Râmnicu Vâlcea în timpul Primului război mondial

Războiul din 1916-1918 reprezintă unul din nenumăratele momente din istoria zbuciumată, dar eroică, în care
poporul român s-a ridicat cu hotărâre necurmată la luptă pentru a-şi apăra dreptul de existenţă, libertate şi independenţă
a patriei.

Conform planurilor Marelui Stat Major în partea de nord a judeţelor Vâlcea şi Argeş, din primăvara anului
1915, începe concentrarea de o parte şi de alta a Oltului şi a pasului Turnu Roşu, a Grupului Olt-Lotru care avea
în componenţa sa Brigada a IlI-a infanterie cu 17 batalioane şi 7 baterii dislocate pe văile Argeşului,
Topologului şi Lotrului1. Judeţul Vâlcea, care în timp de pace găzduia în garnizoană la Rm. Vâlcea şi
Drăgăşani, două unităţi militare : Regimentul 2 dorobanţi şi respectiv 48 infanterie, este împânzit de trupe2. Se
iau măsuri grabnice, de către autorităţi, pentru repararea şoselelor şi a podurilor care suferiseră în urma
inundaţiilor din 1914. Serviciul tehnic al judeţului este mobilizat în mod special pentru refacerea grabnică a
podurilor şi terasamentelor de pe Valea Oltului. Importante forţe militare şi civile se aflau concentrate la
lucrările pentru şoseaua strategică de pe culmea munţilor ce făcea legătura dintre bazinul Latoriţei şi Valea
Jiului, precum şi la lărgirea tuturor potecilor şi drumurilor de munte din Loviştea. Se organizează un sistem de
apărare a căii ferate de pe Valea Oltului în zona tunelelor, la care se aflau concentraţi pentru lucrări, peste 500
lucrători ai judeţului3.

După organizarea grupului Olt-Lotru, se fac numeroase transporturi de porumb, alimente, furaje, pentru aprovizionarea
trupei şi animalelor, de către un mare număr de localnici cu atelaje rechiziţionate care se vor îndrepta pe drumul către
frontieră.

În localul Şcolii de meserii din Râmnicu Vâlcea se înfiinţau la începutul anului 1916, ateliere ale armatei, care
serveau unităţile concentrate la graniţă. Se procedează de asemenea, la rechiziţionarea tuturor cantităţilor de sârmă
ghimpată din judeţ, în vederea folosirii ei la întărirea punctelor fortificate din munţi4. Tot acum la Râureni se organizează
un aerodrom militar.

Pentru păstrarea secretului operaţiunilor era reglementată circulaţia în zona de frontieră, printr-un ordin cifrat al
Ministerului de Interne interzicându-se pătrunderea ciobanilor cu oile, iar în preziua trecerii la atac se fixa chiar o zonă de
siguranţă de 10 km, de la graniţă, de unde trebuiau retrase mărfurile şi materialele 5.

Organele informative austro-ungare căutau să obţină date asupra acestor concentrări de unităţi militare, asupra
tehnicii de luptă şi a depozitelor de subzistenţă. Sunt recrutaţi, de către poliţia din Sibiu încă din anul 1914, Carol Speck ,
negustor din Rm. Vâlcea, Wilhelm Feist, predicatorul bisericii catolice, care era şeful spionajului german, având în
subordine şi pe preotul catolic, de origine bulgară, Iosif Banoff 6. Măsurile severe luate pentru asigurarea securităţii zonei
de cantonare a grupului de acoperire apăreau tot mai necesare, însuşi funcţionarii prefecturii neputându-se deplasa în
nordul judeţului fără un permis de liberă trecere emis de comandament7.

Vestea despre intrarea României în război a provocat la Rm. Vâlcea un entuziasm de nedescris. Sentimentele
naţionale au explodat într-o unanimă şi generală bucurie, căci se vedea realizat ţelul de veacuri al poporului, unirea
pentru totdeauna a tuturor românilor într-un singur stat. Martori oculari consemnează că s-au ţinut discursuri la statuia
Independenţei, de pe Capela, s-au făcut demonstraţii cu steagul tricolor, cu muzica militară, oraşul participând cu toată
suflarea la acest măreţ eveniment8.

În noaptea de 14/15 august, « Grupul Olt » trece crestele Făgăraşilor, eliberându-se în ziua de 15 august comuna
Porceşti, în staţia de cale ferată fiind capturat un tren blindat care încerca să acopere retragerea trupelor austro-ungare9.

