LOCAŞURILE DE CULT

-toate popoarele lumii vechi aveau locuri speciale pentru oficierea cultului ; comuniunea cu
divinitatea avea loc într-un spaţiu cu valoare sacră ; la început adorarea divinităţii se făcea prin rituri,
jertfe aduse pe altare care puteau fi pe înălţimi ; mai târziu se vor ridica edificii : temple, sinagogi,
biserici, moschei, locuri în care se comunica cu divinitatea şi care primeau valoare în sensul că spaţiul
respectiv putea fi ocupat doar de cei acreditaţi, celorlalte persoane fiindu-le interzis accesul
-în cazul religiei mozaice cultul era adus pe altare la Sichem, Betel (Fac 33,20); Moise va amenaja
cortul sfânt împărţit în spaţii (Ieş 25) ; cortul sfânt rămâne edificiul în care va avea loc cultul până la
zidirea templului lui Solomon (950îHr.) ; templul lui Solomon e parţial distrus de babilonieni şi e
restaurat în timpul lui Ezra şi Neemia ; Irod cel Mare va extinde şi amenaja vechiul templu care va fi
distrus în timpul împăratului roman Titus când Ierusalimul va fi ocupat (70dHr.) ; în acest templu a
intrat Mântuitorul şi i-a alungat pe bişniţari ; după distrugerea templului începe marea migraţie, mulţi
evrei părăsesc Ierusalimul în fiecare comunitate nou formată amenajând sinagogi în care se făcea
educaţie cu caracter religios şi se tâlcuia Tora şi totodată sinagogile ţineau trează imaginea templului
-primii creştini după Cincizecime se închinu la templu (Lc 24,53 ; Ft 3,1) ; primii misionari, apostolii
se adunau în sinagogi apoi şi în case particulare (Ft 10,9) ; un rol important l-a avut foişorul se sus
amenajat în casa familiei lui Ioan Marcu (In 20,19) unde a avut loc şi pogorîrea Duhului Sfânt ; pentru
rugăciuni primii creştini mergeau şi la templu unde se rugau în pridvorul lui Solomon ; în diasporă
spaţiul liturgic : foişorul de sus (casa lui Acvila şi Priscila în Corint), încăpere ce avea o dublă
utilizare, aceasta până la mijlocul sec II când camera aceea e destinată exclusiv serviciului liturgic ;
adunările liturgice din aceste case se numeau ‘eclesie’(Rom 16,5) ce indica comunitatea dar şi locul
unde aceştia îşi desfăşurau activitatea
-primele biserici apar spre sfârşitul sec II profitând de perioadele de accalmie ; nu exista o anumită
arhitectură ; în sec III-IV apare un alt termen pentru edificiul de cult : bazilica
-vechile rânduieli bisericeşti vor da şi indicaţii privind amenajarea locaşului de cult : Didahia,
Testamentum Domini, Eusebiu de Cezareea, Origen, Grigorie de Nissa, amintesc de diferite edificii ;
datorită vitregiilor vremii nu s-a mai păstrat nici un lăcaş înainte de 313 ; cercetările arheologice au
descoperit resturi de biserici paleocreştine în Macedonia, Roma, Palestina ; cea mai veche biserică
este în Irakul de azi
-după epoca lui Constantin cel Mare cultul s-a dezvoltat într-un ritm accelerat ; se înregistrează o
adevărată explozie de construcţii de biserici ; numirile edificiului de cult se păstrează : eclesia, casa
Domnului, basilica ; erau construite cu altarul spre răsărit (Didahia) ; stilul arhitectonic (planul) foarte
variat până în sec iV : plan în formă de cruce (Biserica Sf. Ioan din Efes) formă rotundă (Biserica
Sfântului Mormânt), formă octogonală (Biserica Înălţării), formă pătrată (Biserica Vitate), plan treflat
(Biserica Vlahernelor) ; din sec IV predomină planul dreptunghiular alungit (Constituţiile apostolice,
Testamentum Domini)
-modul de construcţie s-a modificat în funcţie de nevoi, concepţiile estetice ale vremii şi posibilităţile
comunităţii ; spre sfârşitul sec IV se formează mai multe stiluri : în Răsărit stilul basilical iar din sec
VI stilul bizantin iar în Apus stilul basilical iar din sec Vi stilul romanic, gotic, al renaşterii şi clasicist
STILUL BASILICAL
-este comun în Apus şi Răsărit
-denumirea de basilică este dată unor edificii publice ; acestea se amenajau în piaţa cetăţii pentru
nevoile întregii comunităţi
-interiorul era simplu : sală dreptunghiulară în 3-5 secţiuni despărţite prin coloane ce susţineau
acoperişul în două pante ; coloanele în partea superioară aveau arcuri sau grinzi ; nava centrală era
mare şi înaltă, cele laterale erau mici ; într-un capăt al edificiului era o absidă semicirculară ; unele
dintre aceste clădiri ca şi templele păgâne abandonate au fost oferite de Constantin cel Mare
creştinilor [creştinii au utilizat încă înainte de Constantin cel Mare aceste basilici ce erau încăperi mai
mari din casele creştinilor înstăriţi pe care le-au transformat în basilici încă din sec IV] ; din a doua
jum. a sec. IV pe lângă basilicele existente s-au construit şi basilici creştine rezultând stilul basilical
ce urma planul basilicilor păgâne
-a apărut în Asia Mică prin combinarea diferitelor elemente; caracteristici: linia dreaptă orizontală,
plan dreptunghiular, utilizarea pietrei, acoperişul era în funcţie de specificul zonei: lemn, lespezi de
piatră
-pe lângă caracterisiticile comune apar şi două tipuri regionale : tipul oriental caracterizat prin
acoperiş boltit (navele acoperite cu bolte semicilindrice), forme rotunde ale navelor laterale şi lipsa
atriumului (curte interioară) ; monumente reprezentative : biserica din Siria zidită pe la 314, Sf. Sofia
din Tesalonic sec V, Sf. Nicolae din Mira în a doua jum. a sec IV, Sf. Simeon Stâlpnicul din Antiohia
sec V-VI; tipul occidental sau elenistic cu edificii mul mai înalte, galerii deasupra navelor laterale,
din sec V apare transeptul (navă transversală între nava longitudinală şi absidă)care prin dezvoltare
va conduce la planul în cruce latină; monumente reprezentative: Sf. Pavel din Roma sec IV, Sf.
Clement din Roma sec V, Sf. Sabina, Santa Maria Majore din Roma, San Vitale din Ravena ; stilul
basilical în Apus predomină până în epoca lui Carol cel Mre (sec VIII-IX);
-în România în Dobrogea sec IV-VI : resturi la Histria (7 basilici, una cu criptă), Tropheum Traiani
(5 basilici dintre care una din marmură datând din timpul lui Justinian), Axiopolis, Callatis (basilică
de tip sirian cu atrium dispus lateral), bisericuţele rupestre de la Basarabi, peste 30 de basilici la N
Dunării la Sucidava, drobeta, Morisena ; interiorul era împărţit în sens longitudinal (3-5 nave), altarul
s-a amenajat în interiorul absidei
STILUL BIZANTIN
-stilul bizantin ia naştere prin modificarea tipului basilical prin influenţele de origine orientală venite
din Persia, Mesopotamia, Armenia, Siria şi Asia Mică
-caracteristicile stilului bizantin : materialul de construcţie preferat este cărămida (singură sau în
alternanţă cu piatra) ; planul basilical dreptunghiular alungit evoluează în plan central cruciform
(când lungimea navei transversale este egală cu lărgimea bisericii atunci planul de cruce e vizibil
numai la interior iar când braţul transversal al crucii depăşeşte zidurile laterale devine vizibil şi la
exteriorul edificiului iar când ieşirile braţului transversal nu se termină cu ziduri drepte ci se rotunjesc
prin ziduri semicirculare [abside] împreună cu absida altarului formează planul triconc, trilobat sau
treflat) ; acoperişul este rotund sub diferite forme : bolţi semicilindrice, cupole, calote, semicalote ;
pe când la bisericile de tip basilical prin planul alungit toate privirile converg spre absida terminală
în planul bizantin elementul principal este cupola principală deasupra punctului de întretăiere dintre
nava longitudinală centrală şi nava transversală rezultând cruce greacă (braţe egale) sau cruce latină
(braţul din V mai lung) ; cupola era fie singură fie cu cupolele secundare pe pronaos ; uneori cupolele
erau supraînălţate prin turle (tambur) ; spre a mări cât mai mult spaţiul şi a da acces nestingherit a
privirilor spre altar şirurile de coloane din naos se împuţinează, sunt împinse cât mai spre ziduri sau
dispar complet ; au mai mult rol decorativ ; împărţirea interiorului în sens longitudinal prin nave este
înlocuită cu împărţire bisericii transversal delimitând mai precis cele trei părţi principale : altar, naos
şi pronaos ; altarul despărţit de naos prin catapeteasmă iar naosul de pronaos printr-un perete de zid
cu mai multe uşi ; există un contrast izbitor între aspectul exterior simplu şi sobru şi interiorul bogat
decorat şi somptuos ; ornamentaţia interioară este realizată aproape exclusiv prin pictură, sculptura
rezumându-se la capitelurile coloanelor şi chenarele uşilor şi ferestrelor
-evoluţia stilului bizantin : prima perioadă de înflorire (sec VI-VII) [cele mai multe sunt basilici cu
cupole] având ca monument reprezentativ Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol construită de
Justinian (ea reprezintă pentru stilul bizantin ceea ce este pentru Renaştere San Piedro din Roma şi
pentru stilul gotic Catedrala Notre Dame din Paris) ; este zidită pe locul vechii basilici Sf. Sofia
construită de Constantin cel Mare şi arsă în 532 sub conducerea meşterilor Anthemius din Trales şi
Isidor din Milet între anii 532-537(în ziua sfinţirii Justinian încântat de măreţia construcţiei ar fi
exclamat : ‘te-am învins Solomoane !’) ; este de fapt o basilică cu cupolă formată dintr-o navă
centrală şi două laterale, absida de răsărit luminată de trei ferestre iar cupola centrală de 31 m în
diametru e încadrată de două semicupole spre altar şi spre apus ; în mijlocul navei centrale se ridică
4 pilaştrii puternici proveniţi din vestitul templu al Dianei din Efes ; pereţii sunt acoperiţi cu marmură
multicoloră ; mobilierul luxos e împodobit cu fildeş, aur, argint şi pietre preţioase ; cupola centrală
se prăbuşeşte în urma cutremurului din 558 şi e refăcută în 562 iar în sec X împăratul Andronic adaugă
contraforturi zidurilor exterioare ; din 1453 devine moschee turcească, i se adaugă 4 minarete la cele
4 colţuri şi semiluna pe cupola centrală, mozaicurile sunt acoperite cu vopsea şi înlocuite cu texte din
Coran ; azi e monument istoric
-alte monumente importante ale arhitecturii bizantine : Biserica Serghie şi Vach din Constantinopol
(octogon cu cupolă), Sfinţii Apostoli din Constantinopol, Sf. Sofia din Tesalonic (basilică cu cupolă)
Sf. Gheorghe din Tesalonic (rotundă cu cupolă)
-criza iconoclastă (sec VIII-IX) aduce o perioadă de decadenţă apoi începe o a doua perioadă a artei
bizantine reprezentând stilul bizantin pur care ţine până în sec XII sub împăraţii Macedonieni şi
Comneni
-se construiesc biserici de dimensiuni mai mici, planul rămâne cel al crucii greceşti înscrise într-un
pătrat dar braţul de E şi de V se lungeşte spre a oferi mai mult spaţiu tinzând spre cruce latină ; se
răspândeşte şi planul treflat ; cupola se supraînalţă pe turle cilindrice sau poligonale; se înmulţeşte
numărul cupolelor şi se dă o cât mai mare înălţime edificiului fapt ce determină sprijinirea zidurilor
laterale prin contraforţi
-monumente reprezentative: Biserica Nouă din Constantinopol (sec IX), Hagia Teotokos (sec X),
Biserica Adormirii Maicii Domnului din Niceea (sec XIII), Biserica Sf. Marcu din Veneţia (sec X-
XI), Capela Palatină din Palermo (sec XI)Sf Mihael din Kiev (1108), biserica mănăstirii Lavra
Pacerskaia din Kiev (1054)
-începutul sec XIII marchează o decadenţă cauzată de cruciade (ocuparea latină a Constantinopolului
1204-1261) începe ultima perioadă a artei bizantine pe timpul împăraţilor Paleologi şi Cantacuzini
până la căderea Constantinopolului în 1453; în această perioadă stilul bizantin e preluat de toate
popoarele din balcani şi primeşte unele adaptări locale
-monumente reprezentative: la greci Sf. Nicodim din Atena (sec XIII), Sf. Apostoli şi Sf. Ecaterina
din Tesalonic (sec XIII-XIV), baptisteriul Sf. Marcu din Veneţia (sec XIV); sârbii şi bulgarii adoptă
stilul bizantin de tip atonit (altar triconc, cupole mici ridicate pe tabururi înalte, utilizarea faianţei
policrome): mănăstirea Hilandar din Athos, bisericile sârbeşti din Pavliţa; la ruşi stilul bizantin suferă
puternice influenţe nordice scandinave şi orientale (mulţimea şi varietatea formelor cupolelor şi a
turlelor, sprijinirea cupolelor pe o galerie rotundă cu ferestre, decoraţia variată a acoperişurilor mai
ales în culori vii): Adormirea din Moscova (sec XV), Blagoveştenski sobor din Moscova (sec XVI),
Vasili blajenîi de la Kremlin (sec XVI, 17 turle)

