Despre contiina moral

Lumina trupului este ochiul; de va fi deci ochiul tu curat,

tot trupul tu va fi luminos. Iar de va fi ochiul tu ru,
tot trupul tu va fi ntunecat. Deci, dac lumina
care este n tine este ntuneric, oare ntunericul ct va fi?
(Matei VI, 22-24)
Dac omul nu este cu totul corupt, pervertit de patimi, deci amorit sufletete ceea ce
este o teribil pedeaps de care el nu i d seama -, simte n adncul fiinei sale o lege care
este totodat i judector. Aceast lege i judector este contiina moral. Existena acesteia o
recunoate orice om cu mintea sntoas, deci i pgnii.
Contiina moral, aceast lege universal, natural i nescris este glasul, martorul i
judecata lui Dumnezeu din inima omului. Ea este lumina practic, personal i vie care
cluzete viaa omului, artndu-i att buntatea i rutatea faptelor lui, precum i ce trebuie
s fac. Este un imperativ practic i un judector luntric al conduitei omului, un tribunal
incoruptibil a crui sentin ne aduce ori pace, ori remucare. Ea este, n acelai timp, i
martorul faptelor noastre i al gndurilor celor mai tinuite, i nu rareori se ntmpl c acela
care refuz s-i mrturiseasc crima i s suporte consecinele sfrete prin sinucidere,
neputnd suporta remucrile. Iat de ce Sfntul Augustin zice: Contiina este altarul lui
Dumnezeu, pe care trebuie s jertfim patimile trupeti i rtcirile spiritului, ca s putem
svri binele i astfel s ajungem la fericire.
Contiina nu este un glas pur omenesc, cci, dac ar fi aa, l-am putea suprima; nu
izvorte nici din frica de pedeaps, ntemeiat pe educaie sau legislaie penal, deoarece ea
dicteaz i mustr i atunci cnd fapta scap de sub controlul educatorului sau al organelor
judiciare, cum e cazul crimelor comise n ascuns, fr posibilitatea de a fi descoperite
vreodat. contiina poate fi de mai multe feluri: dreapt sau adevrat, atunci cnd judecata
pe care i-o formeaz omul despre buntatea sau rutatea unui lucru sau a unei aciuni
corespunde cu judecata lui Dumnezeu exprimat n porunca Lui. Aceast contiin arat
omului c e ru ceea ce de fapt e ru, i c e bine ceea de fapt e bine. Contiina poate fi
greit sau fals, cnd judec de bun un lucru ce de fapt e ru, i invers. Ea mai poate fi lax
ori scrupuloas. Lax este cnd din motive false ori insuficiente, nensemnate, neag ori
micoreaz rutatea unei fapte; iar scrupuloas este atunci cnd din motive greite sau
nensemnate afirm ori exagereaz rutatea unei fapte. n sfrit, contiina mai poate fi sigur
ori ndoielnic. Sigur e cnd judecm cu certitudine, fr team de a grei, asupra buntii
sau rutii unei fapte; iar cnd cineva se teme s se pronune asupra valorii unei fapte, sau se
teme s nu se nele asupra acestei valori, zicem c are o contiin ndoielnic.
E de reinut c cineva poate avea o contiin sigur i n acelai timp fals, adic deseori se
ntmpl c cineva este convins c ceea ce face sau a fcut este un lucru moralmente bun, dei
n realitate este ru. n aceste cazuri zicem c respectivul este de bun-credin.
 Din cele artate rezult c, deoarece contiina ne impune s svrim binele
adevrat i s ne ferim de rul adevrat, numai contiina cea dreapt i sigur este bun, cci
numai aceasta ne arat n mod sigur adevratul bine, adic acela care este conform cu judecata
lui Dumnezeu, cu legea Lui, precum i rul adevrat, adic acela care se opune voinei lui
Dumnezeu. Prin urmare, avem datoria de a nu urma dect aceast contiin dreapt i sigur,
n toate aciunile noastre. Fiind pcat a face ceva cu contiina ndoielnic, trebuie, n orice
situaie concret, s ne formm o judecat dreapt i sigur nainte de a aciona, cci Sfntul
Pavel o spune: Tot ce nu este din credin este pcat.
Rezult deci c, pentru a evita pcatul trebuie s ne strduim a ne pstra contiina
dreapt i sigur, dac o avem, iar dac nu o avem trebuie s facem totul pentru a ne-o ctiga
i a ne-o ntri, cci aceasta este singura cluz ce ne duce la Dumnezeu. n acest scop,
