INTRODUCERE

Exista contradictie intre canoane, dar canoanele nu se abroga.

Abrogarea inseamna desfiintarea unei reguli.
Canoanele insa pot cadea in desuitudine. A cadea in desuitudine nu inseamna neaparat ca nu se aplica, ci
ca nu se aplica pentru ca nu mai exista respectiva situatie. Un astfel de exemplu sunt canoanele referitoare la
horepiscopi si diaconite. Insa canonul referitor la interzicerea transferului episcopilor n-a cazut in desuitudine
pentru ca exista episcopi si exista eparhii.
Canoanele Bisericii nu sunt luate in considerare de statul român, pe cand statutul BOR este recunoscut
printr-o hotarare de Guvern, deci are acelasi statut ca si o hotarare de Guvern.
ATENTIE! In Drept trebuie sa fim foarte exacti si prima oara cand avem de-a face cu un act juridic este
sa lamurim exact sensul termenilor, deoarece s-ar parea ca stim foarte bine sensul unui cuvant, dar s-ar putea sa
aiba un alt sens.
Canoanele au fost alcatuite la diverse Sinoade (care sunt in diverse locuri si in diverse timpuri - alte legi
aplicate, alta mentalitate, alta reglementare a Sf. Parinti). Exemplu: Sinodul de la Ancira a stabilit ca diaconilor
(can 10) sa li se ingaduie sa se casatoreasca si dupa hirotonie, insa cel de la Cartagina a stabilit ca ei sa ramana in
celibat. In primul caz diaconul este obligat sa spuna in momentul hirotoniei daca vrea sa se casatoreasca ulterior,
insa in cel de-al doilea nici nu se discuta.
Canoanele trebuie privite ca reguli pastorale, pentru ca episcopii nu au fost juristi. Sf. Ioan Gura de Aur
demoleaza dictonul roman: "Sa fie dreptate chiar de-ar fi sa piara lumea" afirmand: "Daca nu-i dragoste si piere
lumea cui mai foloseste dreptatea? Totul trebuie inconjurat de iubire."
Canoanele sinoadelor locale intrunite intre sec. III si inceputul sec. V au fost puse laolalta mai tarziu in
codul canonic al Bisericii, si anume abia la Sinodul Trulan (Constantinopol, 691 - 692), care le-a selectionat
(canoanele unor 8 sinoade locale), aratand prin canonul 2 care sunt canoanele care trebuie sa intre si ce alte
randuieli nu trebuie sa intre in acest cod (sunt confirmate si prin canonul 1 de la Sinodul VII ecumenic). Ultimele
două sinoade locale de la care ni s-au păstrat canoane, adică sinoadele de la Constantinopol din 861 (17 canoane)
şi de la 879—880 (3 canoane), au fost incluse între celelalte sinoade locale, prin «consensul Bisericii»
(Nomocanonul lui Fotie din 883), care le-a consacrat autoritatea, căci ele s-au ţinut după ce se încheiaseră
Sinoadele ecumenice şi deci n-au mai făcut obiectul vreunei hotărîri a unui Sinod ecumenic, aşa cum toate
celelalte canoane ale sinoadelor locale făcuseră obiectul hotărîrii cuprinse în canonul 2 al Sinodului Trulan.
Aceste reguli au fost verificate si oricare dintre ele pot fi aplicate in Biserica. Episcopii nostri din membrii
Sf Sinod au aceesi putere de decizie ca si Sf. Vasile. De altfel, unele canoane se aplica, dar nu in mod direct, ci
prin dispozitiile statutare si regulamentare care au preluat dispozitiile lor. Altele nu se aplica, dar asta nu inseamna

1
ca nu este posibil sa vina o vreme in care regulamentele BOR sa abandoneze dispozitiile actuale si sa aplice o
practica de la un alt sinod. Asadar, toate sunt aplicabile pentru scopul Bisericii, care este mantuirea
credinciosilor.

activitate = ansamblu de lucrări sau acțiuni realizate prin utilizarea anumitor mijloace în vederea atingerii unui
scop;

administrare

 În sens larg, înseamnă efectuarea unei slujiri sau a unei lucrări utilizând o serie de mijloace pentru
atingerea unui anumit scop;
 Înțelesul comun al cuvântului vizează gospodărirea sau chivernisirea unor bunuri, ceea ce se mai numește
și lucrare de administrație sau economică. Cei ce săvârșesc astfel de lucrări se numesc iconomi;
 În mod curent, în limbaj bisericesc, în afară de înțelesul de administrație economică, se mai folosește
pentru a exprima acele activități de aplicare a puterii conducătoare, cârmuitoare sau jurisdicționale
bisericești, lucrare concretizată prin acte de organizare și conducere a Bisericii.

În sens larg, în viața Bisericii, acesta exprimă ansamblul activitații de aplicare a puterii bisericești, adică
utilizarea tuturor mijloacelor de care dispune Biserica pentru realizarea misiunii sale, care se face de regulă de
către slujitorii bisericești (iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu). Acestora le este încredințată puterea bisericească în
limite determinate de treapta și funcția fiecăruia. Astfel, fiecare slujitor al Bisericii este organ de aplicare a puterii
bisericești. Pe lângă aceste organe individuale există în Biserică și organe colegiale sau sinodale, chemate să
exercite puterea bisericească într-un cadru mai larg, depășind limitele în care o pot exercita organele individuale.

Activitatea organelor individuale și a celor sinodale, în ansamblul ei, este lucrare de administrare a
Bisericii. Actele prin care se realizează activitatea sau lucrarea de administrare a puterii bisericești se împart după
ramurile puterii bisericești în: acte de administrare a puterii învățătorești, sfințitoare, cârmuitoare sau
jurisdicționale. O altă împărțire poate fi facută în funcție de natura sau caracterul actelor săvârșite. Astfel, există:
acte cu caracter spiritual, religios și cultural (în această categorie intră actele de administrare a puterii
învățătorești și a celei sfințitoare). De asemenea, există acte prin care se creează, se pune în mișcare și se dirijează
aparatul bisericesc, care se mai numesc și acte de administrare curentă (puterea legiuitoare și cea executivă). O
altă categorie sunt acte de administrare economică (puterea legiuitoare și cea executivă) și acte de
administrare a justiției (puterea judecatoarească).

2
 Întregii vieți și lucrări a Bisericii i s-a creat un veșmânt juridic, întreaga activitate a Bisericii fiind
reglementată și prin legi de drept. Această dublare juridică face ca fiecare act de administrație săvârșit în Biserică
să aibă un sens juridic. De aici și denumirea de jurisdicție bisericească, adica lucrarea prin care se aplică dreptul la
viața Bisericii.

Cuvântul ,,jurisdicție” (jus = drept, dictio = pronunțare sau zicere în sens de stabilire) are înțelesul
originar, etimologic, de act prin care se pronunță dreptul. Acesta este sensul cel mai larg al cuvântului (lato
sensu). Mai are și sensul curent de aplicare a dreptului ca mijloc, și anume de aplicare sau de folosire în
conformitate cu legea a tuturor celor 3 ramuri ale puterii bisericești. Într-un alt sens, cel mai restrâns (stricto
sensu), se înțelege rostirea sau pronunțarea dreptului în justiție, adică aplicarea dreptului de către instanțele de
judecată. În acest sens, se vorbește despre diverse trepte ale jurisdicției sau despre diverse categorii de instanțe
dispuse ierarhic.

Un alt înțeles al cuvântului ,,jurisdicție’’ este faptul deținerii unei anumite puteri și dreptul de a o exercita
în limite determinate. În acest sens se folosește cuvântul ,,jurisdicție’’ în expresia ,,putere jurisdicțională”, prin
care în Biserică se înțelege, de regulă, deținerea și facultatea de a exercita numai acea parte a puterii bisericești
care se numește conducătoare, cârmuitoare sau pastorală și care se referă la organizarea și conducerea Bisericii
prin acte de legiuire (legislative), de judecată (de justiție) și de administrație (executivă).