-în Apus stilurile arhitectonice au fost: stilul basilical (comun cu Răsăritul), stilul romanic, stilul
gotic şi stilul Renaşterii la care se adaugă 3 stiluri secundare decadente ale stilului Renaşterii: baroc,
rococo şi neoclasic

STILUL ROMANIC
-este primul stil de artă propriu al Apusului fiind o simbioză între resturile vechii arte romane şi
cultura popoarelor germanice stabilite în Apus; ia naştere în epoca lui Carol cel Mare (sec VIII-IX) ;
locul de naştere este Franţa şi N Italiei (Lombardia) de unde se răspândeşte în toate ţările catolice
(mai puţin în Italia şi Spania) devenind arta oficială a ritului latin din sec X-XIII
-arta romanică este o artă exclusiv religioasă creată de călugări, în majoritate biserici mănăstireşti ale
diferitelor ordine călugăreşti şi catedrale de oraşe
-caracterele generale ale stilului: plan variat (cruciform, treflat, circular, biabsidal), materialul de
construcţie este piatra şi mai puţin cărămida şi lemnul, zidurile sunt masive groase şi puternice lăsate
netencuite şi sprijinite de contraforţi; soclul este înalt, portalurile uriaşe şi faţade monumentale
flancate de turnuri pătrate sau octogonale dintre care unul serveşte ca şi clopotniţă; interiorul
împărţit în mai multe nave prin pilaştri puternici (mai rar coloane) cu capiteluri sculptate legaţi între
ei prin arhivolte semicirculare; navele laterale se prelungesc în jurul absidei altarului formând
deambulatorii (coridoare interioare pentru credincioşi, flancate din loc în loc cu absidiole unde se
păstrau moaşte de sfinţi); acoperişul era iniţial în şarpantă cu schelet de lemn sau metal iar mai târziu
e înlocuit cu cupole hemisferice sau bolţi cilindrice sprijinite de arcuri dublouri (bolţi în cruce
rezultate din întretăierea a două cilindre cu raze egale); caracteristic tuturor bisericilor apusene de
orice stil este chorul (navă transversală [travee] între absida altarului şi transept mai înalt decât restul
bisericii pentru că sub el şi sub altar se construiau cripte de mari dimensiuni cu sarcofage de sfinţi
sau sicrie cu clerici decedaţi); ca element decorativ se cultivă sculptura figurativă; stilul romanic
este stilul arcului rotund în semicerc perfect folosit la faţade, arcade, ferestre
monumente reprezentative: în Franţa: Capela Palatină (din palatul lui Carol cel Mare) din Aachen
[construită în 805 octogon cu cupolă sprijinită pe 8 pilaştrii], Germigny des Pres în Loiret [clădită în
806, rotundă cu cupolă], biserica mănăstirii Saint Etienne din Caen [sec XI 115m lungime], Notre
Dame du Port din Clermont [sec XI], biserica mănăstirii Sf. Benedict din Loire, catedrala din
Avignon, bisericile Saint Germain din Toulouse şi Saint Croix din Bordeux; în Anglia Catedrala din
Canterbury, capela Sf. Ion a Turnului Londrei; în Germania S. Cyriac la Gernrode, Sf. Apostoli din
Koln, catedrala din Mainz ; în Belgia şi Olanda Catedrala din Turnay [cu 5 turnuri înalte
monumentale]; în Spania Santiago de Compostella [loc important de pelerinaj în Apusul Evului
Mediu, păstrează moaştele Sf Iacob cel Mare] ; în Italia Sf. Ambrozie din Milano [sec XII], Catedrala
din Pisa [sec XI-XII cu faimosul turn clopotniţă înclinat]; în Ardeal Catedrala romano-catolică din
Alba Iulia
STILUL GOTIC
-se naşte din arta romanică în a doua jum. a sec XII sub influenţa cruciadelor, scolasticii şi a
misticismului religios ; patria stilului a fost Franţa; ; arta gotică se datorează mult contribuţiei
societăţii laice dar inspirată şi patronată de episcopii Bisericii şi jutată uneori şi de regi; pe când în
perioada romanică bisericile cele mai importante erau abaţiile (bisericile din mănăstirile ordinelor
călugăreşti), în stilul gotic predomină catedrlele (marile biserici din oraşe în care se află o catedră
adică un tron episcopal)
-caracteristicile stilului: planul predominant este cel în cruce latină ; zidurile sunt înalte şi subţiri
sprijinite la exterior de contraforţi în formă de arcuri butante (proptitori înguşti şi înalţi) ; interiorul
e împărţit ca şi la basilici în mai multe nave longitudinale delimitate prin şiruri de coloane subţiri şi
elegante; faţadele sunt impunătoare sub formă de rozete cu vitralii, portaluri impunătoare cu
sculpturi artistice; frontoane înalte şi ascuţite; deasupra faţadei principale se ridică unul sau două
turnuri laterale foarte înalte piramidale în mai multe etaje cu plan octogonal, hexagonal sau pătrat
dintre care unul serveşte ca şi clopotniţă; elementul specific stilului gotic este arcul frânt (unghiul
format din întretăierea a două segmente de cerc) dar mai ales ogiva sau bolta ogivală (bolta sprijinită
pe două arcuri diagonale de susţinere care se încrucişează în punctul de cheie al bolţii); ferestrele
sunt numeroase, largi şi înalte terminate în formă de rozetă sau de flacără împărţite longitudinal prin
colonete având geamuri cu vitralii (iconografie cu sticlă colorată translucidă); pictura e întrebuinţată
puţin predominând sculptura (mai ales la exterior) formată din statui gigantice instalate în firidele
scobite pe toate faţadele zidurilor sau lipide de coloanele de susţinere; luxul interior e sporit de
mobilierul somptuos din lemn rar sculptat, pardoseală de marmură, tapiţerii fine şi odăjdii ornate cu
pietre scumpe
-monumente reprezentative: în Franţa : catedrala Notre Dame din Paris [construită între 1163-1245
cu 5 nave], Sainte Chapelle din Paris [construită în sec XIII de Ludovic cel Sfânt], Catedrala din
Reims [catedrala încoronării regilor Franţei, construită între sec XIII-XIV, lungă de 138 m, cea mai
impunătoare faţadă din toată arta gotică], Catedrala din Amiens [sec XIII cu o suprafaţă de 8000 de
m2 ], Catedrala din Laon [sec XII, cele mai frumoase turnuri de tip oriental; în Germania unde s-a
dezvoltat şcoala renană: Catedrala din Koln [sec XII vestită prin decorul sculptural în piatră,
înălţimea turnului faţadei are 166 m]; Catedrala din Strassbourg (astăzi în Franţa sec XIV-XV]; în
Anglia Catedrala din Canterbury [sec XII], Catedrala din York [sec XIV], Catedrala abaţiei
Westminster din Londra [sec XIV-XV, capodoperă a stilului gotic de tip normand]; în Ţările Baltice
Catedrala din Riga [Letonia sec XIII]; în Italia Catedrala din Milano [sec XIV-XVI, lungime de 158
de m, ferestrele chorului au 27 de m înălţime]; în Transilvania în stilul gotic târziu biserica
mănăstirii cisterciene din Cârţa [1202], Biserica Neagră din Braşov

RENAŞTEREA
-apare în Italia spre sfârşitul Evului Mediu (sec XV-XVI) şi se manifestă ca o tendinţă de întoarcere
la arta Romei şi a Eladei antice punând în centrul preocupărilor artistice omul (umanism); reprezintă
şi o reacţie împotriva spiritului feudal brutal şi masiv; la apariţia Renaşterii contribuie şi invenţia
tiparului care duce la răspândirea operelor clasice şi a tratatelor despre arta antică
-apare în Italia: mai întâi la Florenţa (sec XV) apoi la Roma şi Veneţia (sec XVI) patronată de papi şi
marile familii de nobili : Visconti şi Sforza, Medicis, Gonzague, dogii Veneţiei, familia Borgia
-ia avânt pictura în ulei întrebuinţată ca principal mijloc decorativ pentru interiorul bisericilor;
chipurile sunt robuste, uriaşe, adesea chiar nuduri ; arta se laicizează numărul bisericilor construite
în acest stil fiind întrecut de construcţiile civile : palate, vile, edificii publice ; autoritatea Bisericii nu
mai influenţează meşterii ci fantezia artiştilor se manifestă nestingherit rezultând o varietate de forme
-caracteristicile stilului Renaşterii în arhitectura bisericească : predomină linia orizontală a stilului
clasic combinată cu linia curbă ; plan variat : circular, dreptunghiular, paralelogram, cruciform ; în
centrul edificiului domină o singură cupolă de mari dimensiuni [domul] supraînălţată pe un mic
tambur circular şi străpunsă de ferestre numeroase încheiate în arc rotund ce dau multă lumină în
interior ; la exterior se plachează cu marmură sau faianţă albă şi colorată
-artiştii Renaşterii : Leonardo da Vinci (+1519) un mare pictor dar şi arhitect, sculptor, inginer,
muzician şi om de ştiinţă ; Rafael Sanzio (+1564) unul dintre cei mai mari pictori ai lumii ;
Michelangelo (+1564) arhitect, pictor şi sculptor ; alţi arhitecţi : Filippo Brunelleschi (+1447),
Donatello (+1466), Bramante (+1514) ; sculptori : Andreea del Verrochio (+1488) Jean Goujon
(+1464) ; pictori : fraţii Bellini, Luca Signorelli, Sandro Boticelli
-monumente reprezentative : Biserica Sf. Petru din Roma construită în sec XVI pe locul vechii
basilici din sec IV, plan în cruce greacă înscrisă într-un pătrat cu o cupolă gigantică de 42 de m în
diametru, braţele crucii se termină în abside; proiectul iniţial a fost întocmit de arhitecţii Alberti şi
Bramante la care se adaugă în sec XVII un vestibul imens; este cea mai mare biserică din lumea
creştină: L=225 m, î=133m, capacitate 30000 de oameni şi are 25 de altare; Tempietto un mic
monument circular cu cupolă pe locul unde ar fi suferit Petru martiriul; Domul din Florenţa cu marea
cupolă octogonală; Biserica Santa Maria della Grazie din Milano unde se află şi vestita frescă a lui
Leonardo: “Cina cea de Taină”; Biserica Sf. Paul din Londra (1675-1710); Biserica Sf. Ignatiu din
Loyola; catedrala din Grenada şi palatul din Escurial construit de Filip al II în sec XVI lângă Madrid ;
Biserica Sf. Vincenţiu din Lisabona (1590)

STILUL BAROC
-de la spaniolul ‘barrueco’=scoică adică neregulat, bizar; apare ca o reacţie religioasă împotriva
exceselor laicizante şi păgâne ale Renaşterii fiind patronat şi dirijat de Biserică (cultivat mai ales de
călugării iezuiţi) căutând să atragă prin ornamente bogate şi fantastice sufletele credincioşilor ca
mijloc de luptă împotriva protestantismului
-caracteristicile stilului : edificii colosale ca proporţii, înfăţişare dramatică, faţade fastuoase cu
frontoane modificate, turnuri duble, cupole înalte şi diforme, ferestre de forme neregulate ; în pictură
se renunţă la temele profane şi păgâne (nuduri personaje mitice) în schimb ornamentaţia se
îmbogăţeşte excesiv (coloane răsucite, suprafeţe sinuoase) ; interiorul impresionează prin risipa de
aur, argint, mătăsuri, tapiţerii şi mobilier luxos
-monumente reprezentative : Santa Agnese şi Santa Maria Novella din Florenţa, în Italia ; Saint
Gervais în Franţa ; Biserica Sf. Andrei din Valencia în Spania ; Catedrala ‘Arătarea Domnului’
Leningrad, Rusia

STILUL ROCOCO
-nume dat ultimei faze a barocului (a 2 jum a Sec XVIII) de la franţuzescul ‘rocaille’ adică rotund,
încărcat ; se naşte în Italia dar e transplantat în Franţa cultivat mai ales de Ludovic XIV şi Ludovic
XV (1700-1770)
-caracteristici : liniile drepte sunt înlocuite cu curbe, cercul cu ovalul ; e o artă feminină, senzuală
ce pune accent pe rafinamentul decorului
-monumentele reprezentative sunt mai mult palate iar bisericile au înfăţişări din ce în ce mai
profane : Biserica Sf. Magdalena din Italia ; Capela palatului din Versailles în Franţa