trebuie s ne ferim de orice iluzii i s mpiedicm deformarea i degenerarea ei n contiin
greit i lax.
Cum se poate deforma contiina i cum poate deveni greit i lax? Prin nepsarea
fa de pcat. A nesocoti pcatele mici, lesne-ierttoare, a nu-i face proces de contiin din
acestea, a le socoti o nimica toat, este a-i toci sensibilitatea fa de pcat i a aluneca pe
panta pcatului de moarte. De la un timp acesta nu-i mai provoac oroare, tu nu-l vezi n
toat monstruozitatea ca mai nainte, l tratezi cu indulgen, i justifici greeala cu fel de fel
de false argumente i pretexte, pentru ca pn la urm s ajungi s spui c totul e ceva fieresc.
Astfel, contiina ta pe care nu ai ascultat-o nu-i mai vorbete. S-a ntunecat i a adormit. De
acum comii pcatul de moarte fr nici o remucare. Ajuns n acest stadiu, pctosul i-a
decapitat contiina precum odinioar Irod la decapitat pe Ioan Boteztorul -, ca s nu-l mai
mustre pentru frdelegile comise. Pctosul comite rul cu linitea cu care svrete binele
i astfel contiina lui lax, care l-a dus la nepsare i n final la mpietrirea inimii, i deschide
calea aproape sigur spre osndire.
Desigur, la aceast stare de amorire i mpietrire a pctosului contribuie i influena
mediului social, cu prejudecile i maximele imorale n care se complace, apoi contactul cu
persoane vicioase, dar, n ultim instan, singurul responsabil pentru dezastrul spiritual n
care a ajuns rmne pctosul nsui, pentru c nu a ocolit factorii negativi i nu i-a pus
ordine n lumea sa interioar, necombtnd impulsurile rele ale firii; astfel, neconformndu-i
conduita crezului su normelor morale dictate de contiin, a ajuns s-i schimbe crezul dup
conduit. De cte ori ne este dat s ntlnim oameni care i justific, cu un aer de inocen,
conduita atitudini, gesturi, fapte condamnabile -, ludndu-se c ei lucreaz conform
contiinei lor. Da, ns ei nu vd c nsi aceast contiin a lor, dup care s-au cluzit,
este eronat, fiind deformat i falsificat de interesele lor egoiste, de patimile de care s-au
lsat condui, i care pn la urm au stins n ei luminile contiinei drepte, i astfel ei acum
orbecie n ntuneric. Aa se face de pild c omul mndru nu-i vede mndria; el crede c
toate laudele ce i se aduc corespund adevrului, i consider false i dumnoase criticile juste
i binevoitoare din partea adevrailor prieteni. Nerecunoscndu-i scderile i patimile, unul
ca acesta nu se va ndrepta, ci va merge din ru n mai ru, adncindu-se tot mai mult n
bezn. La aceast stare se refer Mntuitorul n fragmentul Evanghelic de azi, cnd compar,
att de magistral, lumina contiinei cu lumina ochiului. Luminatorul trupului este ochiul
spune Mantuitorul. De va fi ochiul tu curat, tot trupul tu va fi luminat. Iar de va fi ochiul
tu bolnav, tot trupul tu va fi ntunecat. Deci, dac lumina care este n tine este ntuneric,
oare ntunericul nsui ct va fi? Dup cum prin lumina ochiului ne pstrm curat trupul, tot
astfel prin lumina contiinei ne pstrm curat sufletul. i dac aceast lumin-cluz se
stinge, ct de mare va fi ntunericul faptelor noastre!? avem o datorie capital de a ne pstra
nealterat lumina contiinei drepte. Cum? n primul rnd, combtnd orice patim i pstrnd
n centrul luminos al contiinei, n mod clar i precis, principiile morale privitor la
ndatoririle noastre i la felul de a le ndeplini; n al doilea rnd, urmnd cu fidelitate i
delicatee glasul contiinei, nu numai n lucrurile mari, ci i n cele mrunte, bine tiind c
nepsarea n cele mici, duce la cderi n pcate tot mai mari. Vom evita influenele oamenilor
uuratici i vom respecta zilnic programul de via spiritual, din care s nu lipseasc cteva
minute consacrate meditaiei asupra unui adevr de credin, sau asupra unei virtui, folosind
n acest scop un text din Biblie sau dintr-o carte religioas. Astfel mintea ni se va lumina cu
gnduri nalte, inima ni se va nclzi cu sentimente de iubire i druire de sine, de renunare n
folosul aproapelui.

