi în deosebi epocii domnitorilor fanarioţi[lxxxiii].
Ferestrele de aici, din piatră ajurată, fixate în axul faţadelor la pronaos,
naos şi altar, servesc pentru ventilarea interiorului. Cornişa, largă şi
compusă din cele trei părţi ale „antablamentului” clasic, arhitravul
profilat, frizul cu suprafaţă plană şi cornişa propriu-zisă, trasă la şablon,
prezentând mai multă coeziune şi păstrându-se astfel mai bine,
înlocuieşte în veacul al XVIII-lea pe cea bizantină, în zimţi de
cărămidă[lxxxiv].
Acoperişul de şindrilă, cu pantă mare şi streaşină lată contribuie la
silueta reuşită a monumentului.
Pe acest acoperiş, se înalţă trei turle din care una de zid pe naos şi două
de lemn pe pronaos. Turla de pe naos este originală şi înfăţişează toate
elementele caracteristice arhitecturii noastre religioase din veacul al
XVIII-lea[lxxxv]. Astfel, ea este proporţionată în deplină armonie cu
liniile generale ale monumentului şi se înalţă pe o bază cubică, simplă.
Fiind un poligon delimitat spre exterior în opt feţe înguste şi juxtapuse,
turla aceasta formează în spaţiu o serie de planuri verticale,
perpendicular unele pe altele. Pe fiecare latură a poligonului se află câte
o fereastră înaltă şi îngustă, încoronată de arcade concentrice din care
ultima este denticulată. Si, aici, cândva, patru dintre aceste ferestre au
fost astupate, desigur, în urma unei reparaţii.
Cele două turle de pe pronaos, construite din şarpantă de lemn căptuşită
cu scândură, presupun că sunt un adaos de mai târziu. Faptul acesta
impune concluzia că acest monument nu face parte din grupa celor cu
trei turle, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci din grupa celor cu
turlă şi clopotniţă. În această privinţă, calota centrală din bolta
pronaosului, configuraţia arhitectonică a zidăriei de sub acoperiş, şi baza
masivă în formă de cub de deasupra acestuia, sunt elemente de la
origine, care pledează pentru o singură turlă, iar scara de lemn, eliptică,
fixată într-un turnuleţ angajat în peretele de nord este tot un element de
la origine, care la rândul lui, pledează pentru destinaţia ei de clopotniţă.
Fără îndoială, considerente de ordin arhitectonic impun convingerea că
sistemul de construcţie a acestui monument, cu clopotniţă pe pronaos,
este rezultatul creaţiei artistice a şcolii munteneşti, care îşi urcă originea
până în vremea domniei lui Matei Basarab.
Evoluţia plasticei monumentale însă, desăvârşind, în jumătatea a doua a
veacului al XVIII-lea, acest sistem de construcţie, se presupune că
dimensiunile clopotniţei de aici, vor fi fost mai mari şi mai subţiri şi că în
forma sa ea se va fi apropiat de aceea a Pantocratului, spre deosebire de
cele anterioare care erau scunde şi masive[lxxxvi]. În felul acesta,
arhitectura monumentului de care ne ocupăm va fi format în armonios
ansamblu asemănător celui de la bisericile:
Sfântul Ştefan din Bucureşti, Buna Vestire din Râmnicu-Vâlcea şi
Domnească din Ocnele Mari[lxxxvii].
Ceea ce dă o înfăţişare deosebită exteriorului acestui monument este
pridvorul a cărui arhitectură îi conferă un caracter specific Ţării
Româneşti de dincoace de Milcov. Pridvorul acesta, deschis pe trei feţe,
se sprijină pe opt coloane de zidărie, dispuse astfel: patru pe latura de
est, din care două în ax, iar alte două încastrate în masivele de zidărie
de la colţuri destinate a le proteja de împingerile laterale, două pe latura
de sud din care una încastrată în amintitul masiv de zidărie, iar alta în
peretele faţadei principale şi în sfârşit două pe latura de nord, urmând
aceeaşi dispoziţie de plan ca şi cea din partea opusă. Toate aceste
coloane, de secţiune circulară, cu bazele şi capitelele simple, se sprijină
la rândul lor pe un pedestal de zidărie, care nu lasă liberă decât intrarea
şi se unesc sus prin arcade în plin centru, după exemplul arhitecturii
Renaşterii italiene[lxxxviii]. Element constant în veacul al XVIII-lea, dar
cu tendinţa de a se dezvolta ca dimensiuni, pridvorul de aici,
concretizând această caracteristică, apare cu înălţimea egală aceleia a
corpului edificiului. De aceea şi bolta lui prevăzută cu două calote sferice,
aşezate una lângă alta şi executate pe principiul arcurilor, este şi ea mai
înaltă şi deci, cu o înfăţişare mai aeriană şi mai uşoară. Arhitectura
portalului, originară, arată un chenar de piatră dreptunghiular, alcătuit
din două zone suprapuse; cea de jos înfăţişează cadrul propriu-zis uşilor
de intrare, iar cea de sus, pisania, cu baza tăiată în acoladă de
provenienţă italiană[lxxxix].
Interiorul acestui monument respectă spaţiul ritual ortodox: pronaos,
naos şi altar. Pronaosul este un dreptunghi cu axul transversal, cu
pavimentul din cele de piatră, cu modul de luminare prin două ferestre
înguste cu scara de lemn care ducea altădată în clopotniţă şi cu bolta
prevăzută cu o calotă sferică centrală. Demarcaţia dintre pronaos şi naos
nu mai este un perete plin, ci o simplă uşă, ca la bisericile vechi,
întrebuinţarea ei, aici, se reduce la un piedestal de zidărie cu deschidere
centrală, peste care se înalţă patru coloane din care două fixate în axul
bisericii, iar altele două în pereţii laterali şi unite, sus prin arcade
semicirculare, păstrând astfel planul şi dispoziţia arhitecturii pridvorului.