STILUL NEO-CLASIC
-este ultimul aspect pe care îl ia Renaşterea târzie; se naşte în sec XVIII (secolul luminilor) sub
influenţa filosofiei şi literaturii iluministe germane
-caracteristicii: se manifestă ca un curent de excesivă admiraţie pentru arta clasică păgână şi
reîntoarcerea la liniile ei simple şi ca o reacţie împotriva formelor bizare din baroc şi rococo ; pe
dinafară bisericile neo-clasice seamănă cu nişte temple antice greceşti sau romane cu coloane; în
interior bolţile sunt decorate cu ornamente în relief şi picturi în frescă; transeptul lipseşte iar absida
altarului îşi reia forma semicirculară
-monumente reprezentative: biserica Saint Genevieve din Paris sub formă de templu grec cu coloane
transformată de la Revoluţia franceză mausoleu al personalităţilor ilustre ale Franţei ; mănăstirea
Capucinilor din Paris cu un atriu doric

-arhitectura bisericească apuseană în sec XIX-XX : întrebuinţarea unui nou material de construcţie:
betonul armat a adus şi construcţia bisericilor într-o tehnică nouă dar uneori cu totul depărtate de
formele trecutului ca de ex: biserica protestantă din New York în stilul zgârie-norilor americani cu 8
etaje, un hotel, 5 capele şi 20 de camere pentru conferinţe, bibliotecă, muzeu, bucătărie şi uzină
electrică la subsol

BISERICI DIN ŢĂRILE ROMÂNE

-în sec X-XIV bisericile erau construite din lemn cu pronaos, naos şi altar, proporţiile depinzând de
lungimea bârnelor folosite ; trecerea de la lemn la piatră (şi piatră alternată cu cărămizi s-a făcut
treptat)
-în Transilvania : catedrala din Alba Iulia influenţe de stil romanic, 3 nave şi transept, 2 turnuri la
V; necropolă a Huniazilor apoi a principilor Transilvaniei; biserica din Densuş din sec X ,seamănă
cu martiriile creştine din sec IV din Siria, naos pătrat pe 4 stâlpi deasupra cu turn în secţiune pătrată ;
biserica din Strei sec XIII plan în cruce greacă, în partea vestică are clopotniţă cu acoperiş de piatră ;
biserica din Ribiţa construită din piatră brută cu altar patrulater ; biserica Sântămăria Orlea din sec
XIII biserică sală cu altar pătrat boltit în cruce pe ogive, prezintă elemente de trecere de la stilul
romanic la gotic
-în Ţara Românească : biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş plan în cruce greacă, 4
bolţi semicilindrice sprijină turla Pantocratorului, faţada cu asize de cărămidă roşie; mănăstirea
Vodiţa plan triconc inspirat de la Muntele Athos; Cozia (1386-1388) are la ferestre ca model decorativ
vulturul bicefal (emblema paleologilor)
-în Moldova: biserica din Rădăuţi ctitorie a lui Bogdan I; biserica Sf. Treime din Siret (1390) zidărie
din piatră mică de carieră
-în Banat : mănăstirea Hosoş-Bodrog (1117) din piatră cioplită şi cărămizi, printre cele mai vechi
monumente de arhitectură din ţară ; biserica din Caransebeş sec XIII biserică în stil romanic cu ziduri
din piatră de râu groase de 1 m, cea mai mare biserică de zid descoperită în Transilvania şi Banat
-arhitectura gotică în Ţările Române: biserica cistercienilor din Cârţa; biserica evanghelică din
Teaca; Biserica Neagră din Braşov construită între 1477-1478, cade pradă incendiului în 1689 (de
unde şi numele), este cea mai veche construcţie gotică de la noi din ţară, turnul de 65 m este asimetric
situat în dreapta intrării, faţadele sunt bogat decorate ; biserica Sf. Mihail din Cluj începută în 1349,
tip hală cu contraforţi zvelţi ; biserica Sf. Maria din Sibiu din sec XIV conţine 67 de pietre funerare ;
biserica reformată din Cluj terminată în 1494 fără turnuri ; biserica ortodoxă din Lupşa construită în
1421 ; biserica din Rădăuţi din piatră brută, cel mai vechi monument de zid păstrat în Moldova ;
biserica din Borzeşti construită în 1494
-arta în timpul lui Ştefan cel Mare : mănăstirea Putna (1466-1469) are camera mormintelor între
naos şi pronaos ; mănăstirea Voroneţ (1488) construită pe locul unei vechi biserici de lemn, în altar
şi naos se păstrează pictura originală, tabloul votiv îl înfăţişează pe Ştefan cel mare şi familia sa ;
biserica din Popăuţi (1496) decorată cu discuri smălţuite cu motive fantastice ; biserica din războieni
(1496) cu uşa de intrare în arc frânt ; mănăstirea dobrovăţ terminată în 1504 ; Biserica Albă din Baia
(1467) cu ferestre cu chenare în arc frânt [caracteristicile stilului moldovenesc : bolta moldovenească
prin introducerea arcelor diagonale suplimentare deasupra cheilor arcelor mari ; pietrele de mormânt
sunt aşezate la nivelul pardoselii bisericii, pe un soclu de piatră sau cărămidă sau într-o firidă şi mai
rar sub baldachin (mormântul lui Ştefan cel Mare), are o decoraţie sculpturală în mijloc şi un chenar
marginal geometric sau floral, motivul principal fiind palmeta simplă sau în vrej]
-în sec XVI
-în Ţara Românească : biserica mănăstirii Dealu plan triconc faţade din piatră şlefuită, 8 rozete de
piatră ; biserica mănăstirii Argeş ctitorie a lui Neagoe Basarab sfinţită în 1517 decorată cu ornamente
geometrice şi florale stilizate de origine armeano-georgiană persană şi arabă (se presupune că
meşterul a fost Manoli din Niresia) ; biserica mănăstirii Snagov plan în cruce greacă înscrisă cu 2
turle mari pe naos şi pronaos
-în Moldova : biserica mănăstirii Probota ctitoria lui Petru Rareş şi necropola sa ; biserica mănăstirii
Humor singura biserică fără turlă din această epocă, este pictată la exterior
-în sec XVII-XVIII
-catedrala patriarhală din Bucureşti plan triconc cu 4 turle (imită pe cea de la Curtea de Argeş) ;
mănăstirea Hurez (1690-1697), cel mai reprezentativ monument al lui Constantin Brâncoveanu
[caracteristicile stilului brâncovenesc : decor bogat sculptat, coloane simple sau torsate,
ancadramente de uşi, ample pridvoare cu arcade sprijinite pe coloane de piatră, se dezvoltă pictura în
icoane, broderia artistică şi manuscrisul somptuos] ; mănăstirea Dragomirna ctitorită de mitropolitul
Moldovei Anastasie Crimca (1609) înconjurată de ziduri înalte având în colţuri turnuri de apărare ;
Trei Ierarhi plan triconc cu turle pe pronaos şi naos, pridvor închis ; Golia rezidită de Vasile Lupu,
are 6 turle , îmbină stilul bizantin, moldovenesc şi Renaştere cu elemente de artă rusă
-în sec XIX-XX
-catedrala mitropolitană din Iaşi piatra de temelie pusă de Veniamin Costachi în 1833 dar lucrările
au fost întrerupte în 1841 şi reluate în 1880, formă de bazilică cu 4 turle şi frontoane de inspiraţie
rusească ; biserica Tei din Bucureşti zidită în 1833 în plan eliptic încadrat de 4 nişe semicirculare cu
cupolă şi turlă ; catedrala mitropolitană din Timişoara lucrările de arhitectură finalizate în 1941 cu
ziduri aparente din cărămidă roşu şi galben, 13 turnuri având în vârf 6 cruci 3 mitre şi 6 vârfuri de
cruci, datorită terenului mlăştinos s-au folosit 11000 de piloni de beton armat, are 7 clopote
armonizate de Sabin Drăgoi, conţine exonartex, nartex, pronaos, naos şi altar, acoperişul e din ţiglă
smălţuită policromă, sub altar se află o criptă pentru personalităţi (element de inspiraţie apuseană),
pictura e neobizantină în frescă, ulei şi vitralii, pardoseala e din plăci de mozaic inspirate din stilul
covoarelor bănăţene, catedrala adăposteşte moaştele Sf. Iosif de la Partoş