Primele comunicate oficiale ale Marelui Cartier General, sunt primite, la Râmnicu Vâlcea ca şi în întreaga ţară, cu
vie satisfacţie10. Victoria aceasta a fost urmată de o îndârjită rezistenţă a trupelor austro-ungare care nu au permis ca
armata română să poată exploata şi dezvolta succesul iniţial chiar dacă ea îşi realizase, în mare, obiectele trasate,
ajungând la 18 august, la porţile Sibiului11.

Deşi ostaşii români luptă eroic, datorită concentrării masive de trupe austro-ungare la nord de Carpaţi, la 6
septembrie 1916, ofensiva română, a fost oprită. Superioritatea zdrobitoare, numerică şi tehnică a inamicului determină
Corpul I de Armată Română, comandat de generalul David Praporgescu, să se retragă în urma bătăliei de la Sibiu şi să
încerce o rezistenţă eroică în defileul Oltului şi în munţii ce-l mărginesc. Ostaşii unităţilor române se opun eroic înaintării
inamicului, făcând ca însuşi comandantul Armatei a IX-a germane Falkenhayn să le recunoască vitejia12. Datorită infiltrării
trupelor alpine inamice peste munţi în încercarea de a ocupa gura defileului şi în special a podului peste Olt de la
Câineni, aceste însemnate puncte strategice de operaţiuni puteau fi pierdute. Până la sosirea aici, a trupelor române ce
se aflau în Transilvania, pentru a le proteja, lt. Col. Popescu Toma, adjunctul şefului Statului Major al Corpului Olt, a
hotărât să organizeze apărarea lor cu ajutorul unor ţărani voluntari din Câineni-Vâlcea. Dând dovadă de vitejie, de
dragoste faţă de locurile natale, cei 13 ţărani »destul de vârstnici şi inimoşi » 13, au rezistat eroic la 26 septembrie timp de
aproape 5 ore, presiunii germane până la sosirea trupelor regulate române.

Comanda grupului german, ce trebuia să forţeze pătrunderea pe Valea Oltului, la 9 octombrie 1916, a fost
încredinţată generalului Kraf von Delmensingen, care avea în subordine un grup puternic, format din corpurile alpine
bavareze şi brigada 1 alpină austro-ungară14.

Valea Oltului, foarte îngustă de la Turnu Roşu la Călimăneşti, era greu de atacat, de aceea comandamentul
german, a hotărât ca ofensiva din dreapta şi mai ales din stânga Oltului.

Retragerea armatei române s-a executat începând din seara zilei de 21 octombrie, după ce s-a aruncat în aer
podul de fier de la Câineni şi au fost distruse anumite porţiuni de şosea, în acest timp gruparea Krafft, prin ajutoarele
primite (detaşamentele din Divizile 8 şi 9 bavareze), se întăreşte considerabil, devenind superioară în oameni şi mai ales
în artilerie, grupării române aflate în defensivă. Aceasta face posibilă reluarea ofensivei germano-austro-ungară, efortul
trupelor concentrându-se tot în stânga Oltului. Luptele din acest sector au fost cumplite. Atacul debutează la 24 octombrie
prin ocuparea de către germani a posturilor înaintate de pe înălţimile Călugărul şi Cărbunarul. Pentru principala poziţie
românească din zona «Mormântul Omului de Piatră» - Zănoaga - se dau, în perioada 24-27 octombrie, numeroase lupte
respinse cu pierderi grele de către Regimentele 44 Argeş, 2 Vâlcea şi 1 grăniceri care o apărau. Contraatacul
Regimentului 2 Vâlcea din 28 octombrie e respins de inamic, ceea ce a impus evacuarea bazinului Grebleşti-Titeşti, care
este ocupat, de armate duşmane. Aria frontului fiind mutată mai la sud. Lupte grele se dau între 6 şi 8 noiembrie, când
germanii atacă poziţia principală română de la Spinu-Perişani. Trupele noastre au luptat cu eroism legendar. Falkenhayn
scria despre aceste încleştări : « Progresele noastre trebuiau făcute în lupte foarte grele . Românii rezistau cu disperare.
Fiecare munte trebuia luat cu asalt şi dacă reuşeam să le luăm pradă în oameni şi materiale, trebuia de partea noastră să
o plătim cu jertfe grele »15.

