Sunteți pe pagina 1din 5

Cap.

60
DESPRE PUTEREA DISCIPLINARĂ

Sectarul: Pentru care pricină voi, preoţii,


împreună cu episcopii voştri, v-aţi însuşit dreptul şi
puterea disciplinară asupra credincioşilor? Căci
Mântuitorul, când a vorbit de pedepsele
disciplinare, a zis: Spune-l Bisericii (Matei 18, 15–
17), ceea ce înseamnă „spune-l comunităţii” şi
nicidecum „spune-l episcopilor sau preoţilor”.
Cuvântul Biserică înseamnă întotdeauna
comunitatea credincioşilor şi prin urmare nu este
vorba aici de conducători. De aceea vreau să ştiu
care sunt mărturiile scripturistice în susţinerea
poziţiei voastre?
Preotul: Nu este nimic adevărat în cele ce
cugeţi dumneata şi cei asemenea dumitale în
rătăcire. Mântuitorul nu a dat puterea disciplinară
în Biserica Sa poporului, ci conducătorilor poporului,
adică sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, precum şi
urmaşilor lor, episcopilor şi preoţilor. Acestora le-a
dat Mântuitorul puterea de a pedepsi pe cei
vinovaţi, de a lega şi de a dezlega, sau în genere
„toată puterea” (Matei 28, 18). Iar de voieşti
mărturii biblice în această privinţă, apoi ascultă
cele ce urmează:
1. Marelui Apostol Petru Mântuitorul i-a dat
cheile Împărăţiei cerurilor, ca orice va lega pe
pământ să fie legat şi în ceruri şi orice va dezlega
pe pământ să fie dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 18–
19).
2. Aceeaşi putere, ceva mai târziu, a dat-o
Mântuitorul şi celorlalţi Sfinţi Apostoli, zicând:
Adevăr grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ,
vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe
230 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Matei 18, 18).


3. Sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, Mântuitorul,
după preaslăvită Învierea Sa, le-a dat Duh Sfânt
spre a ierta şi a ţine păcatele oamenilor, căci
arătându-li-Se lor după Învierea Sa a suflat asupra
lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi
ţinute (Ioan 20, 22–23).
4. Numai sfinţilor Săi ucenici şi apostoli le-a
dat Mântuitorul puterea şi misiunea de a învăţa şi a
boteza toate neamurile (Matei 28, 18–19).
5. Cuvântul „Biserică” (în contextul de la Matei
18, 15–17) nu poate să însemne adunarea
credincioşilor, deoarece se vede că adunarea
credincioşilor în chestiuni disciplinare este
reprezentată numai la al doilea grad al pedepsei
(prin prezenţa a doi sau trei martori), prin acei „doi
sau trei” înţelegându-se toţi credincioşii din
comunitate. Iar puterea de „a lega” – adică de a
ţine sau de a excomunica pe cineva din Biserică –,
nu a dat-o Domnul celor doi sau trei, ci numai
apostolilor, atunci când le-a spus: Adevărat grăiesc
vouă: Oricâte veţi lega... (Matei 18, 18).
Deci iată că această putere supremă
disciplinară nu a dat-o Mântuitorul comunităţii
credincioşilor, ci conducătorilor comunităţii, sfinţilor
Săi ucenici şi apostoli.
6. Numai Sfinţii Apostoli au făcut uz de acest
drept sau de această putere disciplinară, rezultând
şi de aici clar şi luminat că numai ei l-au avut şi că
ei sunt – împreună cu urmaşii lor – „Biserica”,
despre care se vorbeşte la Matei 18, 17. De pildă, în
cazul nelegiuitului din Corint, nu comunitatea a luat
hotărârea excomunicării lui, ci marele Apostol
Pavel, după cum se arată din text: Ci eu, deşi
departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi
judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut
una ca aceasta... (I Cor. 5, 3–5). Şi mai departe tot
DESPRE BISERICĂ 231