Naosul este tot un dreptunghi, prelungit cu cele două abside laterale
care formează spre interior câte un semicerc perfect. Ceea ce rămâne
important, observând acest interior, este sistemul de boltire şi soluţiile
variate şi ingenioase date acestuia, care în jumătatea a doua a secolului
al XVII-lea, ajunseră la o deplină înfăptuire. Boltirea acestui
compartiment, de origine moldovenească, este soluţionată prin trecerea
de la planul dreptunghiular la cel pătrat cu ajutorul arcelor în consolă şi
de la cel pătrat la cel circular cu ajutorul pandantivelor, prin intermediul
cărora se înalţă turla, care devine astfel mai zveltă şi mai monumentală.
Consolele, în număr de patru, câte două de fiecare parte lateral, sunt
aşezate simetric faţă de abside şi formează în spaţiul central dintre ele
un pătrat perfect, asigurându-se egala înălţime a celor patru arcuri mari
şi dându-se astfel putinţa de a se executa în mod normal pandanturi cu
tamburul cilindric al turlei. Tâmpla este de zid şi urcă până la boltă.
Altarul este o absidă care păstrează forma sa tradiţională, semicirculară
în interior şi poligonală în exterior.
Sculptura
Decoraţia acestui monument este înfăţişată prin sculpturi în piatră, lemn
şi tencuială.
Frumosul meşteşug al sculpturii în piatră înfloreşte în tot timpul veacului
al XVIII-lea, formând o adevărată şcoală de meşteri români foarte
îndemânatici, care ne-au lăsat frumoase lucrări, cum sunt şi cele de la
acest monument. Elementele sculptate în piatră se observă la uşi,
ferestre şi pietre tombale.
Uşile, dintre toate elementele exterioare, sunt cele mai bogat
împodobite. Un cadru de piatră dreptunghiular înconjoară uşa. Elemente
geometrice prezentând chenare în torsadă, linii curbe şi rozete
denticulate urmează relieful acestui cadru. În partea superioară cadrul
acesta închide pisania săpată în piatră cu litere decorative. La baza
acesteia, în dreapta, se află sculptat Sfântul Gheorghe, în reprezentarea
lui clasică, iar în stânga stema Basarabilor şi Cantacuzinilor – acvila cu
două capete.
Cadrele ferestrelor, din registrul inferior, sunt bogat decorate cu motive
asemănătoare celor de la cadrul uşilor. În registrul superior, medalioane
fixate în axul compartimentelor, formează mici ferestre din piatră ajurată
în motive florale de o frumoasă compoziţie.
Uşile de la intrare şi cele împărăteşti, precum şi iconostasul, ca piese de
sculptură în lemn, sunt frumoase exemplare ale acestui gen de artă, de
la noi.
Tâmplăria uşilor de la intrare, executată din lemn de stejar, se
înfăţişează cu o bogată decoraţie sculpturală. Panourile lor, cu faţete în
relief, descoperă pe toată suprafaţa lor felurite motive tratate liber şi
exuberant, în stilul uşilor brâncoveneşti. Prin tehnica întrebuinţată şi prin
dibăcia cu care sunt executate elementele sculpturale ale acestor uşi, ne
duc cu gândul la dăltuirea în lemn din arta noastră populară şi aceasta
sugerează originea locală a meşterului care a trudit aici.
Iconostasul este cel originar, aşa cum dovedeşte această inscripţie cu
litere latine:
„Acest iconostas, două sfeşnice mari, două mici, toate vechi, făcute în
1735 mai 5, iar din nou, trei icoane mari, şase mici, Zvera, răstignirea şi
altele făcute, poleite şi zugrăvite cu cheltuiala domnului Matache, în anul
1887”.
Piesa aceasta, alcătuită din două părţi: iconostasul propriu-zis şi
baldachinul, înfăţişează o sculptură tratată cu multă fantezie. Panourile
iconostasului propriu-zis sunt sculptate diferit. Baldachinul se sprijină pe
patru colonete circulare cu sculptură reliefată. Pe fusul acestor colonete
evoluează câte patru caneluri în spirală, despărţind alternativ două
benzi, din care una înfăţişează un şir de nasturi, iar alta palmete
trilobate (frunze de palmieri cu trei lobi). Partea superioară a
baldachinului sfârşeşte cu alte tăblii sculptate cu figuri de îngeri înaripaţi.
Sfeşnicele împărăteşti, tot originare, se sprijină pe un postament masiv,
din lemn de stejar, în trei feţe având sculptat câte un chip de înger, iar
în colţuri câte un chip de sfânt. Pe fusul lor strunjit, se suprapun patru
registre de sculpturi reprezentând chipuri de înger, motive vegetale şi
geometrice.
Uşile împărăteşti, în două canaturi, înfăţişează la centru câte un panou
pătrat. Fiecare canat are în partea de jos câte două panouri pătrate, din
care unul este sculptat cu motive vegetale din frunze de stejar încadrând
un disc de o perfectă proeminenţă rotundă, iar altul, aplicat, înfăţişează
o sculptură în forme geometrice. Partea superioară a acestor uşi prezintă
tot o sculptură transformată în motive vegetale de vreji şi lalele.
Ca sculptură în tencuială, în interior, se distinge decoraţia admirabilă a
tâmplei, executată în stuc. Ceea ce rămâne important şi dă într-adevăr
un caracter de distincţie acestei decoraţii este fără îndoială simplitatea ei
severă. Stucatura frizei de deasupra icoanelor împărăteşti reprezintă o
armonioasă împerechere de chipuri îngereşti şi o ingenioasă împletire de
motive vegetale. Obişnuitele registre de icoane sunt despărţite prin trei
trave profilate, pe care evoluează aceleaşi ornamente vegetale
întretăiate de ovale pictate. Impresionează în mod deosebit structura
semicolonetelor cu capitelele unite sus prin arcade, în plin centru din
registrul al doilea. Impresionează de asemenea şi stucatura celor doi
grifoni masivi aşezaţi de o parte şi de alta a crucii răstignirii.