Divizia a XXIII-a română este retrasă în rezervă la Piteşti, iar Divizia a VIII-a care ocupa culoarul dintre Olt şi
Topolog pe un front oblic între Runcu şi Valea Babei, se mai opunea înaintării duşmane spre Tigveni. La 25 noiembrie
1916, Rm. Vâlcea este ocupat de către trupele germane, care a doua zi au trecut Topologul. Curtea de Argeş se afla şi
ea în mâinile duşmanului. După două luni de lupte deosebit de grele, armata germană punea stăpânire pe trecătoarea
Turnu Roşu şi pe drumul Oltului. Deşi înfrânt în lupta inegală pe care o susţinea împotriva adversarului, grupul român de
pe Olt a înscris, prin rezistenţa sa o mărturie grăitoare a eroismului şi dragostei de ţară a soldatului român.

Devotamentului celor de pe câmpul de luptă, populaţia civilă i-a răspuns prin fapte de adâncă semnificaţie
patriotică, în opera de ajutorare a frontului. Prin rechiziţii şi transporturi, prin subscripţii, donaţii în bani sau diferite ofrande
făcute armatei, cei rămaşi acasă au contribuit din plin la susţinerea campaniei. În tot timpul luptelor eroice, soldatul
român, animat de dragoste pentru glia străbună, călcată în picioare de duşmani, a avut aproape sprijinul material al celor
rămaşi acasă. S-a căutat să se suplinească lipsurile din dotare cu echipament al armatei, prin rechiziţionarea sau
colectarea de la locuitorii celor mai apropiate zone faţă de câmpul de operaţie, a lenjeriei, a cojoacelor, alimentelor etc.

Încă de la 28 august se cereau Prefecturii judeţului Vâlcea 200 căruţe, 400 perechi hamuri şi 800 cai pentru
formarea unui convoi necesar Detaşamentului Olt-Lotru16 .

Iarna timpurie ce s-a instalat din luna septembrie în partea de nord a Vâlcii, impunea echiparea trupei cu cojoace
şi căciuli. La 27 septembrie/10 octombrie, serviciul de intendenţă a Corpului I Teritorial de Armată solicită Prefecturii
judeţului Vâlcea, rechiziţionarea urgentă a 3000 cojoace şi 3000 căciuli pentru Detaşamentul Olt-Lotru17.

Cererea se repetă la 11/24 octombrie subliniindu-se că soldaţii ce se aflau în tranşee aveau în majoritate
picioarele degerate18. În plus faţă de acestea, organele administrative din judeţ au mai trimis 2500 pături ciobăneşti
(cioltare) achiziţionate din şapte comune, acestea fiind necesare cailor trupei. Sunt strânse de la oameni, prin colectă
publică, cantităţi importante de lenjerie pentru soldaţi, iniţiativa aparţinând Consiliului comunal al oraşului Rm. Vâlcea, ce
adresase în acest sens, un apel locuitorilor urbei19.

Deşi exista cale ferată, datorită întinderii liniei frontului de o parte şi de alta a văii Oltului, era necesar un număr
impresionant de vehicole cu tracţiune animală pentru aprovizionarea trupelor din nord. La 28 septembrie/11 octombrie,
Corpul I Armată, rechiziţionase din judeţul Vâlcea 320 cai şi 80 căruţe pentru formarea şi deplasarea coloanei a V-a
subzistenţă. Prefectura judeţului raportează că numeroasele cereri de acest gen sunt deosebit de dificil de dus la
îndeplinire20.

Populaţia oraşului cedează o parte din produsele agroalimentare ce le deţine în folosul armatei. Din Rm. Vâlcea
au fost trimise 7050 kg. brânză la 20 octombrie 1916, către Depozitul de subzistenţă din Slatina ; la 6 octombrie sunt
solicitate 1000 kg ce sunt expediate peste două zile mai

târziu21 .
 Organele administrative ale oraşului căutau ca prin eforturile depuse pentru satisfacerea nevoilor armatei, să
contribuie la înfrângerea duşmanului. La 12/25 octombrie se cereau din nou alimente şi furaje. În Râmnic, se organizează
un serviciu special pe lângă manutanţa, care se ocupa cu sacrificarea a 297 oi, cu procurarea a 316 porci rechiziţionaţi şi
predaţi la 12 octombrie . În staţia CFR a oraşului se încarcă pentru depozitul armatei de la Slatina, 300 oi, iar la 21
octombrie alte 400, rechiziţionate de la locuitori23.