Cand a facut Dumnezeu pe om, a sadit in el ceva dumnezeiesc, ca un gand avand

calitatea unei scantei care lumineaza mintea si arata deosebirea binelui de rau. Aceasta se
numeste constiinta si este legea firii omului (Avva Dorotei). In constiinta, omenescul se
intalneste cu dumnezeiescul; ea e si a lui Dumnezeu si a omului. Constiinta e fata omului
intoarsa spre Soarele existentei. Ea e gand a lui Dumnezeu, dar semanat in om si prin aceasta
tine de om. Prin ea omul vorbeste cu sine, dar prin sine vede pe Dumnezeu si raspunde lui
Dumnezeu. Prin poruncile si mustrarile constiintei graiesc poruncile si mustrarile lui
Dumnezeu (Parintele Staniloaie).

Constiinta nu este altceva decat glasul lui Dumnezeu in om (Parintele Cleopa) ; ea

pregateste, prin schimbarea si indreptarea spre bine a modului de viata si a gandurilor, precum
si prin curatirea intinaciunilor realizate in trecut, calea prin care se coboara Dumnezeu in
noi (Sf. Maxim Marturisitorul). Fiind un invatator sincer, este necesar sa o acceptam drept
tinta si indreptar in tot ceea ce facem; cine asculta de ea petrece fara greseala (Talasie
Libianul).

Sfintii Parinti ne indeamna sa raportam la judecata constiintei toate faptele noastre

trecute, prezente si viitoare. Caci numai ea este un judecator drept si nepartinitor; in
constiinta vei afla, fie ca ai iubit lumea, fie ca ai slujit mai mult lui Dumnezeu, fie ca ai cautat
slava de la oameni, fie ca ai dorit numai pe cea data de Dumnezeu. Privind in tine insuti ca
intr-o cutie si pipaind una cate una cele asezate in ea, vei reusi sa te cunosti in chip
limpede (Sf. Simeon Noul Teolog).

Priveste-te pe tine insuti in constiinta, ca intr-o oglinda si cerceteaza gandurile tale. Si

daca constiinta nu te invinovateste de ceva, nu cauta incredintare mai mare. Constiinta e
oglinda ta launtrica, in care te vezi asa cum esti. Alti oameni iti pot spune lucruri bune despre
tine; dar ei nu te cunosc asa de bine, cum ne cunoastem noi insine, privindu-ne in constiinta
noastra. Sau ne amagesc, laudandu-ne din cine stie ce interese. Constiinta e o oglinda de o
negraita finete, limpezime si sinceritate. Niciodata nu ajunge viata noastra sa nu mai arate
nici o pata in oglinda constiintei. De aceea ea indeamna neincetat si pe sfinti la
pocainta (Parintele Staniloaie).