În mod excepțional, în cuprinsul noțiunii ,,putere jurisdicțională’’ intră toate cele 3 ramuri ale puterii
bisericești, adică pe lângă cea jurisdicțională propriu-zisă, și cea sfințitoare și cea învățătorească. Acest sens care
vizează deținerea și facultatea de a exercita fiecare din cele 3 ramuri ale puterii bisericești este avut în vedere când
se vorbește despre jurisdicția unui anumit organ bisericesc. Toate organele bisericești individuale și o parte a celor
colegiale sau sinodale, dețin părți mai mari sau mai mici din fiecare dintre cele 3 ramuri ale puterii bisericești.
Celelalte organe colegiale (adunările, consiliile, comitetele) dețin evident în măsuri diferite doar putere
jurisdicțională propriu-zisă (de conducere sau cârmuitoare) sau chiar numai o anumită ramură a puterii
jurisdicționale propriu-zise (consistoriile).

În concluzie, prin jurisdicție se înțelege însușirea unui organ bisericesc de a deține în anumite limite
puterea bisericească, precum și dreptul de a exercita această putere. De aici rezultă că expresia ,,jurisdictie bis”
este un alt mod de numire a puterii bisericești pentru că jurisdicția este proporțională cu puterea bisericească și nu
poate exista decât împreună cu puterea bisericească și ca un atribut esențial al puterii bisericești, iar nu
independent de această putere decât doar în chip formal ca reglementare juridică a puterii. Este adevarat că
exercitarea puterii poate fi restrânsă sau poate fi extinsă în sensul că limitele și drepturile pot produce modificări
în însăși exercitarea puterii (cu aceste limite, totuși puterea rămâne aceeași). De exemplu, unui episcop i se poate
lua jurisdicția prin oprirea de la exercitarea drepturilor ce i-ar reveni în acestă calitate, dar acesta nu înseamnă că i
3
s-a luat și puterea lui harică. O asemenea persoană își pierde singură starea harică, implicit întreaga putere
bisericească și jurisdicția respectivă, prin căderea în erezie sau poate renunța la exercițiul ei prin demisie.

Raportul dintre puterea și jurisdicția bisericescă este lămurit prin simpla distincție formală, nu de fond,
care se face între actele prin care se conferă puterea bisericească și acelea prin care se conferă jurisdicția
bisericească (hirotonia și trimiterea în parohie). În cazul preoției de instituire divină, puterea bisericească se
conferă prin actul hirotoniei. Deci puterea rezidă și izvorăște din starea harică dobândită.

ADMINISTRAREA PUTERII INVĂȚĂTOREȘTI

A.G. Gherasim, „Puterea învățătorească și exercitarea ei în Biserică”, în: Anuarul Facultății de Teologie
Ortodoxă «Patriarhul Justinian», 2005 - anul V, pp. 411-428

ADMINISTRAREA PUTERII SFINȚITOARE

Puterea sfințitoare a Bisericii se manifestă, în general, în toate rânduielile de rugăciune prin care harul
divin se revarsă asupra credincioșilor. În special, această putere se săvârșește prin intermediul Sfintelor Taine și a
ierurgiilor. Astfel, harul divin, indispensabil sfințirii vieții, se împărtășește credincioșilor prin Sfintele Taine și
ierurgii. Într-o oarecare masură de exercitare a puterii sfințitoare se leagă și întocmirea rânduielilor de săvârșire a
lucrărilor sfinte.

Importanța deosebită a acestei puteri constă în aceea că prin intermediul ei se coferă întreaga putere
bisericească. Pe de o parte, prin Sf. Taină a Hirotoniei sau a Preoției se conferă din toată puterea bisericească în
măsuri diferite fiecăreia dintre cele 3 trepte ale ierarhiei de instituire divină. Pe de altă parte, harul Botezului, la
care se adaugă harul mijlocit prin celelalte Taine și ierurgii, îi face și pe laici participanți la exercitarea puterii
bisericești în toate cele 3 forme ale ei. Într-o situație aparte se găsesc membrii clerului inferior, rânduiți pentru a
sluji prin ierurgii speciale, care în contextul exercitării puterii bisericești se plasează între laici și ierarhia de
instituire divină.

N.B. A nu se confunda în noul Statut puterea harismatică (darurile acordate in mod direct de Dumnezeu) cu
puterea sfințitoare sau sacramentală (primită prin hirotonie).

4
Treptele de instituire divina (primele trei) si bisericeasca (ultimele doua-clerul inferior):

Trepte Distinctii\Grade\Ranguri Functii administrative

Arhiereu Mitropolit onorific, Arhiepiscop onorific Patriarh, Mitropolit, Arhiepiscop,

Episcop, Episcop si Arhiereu vicar
Preot: - de mir -iconom stavrofor, iconom, sachelar -insp: general, protopopesc; paroh
-monah -arhimandrit, protosinghel, singhel -exarh, staret
-(mixt): vicar adimn, consilier
Diacon: -de mir
-monah (mixt): arhidiacon sau protodiacon

Ipodiacon

Citet

Prin puterea sfintitoare se confera toata puterea bisericeasca potrivit treptei. Pe de alta parte, harul
Botezului la care se adauga harul mijlocit prin Taine si Ierurgii, ii face si pe laici participanti la exercitarea puterii
bisericesti in toate cele trei forme ale sale.
Intr-o situatie aparte se gasesc treptele ierarhiei de instituire bisericeasca (clerul inferior) randuiti prin
ierurgii (hirotesie), care in contextul exercitarii puterii bisericesti se plaseaza intre laici si ierarhia de instituire
divina.

Administrarea Sfintei Taine a Botezului

Botezul este primul act prin care se exercită puterea sfințitoare în sensul că el reprezintă actul de naștere
la viața cea nouă în Hristos, actul prin care un necreștin devine mădular al Trupului lui Hristos, adică al Bisericii.
Așadar, cea dintâi lucrare a puterii sfințitoare se aseamănă cu cea dintâi lucrare a puterii învățătorești, adică cu
lucrarea misionară, ambele săvârșindu-se în afara Bisericii, în sensul că ambele se răsfrâng asupra unor necreștini.
5
Normele canonice care reglementează săvârșirea Sf. Botez pot fi grupate în 4 categorii:

1) Săvârșitorul Tainei
 După cum reiese din mai multe canoane, în mod normal, Botezul se săvârșește de episcop sau de preot (46,
47, 49, 50 Ap.). În cazuri excepționale, când există pericolul ca o persoană să moară nebotezată, nefiind în
apropiere un episcop sau preot, Botezul poate fi săvârșit de un diacon, de un simplu monah ori monahie (Can
44 Sf. Nichifor Mărturisitorul) sau de oricare creștin, bărbat ori femeie (Can 45 Sf. Nichifor Mărturisitorul).
În astfel de cazuri excepționale, Botezul se reduce doar la rostirea formulei trinitare și întreita scufundare în
apă, socotindu-se valid prin iconomie sau pogorământ. Dacă nu există suficientă apă, se va face prin turnare
sau stropire, iar dacă nu există deloc, prin turnare de țărână. În cazul în care cel astfel botezat supraviețuiește,
Botezul nu se repetă, ci se continuă de către episcop sau preot, oficiindu-se Sf. Taină a Mirungerii.

