Legea morală a Vechiului Testament

Decalogul (deca - zece, logos = cuvânt), cum mai sunt numite Cele 10 Porunci, au fost
descoperite de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, la trei luni după ieşirea poporului Israel din
robia egipteană (Ieş. 20, 1-18). El se mai numeşte şi Lege Mozaică, fiind cea dintâi şi cea mai
importantă lege scrisă a Vechiului Testament. Primele patru porunci  reprezintă datoriile faţă de
Dumnezeu, iarurmătoarele şaşe, datoriile faţă de aproapele.
Legea Vechiului Testament a fost dată de Dumnezeu pentru a îndrepta comportamentul
evreilor, pentru a arăta poporului Israel înclinaţia lui de a încalcă voia lui Dumnezeu (de a păcătui)
şi pentru a trezi conştiinţa nevoii milei, harului şi răscumpărării de la Dumnezeu.
Porunca I: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa
robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Ieş. 20, 2-3)
Această poruncă învaţă că nu există decât un singur Dumnezeu adevărat şi doar Lui I se
cuvine să-I slujim, condamnându-se astfel politeismul, adică închinarea la mai mulţi dumnezei.
Împlinim această poruncă atunci când credem cu adevărat în Dumnezeu, ne punem toată
nădejdea în El şi-Z, iubim necondiţionat, mai presus de orice. Pentru aceasta, trebuie să ne
împodobim sufletele cu cele trei virtuţi mari: credinţa, nădejdea şi dragostea, prin care reuşim să
ne menţinem într-o legătură strânsă cu Dumnezeu.
Împotriva acestei porunci păcătuiesc închinătorii la idoli, ereticii, cei ce se leapădă de dreapta
credinţă, precum şi cei ce cred în superstiţii, magie şi vrăji. De asemenea, încălcăm porunca atunci
când credem că putem face orice, că Dumnezeu ne va ierta oricum.
Cinstirea pe care noi o dăm îngerilor şi sfinţilor nu este o încălcare a acestei porunci. Pe
aceştia noi, îi cinstim ca pe unii ce mijlocesc pe lângă El pentru sufletele noastre, prin rugăciunile
lor bine-primite. Ei nu sunt dumnezei şi deci nu-i adorăm ca pe Dumnezeu, ci numai îi venerăm,
adică le arătam respect.

Porunca a IV-a: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în
acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în
acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici
asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că în şase zile a făcut Domnul
cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea
a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o. (Ieş. 20, 8-11)
Prin această poruncă, Dumnezeu hotărăşte ca o zi din săptămână, ziua de odihnă, să-I fie
consacrată Lui.
La poporul evreu, această zi era sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului.
Această zi era una a bucuriei, fericirii totale, depline, definitive, pe care Dumnezeu a promis-o
pentru timpurile mesianice.
Dar bucuria sabatului îşi găseşte plinătatea în bucuria duminicii creştine. Pentru noi, creştinii,
ziua dedicată lui Dumnezeu este duminica, căci în această zi a înviat Mântuitorul din morţi,
eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii (In. 20, 1). Tot în zi de duminică S-a pogorât Duhul
Sfânt peste Sfinţii Apostoli. De asemenea, tot duminica este ziua în care s-a oficiat, încă de la
început, „frângerea pâinii", adică Sfânta Liturghie.
Dar nu numai duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci şi
celelalte sărbători rânduite de Biserică.
Dacă în sabatul iudaic accentul cădea pe odihnă, în duminica şi sărbătoarea
creştină accentul cade pe rugăciune, pe euharistie.
Din păcate însă, uneori duminica nu mai este respectată aşa cum a voit Dumnezeu. Pentru
unii creştini nu mai este ziua bucuriei, ci ziua destrăbălării. Confundând bucuria cu plăcerea, ei o
profanează cu plăcerile păcătoase care nu aduc bucurie, ci tristeţe. E ziua în care ei comit beţii,
fapte de desfrâu, certuri, scandaluri, în care se rostesc înjurături, e ziua distracţiilor
păcătoase. Ziua Domnului poate astfel deveni o zi tristă, pustie, goală de Dumnezeu.
 Porunca a VII-a: Să nu fii desfrânat! (Ieş. 20, 14)
Această poruncă condamnă păcatul desfrânării, atât a relaţiei trupeşti a celor necăsătoriţi, cât
şi a relaţiilor din afara căsătoriei. Porunca protejează fecioria, dar şi taina
cununiei, a familiei. Unirea trupească dintre un bărbat şi o femeie este binecuvântată şi îşi
împlineşte scopul doar în cadrul căsătoriei.
Prin păcatul desfrânării, omul îşi întinează nu numai propriul său trup, ci şi pe al celuilalt de
lângă el, necinstind astfel „templul Duhului Sfânt".
Dar această poruncă opreşte nu numai desfrânarea cu fapta, ci şi chiar cea cu
gândul: Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui(Mt. 5, 28).
Homosexualitatea este o formă gravă a desfrânării, un păcat împotriva firii umane şi a
buneicuviinţe. Căci omul a fost creat de Dumnezeu bărbat şi femeie şi lor le-a zis: Creşteţi şi vă
înmulţiţi... (Fac. 1, 28).
De asemenea, tot formă a desfrânării sunt vorbele, faptele şi îmbrăcămintea indecentă, care
incită de fapt la acest păcat.

Porunca a X-a: Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici
ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi
nimic din câte are aproapele tău! (Ieş. 20, 17)
Ultima poruncă opreşte nu numai păcatul cu fapta, cât şi cel cu gândul, adică dorinţa după
bunurile altora, precum şi toate cugetele, dorinţele şi poftele necurate ale inimii, pentru că din ele
se nasc tot felul de fapte rele. Trebuie ştiut că nu este de ajuns numai să nu furăm ceea ce
aparţine aproapelui, ci că nu ne este îngăduit nici să dorim, să poftim după bunurile lui, deoarece
pofta naşte păcatul, care duce la moarte veşnică.
Luptând împotriva poftei, noi ţinem piept ispitelor, care pot veni de la semeni sau de la diavol.

Bibliografie: http://reliemi.blogspot.ro/2010/10/clasa-x-legea-morala-vechiului.html
http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/invatatura-credinta-ortodoxa/legea-
morala-80574.html