Garnizoana din Râmnicu Vâlcea a fost aprovizionată în aceeaşi perioadă cu 178 oi şi berbeci, 4000 kg paie, 7000
kg fân, iar Comisia judeţeană a cumpărat 219 porci cu fondurile proprii, pe care i-a sacrificat şi pregătit în oraş,
realizându-se conserve pentru trupă24.

Ocuparea vremelnică a oraşului Râmnicu Vâlcea, în noiembrie 1916 şi instaurarea de către trupele centrale a
unui regim despotic prin rechiziţionarea şi confiscarea bunurilor aparţinând locuitorilor, exploatarea nemiloasă a ţăranilor,
muncitorilor, jefuirea crudă a bogăţiilor naturale, distrugerea instalaţiilor industriale şi secătuirea rezervelor materiale şi
materii prime, au dat o grea lovitură economiei locale. Generalul Lundendorff motivează că «teritoriile ocupate trebuiau să
ne dea materii prime că acesta decurge din însăşi esenţa războiului »25.

Armatele duşmane de invazie s-au dedat la prădăciuni şi atrocităţi oribile având ordine de a jefui totul timp de 24
ore, ce se prelungeau în cele mai multe cazuri, până la 4 zile, după care a urmat cea mai rafinată exploatare a teritoriului
pentru întreţinerea trupelor de campanie, dar şi pentru a veni în ajutorul Germaniei înfometate26. Ocupanţii au incendiat şi
devastat oraşul, au ucis şi au jefuit oameni lipsiţi de apărare, au siluit femei şi au trecut imediat la preluarea celor mai
importante clădiri particulare sau de stat. Astfel chiar in prima zi, trupele duşmane germane şi austro-ungare au pus
stăpânire pe toate instituţiile din Râmnic ca: Palatul justiţiei, Administraţia financiară, Prefectura, şcoli, etc 27. Un raport
arată că din momentul ocupării instituţiilor din oraş, « nu s-a mai permis vreunui funcţionar român a se mai apropia de
vreunul din aceste localuri publice » astfel mobilierul, arhivele și alte bunuri au ajuns pradă acelor devastatori, care n-au
cruţat nimic din calea lor arzând, rupând şi stricând totul28.

Liga Culturală, Secţiunea Rm. Vâlcea, a avut încă din 1891 o rodnică activitate 29. Între anii 1911-1916, Secţiunea Rm.
Vâlcea a « Ligii » avea sediul în curtea bisericii catolice (Bărăţia) într-o sală mare, în care-şi aşezase mobilierul, şi anume
patru canapele lungi, căptuşite cu pluş, 40 scaune de lemn curbat, o bibliotecă de 7-800 până la 1000 cărţi aşezate în
două dulapuri - bibliotecă - cu geam, un drapel naţional de mătase cu fir de aur şi un pian 30. Din toate acestea n-a mai
rămas nimic, fiind distruse de armatele invadatoare. In perioada ocupării oraşului şi până la 1 decembrie 1918, când
generalul Mackenseh a părăsit oraşul Rm. Vâlcea « nimeni n-a mai avut voie să se apropie de sediul Ligii »31.

Autorităţile de ocupaţie au împărţit teritoriul judeţului Vâlcea în două: Comandatura Etapei 270 germane, cu
reşedinţa la Rm. Vâlcea, deţinând partea de nord a judeţului, iar comandatura Etapei austro-ungare, cu reşedinţa la
Drăgăşani, a preluat zona de sud. Partea argeşeană a actualului judeţ Vâlcea era cuprinsă în Comandatura Etapei
Mobilă 286 cu reşedinţa la Curtea de Argeş.

Aşa cum am amintit odată cu instalarea lor, ocupanţii încep exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului,
declanşând o operaţiune economică fără precedent în istoria noastră, care urmărea trimiterea în Germania şi Austro-
Ungaria a celor mai variate produse. Între primele măsuri luate de ei se numără interzicerea comerţului cu produse
agroalimentare şi o recenzare severă a tuturor resurselor de acest fel, de care dispunea populaţia şi instituţiile. S-a trecut
la distribuirea pe bază de cartelă a produselor de primă necesitate în scopul limitării consumului. Concomitent încep să fie
rechiziţionate cantităţile de cereale şi de băuturi alcoolice disponibile. Pentru animale şi păsările deţinute de locuitori s-au
stabilit cantităţile de came, lapte şi ou pe care aceştia trebuiau să le predea la rechiziţii. Începând din primăvara anului
1917 sunt stabilite planuri de cultură pentru suprafeţele aflate în posesiunea populaţiei şi nerespectarea lor făcându-se
pasibili de pedeapsă.