Ascultand permanent de glasul constiintei, ea devine o ancora sfanta care nu ne lasa sa

ne afundam desavarsit in adancul pacatului (Sf. Ioan Gura de Aur). Constiinta numai pe aceia
nu-i judeca: pe cei care au ajuns la culmea virtutii sau pe cei care au ajuns la culmea
pacatului (Talasie Libianul).

In constiinta, Dumnezeu ne vorbeste despre ce trebuie sa fim si ce suntem. Prin

constiinta ne vedem adevarata fata a noastra, pentru ca o vedem in lumina lui Dumnezeu.
Cand abaterile noastre de pe Cale nu sunt prea mari, ne vedem mustrati de constiinta. Dar
cand am inaintat mult in pacate, constiinta e acoperita sau glasul ei e astupat pentru o vreme
sau pentru totdeauna. Si cu ea si glasul lui Dumnezeu. Dar rar poate fi astupata definitiv;
chiar daca ni se pare ca nu mai functioneaza, nu e nimeni care sa nu o aiba. Glasul ei se aude
adeseori pe neasteptate de sub povara uriasa pusa asupra ei, datorita inaintarii pacatului,
uneori fara sa ne mai poata da puterea sa ne indreptam. Ea graieste cum graieste un mort pe
care l-am ucis si mortul suntem chiar noi insine. Asa ne va vorbi, printr-o cumplita si
nepotolita mustrare in viata viitoare. E un mod al relatiei noastre eterne cu
Dumnezeu (Parintele Staniloaie). Deci, sa luam aminte ca nu cumva constiinta sa inceteze sa
ne mustre datorita inrautatirii noastre si nu datorita curatiei (Sf. Ioan Scararul).
 La Judecata particulara, primul martor este constiinta omului judecat. Chiar daca
omul, in timpul vietii, a redevenit virtuos, iertandu-i-se pacatele, constiinta inmagazineaza
stiinta despre rautatea savarsita de om, iar la Judecata se va citi, fara putinta de inselare,
cartea constiintei (Sf. Maxim Marturisitorul).

PACATUL

Ce este pacatul?
Pacatul este calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera, prin gand, cuvant sau fapta, a voii lui
Dumnezeu. Iar pentru ca voia lui Dumnezeu se arata in legile Sale, de aceea pacatul se mai
numeste si faradelege.
Care este originea pacatului?
Dupa invatatura Bisericii noastre, pacatul si-a luat inceputul odata cu caderea stramosilor, in
rai. Caci citim in Sfanta Scriptura: "precum printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume si
prin pacat, moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el"
(Rom. 5, 12). Pacatul nu tine insa de firea omului, ci el s-a ivit prin intrebuintarea rea a voii
libere cu care a inzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea pacatului nu este de la Dumnezeu.
Dumnezeu nu este urzitorul pacatului si nici nu-l voieste, dar il ingaduie, fiindca nu voieste sa
stirbeasca libertatea de vointa a omului. Sfantul Antonie cel Mare spune: "Raul nicidecum nu
e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de buna voie s-au facut dracii rai, ca si cei mai
multi dintre oameni... Nu cele ce se fac sunt pacate, ci cele rele, dupa alegerea cu voie... Si asa
fiecare din madularele noastre pacatuieste cand din sloboda alegere lucreaza cele rele in loc
de cele bune, impotriva lui Dumnezeu".
Care sunt semnele dupa care se poate cunoaste pacatul?
Semnele dupa care se cunoaste pacatul sunt:
1) Intrebuintarea deplina a mintii. Unde nu exista judecata deplina a mintii, nu exista nici
pacat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor si ale tuturor celor lipsiti de judecata mintii pot fi
impotriva legilor, dar nu sunt socotite pacate.
2) Libertatea voii. Faptele rezultate de la om impotriva voii sale, de asemenea pot fi impotriva
legii, dar nu sunt socotite pacate.
3) Cunoasterea legii impotriva careia este indreptata fapta, sau cel putin sa fi fost cu putinta
cunoasterea acestei legi.
Cum se naste pacatul?
Chipul in care se naste pacatul il arata Sfantul Apostol Iacov: "Nimeni sa nu zica atunci cand
este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit... Ci fiecare este ispitit cand este tras si amagit de
insasi pofta sa. Apoi pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savarsit, aduce moarte"
(Iacov 1, 13, 15).
Din cuvintele acestea se intelege foarte limpede ca radacina pacatului sta in pofta. Pofta lasata
sa se intareasca in sufletul omului, fara a fi alungata, il atrage, adica il ispiteste pe om. Din
pofta intarita se naste pacatul, care la randul lui aduce moartea. Fericitul Diadoh al Foticeii
spune: "Raul nu este in fire, nici nu este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva
rau. Cand insa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea
incepe sa fie ceea ce vrea cel ce face aceasta". Deci, pacatul se savarseste prin voia libera a
omului, dar nasterea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai insemnate sunt ispita si
ocazia la pacat.