LOCAŞURI SECUNDARE DE CULT

-pe lângă locaşurile propriu-zise de cult (bisericile) s-au amenajat şi alte spaţii pentru săvârşirea
numai unor anumite acte de cult sau pentru satisfacerea unor trebuinţe speciale permanente sau
temporare din viaţa religioasă a comunităţii ; unele dintre ele (martiriile şi baptisteriile) au fost
specifice cultului vechi al Bisericii, celelalte (cimitirele, paraclisele şi clopotniţele) sunt folosite până
azi
CIMITIRELE
-credinţa creştină în eternitatea sufletului şi învierea morţilor a făcut să acorde o importanţă mai mare
grijii faţă de cei morţi decât la păgâni şi chiar decât la evrei ; locul de înmormântare cimitir(=a
adormi) însemna la origine locul în care erau depuşi defuncţii unei familii ; monumentele funerare
creştine sunt cele mai vechi construcţii păstrate ca o expresie a artei creştine de factură basilicală
-mormintele creştine au fost amenajate după modelul celor păgâne în afara localităţilor (extra muros)
fie pe proprietăţile particulare fie de-a lungul drumurilor ; traiul în comun al primilor creştini şi apoi
înmulţirea numărului martirilor în perioada persecuţiilor fac ca începând cu sec III-IV şi mai ales
după 313 să apară cimitire comune fără deosebire de clasă socială în jurul mormintelor martirilor sau
în jurul unor cimitire particulare mai vechi ; cimitirele erau ocrotite de legile romane orice mormânt
fiind un loc inviolabil (chiar şi în perioada persecuţiilor)
-după modul de construcţie erau morminte subterane (hipogee) care nu se văd la suprafaţa solului şi
morminte săpate în pământ la suprafaţa solului şi acoperite în diverse feluri
-morminte subterane particulare : numite « sepulcrum » se întâlnesc atât în Răsărit cât şi în Apus
fiind săpate în peşteri, grote, depresiuni ; ele aveau două forme principale : loculus [o nişă orizontală
paralelă cu suprafaţa solului într-un perete subteran vertical de formă dreptunghiulară ; trupul er
aşezat pe spate iar singura latură deschisă a nişei se acoperea cu o placă de marmură sau piatră sau
cărămizi închizându-se ermetic pe margini cu mortar ; pe placă se sapă inscripţia funerară , numele
şi vârsta, anul morţii iar uneori ocupaţia decedatului ; întâlnit mai ales în Apus] şi acrosolium [la fel
ca loculus cu deosebirea că latura superioară era în formă de arc, de boltă ; întâlnit în regiunile
greceşti] şi un tip mai rar de mormânt subteran mormânt-masă [care avea deasupra laturii superioare
o nişă dreptunghiulară ce servea pentru depunerea mâncărurilor pentru pomeni sau a candelelor iar
în cazul martirilor servea ca altar pentru Sf. Liturghie] apoi mormintele subterane familiale din
Palestina unde relieful permitea îngroparea morţilor în grădini sau proprietăţi particulare (Fac 23 ; IV
Reg 21,18) şi care aveau forma de cuptor adică o încăpere în care într-o latură se depunea defunctul
înfăşurat în giulgiu pe pereţii laterali unde se amenajau un fel de bănci, uneori şi un mic vestibul ce
servea pentru ospeţele funerare ; existau trepte tăiate în stâncă iar intrarea se bloca cu o piatră ; un
astfel de mormânt a avut şi Mântuitorul (Mt 27,59-60 In 19,40-42)
-cimitirele subterane din catacombe : adică reţele de galerii subpământene pline cu morminte săpate
de creştini mai ales în epoca persecuţiilor pentru îngroparea morţilor ; cele mai numeroase şi
cunoscute sunt cele în jurul Romei într-o rocă granuloasă (tuf vulcanic) uşor de tăiat şi cioplit dar
destul de rezistentă : 30-40 de catacombe cu lărgime ce rareori depăşeşte 1 m şi care erau sub pământ
până la 15 m adâncime ; lungimea coridoarelor cunoscute până acum atinge 1000 Km pe o suprafaţă
de 250 ha ; o scară de acces cu trepte conducea la aceste coridoare iar din loc în loc se întâlnesc coşuri
pentru aerisire şi luminare iar de-a lungul coridoarelor pe ambele laturi se înşiră morminte săpate sub
formă de loculus sau acrosolii şi suprapuse unele peste altele ca sertarele unui dulap (până la 14
rânduri) ; de regulă fiecare nişă cuprindea un trup ; s-au calculat aproximativ 7 milioane de
înmormântaţi aici dintre care 1,5 milioane au fost martiri
-catacombele poartă numele martirilor principali înmormântaţi în ele : catacomba Priscillei, a
Domitillei, a lui San Sebastiano, a lui Calisxt ; din loc în loc coridoarele se lărgesc formând săli mai
mari numite cubicula în care sunt îngropate familii întregi sau care conţin morminte de martiri ; cele
mai importante dintre aceste încăperi poartă numele de cripte(=a ascunde) [cea mai cunoscută este
‘cripta papilor’ din cimitirul lui Calixt unde au fost înmormântaţi 90 de episcopi ai Romei din sec
III] ; unele dintre aceste cripte sunt transformate în mici bisericuţe pentru săvârşirea Sf. Euharistii la
aniversarea anuală a martirilor respectivi [cea mai cunoscută e ‘Capella graeca’ din catacomba
Priscilei] ; pereţii unor galerii din catacombe au fost împodobiţi cu picturi foarte importante pentru
studiul iconografiei creştine vechi
-în epoca persecuţiilor catacombele au fost folosite exclusiv ca cimitire şi mai rar ca loc de refugiu
sau de adunare pentru cult ; după 313 ele continuă să fie folosite ca gropniţe până în sec V-VI datorită
dorinţei multora de a fi înmormântaţi aproape de sfinţii martiri ; multe sunt consolidate şi împodobite
devenind locuri de pelerinaj pentru cinstirea moaştelor de martiri ; se zidesc biserici desupra
mormintelor de martiri (martyrium) iar în jurul lor se vor forma cu timpul cimitire noi la suprafaţa
pământului
-în sec VI-VII catacombele sunt jefuite de barbarii ce atacau Roma ; în sec VIII-IX o mare parte din
osemintele martirilor au fost transportate în biserici nou zidite ; catacombele sunt apoi abandonate
până în sec XVI când sunt redescoperite mai ales prin strădania cercetătorilor ca Antonio Bossio
(+1629) cu lucrarea « Roma subterană » şi Giovanni de Rossi (=1894) privit ca ‘părintele arheologiei
creştine’
-catacombe mai puţine şi mai mici se află şi în alte părţi ale lumii creştine : Neapole, Palermo, Malta,
Sicilia, Africa de Nord, Crimeea
-un alt tip de cimitire subterne sunt şi cavourile (criptele) de sub unele biserici mănăstireşti în
care se păstrează osemintele călugărilor răposaţi sau chiar a unor personalităţi de seamă [ o astfel de
peşteră renumită e cea a lavrei din Kiev]
-cimitire creştine la suprafaţa pământului numite « sub divo » există din timpul persecuţiilor mai
ales în regiunile unde nu puteau fi săpate catacombe sau hipogee dar încep să se înmulţească din sec
IV ; sunt atât morminte izolate (particulare sau familiale) cât şi cimitire comune ; sicriele se făceau
din lemn, plumb piatră sau marmură ;
-cimitirele comune se formează în jurul bisericilor cimitiriale ridicate deasupra mormintelor de
martiri sau conţinând moaşte de martiri ; erau împrejmuite cu un zid iar pe morminte se puneau după
obiceiul păgân stele funerare cu inscripţii
-cele mai vechi cimitire ‘sub divo’ sunt la Roma (sec II-IV) [Sf. Calist, Sf. Constanţa], la Sirmium,
Mitroviţa, Africa de N , în Dobrogea (sec IV-V)
-unele au monumente funerare peste morminte (mausolee, capele funerare) care stau la originea
bisericilor cimitiriale de mai târziu ; se formează tot în afara oraşelor dar cu timpul aşezările se extind
incluzând şi cimitirul (către anul 800 împăratul Leon anulează orice restricţie în amplasarea
cimitirelor care pot fi ‘extra sau intra muros’ ; în Răsărit se inaugurează obiceiul episcopilor şi a
împăraţilor în biserici [biserica Sf. Apostoli devine gropniţa împăraţilor bizantini şi a patriarhilor de
Constantinopol din sec IV-XV începând cu Constantin cel Mare
- cu timpul se îngăduie din nou familiilor celor distinşi să-şi facă cimitire particulare deşi unele
sinoade interzic acest lucru ; în Apus Carol cel Mare a interzis arderea cadavrelor (cremaţiunea)