2) Primitorul Tainei
 Poate fi orice ființă umană în viață (Can 18 Cartagina), indiferent de sex și vârstă (Can 110 Cartagina). Copiii,
pentru că nu-și pot mărturisi singuri credința creștină, trebuie să fie asistați de o persoană drept-credincioasă
care îndeplinește rolul de părinte sufletesc, garant sau tutore spiritual, adică naș. Față de acesta copilul botezat
dobândește calitatea de fin. Între naș și fin, precum și între rudele acestora, se creează o înrudire cu caracter
religios ce se numește nășie (53 Trulan). Cel care primește pruncul în brațe după ce îl scoate din apă, acela e
naș (soția acestuia e numită nașă doar pentru că este soția lui sau invers). Nașul trebuie să fie creștin ortodox
(de preferință de același sex cu pruncul). Nu poate fi naș cel nebotezat sau cel al cărui Botez nu e valid, nici
cel căzut în erezie, nici cel de altă confesiune sau religie. Astfel de persoane nu pot fi o garanție că cel botezat
va fi crescut în dreapta credință. Pruncul în pericol de moarte trebuie grabnic botezat (Can 38 Sf. Nichifor).
 Instituția catehumenatului apare încă din perioada apostolică. Erau mai multe etape pregătitoare pentru cei
care doreau să se boteze: intrau în gruparea catehumenilor unde stăteau un anumit timp, apoi erau supuși
exorcismelor (acum sunt rugăciunile și lepădările sau convorbirile: ,,Te lepezi...”) și apoi erau primiți în
biserică să participe la Liturghie până la ectenia catehumenilor. Botezul se făcea în cadrul marilor sărbători, în
cadrul Sf. Liturghii, atunci când se cântă în loc de ,,Sfinte Dumnezeule”, „Câți în Hristos”.
 Can 45 Cartagina – botezul celor bolnavi, în pericol de moarte;
 84 Trulan și 72 Cartagina – botezul celor despre care nu se știe sigur dacă au fost botezați (botez condiționat);

6
 7 Sin II ec și Can 1 Sf. Vasile (titlu eronat în manualul Pr. Floca!!!: Tainele ereticilor și schismaticilor – titlu
corect: Validarea lucrărilor sacramentale ale eterodocșilor în Biserica Ortodoxă) – botezul celor veniți de la
eretici.
N.B. Canoanele locale au aceeași valoare cu cele locale (2 Trulan). Când ne raportăm la canoane trebuie să
primeze ordinea cronologică.

3) Rânduiala săvârșirii (procedura administrării) Tainei

 Botezul se săvârșește în numele Sf. Treimi prin întreita afundare (50 Ap, 7 Sin II ec, 91 Sf. Vasile) rostindu-
se formula evanghelică pe care o avem la Mt 28, 19 (mentioanata in 49 Ap, 47 Sf. Vasile).
 Se săvârșește în biserică. Pentru a se săvârși în paraclisele din casele particulare este necesară aprobarea
episcopului locului (31, 59 Trulan; 12 I-II Constantinopol).
 Momentele mai importante ale slujbei sunt enumerate de Sf. Vasile în can 91 – lepădarea de satana și de
îngerii lui, binecuvântarea apei, a untdelemnului și a celui ce urmează a fi botezat, ungerea cu untdelemn și
întreita afundare.
 Botezul săvârșit în mod valid nu se repetă. Repetarea atrage pedeapsa caterisirii (47 Ap, 48 Cartagina),
aceeași pedeapsă fiind prevăzută și pentru cei care ar refuza să-i boteze pe cei care au primit botezul de la
eretici.

4) Efectele administrării Tainei (juridico-canonice)

 Cel botezat devine membru al Bisericii, dobândind ceea ce s-ar putea numi cetățenia bisericească și devenind
subiect de drepturi și îndatoriri în cadrul Bisericii. Numai în această calitate el poate primi celelalte Taine și
ierurgii ale Bisericii. Cu toate acestea, apa pt femeia lehuza, rugaciunea de la a 8-a zi (punerea numelui) sunt
tot ierurgii primite de mama, de prunc dar si de moasa.
 Efectul principal este ștergerea păcatului originar, precum și a tuturor păcatelor personale săvârșite până în
acel moment, în cazul botezului persoanelor adulte.

7
 Administrarea Sfintei Taine a Mirungerii
*cuv. mireni nu are legatura cu Sf mir, ci are ca baza termenul lume

1) Săvârșitorul: episcopul sau preotul.

 În Biserica Romano-Catolică este săvârșită doar de episcopi; preotul o poate săvârși doar în cazuri
excepționale cu aprobarea episcopului. Baza acestei practici este invocata in can 6 Cartagina (care aduna
canoanele sinoadelor din N. Africii 391-419) in care se mentioneaza ca pregatirea sf mir sa nuse faca de catre
presbiteri. In BO s-a pastrat aceasta randuiala in savarsirea Sf si marelui Mir, la apuseni a fost extinsa practica
si asupra administrarii.

2) Primitorul: oricine a primit Botezul creștin în mod valid.

 Se deosebesc totuși mai multe categorii de primitori:
a. în primul rând, cei care au primit Botezul, indiferent de vârsta la care l-au primit;
b. Taina Mirungerii este administrată și unora dintre eterodocși care se întorc la dreapta credință (în
canoane nu o să găsim cuvântul ,,eterodocși”, ci ,,eretici” sau ,,schismatici”):
- atât celor care înainte de a cădea în erezie (de a se rupe de Biserică) fuseseră botezați în
Biserica Ortodoxă (dacă a fost la unii care nu sunt foarte îndepărtați de dreapta credință, de
exemplu la ,,stiliști”, nici Taina Mirungerii nu se repetă, ci pur și simplu este spovedit);
- cât și celor care au fost botezați de anumite grupări eterodoxe al căror Botez este acceptat de
Biserică prin pogorământ, cu alte cuvinte Botezul este validat prin venirea la dreapta credință.
a. În Biserica Ortodoxă, Taina Mirungerii se administrează îndată după Botez, cele două Taine
săvârșindu-se de regulă una în continuarea celeilalte (48 Laodiceea);
b. Mirungerea se administrează numai după ce se leapădă de erezie făcând o mărturisire de credință
scrisă (1 Sf Vasile, 7 sin II ec, 95 Trulan, 7 Laodiceea).
Sf Vasile delimiteaza (nu se disting clar): -eresuri (nu cred in Treimie, Hr Dumnezeu si om adevarat)
-schisme (chestiuni si conceptii corijabile)
-adunare nelegiuita (nesupunere fata de autoritatea bis.)

8
 In timpul Sf Vasile schismaticii erau inca in Biserica (ectenia mare-cererea pt sfintele lui Dumnezeu Biserici)
iar celor întorși de la rătăciri mai puțin grave (adunări ilegale), nu li se mai administrează Taina Mirungerii, ci
după lepădarea de eres prin mărturisirea scrisă, sunt împăcați cu Biserica și primiți la Sf. Cuminecătură (95
Trulan, 1 Sf. Vasile).
 Excomunicarea are 2 stadii: -oprirea de la impartasire (nu mai exista comuniune euharistica)
-scoaterea cu totul din comunitatea crestina (excluderea din comunitate)
 Cei care înainte de a face parte din gruparea eterodoxă primiseră în Biserica Ortodoxă Botezul și Mirungerea,
cu ocazia revenirii la adevărata credință primesc, deci, pentru a doua oara Taina Mirungerii.

3) Rânduiala săvârșirii (procedura administrării)

 7 Sin II ec și 95 Trulan prezintă formula și modul în care trebuie făcută ungerea cu Sf. Mir: fruntea și ochii și
nările și gura și urechile și pecetluindu-i pe ei, zicem: ,,Pecetea darului Sfântului Duh”;
 Ca și Botezul, Mirungerea se săvârșește în Biserică;
 În vechime, sfințirea Sfântului și Marelui Mir a fost rezervată episcopului (6 Cartagina), însă această sfințire a
devenit o prerogativă a Sinoadelor Bisericilor Autocefale.

4) Efectele Tainei (juridico-canonice)

 Pentru cei ce primesc Mirungerea îndată după Botez ea nu produce efecte juridice;
 Cei care primesc Mirungerea după revenirea (botezul nu si-a pierdut efectul haric, doar pe cel juridic, de
aceea se repeta mirungerea) sau venirea de la eterodocși, fără a mai fi botezați, (re)dobândesc calitatea de
membrii ai Bisericii.

* Deosebirea intre nulitatea relativa (lezeaza doar interesul unui grup: sesizata de persoanele in cauza, se
prescrie dupa un timp, se poate confirma sau acoperi tacit) si cea absoluta (lezeaza interesul colectiv: sesizata
de colectivitate, nu se prescrie, nu se poate acoperi prin confirmare)este data de regimul juridic si regulile
aplicabile. Astfel un anumit lucru, decizie, etc poate fi nul de plin drept – absolut sau anulare – ori confirmare
ori anulare.