. Ce este ispita?
Ispita este indemnul la pacat. Ea trezeste pofta spre a dobandi ceva prin calcarea legii morale.
Aceasta pornire vine sau dinauntrul cuiva, adica din firea lui slabita de pacatul stramosesc,
sau din afara. Ispita dinauntru este prilejuita de:
1) Pofta trupului (mancare, bautura, desfranare);
2) Pofta ochilor (bogatie); si
3) Pofta inimii (trufia vietii, mandrie), dupa cum citim in Sfanta Scriptura: "Pentru ca tot ce
este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din
lume" (I Ioan 2, 16). Ispita din afara vine de la diavol si de la lume.
Ca ispitele vin de la diavol, ne arata insasi Sfanta Scriptura. Astfel, Mantuitorul zice:
"Simone, Simone, iata Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau" (Luca 22, 31). Iar Sfantul
Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din pretul unui ogor vandut: "Anania,
de ce a umplut Satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant?" (Fapte 5, 3). Chipul in care
ispiteste diavolul este mai ales atatarea gandului omului cu felurite inchipuiri, care in locul
binelui adevarat infatiseaza un bine inselator si pierzator de suflet. Ispitele de la lume
inseamna indemnul la pacat venit din partea oamenilor rai, care atata in altii felurite pofte si
porniri pacatoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.
. Poate crestinul sa biruiasca ispitele?
Da. Crestinul, ajutat de harul dumnezeiesc, poate birui chiar si ispitele cele mai puternice, mai
ales ca Dumnezeu nu-l lasa sa fie ispitit peste puterile lui. "Credincios este Dumnezeu; El nu
va ingadui sa fiti ispititi mai mult decat puteti; ci odata cu ispita va aduce si scaparea din ea,
ca sa puteti rabda" (I Cor. 10, 13). Pe pamant, crestinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele in
sine nu sunt inca pacate si, daca le infrunta cu barbatie, ele pot fi de folos credinciosului,
intarindu-l in virtute. "Fericit este barbatul care rabda ispita, caci, lamurit facandu-se, va lua
cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (Iacov 1, 12). Daca
insa credinciosul nu se impotriveste ispitelor sau isi atata poftele sale, atunci ispitele il duc la
pacat. Cum ca ispitele pot fi biruite, gasim pilde in Sfanta Scriptura. Astfel, in Vechiul
Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta impotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul
de el. In Noul Testament, Mantuitorul a fost ispitit de diavolul, dupa ce postise 40 de zile si 40
de nopti. Diavolul, adica, socotind ca o slabire a trupului va aduce dupa sine si o slabire a
sufletului, s-a apropiat de Mantuitorul cu felurite ispite, pe care insa Mantuitorul le-a biruit
(Matei 4, 1-11).
. Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele?
Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul carora se poate duce lupta biruitoare impotriva
ispitelor, sunt:
1) Rugaciunea. "Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita" (Luca 22, 40);
2) Lupta cu curaj. "Stati impotriva diavolului si va fugi de la voi" (Iacov 4, 7);
3) Privegherea asupra poftelor. "Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla
racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (I Petru 5, 8).
Cuviosul Parinte Marcu Ascetul spune: "Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si