Pictura
Important din punct de vedere artistic la acest monument este fără
îndoială pictura. Tehnica ei „al fresco” este unul din elementele cele mai
caracteristice ale acestui monument. Armonia fermecătoare a culorilor,
gustul artistic care a prezidat la repartizarea tonurilor, diversitatea
motivelor decorative, mlădierea frescelor după formele arhitecturale şi
extinderea lor în interior dovedesc însemnătatea acestei picturi, ca
exemplu tipic, pentru veacul al XVIII-lea şi în deosebi pentru a doua lui
jumătate.
Pictura acestui monument cu reale calităţi artistice clasează pe autorul
ei, „Ieremia Zugravul”, printre cei mai iscusiţi meşteri din acest timp şi
face proba ştiinţei, îndemânării şi gustului de care el a dat dovadă. Ca
notă originală a acestei picturi este faptul că ea ocupă atât interiorul cât
şi exteriorul. Obiceiul de a decora exteriorul bisericilor s-a răspândit
progresiv, căci, la începutul veacului al XVII-lea, ele se mărgineau la
arcadele şi bolţile pridvorului, la brâu, la cornişă şi câteodată şi la cadrul
ferestrelor[xc]. Numai în a doua jumătate a acestui veac decoraţiunea
exterioară zugrăvită pare a se întinde aproape pe toată suprafaţa
faţadelor aşa cum se observă şi la monumentul de care ne ocupăm. În
general, polihromia zugrăvelilor exterioare dă acestui monument un
mare preţ, căci e unul din rarele exemplare, care ni s-au păstrat şi care
ne lămuresc asupra fermecătorului meşteşug al frescelor din timpul
despre care am amintit.
Este demn de reţinut că zugrăvelile „al fresco” ce acoperă cea mai mare
parte a faţadelor sunt de la origine şi ca atare ele n-au fost alterate de
intemperii sau de oameni, cum se observă la majoritatea monumentelor
de acest fel. Este apoi demn de reţinut şi modul cum decoraţia picturală
se leagă cu cea sculpturală formând astfel un ansamblu unitar. Urme de
culori, la ferestrele turlei de pe naos arată că zugrăvelile de aici au urmat
profilurile ancadramentelor acestora, aşa cum se obişnuia în prima
perioadă a veacului al XVIII-lea.
De asemenea, urme de culori, la ambele baze ale turlelor, arată însă că
pictura de aici a fost extinsă pe toată suprafaţa faţadelor acestora. Ceea
ce rămâne însă important, observând această pictură, este strălucitul
covor polihrom, care înconjoară acest monument, exceptând arcaturile
din registrul inferior. Motive vegetale sau geometrice, liniaturi drepte sau
frânte şi chipuri de sfinţi şi scene biblice se mlădiază după relieful
diferitelor forme arhitecturale. Astfel, timpanele arcaturilor, brâul, friza
registrului superior şi cornişa sunt bogat decorate în sensul arătat mai
sus. În medalioane, figuri de sfinţi, bogat înveşmântate, sunt
reprezentate, pe laturile pridvorului şi pronaosului prin apostolii
Mântuitorului, iar pe laturile altarului prin proorocii mari şi mici.
Foarte interesantă însă apare pictura pridvorului. Înfăţişarea ei generală
este dominată de cele două scene biblice raiul şi iadul. Raiul, în stânga,
cum intri, a primit în el pe patriarhii Vechiului Testament: Abraham,
Iacob, Isac în sânul cărora odihnesc „Ceata proorocilor”, „Cartea
apostolilor” şi „cele cinci fecioare înţelepte” etc. Un fapt care surprinde,
observând această scenă este prezenţa elementelor din viaţa
înconjurătoare. Astfel, veştmintele unor sfinţi amintesc costumaţia
locală, iar chipurile altor sfinţi au înfăţişarea oamenilor din partea locului.
În afară de aceasta, vegetaţia care apare aici aminteşte prin coloritul ei
verdele peisajului montan, iar prin diversitatea ei ierburile şi florile din
vatra satului, precum şi pomii roditori din jurul monumentului. Toate
acestea demonstrează că zugravul de aici a fost muntean şi dovedesc
din partea lui preocupări de artă realistă.
Scena iadului, în dreapta cum intri, cu desfăşurarea amplă, cu
intensitatea dramatică, cu bogăţia de imaginaţie, cu elemente de
interpretare social-istorică şi cu învederări folclorice locale, este o
izbutită realizare artistică. În compoziţia acestei scene intră în general,
elemente impuse de normele din erminii. Astfel, în primul plan apar şi
câteva personaje cu numiri comune de păcătoşi: „Pezevenchiul”,
„Otrăvitorul”, „Beţivul”, „Înşelătorul”, „Hoţul”, „Ucigaşul”, „Pizmaşul” etc.
