Sunteți pe pagina 1din 3

Cap.

56
DESPRE TAINA POCĂINŢEI

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşilor,


susţineţi că pocăinţa este o Taină şi că această
Taină se poate administra numai prin mijlocirea
preoţilor, şi că preotul are putere de a ierta
păcatele oamenilor? Doar este scris: Cine poate
ierta păcatele decât Unul Dumnezeu? (Luca 5, 21).
Şi pentru ce învăţaţi voi, preoţii, pe creştini, să se
spovedească la voi spre a li se ierta păcatele, de
vreme ce noi ştim că iertarea păcatelor trebuie
cerută direct de la Dumnezeu şi nu de la oameni şi
numai către El suntem datori a ne ruga să ne ierte
păcatele, căci scris este: Şi ne iartă nouă păcatele
noastre? (Matei 6, 12). Deci care vă sunt vouă
mărturiile din Scriptură referitoare la cele ce
susţineţi despre Taina Pocăinţei?
Preotul: Pocăinţa este cu adevărat Taină
pentru următoarele motive:
1. A fost anunţată de Însuşi Mântuitorul nostru,
când El a zis lui Petru: Şi îţi voi da ţie cheile
Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va
fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ,
va fi dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 19; 18, 18 ş.a.).
2. A fost instituită de Mântuitorul după Învierea
Sa – ca una din roadele Învierii Sale – atunci când
arătându-Se apostolilor Săi, le-a zis: Luaţi Duh
Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi
cărora le veţi ţine, ţinute vor fi (Ioan 20, 22–23).
3. Dezlegarea şi iertarea păcatelor, care se
face prin ea, are lucrarea Preasfântului Duh (Ioan
20, 22; Matei 18, 18).
4. Taina Pocăinţei se poate administra numai
prin mijlocirea episcopilor şi a preoţilor pentru că
215 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

numai acestor urmaşi şi ajutători ai apostolilor li s-a


dat puterea de a lega şi a dezlega păcatele
oamenilor (vezi Matei 16, 19; 18, 18; Ioan 20, 22–
23 ş.a.).
5. De asemenea, Taina Pocăinţei se
administrează numai prin mijlocirea episcopilor şi a
preoţilor, deoarece numai lor li s-a dat putere de a
pedepsi şi a canonisi pe cei vinovaţi de păcate.
Apostolul Pavel numai în virtutea acestui drept a
excomunicat pe nelegiuitul din Corint, iar după ce
acela s-a pocăit şi s-a îndreptat, l-a primit din nou în
sânul Bisericii (I Cor. 5, 2; II Cor. 2, 5–11 ş.a.).
6. Acelaşi Apostol Pavel, întrebuinţând puterea
dată lui de la Dumnezeu de a judeca şi de a
pedepsi pe cei vinovaţi, a dat satanei pe Imeneu şi
pe Alexandru, ceea ce înseamnă că „i-a legat”, „le-
a ţinut” păcatele, scoţându-i din Împărăţia lui
Dumnezeu, care este Biserica lui Hristos, şi i-a dat
împărăţiei diavolului (I Tim. 1, 20).
7. Marele Apostol Pavel, arătând că el are
împuternicirea şi misiunea de a împăca pe oamenii
păcătoşi cu Dumnezeu, zice: Vă rugăm fierbinte în
numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu (II
Cor. 5, 20), ceea ce dovedeşte că pentru a se
împăca omul păcătos cu Dumnezeu, are nevoie de
un mijlocitor (episcop, preot) aşa cum au fost Pavel
şi ceilalţi apostoli, mijlocitori ai împăcării dintre
Dumnezeu şi oameni. Şi cu toate că acelaşi Apostol
Pavel spune: Dumnezeu… ne-a împăcat cu Sine
prin Hristos (II Cor. 5, 18), ne arată însă apoi că
această slujbă de a împăca pe oameni cu
Dumnezeu a fost încredinţată şi apostolilor, zicând:
…şi Care ne-a dat nouă (apostolilor) slujba
împăcării, şi iarăşi: Propovăduim în numele lui
Hristos, ca şi cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi
(II Cor. 5, 18–20).
Aşadar, pentru a se împăca cel păcătos cu
Dumnezeu, este nevoie de mijlocirea episcopilor şi
DESPRE BISERICĂ 216

a preoţilor, care au luat „slujba împăcării” de la


Dumnezeu, şi nu a primi direct iertarea păcatelor
sale, aşa cum susţineţi voi, sectarilor rătăciţi de la
adevăr.
Sectarul: Mărturisirea trebuie a se face în
public, nu în faţa preotului, ea nu trebuie să fie
secretă, ci dimpotrivă, în faţa altora, după cum
scrie: Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă
rugaţi unul pentru altul (Iacov 5, 16).
Preotul: „Unul” este preotul, iar „altul” este
credinciosul care se spovedeşte. Vezi că n-a zis la
plural: „unii altora”, ci „unul altuia”, tocmai spre a
arăta că spovedania este secretă între cei doi:
preotul şi credinciosul.
Tot astfel, Natan Proorocul în taină a intrat la
David Proorocul din porunca lui Dumnezeu şi l-a
mustrat pentru greşeala ce făcuse, iar David nu în
public, ci numai în taină s-a mărturisit în faţa lui
Natan Proorocul, zicând: Păcătuit-am Domnului (II
Regi 12, 1–13). Numai canonul cel pentru greşeala
lui David a fost rânduit de Dumnezeu a se face în
public, după cum este scris: Tu ai făcut întru ascuns
(păcatul), iar eu voi face cuvântul acesta (al
pedepsei) înaintea a tot Israelul şi la lumina zilei (II
Regi 12, 12).
Vezi dar că păcatul lui David s-a făcut în
ascuns, spovedania nu la oricine, ci la un prooroc şi
numai în taină, iar canonul dat de Dumnezeu
pentru păcatul său s-a făcut la arătare. Aşa că
greşeala, spovedania şi pocăinţa lui David au fost
cu adevărat o închipuire clară şi luminată a practicii
pe care o folosim noi, preoţii creştini, în taina
pocăinţei, căci omul păcătuieşte mai totdeauna în
ascuns, se spovedeşte în taină înaintea preotului –
asemenea lui David către Natan –, iar canonul
poate să-l facă şi la arătare.
(Despre Taina Pocăinţei, a se vedea mai pe
larg la cap. 21 al acestei lucrări).