MARTIRIILE
-acestea erau bisericuţe (paraclise sau cripte) ridicate în cinstea şi spre pomenirea sfinţilor mucenici
fie peste mormintele lor care le cuprindeau în ele fie peste siciriul cu moaştele martirice în cazul în
care acestea fuseseră transportate în alt loc decât cel al înmormântării ; aici creştinii se adunau pentru
a aniversa ziua morţii martirului respectiv (‘natalia’)
-originea martiriilor este în altarele fixe de pe mormintele martirilor mai importanţi din catacombe
(‘martyrium’) ; cele mai multe apar după pacea Bisericii când cultul martirilor ia un deosebit avânt,
construite iniţial ‘extra muros’ iar apoi pătrund şi ‘intra muros’ după ce osemintele martirice au
început să fie deshumate şi aduse în oraşele mai mari
-ca şi formă martiriile imitau vechile mausolee antice păgâne : cele mai multe aveau plan central cu
cupolă rotundă dar şi simplă absidă sau plan pătrat sau dreptunghiular ; deasupra mormântului se afla
altarul de jertfă pe care se săvârşea Sf. Euharistie
-multe martirii au devenit locuri de pelerinaj (cele din Palestina) ; datorită faptului că mulţi creştini
doreau să fie înmormântaţi cât mai aprope de martiri în jurul lor se formează adevărate cimitire
(Dalmaţia şi Africa de N) ; martiriile din afara oraşelor devin biserici cimitiriale iar cele din oraşe
devin locaşuri obişnuite de cult
-din sec VI-VII nu se mai construiesc martirii funcţia lor fiind preluată în timp de către biserici ; cele
mai multe au fost încorporate în biserici mai mari zidite peste ele [Sf Ioan Evanghelistul din Efes, Sf.
Dumitru din Tesalonic, Sf. Petru şi Pavel din Roma] sau în jurul lor (când devin simple anexe ale
bisericilor) [Sf. Eufimia din Calcedon, Sf. Ap. Barnaba din Cipru]
BAPTISTERIILE
-la început botezul breştin se administra în aer liber mai ales în ape curgătoare iar uneori şi în casele
particulare unde existau bazine şi unde credincioşii se adunau pentru cult ; din sec IV când se
realizează un adevărat val de convertiri s-au construit locaşuri anume destinte săvârşirii botezului
numite baptisterii sau luminător
-botezul se săvârşea numai de 2-3 ori pe an (Epifanie, Paşti, Rusalii) astfel că se aduna mulţime mare
de catehumeni şi pentru că acestora nu le era permis accesul în biserici s-au construit aceste baptisterii
pe lângă biserici (săvârşirea ungerii postbaptismale era un drept exclusiv al episcopului astfel că
aceste baptisterii au luat fiinţă pe lângă centrele episcopale) dar şi la mare depărtare de biserici
construcţia lor fiind în legătură cu unele surse naturale de apă
-arhitectura şi forma baptisteriilor imita pe cea a termelor sau băilor publice greco-romane ; din
însemnările Sf Chiril al Ierusalimului marile baptisterii aveau două părţi : pridvorul sub forma unei
galerii deschise cu coloane în care aveau loc lepădările şi mărturisirea de credinţă a catehumenilor şi
partea principală în care se săvârşea Botezul propriu-zis care conţinea bazinul
de formă mai ales circulară sau cruciformă absidată din marmură, destul de mare pentru a cuprinde
multe persoane cu scări de intrare şi ieşire, apa fiind adusă (când bazinul nu se afla pe surse naturale
de apă) prin ţevi de plumb sau pământ ars sau colectată din apa de ploaie (în Orient) ; în baptisteriile
cu o singură piscină exista un perete despărţitor pentru bărbaţi şi femei [la Autum în Franţa de azi
erau 3 baptisterii : Sf. Ioan Botezătorul pentru bărbaţi, Sf. Ioan Evanghelistul pentru femei şi Sf.
Andoche pentru copii]
-la baptisteriile mai mari şi îndepărtate de biserici se construia lângă şi o capelă pentru ungerea
postbaptismlă şi împărtăşirea neofiţilor unde se săvârşea Sf. Liturghie ; era interzis accesul păgânilor
şi al catehumenilor neînscrişi la botez în baptisterii ca şi în biserici
-baptisteriile prezentau la interior un decor cu picturi în frescă sau mozaic reprezentând personaje
biblice sau scene istorice şi chipuri simbolice în legătură cu taina Botezului : corabia lui Noe, apa
potopului, Moise lovind Marea Roşie, slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, Ion Botezătorul, peştele
şi delfinul, Păstorul cel Bun, porumbelul zburând peste apele potopului ; faţada era coperită cu plăci
de marmură iar geamurile aveau vitralii
-concomitent cu baptisteriile de sine stătătoare au existat mai ales la periferia Imperiului baptisterii
anexe ale bisericilor care erau simple încăperi de mici dimensiuni alipite edificiului principal al
bisericii (de regulă aproape de intrare)
-după desfinţarea disciplinei catehumenatului şi generalizarea pedobaptismului (sec VII, VIII înainte)
baptisteriile separate de biserici îşi micşorează treptat dimensiunile apoi nu se mai construiesc deloc
ele devenind inutile mai ales că botezul se săvârşea pentru fiecare în parte şi în tot cursul anului ;
unele baptisterii au fost transformate în bisericii ; piscina baptisteriilor se mută în pridvorul bisericii
sub formă de bazin apoi se transformă în colimvitra (vasul de botez) mobilă din bisericile de azi
-dintre baptisteriile celebre : Sf. Ioan Botezătorul din Lteran (Roma)(sec IV-V) unde s-ar fi botezat
Constantin cel Mare, Baptisteriul de lângă Mănăstirea Albă din Egipt (sec IV), baptisteriul Sf. Ioan
Botezătorul din Neapole, baptisteriul Sf. Gheorghe din Ezra (Siria) zidit în 515, mega-baptisteriul de
lângă Sf. Sofia din Constantinopol ridicat de Justinian