În planul al doilea, frescele dovedesc din partea zugravului nu numai
temeinice cunoştinţe istorice, dar şi vădite preocupări sociale. Zugravul,
făcându-se exponentul celor mulţi, printre păcătoşi, înfăţişează şi pe unii
împăraţi tirani din antichitate, vizând astfel pe asupritorii popoarelor din
orice timp şi din orice loc. În aceeaşi ordine de idei, bogata imaginaţie a
zugravului înfăţişează şi elemente locale de exploatatori, pe care le
însoţeşte de obiectele caracteristic ocupaţiei fiecăruia. Spre exemplu,
„morarul” necinstit, se apleacă sub povara pietrei de moară,
„cârciumăriţa” înşelătoare, se îndreaptă spre locul de osândă cu butoiul
atârnat de grumaz, „precupeţul” lacom, îşi cântăreşte singur faptele în
cumpăna dreptăţii, etc. Elemente folclorice prezentând „Fermecătoarea”,
„Cea care ia puterea voinicului” şi „Luătoare de lapte” sunt şi ele
prezente în această scenă. În sfârşit dramatismul acestei scene este
contrastat de un pregnant umor, când imaginaţia zugravului înfăţişează
diavoli ca pe nişte fiinţe ridicole, în chip de oameni, amintind astfel
câteva personaje contemporane: „Paharnicul Năsturel”, „Pahomie
Ceauş”, „Neghiiţă Armaş” şi „Palaghia Călăraşul”; cu alte cuvinte, în
această frescă, alături de o ingenioasă reprezentare de chipuri, după
cum am văzut, stau şi câteva scene de caracter profan, fermecătoare
atât prin naivitatea concepţiilor cât şi prin realismul temelor în care se
vădeşte şi afirmarea poziţiei de clasă a zugravului. Ceilalţi pereţi ai
pridvorului reprezintă „Facerea lumii” cu scenele „Zidirea lui Adam”,
„Zidirea Evei”, „Intrarea în rai”, „Ispitirea”, „Izgonirea din rai”, „Adam
lucrând pământul” şi „Eva torcând”. Şi aici elementele locale sunt
prezente, căci sapa şi furca sunt unelte caracteristice ocupaţiei oamenilor
de la munte. La fel, peisajul montan în care se desfăşoară aceste scene,
este asemănător celui din partea locului.
Icoana Mântuitorului din bolta de nord şi cea a Sfântului Ioan
Botezătorul din bolta de sud sunt de o impresionantă înfăţişare.
Pe pereţii interiorului este o armonie înfloritoare de fresce, din care se
disting rânduri de sfinţi şi scene biblice.
În pronaos, chipurile ctitorilor ocupă locul rezervat lor. Astfel, peretele de
intrare înfăţişează pe ctitorii principali: Tudor Săseanu şi soţia sa Ancuţa,
împreună cu copiii lor: Bănică, Nicolae, Maria şi Anghelina. Pe peretele
din sud este zugrăvit fratele ctitorului: protopopul Mihalcea Săseanu şi
soţia sa Stanca şi copiii lor: Catrina, Enache, Moise şi Mihai, iar pe
peretele de nord chipul preotului Dragomir Săseanu, alt frate al ctitorului
principal.
Portretele ctitorilor principali, cu chipuri distinse, au atitudini pline de
viaţă şi au costume fastuoase, atestă nu numai că zugravul s-a inspirat
direct de la model, dar şi că a fost interesat de ceea ce făcea, urmărind
să surprindă amănuntele tipice, să definească oamenii şi să redea epoca
lor. Portretele celorlalţi ctitori sunt nu numai întruchiparea cinului lor
preoţesc, dar au şi aparenţa unor personalităţi.
Rândul de la mijloc este format din sfinţi: Erminie, Ioanichie, Simion,
Gherasie, Onofrei şi alţii care se deosebesc nu numai prin îmbrăcăminte,
ci şi prin atitudine. Rândul de sus îl formează scene biblice din viaţa
Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare Maria. Dintre acestea, „Iisus ca făptură
nouă”, „Iisus împărţind har” şi „Închinarea celor trei magi” sunt prilejuri
de meritată contemplare prin imaginaţia care le dăruieşte farmec de
poveste. Sub arcuri sunt alte scene religioase. Pe arcurile mari, la fel, iar
pe arcurile mici, împletituri din frunze. Chipul Mântuitorului de pe boltă
nu se mai cunoaşte distingându-se numai mâinile. Pe pereţii laterali,
pustnici, pe cel de sud Sfântul Simeon Stâlpnicul, pe cel de nord Sfântul
Daniel Stâlpnicul.
În naos, absida de sud, slab luminată de o fereastră îngustă, în scobitura
căreia se adăpostesc Sfinţii Cosma şi Damian, este ocupată de Sfinţii
mucenici Gheorghe, Procopie, Nichita şi Teodor Tiron. Absida de nord,
cu aceeaşi puţină lumină privită tot de la o fereastră îngustă, din
scobitura căreia privesc alţi sfinţi: Pantelimon şi Kir, este şi ea ocupată
de alţi sfinţi mucenici: Dimitrie, Nistor Mercurie, Tobdelae, etc. Chipurile
acestor sfinţi, zugrăviţi în mărime naturală, prezintă independenţă atât în
colorit cât şi în expresie. Alţi sfinţi în rândul al doilea, întregesc pictura
absidelor. În semibolta de nord este pictată „Învierea”; în cea de sud
„Înălţarea”; pe arcurile mici, apostoli, în sensul larg al cuvântului; pe
arcurile noi, soboarele Bisericii, iar pe pandantiv, evangheliştii.
Pictura turlei înfăţişează lumea nevăzută prin cete de îngeri liturghisind şi
cu privirea îndreptată spre „Pantocrator”,
Tâmpla este pictată pe un fond de culoarea fumului. La baza ei sunt
icoanele împărăteşti, în împărţirea lor obişnuită. Celălalt spaţiu al ei este
împărţit în două registre. Primul este ocupat de icoanele praznicale, a
căror ordine de la nord la sud este: Naşterea Sfintei Fecioare, Intrarea în
Biserică, Naşterea lui Hristos, Botezul lui Hristos, Duminica Floriilor,
Învierea lui Hristos, Înălţarea la cer, Sfânta Cruce, Schimbarea la faţă şi
Adormirea Sfintei Fecioare. Toate aceste scene biblice se disting prin
înfăţişarea miniaturală a chipurilor şi îmbinarea armonioasă a culorilor. Al
doilea registru înfăţişează pe cei 12 apostoli având deasupra răstignirea
Mântuitorului, însoţită de icoana Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan
Botezătorul.