Toate cantităţile de cereale obţinute în anii 1917 şi 1918 au fost preluate de către autorităţile de ocupaţie,
interzicându-se comerţul cu acestea32. S-a oprit de asemenea, comerţul pe piaţa liberă cu plante tehnice, produse lactate,
ouă, băuturi alcoolice. Aceste restricţii s-au aplicat şi la produsele animaliere-came şi lâna - care au fost declarate
rechiziţionate, cu strângerea lor fiind însărcinat Max Delfiner care le expedia în Germania pentru prelucrare 33. S-au
rechiziţionat sau cumpărat cu preţuri derizorii un număr impresionant de bovine, ovine şi porcine, fapt ce a dus la
diminuarea apreciabilă a şeptelului.

Forţa de tracţiune în agricultură a scăzut simţitor datorită faptului că atelajele cu boi ale locuitorilor au fost trimise,
în primăvara anului 1917, la muncile agricole din judeţele de câmpie, de unde au fost însuşite apoi de către ocupanţi 34.

Nivelul de trai al populaţiei a scăzut şi el în perioada supusă discuţiei. Lipsei bunurilor de primă necesitate -
porumb, grâu, sare, grăsimi - li s-a adăugat lipsa de îmbrăcăminte. Neîndeplinirea ordinelor - în special cele legate de
predarea produselor la comandatură - atrăgea după sine amenzi deosebit de grele, în cazul în care pedeapsa nu era
închisoare.

Purtându-se în mod barbar, ocupanţii băteau locuitorii, îi schingiuiau sau îi împuşcau fără milă. Din judeţ, 27 de
persoane şi-au pierdut, în acest chip, viaţa, între ei numărându- se femei şi copii35. Rechiziţiile şi confiscările de bunuri,
exploatarea nemiloasă a muncitorilor şi ţăranilor, a celorlalte categorii sociale, abuzurile şi jafurile au dus la o involuţie
economică a oraşului şi judeţului, indicatorii economici arătând ca fusese dat cel puţin cu douăzeci şi cinci de ani înapoi.

Jaful, teroarea, samavolniciile de tot felul, aroganţa ocupanţilor, politica de germanizare şi de ponegrire a
tradiţiilor patriotice, au stârnit revolta şi ura profundă a poporului român, care nu se putea împăca cu gândul încălcării gliei
strămoşeşti36.

Căci fuseseră afectate grav nu numai interesele maselor muncitoare de la oraş şi de la sate, dar şi acelea ale
intelectualilor şi funcţionarilor, ale tuturor claselor sociale, inclusiv ale moşierilor şi ale industriaşilor, oamenilor de cultură,
ale slujitorilor bisericii .

Toate forţele poporului român strâns unite, s-au ridicat la luptă împotriva duşmanului cotropitor, pentru apărarea
libertăţii şi independenței naţionale. Marea majoritate a locuitorilor şi-au manifestat rezistenţa la rechiziţii, ascunzând
produsele şi animalele, iar în multe cazuri opunându-se făţiş la predarea lor. De asemenea, ei au sabotat, sub diverse
forme, activităţile la care au fost siliţi să participe în cadrul muncii obligatorii.

Într-un raport al Comisiei interimare a oraşului Rm. Vâlcea, datat 9 martie 1918, se face cunoscut Prefecturii
judeţului Vâlcea că fără ajutorul poliţiei nu pot fi executate ordinele date de Administraţia militară germană, privind
scoaterea locuitorilor cu plugurile la arat, la efectuarea corvezilor, a transporturilor de lemne, pentru locurile ocupate de
austro-germani ca şi de a participa la muncă în exploatările forestiere38 .