9
 Administrarea Sfintei Taine a Euharistiei

1) Săvârșitorul: episcopul sau preotul.

2) Primitorul: teoretic, oricare creștin botezat în mod valid sau al cărui botez a fost acceptat prin iconomie.
 Practic, se disting mai multe categorii de primitori:
a. în primul rând, toți cei care primesc Botezul și Mirungerea, indiferent că e vorba de copii sau de
adulți;
b. copiii, atât timp cât nu conștientizează greșelile pe care le fac, pot primi la fiecare sărbătoare pe
nemâncate (atât cât le permite vârsta);
c. adulții trebuie să se pregătească pentru Euharistie și să primească în prealabil dezlegare de la
duhovnic prin Sf. Taină a Spovedaniei.
 În vechime s-a admis excepția ca în cazul de primejdie de moarte și catehumenii și penitenții care nu
primiseră încă dezlegare și nu fuseseră împăcați cu Biserica, să poată primi Sf. Euharistie (13 I Ec, 6 Ancira, 7
Cartagina, 73 Sf. Vasile, 2, 3, 5 ori 1-3 Sf. Grigore de Nyssa, 9 Sf. Nichifor Mărturisitorul).
 Tot ca excepție e privită uneori și împărtășirea celor care după ce s-au abătut de la adevărata credință, s-au
întors făcând o mărturisire scrisă și lepădându-se de toate erorile. Mărturisirea scrisă (zapisul) poate fi
asimilată totuși cu Taina Spovedaniei. Oricum, în astfel de cazuri, când celui revenit la adevărata credință nu i
se administrează un nou Botez și nici măcar Taina Mirungerii, încorporarea acestuia în Biserică se face prin
două acte legate între ele: renunțarea în scris la tot ce este contrar învățăturii Bisericii și primirea Sf.
Împărtășanii (95 Trulan și 1 Sf. Vasile).
 Euharistia nu poate fi dată trupurilor celor adormiți (83 Trulan, 18 Cartagina).
 Can 8 și 9 Ap prevăd ca toți cei care participă la Sf. Liturghie, atât clerici cât și laici, să se împărtășească
(canoanele apostolice, întărite în primul paragraf din can 2 Trulan, sunt din cartea a VIII-a a Constituțiilor
Apostolice, apărute în 380 – dintre care o parte se regăsesc în canoanele Sinodului din Antiohia din 324, care
nu au fost incluse în corpusul canonic, o altă parte chiar la Sin I Ec, vreo două la Ancira din 314, altele la
Antiohia din 341 și câteva nicăieri).
- În cazul clericilor se prevede o excepție: atunci când un cleric ar avea o cauză binecuvântată (un
motiv justificat) care l-ar face să se abțină de la Sf. Împărtășanie, însă această cauză este obligat să o
comunice celorlalți slujitori;
- În cazul laicilor se poate spune că regula a devenit excepție – laicii să se împărtășească destul de rar,
unii foarte rar, deoarece pentru participarea la Sf. Euharistie este necesară o pregătire care să ducă la o
dezlegare în cadrul Sf. Spovedanii.

10
 3) Rânduiala săvârșirii
 Referitor la împărtășirea mai rară sau mai deasă, normativă rămâne poziția Sf. Ioan Gură de Aur: ,,Mulți se
împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții mai des. Care trebuie lăudați? Cei care se împărtășesc o dată
sau cei care adeseori, sau cei care rareori... nici cei ce se-mpărtășesc o dată, nici cei de multe ori, nici cei de
puține ori, ci cei ce se împărtășesc cu conștiința bogată și a căror viață este ireproșabilă. Unii ca aceștia
întotdeauna, iar cei ce nu sunt de acest fel, niciodată să nu se apropie de Cuminecătură” (Cuvânt despre
Epistola după Evrei).
 Pentru săvârșirea și primirea cu vrednicie a Euharistiei este necesară o pregătire, o curățire a conștiinței, așa
cum cer Ap. Pavel (I Cor. 11) și mai multe canoane (41 Cartagina, 29 Trulan, 16 Timotei al Alexandriei).
 Când cel care dorește să primească Sf. Împărtășanie nu este pregătit, el nu primește dezlegare de la duhovnic,
fiind oprit de la Cuminecare, adică este afurisit sau excomunicat (afurisire mică – 28 Sf. Nichifor
Mărturisitorul).
 Numai clericii se pot împărtăși în altar (19 Laodiceea, 69 Trulan).
 Ordinea împărtășirii: episcopii, preoții, diaconii (18 I Ec).
 Ipodiaconilor nu le este îngăduit să administreze Sf. Euharistie (25 Laodiceea) pentru a face delimitarea între
diaconi și ipodiaconi (diaconilor le era admis).
 Ieromonahului tânăr nu îi este îngăduit a le împărtăși pe călugărițe (23 Nichifor Mărturisitorul).
 Se interzice cu desăvârșire clericilor să pretindă sau să primescă vreo plată pentru Sf. Împărtășanie (23
Trulan, Enciclica lui Ghenadie al Constantinopolului).

4) Efectele juridico-canonice
 Euharistia produce efecte juridice doar în două cazuri excepționale:
a. când constituie alături de lepădarea scrisă de toate învățăturile greșite, actul de reprimire în Biserică a
unor schismatici (95 Trulan);
b. când constituie alături de rugăciunea de dezlegare, iertare și împăcare, actul de reprimire în Biserică a
unui excomunicat (excomunicare mare).
 În ambele cazuri, prin Taina Euharistiei, se pecetluiește redobândirea calității de membru al
Bisericii.

Orice abatere de la dreapta credință este o erezie mai gravă sau mai puțin gravă. Pentru înțelegerea noastră, ceea
ce canoanele 7 II Ec, 1 Vasile și 95 Trulan numesc erezie este erezie antitrinitară și erezie hristologică (Botezul nu
este valid). Ceea ce Sf. Vasile numește schismă sunt erezii mai puțin grave (în cazul acesta canoanele acceptă
lucrarea sacramentală săvârșită în acea grupare; Botezul este validat. Dar cum? Nu este nimic valid în adunările

11
schismatice și cele ilegale, ci validabil. Deci se validează în momentul în care el vine în Biserica Ortodoxă, prin
primirea Mirungerii, indiferent dacă a primit-o acolo). Cei din adunările ilegale (aceștia automat au plecat din
Biserica Ortodoxă; nu poate fi o adunare ilegală una care s-a format în afara Bisericii) sunt reprimiți prin zapis (nu
se repetă nici Botezul și nici Mirungerea), care echivalează cu taina penitenței sau a pocăinței și este primit la
Împărtășanie.

zapis – reprimire celui care a umblat aiurea <=> cel care a desfranat, a ucis si a primit excomunicare mare nu mai
da zapis la reprimire

Administrarea Sfintei Taine a Maslului

1) Săvârșitorul: episcopul și preoții.

 Sunt necesari pe cale de tradiție 7 preoți pentru săvârșirea ei. Nu există nici o normă asemănătoare referitoare
la un număr necesar de episcopi. În Molitfelnic se arată că în cazuri de necesitate această Taină să fie
săvârșită de 5, 3 sau chiar numai de 2 preoți (Iacov: chemati preotii Bisericii).
 Rânduiala privind numărul de 7 preoți nu are fundament dogmatic, ci numai caracter ceremonial. Totuși,
bucurându-se de o confirmare constantă în practică, această rânduială a căpătat caracter de normă legală
obligatorie, fiind admisibile doar excepțiile din cărțile de slujbă. In niciun caz Maslul nu poate fi savarsit de
un singur preot.
2) Primitorul: creștinii bolnavi trupește, dar și sufletește.
3) Rânduiala săvârșirii: de regulă se săvârșește la casa celui bolnav, dar poate fi săvârșit și în biserică sub
numele de Maslu de obște.
4) Efectele: este singura Taină care nu produce nici măcar, în mod excepțional, efecte juridice.