În Sfântul altar, pe tâmplă, Dumnezeu Tatăl primeşte jertfa lui Abel,
adusă din primii născuţi ai oilor sale şi Avraam, cu privirea fixată spre
îngerul Domnului, este oprit să-şi sacrifice copilul, iar Cain se întristează
că jertfa lui, adusă din roadele pământului, nu este primită. Pe pereţii
absidei sunt zugrăviţi marii ierarhi ai Bisericii: Sfântul Nicolae în
veşmintele sale largi, are în faţă pe Sfântul Spiridon, a cărui privire
adâncă este îndreptată spre Sfântul Kiril din peretele de sud. De aici şi
până la proscomidie, pe peretele de nord, Sfântul Atanisie, în poziţia lui
demnă de apărător al ortodoxiei, admiră pe cei trei mari stâlpi ai
ortodoxiei: Sfântul Vasile asemenea unui preot pregătit pentru săvârşirea
Sfintei Liturghii, Sfântul Grigore cu blândeţea lui şi Sfântul Ioan
Hrisostom, de pe buzele căruia, parcă, stă gata să picure cuvinte
înţelepte.
La proscomidie, momentul îngropării lui Iisus, se desfăşoară în tovărăşia
Sfântului Apostol Ioan şi a Sfintei Fecioare. Alte chipuri de sfinţi, cu
sufletul mărturisitor şi alte scene cu înfăţişare senină sunt zugrăvite pe
boltă, în vecinătatea Sfintei Fecioare, încheind astfel opera de pictură a
acestei biserici.
În încheiere specificăm faptul că acest aşezământ bisericesc este
declarat monument istoric. Necesitând reparaţii, biserica a fost inclusă în
Programul Naţional de Restaurare în anul 1997.
Pe parcursul a patru ani fondurile alocate de Ministerul Culturii şi Cultelor
au fost folosite pentru realizarea documentaţiei necesare, dar totodată
s-a intervenit urgent cu o schelă interioară de susţinere a turlei de pe
naos. Ulterior s-a făcut schelă de protecţie în tot lăcaşul de cult, dar s-a
realizat şi o nouă fundaţie, în sensul de „sub zidire” a celei existente.
Aceste lucrări sunt executate de o firmă specializată, în acest sens, cu
sediul în Galaţi. În timp, se va interveni cu întărituri şi la pereţii laterali;
se va înlocui acoperişul, cele două turle de pe pronaos vor fi înlocuite cu
una singură aşa cum a fost iniţial şi totodată se va interveni şi la
ansamblul pictural.
Biserica Sf. Nicolae este una din putinele biserici pictate in exterior, din
aceasta parte a tarii, fiind un monument de valoare care conserva inca
multe din elementele originale. S-au efectuat lucrari de restaurare
biserica: desfacere invelitoare din sita, sarpanta, astereala, sarpanta
butuc turla, tencuieli de epoca; lucrari de consolidare: confectionare si
montare armaturi, cofraje, turnare beton in elemente de consolidare,
placare elemente de beton cu zidarie de epoca, elemente din beton
armat monolite: centuri, samburi, grinzi, rostuirea zidariei, dornuri,
injectari fisuri, desfaceri de tencuieli, sarpanta, invelitoare din
sita,protectie antiseptica.
Am prezentat acest sf. locas ,in mod detaliat deoarece Biserica Sf.
Nicolae este una din putinele biserici pictate in exterior, din aceasta
parte a tarii, fiind un monument de valoare care conserva inca multe din
elementele originale.
Receptia lucrarilorde restaurare la biserica a avut loc in data de
27.11.2007.
Oameni care au fost
Nu se poate vorbi despre oameni care au fost fara a aminti familiile
marilor boieri Saseanu, Catrinoiu, Ionescu, Popescu,
Dupa cum este cunoscut ,locuitorii oricarui sat romanesc, erau indrumati
condusi de preot, invatator si notar. Dintre indrumatorii spirituali ai
acestei comune urmatoarele persoane si-au pus amprenta asupra
dezvoltarii si vietii locuitorilor: preot Petrica Constantinescu, si
invatatoarea Dochita Predescu.

Horia Constantinescu, preot, istoric

Nascut la 8 febr. 1910, în Bâscenii de Jos, jud. Buzău.
Studii la Seminarul teologic din Buzău (1922-1930), apoi la Facultatea de
Teologie din Bucureşti (1930-1934),
Preot în parohiile Ruşăvăţ, Zoiţa şi Mărăcineni, din jud. Buzău, apoi la
parohia “Sf. loan” din Buzău,
Profesor de Religie la Şcoala normală de băieţi din Buzău (1946- 1948),
Cercetări de istorie locale.
Lucrări:
Poiana Mărului, în GB, an. XXIII 1964, nr. 5-6, p. 466-500 (în
colaborare);
Biserica fostei mănăstiri Râmnicu Sărat, în GB, an. XXIV, 1965, nr. 1-2,
p. 30-71;
O ctitorire a lui Ştefan cel Mare în Tara Românească în GB, an. XXIV,
1965, nr. 7-8, p. 684-690
Biserica din Calvini, în GB, an. XXV, 1966 nr. 7-8, p. 511 -532;
Cel mai vechi monument istoric bisericesc de pe plaiurile Buzăului
(Tuârnu), în GB.an.XXVI, 1967,nr. I -2, p. 88-103;
Mesteri de biserici buzoieni, în GB, an. XXXIII, 1974, nr.1 -2, p. 133-
145;
Frescele de la Calvini, în GB, an. XXXIII, 1974, nr. 11 - 12,p. 1105-
1111;
Biserici de lemn mutate şi strămutate, în GB, an. XXXV, 1976, nr. 5 - 6,
p. 565-574;
Schituri sau sihăstrii rupestre buzoiene, mărturii ale vechimii
creştinismului şi continuităţii noastre pe aceste meleaguri, în vol.
Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, Vol. I, Buzău 1983, p. 321
-340;
Biserici de lemn din eparhia Buzăului, Buzău, 1987,400 p.

Articole, predici şi versuri în revistele:

„Muguri”,
“Îngerul” de la Buzău şi –
“Glasul Bisericii”,
în diferite periodice buzoiene,
în revista “Apicultura” ş.a.
Dochita Predescu invatatoare la scoala din Bâscenii de Sus intre 1924-
1958.
Cateve cuvinte scrise de un fost elev al domnisoarei Predescu Dochita.
( Costel Voicilas ) reliefeaza caracterul acestui deosebit dascal.
In toti cei douazeci de ani in care am trecut prin toate formele de
invatamant nu mi-a fost dat sa intalnesc o alta persoana care sa fi avut
macar doua treimi din calitatile acelei minuni de om. Cu o delicatete rara
ne-a stapanit pe toti ca-mi aduc aminte cum nu stiu din ce cauza, in
aceiasi clasa invatam toti elevii de la clasa intaia la a patra.( nota: Toti
invatatorii barbati erau pe front si ramasese singurul cadru didactic si
director iin acelasi timp in decursul intregului razboi ). Cum la acea
vreme nu se scosese bataia din programul de invatamant si dansa putea
sa ne-o aplice la nevoie dar nuiaua de alun de care nu ne atingeam a
stat linistita acolo langa catedra in toti cei patru ani. Niciodat nu ne-a dat
drumul in recreatii pana nu ne-a intrebat daca vreunul are cumva
probleme de sanatate si nu ne-a spus sa nu facem galagie prea mare ca
ne aude lumea din strada si ca noi ne aflam la scoala nu pe prundul
garlii unde aveam voie sa facem orice care nu ne dauna sanatatii. Scrisul
caligrafic al domnisoarei pe care ni l-a impus si noua spunea totul despre
ce suflet nobil avea. Ce fior mi-a trecut prin corp atunci cand domnisoara
mi-a luat mana cu condeiul si mi-a ajutat sa scriu este greu de explicat
dar mi-am impus ca sa nu mai fie nevoie si a doua oara considerand ca
nu-I frumos si apoi nu voiam sa fiu eu cel de care sa se fi facut glume.
Spuneam ca am invatat in aceiasi clasa cu cei mai mari si cred ca pe unii
dintre noi ambitia ne-a facut sa fim atenti si chiar sa invatam de la ei.
Asa am invatat inainte de a fi ajuns la stadiul lor si ceva din tabla
inmultirii si cum se lectureaza o pagina si cum se compune o poveste.
Am iubit acea fiinta ca pe propria mama pentru tot ce a facut in
folosul nostru pentru viitorul nostru. Nu stiu daca la vreo ocazie canta
dar va asigur ca avea calitati vocale deosebite cu care ne-a atras si mai
mult. Corul nostru de elevi avea sa fie apreciat dupa cum ne-am
prezentat la serbari sau in zilele de 10 Mai la biserica atunci cand
imbracati frumos cu steagul tricolor purtat de unul mai puternic dintre
noi mergeam sa ne exprimam si noi recunostinta fata de tara si inaintasii
nostri.
Pe drumul de dupa clasa a patra tot dansa a fost cea care ne-a
luat de maini si ne-a predat directorului de la elementara din Calvini pe
care l-a rugat sa ne calauzeasca cu blandete stiindu-ne firile si puterile
intr-ale invatatului.
Scoala
Prima şcoală a fost construită la sfârşitul anului 1840 şi era acoperită cu
ciamur de pământ şi paie. Abia în decembrie 1843 Petru Ion este numit
primul învăţător din sat, după ce absolvise „Şcoala Publică” din Vălenii de
Munte, condusă de profesorul David Almăşan.
Ar fi greu de enumerat toţi oamenii de seamă a căror contribuţie la
ridicarea nivelului cultural al comunei Calvini a fost ca o pată de lumină
pe harta întunecată a istoriei acestor meleaguri.
In prezent sunt 4 scoli cu clase de la I la VIII si 4 gradinite.
Scoala din Bâscenii de sus se poate mandri cu premiile I obtinute la
concursuri de teatru in limba franceza( profesara Dogaru Eugenia)

DE COMPLETATcu date despre scoala

Bibliografie selectiva
[i] prof. dr. Emilian Popescu, Creştinismul în Eparhia Buzăului până în
secolul al VII-lea, în „Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor”,
Buzău, vol. I, pag. 259
[ii]pr. prof. dr. I. G. Coman, Elemente de continuitate spirituală
geto-daco-romano şi creştină în regiunea râului Mousaios – Buzău, după
mărturii patristice şi aheologice în „Spiritualitate şi istorie la Întorsura
Carpaţilor”, Buzău, vol. I, 1983, pag. 238
[iii] prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 261
[iv] Filostorgius, Hist. eccl., II, 5, în FHDR, II, Buc., 1970, p. 201, apud.
prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 261
[v] prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 261
[vi] Herwing Wolfram Geschichte der Goten. Von den …, München,
1979, p. 64 – 66, apud. prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 263
[vii] prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 264
[viii] Socrate Hist. eccl, II, 41, apud. prof. dr. Emilian Popescu, op. cit.,
p. 265
[ix] Ibidem
[x] Ibidem
[xi] pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 239
[xii] Fr. Kaufmann, Aus der Schul Strassburg, 1899, p. 75, apud. prof.
dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 267
[xiii] pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 241[xiv] H. Delahaye apud. pr.
prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 241
[xv] pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 242
[xvi] Sf. Epifanie, Contra tuturor ereziilor, apud. pr. prof. dr. I. G.
