împreună cu episcopii voştri, v-aţi însuşit dreptul şi puterea disciplinară asupra credincioşilor? Căci Mântuitorul, când a vorbit de pedepsele disciplinare, a zis: Spune-l Bisericii (Matei 18, 15– 17), ceea ce înseamnă „spune-l comunităţii” şi nicidecum „spune-l episcopilor sau preoţilor”. Cuvântul Biserică înseamnă întotdeauna comunitatea credincioşilor şi prin urmare nu este vorba aici de conducători. De aceea vreau să ştiu care sunt mărturiile scripturistice în susţinerea poziţiei voastre? Preotul: Nu este nimic adevărat în cele ce cugeţi dumneata şi cei asemenea dumitale în rătăcire. Mântuitorul nu a dat puterea disciplinară în Biserica Sa poporului, ci conducătorilor poporului, adică sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, precum şi urmaşilor lor, episcopilor şi preoţilor. Acestora le-a dat Mântuitorul puterea de a pedepsi pe cei vinovaţi, de a lega şi de a dezlega, sau în genere „toată puterea” (Matei 28, 18). Iar de voieşti mărturii biblice în această privinţă, apoi ascultă cele ce urmează: 1. Marelui Apostol Petru Mântuitorul i-a dat cheile Împărăţiei cerurilor, ca orice va lega pe pământ să fie legat şi în ceruri şi orice va dezlega pe pământ să fie dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 18– 19). 2. Aceeaşi putere, ceva mai târziu, a dat-o Mântuitorul şi celorlalţi Sfinţi Apostoli, zicând: Adevăr grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe 230 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ
pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Matei 18, 18).
3. Sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, Mântuitorul, după preaslăvită Învierea Sa, le-a dat Duh Sfânt spre a ierta şi a ţine păcatele oamenilor, căci arătându-li-Se lor după Învierea Sa a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22–23). 4. Numai sfinţilor Săi ucenici şi apostoli le-a dat Mântuitorul puterea şi misiunea de a învăţa şi a boteza toate neamurile (Matei 28, 18–19). 5. Cuvântul „Biserică” (în contextul de la Matei 18, 15–17) nu poate să însemne adunarea credincioşilor, deoarece se vede că adunarea credincioşilor în chestiuni disciplinare este reprezentată numai la al doilea grad al pedepsei (prin prezenţa a doi sau trei martori), prin acei „doi sau trei” înţelegându-se toţi credincioşii din comunitate. Iar puterea de „a lega” – adică de a ţine sau de a excomunica pe cineva din Biserică –, nu a dat-o Domnul celor doi sau trei, ci numai apostolilor, atunci când le-a spus: Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega... (Matei 18, 18). Deci iată că această putere supremă disciplinară nu a dat-o Mântuitorul comunităţii credincioşilor, ci conducătorilor comunităţii, sfinţilor Săi ucenici şi apostoli. 6. Numai Sfinţii Apostoli au făcut uz de acest drept sau de această putere disciplinară, rezultând şi de aici clar şi luminat că numai ei l-au avut şi că ei sunt – împreună cu urmaşii lor – „Biserica”, despre care se vorbeşte la Matei 18, 17. De pildă, în cazul nelegiuitului din Corint, nu comunitatea a luat hotărârea excomunicării lui, ci marele Apostol Pavel, după cum se arată din text: Ci eu, deşi departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta... (I Cor. 5, 3–5). Şi mai departe tot DESPRE BISERICĂ 231
el dă poruncă: Scoateţi afară dintre voi pe cel rău (I
Cor. 5, 13). Iată deci că marele Apostol Pavel este cel care a „judecat” şi tot el a poruncit: „Scoateţi afară...”, iar rolul comunităţii a fost numai acela de a executa hotărârea apostolului, adică să facă cele ce el rânduise în legătură cu nelegiuitul. 7. După un oarecare timp de la pedepsirea celui nelegiuit, tot marele Pavel Apostolul decide ca el să fie primit din nou în sânul Bisericii şi în acest el scrie: ...Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa ce i s-a dat de către cei mai mulţi... (II Cor. 2, 5–10). Aşadar judecata asupra nelegiuitului a făcut-o marele Apostol Pavel, iar executarea pedepsei acestuia – din porunca apostolului – au făcut-o credincioşii. 8. Apostolul dă aici o decizie condiţionată de consimţământul comunităţii, dar prin aceasta el încearcă ascultarea lor, deoarece chiar mărturiseşte, zicând: Căci pentru aceasta v-am şi scris, ca să cunosc credincioşia voastră, dacă sunteţi ascultători în toate (II Cor. 2, 9), adică cu alte cuvinte: „Motivul pentru care v-am scris relativ la nelegiuitul acela, a fost de a mă convinge dacă sunteţi ascultători şi dacă executaţi sau nu cele ce v-am poruncit”. 9. Ceva mai jos, Apostolul Pavel scrie aceloraşi: Şi gata suntem a pedepsi toată neascultarea, atunci când supunerea voastră va fi deplină (II Cor. 10, 6). Deci cine are dreptul de a pedepsi? Cine a rostit pedeapsa pentru cel nelegiuit? Mai poate oare încăpea vreo îndoială – în urma analizei acestui text – că nu comunitatea, ci apostolul a rostit pedeapsa? 10. Marele Apostol Pavel şi tesalonicenilor le scrie în acelaşi înţeles: Dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin epistolă, pe unul ca acela să-l 232 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ
însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un amestec,
ca să-i fie ruşine (II Tes. 3, 14). Şi aici este deci vorba de o dispoziţie dată de Apostolul Pavel într-o chestiune de disciplină a comunităţii, iar comunităţii nu-i revine decât rolul de a asculta. 11. Marele Apostol Pavel iarăşi face uz de puterea dată lui de Hristos în cazul excomunicării lui Imeneu şi a lui Alexandru, despre care scrie lui Timotei: I-am dat satanei ca să înveţe să nu mai hulească (I Tim. 1, 19–20). Deci şi aici îi comunică lui Timotei pedeapsa ce le-a dat-o acestora pentru abateri disciplinare. Dacă dreptul acesta ar fi fost al comunităţii, marele Apostol Pavel i-ar fi propus lui Timotei să convoace adunarea credincioşilor din Efes şi nu ar fi luat el singur măsuri disciplinare împotriva lor. 12. Puterea disciplinară a trecut de la apostoli la urmaşii lor, care sunt episcopii. Acest adevăr reiese din cuvintele pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a spus apostolilor Săi: Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Apostolii n-au trăit până la sfârşitul lumii, ci au murit ca toţi oamenii, dar în viaţă fiind ei, şi-au pus succesori, ca de pildă: marele Apostol Pavel pune pe Timotei episcop la Efes şi pe Tit episcop în Creta. Apoi marele Apostol Pavel îi scrie lui Timotei: Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai din gura a doi sau trei martori. Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă (I Tim. 5, 19–20). Aşadar se vede clar de aici că lui Timotei îi dă dreptul şi puterea – ca urmaş al său – de a aplica pedepse disciplinare nu numai credincioşilor, ci chiar şi preoţilor. Deci înţelege, omule rătăcit, din cele de până aici, că puterea disciplinară în Biserica lui Hristos au avut-o apostolii şi urmaşii lor, episcopii, puşi de ei la conducerea credincioşilor din Biserica lui Hristos, DESPRE BISERICĂ 233
iar Sfânta Scriptură face distincţie între păstori şi
turmă, între cei care conduc pe calea mântuirii şi cei care sunt conduşi (I Petru 5, 2–5).