rabdare nu le va departa de la sine, ci mai tare se va incalci in ele"634 (Filocalia, vol. 1, p.
249).
. Ce este ocazia la pacat?
Prin ocazie la pacat intelegem imprejurarile din afara care pot da omului prilej de pacatuire,
chiar fara ispita. Acela care nu se fereste de ocazia la pacat si nu infrunta ispitele dovedeste o
invoire tacita cu aceste inceputuri ale pacatului. El sufera adica pornirea spre pacat, atata
poftele dinauntru si staruie in placerea acestei atatari. Aceasta placere pacatoasa, impreuna cu
dorinta si hotararea de a pacatui, alcatuiesc pacatul dinauntru, care se arata in afara prin
cuvant si fapta.
. Ce este viciul?
Viciul este voia statornica de a calca legea morala. Prin multa pacatuire se naste vointa
statornica de a calca legea morala. Pacatul, adica, patrunde atat de adanc in suflet, incat cel ce
se gaseste in starea aceasta, simte multumire in a starui in faradelegi. Cel vicios savarseste
pacat dupa pacat si ajunge sa se impietreasca in fapte rele, incat cu greu se mai poate desface
din robia pacatului. Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este viciul pentru faptele rele.
. Cum poate fi inlaturat viciul?
Viciul poate fi inlaturat prin hotararea tare a voii, ajutata de harul sfintitor, de a nu mai
pacatui. Apoi, trebuie inlaturate pricinile care au lucrat la inradacinarea pacatului, ca: ispitele,
educatia gresita, lipsa de supraveghere, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Drept aceea
omorati madularele voastre cele pamantesti..., dezbracandu-va de omul cel vechi, dimpreuna
cu faptele lui, si imbracandu-va cu cel nou, care se innoieste spre deplina cunostinta, dupa
chipul Celui ce l-a zidit... Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este
legatura desavarsirii" (Col. 3, 5-14).
. Ce este obiceiul pacatos?
Obiceiul pacatos este rodul repetarii aceluiasi pacat si se arata in usurinta de a savarsi pacatul
acesta la orice prilej, cum face, de pilda, mincinosul.
Obiceiul pacatos este foarte primejdios pentru mantuirea sufletului, fiindca el slabeste puterea
voii spre bine si se preface usor in viciu. De aceea, crestinul trebuie sa fie cu bagare de seama
la el si sa caute a-l inlatura prin voia sa de a nu mai pacatui.
. Cum trebuie judecat pacatul?
Pacatul trebuie judecat cu asprime si iata pentru ce:
Prin jertfa de pe Cruce, Mantuitorul a recastigat, pentru cei ce cred in El, harul sfintitor
pierdut prin pacatul stramosesc, precum si putinta de a se mantui si a dobandi fericirea
vesnica. Prin pacat insa, credinciosul nesocoteste jertfa Mantuitorului, se arata nemultumitor
fata de Ziditorul si Binefacatorul sau ceresc si-si primejduieste mantuirea sufletului, pentru
dobandirea careia el trebuie sa jertfeasca toate bunurile pamantesti, caci "Ce va da omul in
schimb pentru sufletul sau?" (Marcu 8, 37). Pacatul aduce nenumarate suferinte, care slabesc
si otravesc puterile sufletesti, nimiceste viata trupeasca prin felurite patimi si boli si distruge
buna intelegere dintre oameni. Prin aceasta sufera si randuiala de obste, cea intemeiata pe
randuiala morala voita de Dumnezeu. Pacatul, deci, trebuie judecat foarte aspru, fiindca el
nesocoteste poruncile lui Dumnezeu si-l face pe credincios dusmanul Tatalui sau ceresc. De
aceea, pacatul nu ramane fara pedeapsa.