Coman, op. cit., p. 242
[xvii] pr. prof. I. Rămureanu, Mişcarea Audienilor în Dacia Pontică şi
nord dunăreană, sec. IV – V, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVI, nr.
9-10/1978, p.
1053-1070
[xviii] pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 243
[xix] Idem, Misionari creştini în Scytia – Minor şi Dacia în secolele III-IV,
p. 269
[xx] Scrisoarea Bisericii din Gothia…, p. 2, 3, 4, apud. pr. prof. dr. I. G.
Coman, op. cit., p. 248
[xxi] pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 249
[xxii] Emilian Popescu, op. cit., p. 249
[xxiii] Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri quisupersunt, apud.
pr. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 245
[xxiv] G. Popa – Lisseanu, Românii în izvoarele istorice medievale,
Bucureşti, 1933, p. 43 - 44
[xxv] Ibidem, p. 55
[xxvi] M. M. Marinescu apud. pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 246
[xxvii] Pavel Chihaia, Date noi despre bisericuţele rupestre din Munţii
Buzăului, în „Glasul Bisericii” XXXIII, nr. 5-6/1974
[xxviii] Ibidem, p. 514
[xxix] Ibidem, p. 509
[xxx] Emilian Popescu, Inscripţiile din sec. IV- XIII, descoperite în
România, Bucureşti, 1976, p. 414
[xxxi] Emilian Popescu, op. cit., p. 414 şi 415
[xxxii] N. Iorga, Trei biserici de sat muntene: Pietroşiţa, Calvini şi
Cremenaria, în „Buletinul Comisiei Monumentelor istorice”, an XXIX,
1931, p. 49.
[xxxiii] B. Iorgulescu, Dicţionar Geografic, statistic, economic şi istoric,
Bucureşti 1892, p. 136; G. I. Lahovary, C. S. Brătianu şi Gr. Tocilescu,
Marele dicţionar al României, vol. I, Bucureşti, Ed. Socek, 1902, p. 81.
[xxxiv] G. I. Lahovary, C. S. Brătianu şi Gr. Tocilescu, op. cit., p. 201.
[xxxv] C. Moisil, Staţiuniile preistorice, în BCMI, an III, nr. 10, Bucureşti,
p. 922.
[xxxvi] Al. Lepădatu, Două vechi cetăţi româneşti: Poienarii şi
Dâmboviţa, în BCMI, an III, 1910, p. 178.
[xxxvii] I. Bogdan, Relaţiile Tării Româneşti cu Braşovul şi Ţara
Ungurească în secolele al XV-lea – al XVI-lea, vol. I, 1413-1508,
Bucureşti, 1905, p. 39.
[xxxviii] Colecţia de documente a familiei C-tin Săseanu, Documentul 13.
[xxxix] Ibidem, doc. 14
[xl] Ibidem.
[xli] Ibidem
[xlii] Ibidem, doc. 2.
[xliii] Numele acesta este consemnat şi într-un hrisov din anul 1569, ca
soţie a clucerului Vlaicu din satul Cislău, dar care, din motive
necunoscute, se călugărise apud. Pr. Hr. Constantinescu op.cit., p. 512,
notă 12(Pr. Hr. Constantinescu Biserica din Calvini – monument de artă
puţin cunoscut în G.B. anul XXV, nr. 5-6 1966, p. 512.).
[xliv] Colecţia de documente a fam. Săseanu, Doc. 2 apud. Pr. Hr.
Constantinescu op.cit., p. 512.
[xlv] Ibidem, doc. 4.
[xlvi] Ibidem, doc. 5.
[xlvii] Arhivele Statului Bucureşti Mînâstirea Banu, Pachetul XIX, Doc. 6.
[xlviii] Idem Episcopia Buzăului Pac. XI, Doc. 6.
[xlix] Colecţia de documente a fam. Săseanu, Doc. 2.
[l] Ibidem, doc. 7.
[li] Ibidem, doc. 8.
[lii] Ibidem, doc. 9.
[liii] Arhivele Statului Bucureşti Sfinţii Apostoli, Pac. III, Doc. 14.
[liv] Ibidem.
[lv] Colecţia de documente a fam. Săseanu, Doc. 13.
[lvi] Ibidem, doc. 15.
[lvii] Ibidem, doc. 10.
[lviii] Ibidem, doc. 11.
[lix] Ibidem, doc. 12.
[lx] Ibidem, doc. 14.
[lxi] Ibidem, doc. 16.
[lxii] Însemnare de mână cu litere chirilice, aflată pe un Octoih datat
1742.
[lxiii] Pr. Horia Constantinescu Biserica Sf. Nicolae din Bâscenii de
Jos(Buzău), în „Îngerul”, an IX, nr. 6 – iunie 1937, p. 314
[lxiv] O notiţă găsită pe un Moliftelnic, care acum se găseşte în muzeul
d-lui prof. N. Iorga din Vălenii de Munte apud pr. H. Constantinescu,
Biserica Sf. Nicolae din Bâscenii de Jos în „Îngerul” an IX, nr. 7 –8, 1937,
p. 399, nota 54
[lxv] pr. H. Constantinescu, op. cit., p. 516
[lxvi] Această carte a aparţinut vechii bisericuţe de lemn şi a fost
cumpărată de ctitorul ei, protopopul Mihai Săseanu în anul 1742; în anul
1931 N. Iorga, vizitând actuala biserică, a luat şi această carte şi a dus-o
în muzeul din Vălenii de Munte, apud pr. H. Constantinescu, Biserica din
Calvini…, p. 516, nota 39
[lxvii] pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 516
[lxviii] Urmele caselor acestuia se văd şi azi; peretele lor din parte de
nord este integrat în împrejmuirea bisericii
[lxix] pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 516 - 517
[lxx] B. Iorgulescu, op. cit., p. 44
[lxxi] N. Iorga, op. cit., p. 49
[lxxii] Grigore Ionescu Istoria arhitecturii în România, vol. II, Ed.