Pentru stăvilirea acţiunilor de rezistenţă, autorităţile austro-ungare trec la represalii. Soldaţii germani şi cei austro-
ungari smulg din case pe cei valizi, şi între baionete, îi forţează să muncească în folosul lor. Sunt luate măsuri pentru
oprirea răspândirii de ştiri defavorabile Puterilor Centrale, cu atât mai mult cu cât circulaţia lor devine tot mai vie la Rm.
Vâlcea, mai ales după evenimentele de pe frontul din vest39.

Pe frontul din Moldova, de febră recurentă soldaţii mureau zilnic. Nichifor Crainic îşi aminteşte că într-un spital «
un vâlcean care şi-a simţit sfârşitul a chemat lângă el un camarad cu vioara să-i zică Doina Oltului. Credea că aşa poate
muri mai uşor, găsindu-se la nevastă şi la copii. Am rămas lângă el cu doctorul Simian, până i-am închis ochii, în trilurile
nostalgice ale doinei. Tot salonul plângea 40. Deşi se atrăsese atenţia în mod deosebit, de către Administraţia de plăieşi în
privinţa protejării linilor telefonice, sub ameninţarea unor pedepse drastice, sunt constatate sabotaje de acest fel. Astfel la
19 august 1918, va fi distrusă linia telefonică în Râmnicu Vâlcea, pe porţiunea dintre garnizoana cavaleriei şi podul peste
râul Râmnic. O lată categorie de sabotaje au fost acelea asupra liniilor ferate, intens folosite de ocupanţi, atât pentru
aprovizionarea frontului, cât şi pentru transportarea produselor româneşti către Germania şi Austro-Ungaria.

Lupta pentru unitate şi independenţă naţională a constituit coordonata fundamentală şi permanentă a istoriei
României, a maselor largi populare. La 27 martie/2 aprilie, românii din Basarabia s-au alăturat fraţilor care se aflau
angajaţi în dramatica încleştare cu trupele germane. Într-o telegramă adresată primului ministru, locuitorii oraşului
Râmnicu Vâlcea exprimau la 19 aprilie 1918, bucuria în legătură cu acest măreţ act în istoria patriei noastre.

Mai târziu la 9 aprilie 1919, se făceau grandioase manifestări în oraş. La Episcopia Râmnicului, pe străzi, la
statuia Independenţei, au avut loc vii demonstraţii ale orăşenilor pentru a se declara satisfacţia în legătură cu făurirea
României unite pentru totdeauna.

Adunarea de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, proclamase unirea cu ţara, urmând exemplul mai vechi al
fraţilor din Basarabia şi mai nou a celor din Bucovina care hotărau Congresul de la Cernăuţi, din 28 noiembrie 1918,
«unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei... cu regatul României 41. Era urmarea firească a unor strădanii şi lupte
duse veacuri de-a rândul, favorizate acum şi de retragerea austro - germanilor şi a aliaţilor lor, datorită apropierii frontului
balcanic franco-englez de la Dunăre, dar şi de înfrângerea suferită de Germania şi Austro-Ungaria pe frontul de vest ceea
ce a condus la unirea Transilvaniei şi Bucovinei la România.

Apropierea judeţului Vâlcea de Transilvania a făcut ca vestea realizării marelui act de la Alba Iulia să ajungă
foarte repede. Astfel revista «Zori noi » ce apărea la Râmnicu Vâlcea, avea în primul său număr un articol dedicat Unirii
în care se consemna : « la Alba Iulia, străvechea şi sfânta cetate a lui Mihai Viteazul, s-a proclamat cea din urmă unire
care întregeşte pe deplin neamul românesc şi statorniceşte dreptul şi fireştile lui hotare. S-a înfăptuit astfel visul de secole
al atâtor eroi şi mucenici, s-au izbândit şi năzuinţele strămoşeşti şi părinţilor, s-au răscumpărat nenumărate jertfe şi râuri
de sânge, care în curgerea zecilor de veacuri, au adăpat cu viaţa fără asfinţit ideea măreaţă şi sfântă, azi, triumfătoare
»42.

La 6 decembrie 1918 la Rm. Vâlcea se organizează ample manifestări la care participă întreaga suflare a
oraşului pentru a sărbători «izbânda cauzei noastre drepte şi unirea Bucovinei şi Transilvaniei cu România 43.