PARACLISELE (Capelele)
-paraclisele(=lângă-biserică) sau ‘în loc de biserică’ erau biserici mai mici care au servit ca locaşuri
de rugăciune şi de cult pentru nevoile unor comunităţi restrânse sau ale unor persoane : ierarh,
familii ; în primele 3 secole cultul creştin a fost mai mult săvârşit în case particulare dintre care unele
au continuat a fi folosite ca locaşuri de adunare şi rugăciune pentru unii credincioşi chiar şi după ce
au început a se construi biserici ; pentru a favoriza înmulţirea locaşurilor de cult necesare (care lipseau
mai ales la sate) însăşi autoritatea bisericească stimula oficial amenajarea de astfel de paraclise [în
Răsărit Sf. Ioan Gură de Aur îndemna pe credincioşii bogaţi să zidească bisericuţe în casele lor de la
ţară şi să aibă în ele preoţi şi diaconi ca să le facă slujbă iar în Apus Sf. Ambrozie al Milanului aflându-
se întâmplător la Roma a oficiat el însuşi Sf. Liturghie în casa unei pioase matroane]
-menite să slujească mai ales trebuinţa firească a rugăciunii particulare paraclisele au făcut concurenţă
serioasă bisericilor publice, slujitorii lor aveau tendinţe de autonomie şi făceau inovaţii în cult astfel
că unle sinoade locale : sinodul din Gangra (sec IV) afuriseşte prin cnoanele 5 şi 6 pe cei ce din
dispreţ faţă de biserică (cultul public) fac adunări şi săvârşesc cele sfinte fără a fi în comuniune cu
episcopul iar sinodul din Laodiceea ( a 2 jum sec IV) prin canonul 58 opreşte săvârşirea Sf. Liturghii
prin case de către preoţi şi episcopi iar mai târziu sinodul Trulan (692) can 31 şi 59 şi Sin VII ecumenic
prin can. 10 pedepsesc cu caterisirea pe clericii care săvârşesc Botezul şi Sf. Liturghie prin paraclise
fără învoirea episcopului local ; aceste hotărâri au fost dublate de legile civile ale împăraţilor bizantini
care hotărăsc ca Sf. Liturghie să de săvârşească numai în bisericile de enorie iar parclisele să se
construiască numai cu învoirea episcopului rămânând numai pentru rugăciunea privată iar preoţii
capelelor să fie numiţi de episcop ; cu timpul s-a reglementat precis şi uniform atât în Răsărit cât şi
în Apus dreptul săvârşirii tuturor serviciilor divine inclusiv Botezul şi Sf. Liturghie în paraclise cu
condiţia ca ele să fie construite cu încuvinţarea episcopului eparhiot, să se respecte stilul şi formele
tradiţionale de construcţie, să aibă toate cele necesare pentru săvârşirea cultului, să aibă moaşte sub
altar şi antimis sfinţit de arhiereu pe Sf. Masă
-categorii de paraclise :paraclisele împăraţilor [Constantin cel Mare avea în palatul său din Bizanţ
un paraclis strălucit împodobit unde se ruga împreună cu curtea sa ; a făcut şi o capelă mobilă în
formă de cort ce-l însoţea în lupte şi unde preoţii săvârşeau Sf. Liturghie ; după modelul bizantin u
construit paraclise şi regii şi domnitorii din Apus] ; paraclise în locuinţele particulare a unor creştini
din aristocraţia de atunci [în Apus erau seniorii feudali care aveau mici biserici pe moşiile lor unde
puteau lua parte şi ţăranii din satele învecinate care din cauza sărăciei nu-şi puteau construi biserici] ;
paraclise în locuinţele episcopale [ chiriarhii, recrutaţi dintre călugări, în afară de participarea la
bisericile-catedrale în sărbători pentru îndeplinirea pravilei zilnice aveau mici bisericuţe în reşedinţa
lor] ; paraclisele mănăstireşti [ schiturile : biserici mănăstireşti construite în locuri mai retrase pentru
folosinţa unor călugări ce voiau să trăiască într-o izolare şi singurătate mai mare decât în mănăstirile
propriu-zise] ; paraclise din cimitire [construite pentru depunerea morţilor şi prohodirea lor precum
şi pentru slujbele funerare de pomenire] ; paraclisele din instituţiile publice cu caracter laic [şcoli,
spitale, cazărmi, închisori]
CLOPOTNIŢELE
-introducere clopotelor în cult a făcut necesară construirea de încăperi anumite pentru instalarea lor;
când aceste încăperi erau clădiri separate de biserici (dar întotdeauna în apropierea bisericilor) aveau
de obicei forma unor turnuri circulare sau poligonale şi mai rar dreptunghiulare fiind făcute din piatră,
cărămidă sau lemn; erau înalte cu mai multe etaje, clopotele fiind instalate la etajul cel mai de sus
-cele mai vechi clopotniţe u fost în Apus unde clopotele au fost folosite mai întâi [lângă basilica
paleocreştină a Sf. Martin de Tours în Franţa construită în 470 şi basilicile San Apolinarie Nuovo şi
San Apolinarie in Classe ambele în Italia sec V-VI ; în sec VIII-IX papa Ştefan II a construit lângă
vechea basilică Santa Maria din Roma o clopotniţă cu 3 clopote] ; mai târziu în Apus bisericile în stil
romanic şi gotic nu mai au clopotniţe separate de biserică, clopotele fiind instalate într-unul din cele
două turnuri de la faţadă sau în turnul central
-în Răsărit unde clopotele au fost introduse abia prin sec IX ele sunt aşezate când în turnul clopotniţă
de deasupra pronaosului când în clopotniţe separate aflate de regulă la intrarea în curtea bisericii
-după ocuparea Constantinopolului de turci, aceşti interzic utilizarea clopotelor apoi toaca