Administrarea Sfintei Taine a Spovedaniei

Adeseori Sf Taină a Pocăinței e privită ca fiind o judecată. Dacă se acceptă termenul, trebuie precizat că
este vorba de o judecată atipică. Astfel, punctul de pornire e un autodenunț, căci penitentul vine de bună voie
înaintea scaunului de spovedanie. Apoi tot penitentul e propriul său acuzator, neexistând un apărător, pentru că
rostul acestei judecăți nu este de a pune în balanță faptele cele bune și cele rele, ci de a vindeca pe cel ce se
pocăiește de faptele sale cele rele. Iar duhovnicul e judecător, nu martor, deși potrivit rânduielii din Molitfelnic la
începutul Spovedaniei el se declară martor. El este investit de Mântuitorul cu puterea de a lega și de a dezlega, de
a ierta sau de a ține orice păcate ale creștinului. Sentința promulgată de duhovnic e instantaneu validată în cer de
Judecătorul Suprem.
12
 1) Săvârșitorul: episcopul sau preotul duhovnic.
 Deși prin Taina Hirotoniei preotul primește întreaga putere (învățătorească) specifică treptei preoțești, totuși
pentru a administra Taina Pocăinței el trebuie să primească și hirotesia întru duhovnic, aceasta find
permisiunea de a exercita puterea sacramentală dobândită prin hirotonie. Această rânduială nu a existat în
Biserica primară și nici astăzi nu e prezentă în toată Ortodoxia. Pentru argumentarea hirotesiei întru duhovnic
ca act ulterior hirotoniei se invocă, în primul rând, faptul că pentru un dialog care să îl determine pe penitent
să își deschidă sufletul, preotul ar avea nevoie de maturitate și de experiență pastorală. Problema se pune la
tinerii hirotoniți, aceștia având o vârstă sub limita canoanelor.
 Pentru episcop nu există o astfel de rânduială.
 În acest context s-ar putea pune problema validității Tainei Spovedaniei săvârșită de un preot ce nu a primit
hirotesia duhovniciei. Totuși Spovedania săvârșită de preotul fără hirotesie este valabilă, numai că respectivul
preot riscă să fie sancționat de episcop, excepție făcând săvârșirea Spovedaniei unui bolnav pe patul de
moarte.
 În Biserica veche au existat preoți special destinați pentru administrarea Tainei Pocăinței, și anume preoții
penitențiari.

2) Primitorul: oricare membru al Bisericii cu excepția copiilor până la o anumită vârstă.

3) Rânduiala săvârșirii
 Deși cele mai vechi dispoziții canonice se referă la o pocăință publică și deși unii teologi și canoniști vorbesc
despre o mărturisire publică a păcatelor, trebuie reținut faptul că această mărturisire publică era un act
excepțional. Asemenea mărturisiri erau făcute de bunăvoie de penitenții mai zeloși, neexistând o astfel de
constrângere. La sfârșitul sec. IV, Nectarie al Constantinopolului interzice mărturisirile publice și desființează
oficiul preotului penitențiar.
 Ce înseamnă totuși penitența publică? Dacă un creștin săvârșea un păcat grav și păcatul era cunoscut de
comunitate, respectivul om era obligat să intre în rândul penitenților, altfel risca să fie exclus din comunitatea
creștină sau chiar anatematizat. Perioada de penitență era stabilită de episcop sau de preotul penitențiar (12,
13 I Ec; 5 Ancira; 43 Cartagina). Dacă păcatul era cunoscut de toți mărturisirea publică era fără folos. Singura
acceptare de a intra în rândul penitenților era recunoașterea păcatelor. De asemenea, în rândul penitenților
intrau și cei care aveau păcate grave, dar nu erau cunoscute de comunitate, ei mărturisindu-le în taină
episcopului sau preotului. Prin urmare, fie că păcatul grav era cunoscut de comunitate, fie că era mărturisit în
secret, respectivul creștin trebuia să intre în rândul penitenților pe o perioadă stabilită de episcop sau de
preotul penitențiar.
13
 Pentru cel ale cărui păcate nu erau cunoscute de ceilalți, fiind mărturisite în secret, faptul de a fi încadrat în
ordinul penitenților era un indiciu pentru comunitate că el săvârșise un păcat grav. Cei mai zeloși dintre acești
penitenți, când își începeau perioada de penitență, făceau și o mărturisire publică în fața comunității a acestor
păcate mărturisite în taină episcopului sau preotului penitent.
 Perioada de penitență a fost prevăzută și în canoane. Timpul de penitență era împărțit în mai multe etape. În
fiecare din aceste etape, penitenții erau obligați să stea într-un anumit loc și să se manifeste într-un anumit fel.
Etape: I. Plângerea;
II. Ascultarea;
III. Îngenungherea;
IV. Împreună starea (vezi ,,Organizarea penitenței potrivit canoanelor Sfântului Vasile cel Mare).
 Canonul 11 I Ec indică doar ultimele 3 etape (de citit, de asemenea, 12, 14 I Ec; 4-9 și 21 Ancira; 11 Grigore
Taumaturgul; 75 Vasile Cel Mare; 4 Grigore de Nyssa).
 La sfârșitul perioadei de penitență i se citea o rugăciune de împăcare de către episcop și excepțional de preot.
Numai după aceasta respectivul revenea în rândul credincioșilor care primeau Sf. Împărtășanie.
 Probabil cei cu păcate nu foarte grave mărturisite în secret, nu erau neaparat introduși în rândul penitenților.
 Astăzi nu există un ordin al penitenților, indiferent de păcatele săvârșite; tot ceea ce ține de Taina Pocăinței se
săvârșește în secret.
Epitimiile:
 Epitimiile trebuie să urmărească vindecarea, determinarea lui de a renunța la păcat și anihilarea din inima lui a
oricărei porniri păcătoase. In definire suntem tributari occidentalilor: nu sunty pedepse ci cai de intoarcere.
 Epitimiile aplicate de un preot duhovnic au aceiași putere ca și cele ale episcopului. Episcopul nu poate
interveni să mărească, să elimine sau să modifice o epitimie dată de un alt duhovnic. Canoanele care prevăd
că episcopul poate dezlega pe unii penitenți se referă la epitimiile stabilite de el și nu de alți duhovnici. În
principiu penitentul nu poate fi dezlegat de alt duhovnic atât timp cât el mai este în viață. Epitimiile pot fi
scurtate tinand cont de pocainta penitentului: 102 trulan, 2, 74, 84 Sf Vasile.
 Can 3 Sf Vasile admite vindecarea ca indepartare de pacat.

4) Efectele
 Pe de o parte, efectul este dezlegarea de păcate, care nu presupune în mod automat și permisiunea de a primi
Sf. Împărtășanie (ți se citește rugăciunea finală care presupune dezlegarea de păcate, dar ești interzis de la
Împărtășanie). Pe de altă parte, efectul poate fi legarea sau ținerea păcatelor, aceasta echivalând cu oprirea de
la Sf. Împărtășanie. Însă legarea se poate transforma din ceea ce numim excomunicare mică în excomunicare
mare sau chiar anatema. În vechime, astfel de legări atrăgeau uneori și sancțiuni civile.

14
 Diferența între cel afurisit și cel încă neprimit: afurist este cel aflat în stare de excomunicare mică (a început
stadiul penitențial), iar cel încă neprimit este cel aflat în stare de excomunicare mare (nici nu a început stadiul
penitențial).

Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei sau a Preoției

1) Săvârșitorul
 În privința hirotoniei întru arhiereu (termen folosit pe teren dogmatic și liturgic) sau episcop (are mai mult o
conotație juridico-canonică), canoanele prevăd că ea trebuie săvârșită de mai mulți episcopi. Deși canonul 1
Apostolic cere 2 sau 3 episcopi, posibilitatea ca hirotonia unui nou episcop să săvârșită de doar 2 episcopi a
fost anulată de canonul 4 I Ec, care stabilește că trebuie ,,să se întrunească cel puțin trei”. Ulterior, mai multe
canoane hotărăsc faptul că hirotonia întru arhiereu trebuie săvârșită de cel puțin 3 arhierei (canonul Sinodului
de la Constantinopol din 394; 13, 49, 50 Cartagina – invocă rânduiala cea veche stabilită la Niceea; 3 VII Ec –
reia integral textul can 4 I Ec).
 De remarcat faptul că cele mai multe dintre vechile canoane, referindu-se la hirotonia episcopului, au în
vedere atât hirotonia propriu-zisă, adică sfințirea în treapta de arhiereu, cât și actul premergător al alegerii,
care se săvârșea prin ridicarea mâinilor, adică prin vot (hirotesia este punerea mâinilor). Mai mult, unele
canoane, utilizând termenul ,,hirotonie”, s-ar părea că vizează exclusiv alegerea (19 Antiohia, 12 Laodiceea).
Termenul ,,hirotonie” s-a folosit și cu sensul de alegere chiar și la începutul mileniului al doilea.
 Evident, în cazuri extreme, s-ar putea accepta ca hirotonia unui episcop să se facă doar de alți 2, așa cum a
fost îngăduit și înainte de pacea Bisericii, odată în care Sin I Ec a stabilit numărul de cel puțin 3 episcopi
pentru hirotonia unui nou episcop. Oricum ar fi, confirmarea celor făcute în fiecare provincie revine
mitropolitului (Pr. Floca concluzionează că hirotonia nici unui episcop nu se poate face fără prezența a
minimum 4 arhierei, adică cel puțin 3 episcopi, plus mitropolitul; nu putem accepta această părere. Fie
interpretăm confirmarea celor făcute ca examinare și cercetare canonică a alegerii, care precede hirotonia și
pe care astăzi în Biserica Ortodoxă o face Sf. Sinod, fie că o înțelegem ca referire la actul înscăunării, ceea ce
pare mai aproape de logica textului canonului, având în vedere faptul că și astăzi, cel puțin în BOR, gramata
de înscăunare a arhiepiscopilor și episcopilor sufragani se dă de către mitropolit. Dar în nici un caz nu putem
deduce din canonul 4 I Ec necesitatea ca mitropolitul să se alăture celor cel puțin 3 arhierei pentru a săvârși
hirotonia, actul propriu-zis de sfințire a noului episcop, căci canonul nu-l obligă pe mitropolit să participe la
această hirotonie, însă nici nu-l oprește. În cazul în care mitropolitul participă, nu este necesar să mai fie cel
puțin alți 3 arhierei, ci cel puțin 2. Aceasta este logica care aparține BOR, care prevede că în cazul în care cel

15
 ales nu este arhiereu, el se sfințește de către mitropolitul locului, asistat de cel puțin 2 episcopi sau arhierei, și
numai după hirotonie noul arhiereu ar putea primi gramata de instalare de la mitropolit. Așadar, Statutul
BOR, spre deosebire de canon, îl obligă pe mitropolit să participe la hirotonia unui nou episcop, deși tot el va
emite ulterior gramata de înscăunare).
 Potrivit canoanelor, hirotonia preotului și a diaconului se săvârșește de un singur episcop (2 Ap – se referă și
la hirotonia celorlalți clerici, adică clerul de instituire bisericească. La acea vreme, termenii ,,hirotonie” și
,,hirotesie” se foloseau amestecat, nefăcându-se o delimitare strictă a sensurilor. Folosirea echivocă a celor
doi termeni se mai regăsește chiar și la începutul sec. XV la Sf. Sinod din Tesalonic. Ulterior, termenul
,,hirotonie” a fost rezervat pentru a desemna Taina prin care o persoană anume pregătită este consacrată într-
una din treptele ierarhiei de instituire divină, iar termenul ,,hirotesie” desemnează o ierurgie prin care o
persoană este rânduită într-o treaptă de instituire bisericească, adică prin care se intră în rândul clerului
inferior sau prin care unui slujitor al ierarhiei de instituire divină i se conferă o distincție onorifică (grad) sau
funcție administrativă. Mai mult decât atât, în canoanele vechi, de cele mai multe ori, cuvântul ,,hirotesie”, și
anume cea a episcopului, se referă strict la slujba de sfințire a episcopului, excluzând actul alegerii și al
înscăunării, adică ceea ce premerge și ceea ce urmează, iar ,,hirotonie”, în cele mai multe dintre canoane,
include și alegerea și sfințirea), însă nu oricum, ci de episcopul eparhiot sau de oricare alt arhiereu care are
încuviințarea episcopului eparhiot spre a cărui ascultare canonică se află.
 Este interzisă episcopului nu numai să hirotonească în afara propriei eparhii (35 Ap), ci și în propria eparhie a
unei persoane ce aparține de altă eparhie, fără încuviințarea episcopului eparhiei din care provine și indiferent
care este intenția episcopului hirotonisitor (16 I Ec – partea finală vizează o astfel de hirotonie a unui cleric
venit din altă eparhie, considerând-o fără tărie).
 În acest context, o problemă delicată este cea a hirotoniilor săvârșite de episcopii depuși din treaptă sau
caterisiți. În primul rând, trebuie precizat faptul că harul hirotoniei rămâne pentru totdeauna în cel hirotonit.
Unul ca acesta nu mai poate deveni mirean, pentru că ,,Taina aceasta, ca și cea a Botezului și a Mirungerii, îl
pune pe om într-o anumită relație fundamentală cu Hristos... această relație se imprimă în ființa omului lăsând
în el niște urme chiar și fără voia lui” (Dumitru Stăniloae).
 Așadar, caterisirea (definiție) este actul prin care autoritatea bisericească oprește pentru totdeauna pe un cleric
vinovat de anumite abateri grave de a mai exercita puterea bisericească, socotindu-l ca și cum ar fi un simplu
laic și lăsându-l să se bucure numai de drepturile laicilor. Deci acesta pierde dreptul de a învăța, a sfinți și a
păstori (nu puterea), precum și drepturile de onoare ce i se cuveneau ca și cleric dimpreună cu numele și
demnitatea de cleric, fiind șters din catalogul clericilor și socotit laic (nu este redus la treapta de laic, ci
socotit).
 Motivele care pot atrage caterisirea unui cleric pot fi grupate în 2 categorii:

16
 a. un număr considerabil de nereguli destul de grave, cele mai multe dintre ele atrăgând caterisirea
numai în caz de persistență în acea situație sau de recidivă (astfel de situații sunt prevăzute de
canoane: părăsirea parohiei fără acordul episcopului (15 Ap, 10 VII Ec), despărțirea de soție sub
pretext de evlavie (5 Ap, 13 Trulan), detestarea căsătoriei (51 Ap), jocurile de noroc și beția (42 Ap),
camăta (44 Ap, 10 Trulan), neglijarea îndatoririi de a propovădui dreapta credință (58 Ap), neglijarea
datoriei de a-i ajuta pe slujitorii săraci din subordine (59 Ap), intrarea in serviciul militar sau în slujbe
lumești (7 IV Ec, 10 VII Ec), ținerea unei cârciumi (9 Trulan), participarea la spectacole sau petreceri
nepotrivite cu starea clericală (24 Trulan), ținerea de femei pentru diferite slujiri în episcopii sau în
mănăstiri de călugări (18 VII Ec), simonia (19 VII Ec);
b. erezia și toate celelalte fapte deosebit de grave asimilabile ereziei, care, de altfel, atrag o dublă
pedeapsă în canoane: caterisirea și afurisirea (excomunicarea) în același timp, sau chiar anatema
(afurisirea pronunțată într-un mod solemn; este pentru erezie); can 1 II Ec care să se anatematizeze
orice erezie, prin urmare un cleric dovedit de erezie va fi nu numai caterisit, ci și anatematizat în
același timp; mulți autori includ în această categorie și hula împotriva Duhului Sfânt; alte fapte sunt:
simonia (29 Ap, 5 VII Ec), apostazia (62 Ap), vrăjitoria, magia și descântecele (36 Laodiceea),
sărbătorirea Paștelui cu evreii (1 Antiohia), apelul la sprijinul stăpânitorilor lumești pentru ocuparea
scaunului episcopal (30 Ap).
 Indiferent de motiv, efectele caterisirii sunt aceleași, și anume: retragerea de către autoritatea
bisericească a dreptului de a mai exercita puterea bisericească, precum și a dreptului de a se
mai bucura de statutul clerical.
 Pedeapsa caterisirii nu afectează puterea în sine, capacitatea harică a celui caterisit, putința lui
de a săvârși acte sacramentale, care să-și producă efectul haric.
 Capacitatea harică este afectată însă de însăși căderea în erezie sau de săvârșirea uneia dintre
celelalte fapte asimilabile ereziei. Prin urmare, chiar și în cazul în care caterisirea este
urmarea căderii în erezie, această pedeapsă pronunțată de autoritatea bisericească nu produce
nici un efect suplimentar. Caterisirea, mai exact afurisirea sau anatema care o însoțește în
acest caz, ori cele două pedepse împreună, constituie numai un act constatator declarativ de
pierdere a capacității harice.
 Totuși, pierderea capabilității harice sau căderea din har (21 Trulan) nu înseamnă pierderea
totală a harului hirotoniei. O urmă din harul hirotoniei, mai mare sau mai mică, rămâne
întotdeauna chiar și în clericul căzut în erezie, însă această urmă, oricât de mare ar fi, este
insuficientă pentru ca o eventuală lucrare sacramentală săvârșită de un astfel de cleric să fie
valabilă.

17
 Unii autori ortodocși ezită să recunoască această urmă de har care rămâne în clericul chiar căzut în erezie,
caterisit și exclus din Biserică, reținerea acestora fiind probabil determinată de faptul că învățătura despre
caracterul indelebil (de neșters) al preoției a fost formulată în Apus în sec. XII și dogmatizată de Conciliul
Tridentin în sec. XVI, și, astfel, se afirmă chiar că vechea tradiție canonică a Bisericii Ortodoxe nu cunoaște
această noțiune.
 Vorbind despre catari (secta novațienilor) și despre alte grupări schismatice, Sf. Vasile cel Mare afirmă:
,,separarea lor de Biserică a început prin schismă, însă cei care s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul
Sfântului Duh peste ei, căci ruperea succesiunii a întrerupt și comunicarea. Într-adevăr, primii care s-au rupt
primiseseră hirotonia de la Părinți și prin punerea mâinilor acelora aveau darul duhovnicesc, însă după
ruperea comuniunii, coborâți la starea laică, n-au mai avut puterea nici de a boteza, nici de a hirotoni, fiind
incapabili de a transmite altora harul Sfântului Duh de la care ei înșiși căzuseră”. Cu toate acestea, deși inițial
,,Părinții hotărâseră ca aceia dintre ei care revin în Biserică să se curețe din nou prin adevăratul Botez al
Bisericii (pentru cei din a doua, a treia generație), ulterior, unii din Asia au socotit că e spre binele multora ca
Botezul lor să fie recunoscut”, iar Sf. Vasile este și el de acord cu această recunoaștere. Pentru motive
similare Sf. Vasile acceptă și Botezul encratiților, concluzionând că ,,trebuie să observăm obiceiul și să
urmăm Părinților care au rânduit problemele noastre bisericești”.
 În finalul aceluiași canon Sf. Vasile confirmă recunoașterea chiar a hirotoniei unor clerici veniți de la
grupările eretice și integrarea acelora în Biserică: ,,Știu bine că le-am recunoscut fraților ce sunt împreună cu
Izois și Saturnin (au fost hirotoniți de unii care au plecat de mai demult din Biserică) rangul de episcopi chiar
dacă au aparținut acelei categorii. De aceea nu mai putem să-i ținem despărțiți de Biserică pe cei care sunt din
aceeași tagmă, prin recunoașterea episcopilor lor fiind deja stabilită un fel de regulă pentru comunicarea cu
ei”.
 Înaintea Sf. Vasile, Sinodul I Ecumenic se pronunțase pentru integrarea clericilor, inclusiv a episcopilor veniți
de la catari la soborniceasca și apostoleasca Biserică, recunoscându-le hirotonia (can 8).
 Mai târziu, mai multe dintre Sinoadele africane (în 419, la Cartagina, s-a făcut o colecție a canoanelor acestor
sinoade) s-au pronunțat pentru recunoașterea Botezului donatiștilor (47, 57 Cartagina) și chiar a hirotoniei
clericilor reveniți de la această sectă (68, 99 Cartagina).
 Dacă nu se admite această urmă de har, acea putere atrofiată, rămasă în stare latentă în cei care au fost
hirotoniți, chiar și după căderea în erezie, nu poate fi justificată în nici un fel recunoașterea Botezului și mai
cu seamă a hirotoniei ereticilor întorși la dreapta credință.
N.B. În canonul 7 II Ec reluat de 95 Trulan se face distincție între eretici și schismatici. Este la fel de adevărat că
atât catarii cât și donatiștii se încadrează în ceea ce Sf. Vasile numește schismă, însă chiar Sf. Vasile afirmă că
separarea lor de Biserică a început prin schismă, din argumentarea ulterioară lăsând să se înțeleagă că s-a ajuns la
erezie.
18
 STAREA CIVILĂ A CLERICILOR