În adunarea ce a avut loc la Rm. Vâlcea, la 20 februarie 1919, membrii Comitetului sătesc din Vâlcea, au
exprimat adeziunea saşilor trăitori în Rm. Vâlcea, la actul unirii : «în unanimitate toţi am aclamat adeziunea la unirea
Transilvaniei cu România şi bucurându-se că devenim supuşi ai acestei ţări, ne declarăm uniţi cu centrala societăţii
saşilor transilvăneni din Bucureşti 44.

Câteva luni mai târziu aşa cum am amintit înainte o altă manifestare la Rm. Vâlcea, venea să consfinţească,
odată în plus unanimitatea de vederi a tuturor locuitorilor acestui oraş, în ceea ce priveşte realizarea unităţii naţionale a
tuturor românilor şi respectarea drepturilor legitime ale poporului nostru. La 27 mai o grandioasă manifestare avea loc în
faţa statuii Independenţei, de pe dealul Capela, când într-o <<... însufleţire de nedescris s-a exprimat de asemenea
unanimităţii cetăţenilor vâlceni din toate straturile sociale, din toate breslele, din toate grupările politice, fără deosebire »45
votând o moţiune în care se cerea respectarea drepturilor României în tratatele ce vor fi încheiate la Conferinţa de pace
de la Paris. Cu această ocazie în faţa « . . . aproape întregii populaţii a oraşului a vorbit Nicolae Iepure, preşedintele activ
al Ligii Culturale, Ion Nisipeanu, directorul şcolii normale, Nicolae Ionescu profesor, Roşianu comerciant, Alexandru
Săndulescu meseriaş şi preotul Partenie. Seria cuvântărilor a fost încheiată de Grigore Procopiu, preşedintele de onoare
al Ligii Culturale46.

În moţiunea votată şi transmisă telegrafic Ministerului de Interne, se afirma cu tărie dorinţa locuitorilor de a
respecta tratatul care a adus România alături de Antantă, deoarece acela este « Sfânt pentru că este întărit cu durerosul
sânge al marilor jertfe de sânge al celor mai buni fii ai acestui neam; şi mai sfânt pentru că consfiinţeşte şi pentru neamul
românesc, dreptul de reîntregire pe baza principiului naţionalităţilor 47, întrunirea se încheie cu o grandioasă manifestaţie
ce a cuprins întregul oraş, locuitorii defilând pe străzi cu steaguri şi muzică militară. Complexul acesta de acţiuni spontane
sau organizate demonstrează integrarea totală a simţămintelor locuitorilor oraşului Rm. Vâlcea, în cadrul general de
manifestare a patriotismului ce a urmat realizării desăvârşirii unităţii naţionale. În anul 1920, cu prilejul unei excursii a
învăţătorilor din Transilvania, este vizitat şi Râmnicu Vâlcea. Putemicile legături ale românilor de pretutindeni ies cu
pregnanţă în evidenţă şi din acest fapt. Iată ce a notat atunci Constanţa Giuran, originară din B i h o r : « Am fost primiţi la
sosire, cu muzică şi nesfârşite urări de bun venit din partea oficialităţilor Şi populaţiei oraşului. S-au ţinut cuvântări pline
de entuziasm ; când ne-am întâlnit, învăţătorii ardeleni cu fraţii lor din România, era atâta căldură în întâlnirea aceea ! S-a
jucat hora Unirii, cu mic cu mare, cu tineri şi bătrâni, în parcul din centrul oraşului » 48.

Se consfinţea astfel, în timp de pace, aşa cum se făcuse în timp de război, dorinţa unanimă a locuitorilor din toate
colţurile pământului românesc, de a trăi într-o ţară liberă care să încorporeze în graniţele sale pe toţi acei de un sânge şi
o limbă.

Pilda celor 279 eroi din Râmnicu Vâlcea, căzuţi pe câmpul de luptă care şi-au vărsat sângele pentru apărarea
gliei strămoşeşti, pentru unirea tuturor românilor, reprezintă un adevărat îndemn pentru noi, o făclie luminoasă a
sacrificiului suprem pentru patrie49 .

Încheind procesul de făurire a statului naţional unitar român, actul de la 1 decembrie 1918, a deschis totodată o
nouă etapă în dezvoltarea ţării, a creat cadrul general propice pentru înmănuncherea şi afirmarea tuturor energiilor
creatoare ale poporului în consolidarea României modeme50.