el dă poruncă: Scoateţi afară dintre voi pe cel rău (I


Cor. 5, 13).
Iată deci că marele Apostol Pavel este cel care
a „judecat” şi tot el a poruncit: „Scoateţi afară...”,
iar rolul comunităţii a fost numai acela de a executa
hotărârea apostolului, adică să facă cele ce el
rânduise în legătură cu nelegiuitul.
7. După un oarecare timp de la pedepsirea
celui nelegiuit, tot marele Pavel Apostolul decide ca
el să fie primit din nou în sânul Bisericii şi în acest
el scrie: ...Destul este pentru unul ca acesta
pedeapsa ce i s-a dat de către cei mai mulţi... (II
Cor. 2, 5–10).
Aşadar judecata asupra nelegiuitului a făcut-o
marele Apostol Pavel, iar executarea pedepsei
acestuia – din porunca apostolului – au făcut-o
credincioşii.
8. Apostolul dă aici o decizie condiţionată de
consimţământul comunităţii, dar prin aceasta el
încearcă ascultarea lor, deoarece chiar
mărturiseşte, zicând: Căci pentru aceasta v-am şi
scris, ca să cunosc credincioşia voastră, dacă
sunteţi ascultători în toate (II Cor. 2, 9), adică cu
alte cuvinte: „Motivul pentru care v-am scris relativ
la nelegiuitul acela, a fost de a mă convinge dacă
sunteţi ascultători şi dacă executaţi sau nu cele ce
v-am poruncit”.
9. Ceva mai jos, Apostolul Pavel scrie
aceloraşi: Şi gata suntem a pedepsi toată
neascultarea, atunci când supunerea voastră va fi
deplină (II Cor. 10, 6). Deci cine are dreptul de a
pedepsi? Cine a rostit pedeapsa pentru cel
nelegiuit? Mai poate oare încăpea vreo îndoială – în
urma analizei acestui text – că nu comunitatea, ci
apostolul a rostit pedeapsa?
10. Marele Apostol Pavel şi tesalonicenilor le
scrie în acelaşi înţeles: Dacă vreunul nu ascultă de
cuvântul nostru prin epistolă, pe unul ca acela să-l
232 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un amestec,


ca să-i fie ruşine (II Tes. 3, 14). Şi aici este deci
vorba de o dispoziţie dată de Apostolul Pavel într-o
chestiune de disciplină a comunităţii, iar
comunităţii nu-i revine decât rolul de a asculta.
11. Marele Apostol Pavel iarăşi face uz de
puterea dată lui de Hristos în cazul excomunicării
lui Imeneu şi a lui Alexandru, despre care scrie lui
Timotei: I-am dat satanei ca să înveţe să nu mai
hulească (I Tim. 1, 19–20). Deci şi aici îi comunică
lui Timotei pedeapsa ce le-a dat-o acestora pentru
abateri disciplinare. Dacă dreptul acesta ar fi fost al
comunităţii, marele Apostol Pavel i-ar fi propus lui
Timotei să convoace adunarea credincioşilor din
Efes şi nu ar fi luat el singur măsuri disciplinare
împotriva lor.
12. Puterea disciplinară a trecut de la apostoli
la urmaşii lor, care sunt episcopii. Acest adevăr
reiese din cuvintele pe care Mântuitorul nostru Iisus
Hristos le-a spus apostolilor Săi: Iată, Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28,
20). Apostolii n-au trăit până la sfârşitul lumii, ci au
murit ca toţi oamenii, dar în viaţă fiind ei, şi-au pus
succesori, ca de pildă: marele Apostol Pavel pune
pe Timotei episcop la Efes şi pe Tit episcop în Creta.
Apoi marele Apostol Pavel îi scrie lui Timotei: Pâră
împotriva preotului să nu primeşti, fără numai din
gura a doi sau trei martori. Pe cei ce păcătuiesc,
mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă
(I Tim. 5, 19–20).
Aşadar se vede clar de aici că lui Timotei îi dă
dreptul şi puterea – ca urmaş al său – de a aplica
pedepse disciplinare nu numai credincioşilor, ci
chiar şi preoţilor.
Deci înţelege, omule rătăcit, din cele de până
aici, că puterea disciplinară în Biserica lui Hristos au
avut-o apostolii şi urmaşii lor, episcopii, puşi de ei
la conducerea credincioşilor din Biserica lui Hristos,
DESPRE BISERICĂ 233

iar Sfânta Scriptură face distincţie între păstori şi


turmă, între cei care conduc pe calea mântuirii şi
cei care sunt conduşi (I Petru 5, 2–5).