Academiei R.S.R., Buc., p. 212
[lxxiii] pr. H. Constantinescu, Vechi biserici de lemn de pe Bâsca
Chiojdului în „Îngerul” an X, nr. 3 – martie 1938, p. 225
[lxxiv] O însemnare cu litere chirilice, de pe un Minei fără început,
lămureşte problema originii fam. Săseanu, în sensul că un Radu
Mărgineanu din Săsenii Nişcovului, de lângă oraşul Buzău, se stabileşte
la începutul veacului al XVII-lea, în satul Calvini, fără să-şi uite numele
locului de unde a plecat; apud pr. H. Constantinescu, Biserica din
Calvini…, p. 520, nota 48
[lxxv] Aninosa este una şi aceeaşi localitate cu satul Cislău, care era
sediu al unei protoierii şi ca loc al unui schit, ctitoria puternicului boier
Vlaicu Vistiernicul, din Runceni (Cislău), căsătorit cu jupâneasa Neaga şi
a fost refăcut în anul 1589, de Doamna Neaga, nepoata acestui boier cu
soţul ei Mihnea Vodă.
[lxxvi] Pisania Bisericii
[lxxvii] Ibidem
[lxxviii] pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 522
[lxxix] N. Ghica – Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia,
Buc. 1936, p. 12 - 14
[lxxx] Ibidem, p. 27
[lxxxi] Această greşeală a fost făcută de răposatul preot D.
Constantinescu în anul 1927 apud pr. H. Constantinescu, Biserica din
Calvini…, p. 27-28
[lxxxii] N. Ghica – Budeşti, op. cit., p. 27 - 28
[lxxxiii] Ibidem, p. 28
[lxxxiv] Ibidem, p. 28 - 29
[lxxxv] Ibidem, p. 35
[lxxxvi] Ibidem, p. 25
[lxxxvii] Ibidem, p. 21
[lxxxviii] Ibidem, p. 21
[lxxxix] Ibidem, p. 30
[xc] Ibidem, p. 26
[xci] pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi monument istoric bisericesc de
pe plaiurile Buzăului în G.B. XXVI, nr. 1-2, 1967, p. 88
[xcii] B. Iorgulescu, op. cit., p. 181
[xciii] N.A. Constantinescu Biserici şi mănăstiri din judeţul Buzău în
“Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, XVII, 1924, p. 189 - 190
[xciv] P.S. Epifanie Norocel Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului,
Episcopia Buzăului, 1988, p. 148
[xcv] Ibidem, p. 149
[xcvi] B. Iorgulescu, op. cit., p. 181
[xcvii] C. Gane Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, Bucureşti,
1941, p. 77 - 78
[xcviii] pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi…, p. 90
[xcix] Ibidem
[c] Doamna Chiajna îşi căsătorise pe fiul ei Petru cu Elena, fata
căpitanului Nicolae Cherepovici din Sibiu, cel ce în anul 1546 venise la
Iaşi, ca sol al voievodului Ardealului, la nunta ei cu Mircea Ciobanul – C.
Gane, op. cit., p. 82 - 83
[ci] Cartea de judecată a lui C. Brâncoveanu, apud. Pr. prof. dr. V.
Sibiescu, Paisie Velicicovschi la Schitul Cîrnu în „Istorie şi Spiritualitate la
Întorsura Carpaţilor”, Buzău, 1983, p. 349
[cii] Ibidem, p. 350
[ciii] pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi.., p. 92-93
[civ] Aurel V. Vasilescu, Mănăstirea Bradu de pe Nişcov, Bucureşti, 1937,
p. 17
[cv] pr. prof. dr. Vasile Sibiescu, op. cit., p. 350
[cvi] I. C. Filitti, Biserici şi ctitori, Bucureşti, 1932, p. 11
[cvii] Arh. St. Buc., Mănăstirea Ciolanul
[cviii] N. Iorga, apud. P. S. Epifanie Norocel, op. cit., p. 162
[cix] Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România, Bucureşti, 1965, p. 83
[cx] Ibidem
[cxi] pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi…, p. 95
[cxii] Ibidem, p. 96
[cxiii] B. Iorgulescu, op. cit., p. 181
[cxiv] P. S. Epifanie, op. cit., p. 164
[cxv] Ibidem
[cxvi] N. A. Constantinescu, op. cit., p. 190
[cxvii] P. S. Epifanie, op. cit., p. 167
[cxviii] G. I. Lahovari, C. I. Brătianu şi Gr. Tocilescu, op. cit., p. 513
[cxix] P. S. Epifanie, op. cit., p. 168
[cxx] Şters
[cxxi] G. I. Lahovari, C. I. Brătianu şi Gr. Tocilescu, op. cit., p. 513
[cxxii] C. Săndulescu – Verna, Zugravi din Buzău, în „Îngerul”, 1937, p.
555
[cxxiii] Vezi nota 24
[cxxiv] pr. H. constantinescu, Cel mai vechi…, p. 98
[cxxv] P. I. David, Cuviosul Paisie cel Mare (Velicicovski) un desăvârşit
monah român, în B.O.R. nr. 1-2, 1975
[cxxvi] Ibidem
[cxxvii] P. S. Epifanie, op. cit., p. 158
[cxxviii] V. Sibiescu, op. cit., p. 351
Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzeu.
Basil Iorgulescu. Bucureşti: I.V. Socecu, 1892
Preot H Constantinescu : Vechi biserici de lemn de pe Bâsca Chiojdului
Documentul meu de la Calvini
Maria Ciornei : Marea enciclopedie a geto-dacilor. Bascii pelasgi din
Carpati
Napoleon Savescu „Noi nu suntem urmasii romei”
G.Pruteanu „Listă de cuvinte româneşti moştenite probabil din limba
dacă”