La început, toți clericii au avut libertatea, pe de o parte, de a se căsători sau de a rămâne necăsătoriți, iar,
pe de altă parte, de a se căsători fie înainte fie după hirotonie, singura restricție fiind monogamia (Tit 1, 6).
De foarte timpuriu a început a se generaliza obiceiul ca încheierea unei căsătorii să se facă înainte de
hirotonie sau hirotesie. La generalizarea acestei practici a contribuit în bună măsură și faptul că limitele de vârstă
care s-au stabilit inițial pentru accesul în treptele ierarhiei bisericești erau deasupra vârstei la care se încheiau
căsătorii în vremea aceea. Această practică îmbracă forma scrisă abia în canonul 26 Ap, care stabilește că: ,,Dintre
cei care au intrat în cler neînsurați, orânduim că se pot căsători numai citeții și psalții (cântăreții) care vor” (16
Cartagina stabilește chiar și pentru citeți că ajunși la vârsta maturității să se hotărască ori să se căsătorească ori să
facă înfrânare).
Nu se prevede însă nici o sancțiune pentru clericii care ar încălca această rânduială. Este important de
menționat dintru început faptul că interdicția din acest canon nu are nici un fundament dogmatic, ci doar rațiuni de
ordin practic-pastoral. Prin urmare, hirotonia nu constituie un impediment de natură doctrinară pentru primirea
Tainei Cununiei.
Sinodul local de la Ancira (314) a venit cu o derogare pentru diaconi, permițându-le să se căsătorească și
după ce au fost hirotoniți, cu condiția să fi mărturisit această intenție la momentul hirotoniei pentru a primi
încuviințarea de la episcop (can 10). Totuși, împăratul Iustinian, prin mai multe novele, revine și întărește
dispoziția canonului 26 Ap, stabilind să fie îndepărtați din cler preoții, diaconii și ipodiaconii care s-ar căsători
după hirotonie și amenință chiar cu confiscarea averii pe cei care ar nesocoti această hotărâre. În același sens se
pronunță și Sinodul Trulan, care deși în canonul 2 confirmă canoanele Sinodului local de la Ancira, reluând
contextual dispoziția canonului 26 Ap, o dezvoltă și prevede sancțiunea cu caterisirea pentru ipodiaconul,
diaconul sau preotul care ar îndrăzni să se căsătorească după hirotonie.
Cu toate acestea, au continuat să existe clerici care se căsătoreau după hirotonie. Drept urmare, împăratul
Leon al VI-lea emite o Novelă în 897 prin care interzice categoric practica încă existentă la acea dată de a se
permite nu numai diaconilor, ci chiar și preoților căsătoria după hirotonie.
Pe de altă parte, încă din sec. IV, Sinodul local de la Elvira din Spania a încercat și în parte a și reușit să
impună celibatul clericilor începând cu treapta de ipodiacon. După aproximativ două decenii și dezbateri aprinse,
Sinodul I Ecumenic de la Niceea a respins această măsură. Însă, unii apuseni au interpretat canonul 3 I Ec în
sensul impunerii celibatului. De altfel, acest canon oprește pe clerici să locuiască cu femei care ar da de bănuit.
Astfel, Sinodul I Ec nu a formulat un canon în acest sens întrucât a lăsat la alegerea viitorului preot să-și aleagă
căsătoria sau celibatul.
19
 De cealaltă parte, în Răsărit au prevalat dispozițiile canoanelor apostolice. Acestea au stabilit, pe de o
parte, pedeapsa caterisirii atât pentru episcopii cât și pentru preotul sau diaconul care și-a părăsit soția pe motiv de
evlavie și ar stărui în această situație (5 Ap), iar, pe de altă parte, o îndoită pedeapsă extremă, caterisirea și
excluderea din Biserică atât pentru clericii cât și pentru laicii care s-ar feri de căsătorie, cărnuri și vin, nu pentru
înfrânare, ci pentru îngrețoșare (51 Ap).
Spre sfâșitul sec. IV, tot în Apus, mai multe Sinoade africane au reluat problema obligației clericilor de a
păzi înfrânarea depărtându-se de femei (3, 4, 25, 70 Cartagina). Având în vedere și opiniile unor Părinți și scriitori
bisericești ai primelor veacuri, care se pronunțaseră că ar fi mai bine pentru clerici să nu se căsătorească (Eusebiu
de Cezareea, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Epifanie, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Fer. Augustin), cei mai mulți
dintre apuseni au văzut aici impunerea celibatului. Însă Sinodul Trulan, combătând ceea ce ,,în Biserica romanilor
s-a predat drept canon” și referindu-se în mod expres la acele canoane de la Sinodul de la Cartagina, le-a
interpretat în sensul că înfrânarea clericilor căsătoriți fusese întotdeauna înțeleasă în Răsărit ca obligație de
abținere de a avea relație cu soția în anumite zile, mai ales înainte de Sf. Liturghie (13 Trulan). Mai mult, în
același canon Părinții Sinodului Trulan prevăd pedeapsa caterisirii pentru cel care ,,împotriva canoanelor
apostolice, ar îndrăzni să lipsească de legătură și însoțire cu femeie legiuită pe careva dintre cei sfințiți: preot,
diacon, ipodiacon” (de remarcat că aici s-a stabilit celibatul episcopilor, dar nu neapărat monahismul). Dacă nu ar
fi fost canonul 13 Trulan să lămurească această problemă, interpretarea canoanelor africane în sensul obligării
celui promovat în cler să se despartă definitiv de soție, ar fi greu de susținut, mai ales în cazul canonului 3
Cartagina care cere clericilor ,,să fie întru toate înfrânați pentru a dobândi ceea ce ei cer sincer de la Dumnezeu,
astfel și noi vom ține ceea ce ni s-a transmis prin Apostoli și ni s-a păstrat din vechime”.
În privința înfrânării Apostolul Pavel recomanda: ,,să nu vă lipsiți unul de altul decât prin buna înțelegere
pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu Postul și cu rugăciunea și apoi să fiți din nou împreună, ca nu cumva
Satana să vă ispitească prin neputința voastră de a vă stăpâni” (I Cor. 7, 5).
Totuși situația episcopilor căsătoriți este abordată în mod diferit. După cum deja s-a văzut, Sf. Scriptură
prezintă posibilitatea ca episcopii să fie căsătoriți și să aibă copii (I Timotei). Chiar unii dintre Apostoli au fost
căsătoriți. Drept urmare, deși unii Părinți și scriitori bisericești ai primelor veacuri credeau că ar fi mai potrivit
pentru clerici să nu fie căsătoriți, în primele veacuri chiar și episcopilor li s-a lăsat opțiunea de a fi căsătoriți sau
nu, cu condiția ca rămânerea în celibat să nu fie cauzată de o desconsiderare a căsătoriei.
De remarcat faptul că în Răsărit celibatul s-a mulat pe starea monahală. Împăratul Iustinian încearcă să
îngrădească accesul la episcopat al celor căsătoriți, impunând candidatului la această treaptă să fie necăsătorit,
fără copii sau nepoți și să fi fost minim 6 luni cleric sau călugăr (Novela 6).
Mai târziu, urmând linia lui Iustinian, Sinodul Trulan reacționează împotriva faptului că în unele ținuturi
episcopii continuau să trăiască cu soțiile lor chiar și după hirotonia în treapta arhierească, sancționându-i cu
caterisirea (12 Trulan – de remarcat că sunt vizate nominal tocmai Africa și Libia). Același sinod stabilește pentru
20
soția episcopului obligația de a întrerupe legătura cu fostul soț și de a intra într-o mănăstire departe de reședința
fostului soț, episcopului revenindu-i obligația de a-i acorda sprijinul material necesar (48 Trulan).
Prin urmare, atât legislația lui Iustinian cât și dispozițiile Sinodului Trulan nu îi interziceau celui căsătorit
accesul la treapta arhierească, însă îi interziceau sub amenințarea caterisirii continuarea vieții conjugale. Așadar,
începând cu epoca împăratului Iustinian și mai ales după Sinodul Trulan, cazurile de episcopi căsătoriți au fost
rare, regula pentru episcopi devenind celibatul.
Deși în Răsărit, de foarte timpuriu, majoritatea clericilor celibi au intrat în monahism, totuși pentru
candidații la episcopat, starea monahală nu a devenit obligatorie decât după sec. XIV. Pentru ceilalți clerici, însă,
starea monahală nu s-a impus niciodată ca unica formă de celibat.
Un moment important în evoluția instituției episcopatului îl constituie Sinodul local de la Constantinopol
din 879, care în canonul 2 ajunge să declare incompatibilitatea demnității episcopale cu starea monahală. Unii
canoniști au interpretat acest canon în sensul că ar interzice accesul monahilor la treapta episcopală, sau, altfel
spus, că starea monahală ar fi impediment pentru hirotonia în arhiereu (Pr. Floca etc.). Într-adevăr, canonul
prevede o interdicție, însă aceasta nu-i vizează pe monahi, ci pe episcopi. Canonul interzice celor ce au ajuns la
deminitatea episcopală ,,să se pogoare la viața monahicească”. Așadar canonul lasă să se înțeleagă că episcopului
provenit dintre nemonahi nu îi este îngădui să intre în monahism, iar episcopul ales dintre monahi, odată ridicat la
această treaptă, își pierde calitatea de monah, ,,căci voturile monahilor presupun ascultare necondiționată și
ucenicie, nicidecum a fi învățători și cârmuitori, nici a păstori pe alții, ci înșiși a fi păstoriți”. Ales păstor, monahul
iese din starea de ascultare.
Prin urmare, obiceiul generalizat în Răsărit către veacul al XIV-lea de a se impune celui ales episcop
dintre nemonahi să intre în starea monahală înainte de a fi hirotonit arhiereu, nu trebuie socotit contrar canonului
2 de la Const. din 879. Din moment ce potrivit afirmațiilor mai multor Sfinți Părinți că episcopul este chipul lui
Hristos în eparhia sa, Biserica a hotărât ca înainte de a fi păstor, fiecare candidat este obligat să treacă printr-o
stare de ascultare. Oricât de anevoioasă este această ascultare, ea nu reprezintă decât o umbră ștearsă a ascultării
pe care a arătat-o Fiul lui Dumnezeu. După înălțarea Sa, Fiul nu se mai întoarce niciodată la starea de supunere și
smerenie, arătându-Se ca Împărat al slavei și Judecător al judecătorilor.

21