OBIECTELE DE CULT`

-sunt toate acele obiecte utilizate pentru oficierea serviciului liturgic ; la început aceste obiecte au fost
introduse în cult pentru satisfacerea unor nevoi practice iar mai târziu au primit şi semnificaţii
simbolice ; toate se sfinţesc prin ierugii speciale ; la început erau confecţionate din materiale simple
apoi cu timpul din materiale preţioase şi în forme din ce în ce mai artistice
-începând cu bisericile construite din sec IV exista în spaţiul altarului un loc pentru păstrarea acestor
obiecte ; va apărea şi o funcţie liturgică de schevofilax (=a păstra, a păzi) în Răsărit şi diaconicon în
Apus care era responsabil peste odoarele sfinte
-este interzisă mânuirea sfintelor vase de către persoane nesfinţite (can. 21 Laodiceea) precum şi
sustragerea lor din biserică şi folosirea în alte scopuri decât cele liturgice (can. 73 apostolic
OBIECTELE LITURGICE DIN METAL
-Sf. Disc: taler din metal argintat sau aurit sub forma unei farfurii cu picior (în BRC disc fără picior:
patena) pe care se aşează la proscomidie Agneţul şi miridele; se urilizează încă din veacul apostolic
înlocuind blidul de la Cina cea de Taină (Mc 14,20); la început se confecţiona din materiale simple:
lut, lemn, piatră, cositor iar mai târziu din aur, argint, porţelan (Teodosie cel Mare a donat catedralei
din Constantinopol un disc mare gravat cu Cina cea de Taină); discul are o dublă semnificaţie: la
proscomidiar simbolizează ieslea iar după vohodul mare închipuie patul pe care a fost aşezat
Mântuitorul după ce a fost pogorît de pe cruce
-SF. Potir: este o cupă cu picior amintind de paharul folosit de Hristos la Cina cea de Taină (Mt
26,27 ; Mc 14,23 ; Lc 22,20) ; el aminteşte şi de vasul în care conform tradiţiei Sf. Ioan Evanghelistul
ar fi colectat sângele Mântuitorului scurs pe cruce (I Cor 10,16 ; 10,21) ; în vechime când se
împărătşeau toţi credincioşii se foloseau mai multe potire iar mai târziu s-a restrâns la unul singur
pentru a sublinia unitatea şi comuniunea spirituală a celor ce se împărătşeau ; pahare mai mici sub
forma potirului se întrebuinţează şi la împărtăşirea copiilor, bolnavilor dar şi la slujba cununiei pentru
împărtăşirea simbolică a mirilor în amintirea împărătşirii reale de odinioară ; la început potirele nu se
deosebeau de paharele obişnuite fiind adesea din lemn (Sf. Bonifaciu episcop de Mogunt †755 ar fi
spus : ‘odinioară preoţi de aur slujeau cu potire de lemn acum dimpotrivă preoţi de lemn slujesc în
potire de aur), mai rare din piatră sau marmură şi mai frecvente din sticlă dar datorită perisabilităţii
lor se preferă cele de metal : aramă cositor şi bronz (interzise prin hotărârile unor sinoade apusene
din sec IX datorită pericolului oxidării) înlocuite apoi de metale preţioase : aur, argint (gravate cu
scene inspirate din funcţia liturgică a potirului şi inscripţia ‘Beţi dintru aceasta toţi…’ ); există şi
potire neliturgice pentru decor agăţate în lanţuri
-Steluţa : este un obiect format din două arcuri unite printr-un şurub spre a putea fi deschisă şi închisă
după voie, având rolul practic de a forma o mică boltă pentru ca acoperămintele să nu atingă Sf. Agneţ
sau miridele ; prima menţiune documentară din sec XII în Tâlcuirea liturgică a lui Sofronie al
Ierusalimului ; la Proscomidie simbolizează steaua magilor (Mt 11,9) iar după vohodul mare
simbolizează pecetea pusă pe mormântul Mântuitorului
-Copia : este un cuţit de metal în formă de suliţă sau lance cu care se scot la Proscomidie Sf. Agneţ
şi miridele şi se împunge Sf. Agneţ ; tăişul e în formă de triunghi iar mânerul din lemn sau metal are
la capăt o cruce ; Mântuitorul la Cina cea de Taină a frânt pâinea [de aceea ritualul euharistic se mai
numea şi « frângerea pâinii » (Ft 2,42)] ; această practică a rămas neschimbată în Bisericile Vechi
Orientale (folosesc o pâine întreagă) dar dezvoltarea Proscomidiei din ritul bizantin a adus şi
necesitatea folosirii copiei ; prima menţiune despre folosirea copiei apare în tâlcuirea liturgică a
patriarhului Gherman de Constantinopol (sec VIII) apoi apare menţionată şi de Teodor Studitul (sec
IX), Pseudo-Sofronie (scoaterea Agneţului simbolizează naşterea Mântuitorului din Fecioara),
Nicolae Cabasila şi Simeon al Tesalonicului (sec XIV-XV) ; copia simbolizeză suliţa cu care a fost
împuns Mântuitorul ; folosirea ei se limitează numai la ritul bizantin
-Linguriţa : este o linguriţă de aur sau argint la capătul mânerului cu cruciuliţă care se foloseşte
pentru împărtăşirea credincioşilor cu Sf. Trup şi Sânge amestecate mai dinainte în potir ; în vechime
împărtăşire credincioşilor se făcea la fel ca împărtăşirea clericilor de azi : li se dădea de către preot
Sf. Trup în palma dreaptă apoi sorbeau Sf. Sânge direct di Potir oferit de către diacon ; (la armeni Sf.
Trup e oferit în palmă credincioşilor îmbibat direct în Sânge astfel că Potirul nu mai e oferit laicilor) ;
în sec IX canonul 10 al sinodului local I-II Constantinopol din 861 enumeră şi linguriţa între vasele
sfinte interzicând folosirea ei în scopuri neliturgice dar generalizarea ei începe cu sec X (punînd Sf.
Trup în palmă exista riscul săcadă pe jos fărâmituri din neglijenţă su chir ca unii credincioşi să ia
acasă Sf. Trup utilizându-l în scoluri nepioase astfel că punându-se în linguriţă atât Sf. Trup cât şi
Sânge se evită astfel de neajunsuri) ; prima menţiune sigură despre folosirea linguriţei în ritul
euharistic se găseşte la Pseudo-Sofronie (sec XII-XIII) care arată şi simbolismul acestui obiect :
cărbunele aprins de la Isaia (6,6-7) ca simbol al curăţiei
-Chivotul : este o cutie de metal preţios sub formă de bisericuţă (adesea copie miniaturală a bisericii
respective) care stă totdeauna pe Sf. Masă păstrând în ea : împărtăşania pentru bolnavi şi Agneţul de
la Liturghia darurilor până la folosirea lui ; chivotul aminteşte de vasul cu mană ce se păstra în
Chivotul Legii din VT (Evr 9,4) ; Sf Ciprian în sec III vorbeşte despre : ‘arca in qua Domini
sacramentum fuit’ (chivot în care se păstrau Sf. Taine) iar după încetarea persecuţiilor se întrebuinţa
