Referat la religie 

Tema:Conştiinţa morală – glasul lui Dumnezeu în om

Elev:Manasescu Flori –Elena 
Clasa:a X-a B
Conştiinţa morală este glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, glas care-l îndeamnă la
împlinirea legii morale. Glasul acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci după credinţa noastră
conştiinţa s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârşie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de
Aur spune: «Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui
şi a răului, adică regula conştiinţei».
Conştiinţa slujeşte drept călăuză la împlinirea legii. Ea este judecătorul neadormit şi aspru, care
nu se poate cumpăra cu nimic şi care se pronunţă asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este
bună sau rea şi deci dacă trebuie săvârşită sau nu. Ea îşi ridică glasul atât înainte de săvârşirea
unei fapte, cât şi după săvârşirea ei. înainte de săvârşirea unei fapte, conştiinţa spune dacă fapta
este bună sau rea şi ne sfătuieşte să o împlinim sau nu. După săvârşirea faptei, tot ea ne judecă.
Dacă am ascultat de glasul ei, dacă ne-am împlinit datoria şi ne-am ferit de fapte rele, atunci
conştiinţa ne răsplăteşte cu bucurie, mulţumire şi linişte sufletească. Iar dacă n-am ascultat de
glasul conştiinţei şi am săvârşit fapte rele, atunci ea ne pedepseşte cu aspre mustrări; simţi,
adică, nelinişte şi apăsare în suflet. De aceea, creştinul trebuie să asculte totdeauna de glasul
conştiinţei sale. Principiile legii naturale sunt aplicate de către conştiinţă în cazurile concrete de
zi cu zi. Ea ne spune tuturor care lucru ne este îngăduit şi care nu. În această aplicare a
principiilor legii naturale, conştiinţa întâmpină reacţiile întrgii fiinţe umane, ale imaginaţiei şi
mai cu seamă ale sensibilităţii.
Conştiinţa care s-a deformat, este în această situaţie din mai multe motive. Trăirea continuă
în starea de păcat aduce cu sine o judecată blândă sau îngăduitoare asupra lor. De aceea de
multe ori se sfârşeşte prin a da dreptate faptelor şi nu judecăţii care vine din partea raţiunii.
Încetul cu încetul conştiinţa, care nu este decât o judecată a raţiunii, adoarme şi nu ne mai
spune nimic. În acest moment omul începe să se apere şi să îşi justifice păcatele.
O altă presiune asupra conştiinţei vine din partea ambientului social prin fel de fel de
procedee, mai ales prin mijloacele de comunicaţie, încercând să îl facă pe om să se adapteze
felului de a judeca al societăţii.
Datorită conştiinţei, omul are posibilitatea de a-şi asuma responsabilitatea pentru actele
săvârşite.
Conştiinţa matură nu poate fi formată fără virtuţi, iar acestea din urmă nu se pot forma fără conştiinţa morală.
Omul are nevoie de conştiinţă însă aceasta nu este suficientă pentru o viaţă bună şi dreaptă. Pentru formarea
capacităţii noastre de a judeca, a evalua şi a alege binele în faţa răului, avem nevoie de conţinuturile credinţei, de
valorile şi normele sale cuprinse în special în poruncile Decalogului şi în cele două porunci ale iubirii, şi nu în
ultimul rând de harul Duhului Sfânt şi de carismele sale.