Note bibliografice

1. 1.România în războiul mondial 19160/1918, vol.I, Bucureşti 1934, p.156-157

2. 2.Comeliu Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, H. Nestorescu- Bălceşti, Judeţul Vâlcea în anii primului război
mondial, 1979, Pasim
3. 3.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos.6/1916, f . l l
4. 4.Idem dos.44/1916, f.271
5. 5.Idem dos. 6/1916, f.27
6. 6.Comeliu Tamaş, Un informator german la Râmnicu Vâlcea în timpul primului război mondial, în Ştefan
Meteş la 85 de ani, Cluj-Napoca, 1911, p.383
7. 7.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 24/1916, f.226
8. 8.Comeliu Tamaş, loan Lăcustă, Pasiunea lui Ion Burlacu, Un ţăran ca toţi ţăranii în « Magazin Istoric »
nr.12, 8 sept. 1978, p. 15
9. 9.C. Stoica, Însemnări zilnice de luptă, Bucureşti, 1977, p.28-30
10. 10.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 48/1916, f. 1-3
11. 11.România în războiul mondial, vol. II, p.230
12. 12.Falkenhayn, Campania Armatei a lX-a în România şi împotriva ruşilor 1916-1917, Bucureşti, 1937, p.56
13. 13.C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, vol.I, Bucureşti, 1922, p.256
14. 14.Idem p.348
15. 15.Idem p.356-357
16. 16.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 44/1916, f.272
17. 17.Idem dos. 42/1916, f.32
18. 18.Idem f.239
19. 19.Idem f.184
 20. 20.Idem f.39
21. 21.Idem dos. 42/1916, f.646
22. 22.Idem dos. 43/1916, f.77-90
23. 23.Idem f.134, 239
24. 24.Idem dos. 47/1916, f. 331
25. 25.Memoriile generalului Lundendorff despre Războiul mondial şi Prăbuşirea Germaniei, Bucureşti, vol. I,
1919, p.426
26. 26.C. Kiriţescu, op. cit., p.5
27. 27.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 28/1919, f.44
28. 28.Idem dos. 27/1917, f.19
29. 29.Idem dos. 28/1919, f.49
30. 30.Veronica Tamaş, Contribuţia “Ligii Culturale” din Rm. Vâlcea la desăvârşirea unităţii naţionale, în Studii
Vâlcene, Rm. Vâlcea, 1971, p.35-38
31. 31.Buletinul Ligii Culturale. Secţia Rm. Vâlcea, anul 1, nr. 2-3 aprilie-septembrie, 1939, p.3
32. 32.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 17/1917, f.73, dos. 9/1918, f.457 şi Prim. Or. Rm.
Vâlcea dos. 2/1917, f.3
33. 33.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prim. Com. Păuşeşti- Otăsău, dos. 1/1917, f. 112
34. 34.Idem dos.14/1917, f. 165 şi dos. 9/1918 f.112
35. 35.Idem dos. 98/1918, f.19
36. 36.N. Iorga, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru ideal moral şi naţional. Bucureşti, 1932, p.247-248
37. 37.Augustin Deac, Ioan Toacă, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor 1916-1918, Bucureşti, 1978,
p.50
38. 38.Ibidem
39. 39.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 8/1918, f.68
40. 40.C. Kiriţescu, op. cit., p.LL, p.512
41. 41.Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii I, Bucureşti, 1991, p.122
42. 42.Unirea Transilvaniei cu România, 1 decembrie 1918, Bucureşti, 1973, .503-507
43. 43.“Zori noi”, Rm. Vâlcea I, nr.1, 1918
44. 44.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 4/1918, f.22
45. 45.Unirea Transilvaniei..op. cit., p.661
46. 46.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Liga Culturală, dos. 10/1919, f.12
47. 47.Idem fond Prefectura jud. Vâlcea, dos.20/1918, f.328
48. 48.Ibidem
49. 49.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond pers. V. Giuran, ms.6, p.12
50. 50.Corneliu Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, H. Nestorescu- Bălceşti, Judeţul Vâlcea în anii primului război
mondial, voi. II, Eroii, 1979, p. 144-147. Din cei 279 eroi daţi de oraşul Râmnicu Vâlcea, au fost 199 soldaţi,
17 caporali, 19 sergenţi, 24 sublocotenenţi, 6 locotenenţi, 5 căpitani, 5 maiori, 2 locotenenţi colonei, 2
colonei.
51. 51.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.177

Sursa: Corneliu Tamaș, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2006, p. 287-303.