în acest scop cutiuţe în formă de porumbel suspendate deasupra Sf. Mese
-Cădelniţa : sau căţuia este un recipient de metal legat cu lănţişoare care se unesc într-un mâner cu
două belciuge ; întrebuinţarea cădelniţei în serviciul liturgic este foarte veche (se moşteneşte din
cultul VT) ; menţiuni se găsesc la pelerina Eucheria (386-388 vizita la Ierusalim), Efrem Sirul,
Ambrozie, Constituţiile Apostolice ; cele dintâi cădelniţe erau simple : de lut sau metal, cu sau fără
mâner sau mânere scurte ; forma de astăzi datează din sec XII ; împăratul Justinian a dăruit bisericii
Sf. Sofia, zidită de el 30 de cădelniţe în întregime din aur cu pietre preţioase
-Ripida : (=pană) este o apărătoare în formă de evantai rotund cu mâner făcută din metal 9de obicei
argint) cu care diaconii mai ales la liturghia arhierească apără Sf. Daruri să nu cadă ceva necurat în
ele în timpul sfinţirii ; obiectul acesta este foarte vechi şi se întrebuinţa mai ales în Orient şi în ţările
calde nu numai în biserici ci şi în uzul civil din pricina căldurilor mari şi a insectelor de tot felul ; Fer.
Ieronim le numeşte « muscaria » ; o ripidă se dă şi diaconului la hirotonie ca semn al oficiului său
liturgic
-în biserica veche ripidele se făceau din pene de păun, din diferite piei lucrate artistic sau chiar din
pânză de in sau mătase (azi sunt de argint simplu sau aurit) ; ripidele simbloizează heruvimii şi
serafimii (II Paral. 3,10-13)
-mirniţa : cutiuţă de metal cu două despărţituri : pentru Sf. Mir şi pentru undelemn sfinţit
-litierul: tavă rotundă de metal cu 4 cupe în care se pun pâinile, grâul, vinul şi undelemnul la slujba
Litiei
-tava pentru anaforă în care se pune pâine binecuvântată care se împarte credincioşilor după
sfârşitul liturghiei
-vasul pentru căldură: numit şi tiplotă este o mică cană sau ibric de metal cu apă caldă ce se pune
în sf. Potir înainte de împărtăşire
-relicvarele : cutiuţe din metal pentru păstrarea părticelelor din moaşte de sfinţi
-miruitorul: obiect de metal în formă de pană, lung şi subţire, terminat la capăt cu o cruciulişă ;
folosit pentru miruirea credincioşilor de către preot
-cununile: obiecte de metal sub formă de cununi împărăteşti folosite la Taina Cununiei ; sunt de
origine mai nouă şi înlocuiesc cununile de laur sau flori ce se puneau odinioară pe capul mirilor
-aghiazmatarul : vas special din metl de diverse forme în care se păstrează în unele biserici apă
sfinţită (aghiasmă) de la Bobotează
-căldăruşa : este o căldare mică de aramă sau argint cu mâner în care se pune apă sfinţită cu care
preotul stropeşte casele credincioşilor la Bobotează
OBIECTE LITURGICE DIN STOFĂ
-Sf Antimis şi ilitonul : cel mai important obiect liturgic din stofă ; este o bucată de pânză de in sau
mătase de formă pătrată având imprimată scena punerii în mormânt a Mântuitorului şi conţine
părticele din moaşte de sfinţi ; antimisul (=în loc de masă) este un înlocuitor mobil al Sf. Mese ;
originea lui este în epoca persecuţiilor (sec I-III) când creştinii erau adesea surprinşi de prigonitori
în timpul oficierii Sf. Liturghii fiind siliţi să fugă iar pentru ca Sf. Daruri să nu fie profanate le
înfăşurau cu o bucată de pânză şi continuau la un moment potrivit slujba pe o altă masă ; întrucât Sf.
Liturghie se săvârşea adesea pe mormintele martirilor s-a luat obiceiul de a se pune în aceste pânze
părticele din sfintele moaşte de martiri fiind mi uşor de transportat (altar mobil)
-în ritul roman ntimisul are forma unei plăci de piatră (simbol al lespezii ce acoperea mormântul)
învelită într-o pânză numită ‘corporal’ ; sub forma de azi antimisele apar prin sec VII-VIII mai ales
în timpul crizei iconoclaste cânt ortodocşii erau izgoniţi din bisericile lor fiind astfel nevoiţi să
oficieze liturghia în alte locuri pe aceste antimise
-antimisul este protejat de o învelitoare de pânză numită iliton ;
-după înfrângerea definitivă a iconoclasmului antimisele erau folosite la început numai în bisercile
încă nesfinţite sau în paraclisele particulare, fiind sfinţite numai de episcop dar se foloseau şi la
sfinţirea de biserici când nu era posibilă deplasarea episcopului astfel că episcopul dădea un antimis
sfinţit delegaţilor săi (preoţi împuterniciţi) să facă sfinţirea bisericii iar acel antimis rămânea pe Sf.
Masă ca proprietate a acelei biserici ; de prin sec XVII întrebuinţarea antimisului s-a extins şi la
bisericile cu altre sfinţite înzestrate cu moaşte ; în caz de nevoie antimisul poate fi folosit pentru
săvârşirea Liturghiei în afara bisericii cu binecuvântarea episcopului ;
-antimisele poartă semnătura episcopului locului indicând data şi parohia pentru care a fost dat ;
sfinţirea lui se face de către episcop prin ungere cu Sf. Mir ca şi în cazul Sf. Mese; stă întotdeauna pe
Sf. Masă învelit în iliton ; este semn al binecuvântării episcopului şi al autorităţii sale canonice; se
foloseşte la Sf. Liturghie la sfinţirea şi împărtăşirea cu Sf. Daruri cât şi la uscarea Sf. Agneţ pentru
împărtăşania bolnavilor în marţea luminată ; el simbolizează mormântul Mântuitorului ; pe margini
e scris troparul : ‘Iosif cel cu bun chip …’
-Acoperămintele (pocroveţele) sunt văluri mici pătrate confecţionate din acelaşi material ca şi
veşmintele preoţeşti ; ele servesc la acoperirea discului şi potirului ; în cultul ortodox sunt 3
acoperăminte : pentru disc, pentru potir şi al treilea mai mare (aer) care acoperă ambele vase
-originea acestor acoperăminte este în şerveţelele simple de care se serveau creştinii în primele
veacuri pentru acoperirea Darurilor spre a le feri de profanare din partea laicilor sau insectelor
-Epitaful (=mormânt) : este o pânză de in sau mătase pe care se află imprimată icoana înmormântării
Domnului ; se întrebuinţează o singură dată pe an la slujba vecerniei din Vinerea Patimilor când e
scos din ltar şi aşezat în mijlocul bisericii pe un anlog sau masă continuând cu noaptea Vinerii
Patimilor când e purtat în procesiune în jurul bisericii iar apoi e aşezat pe Sf. Masă în altar unde
rămâne până în Joia Înălţării
epitaful simbolizeză trupul mort al Mântuitorului iar ridicarea lui de pe Sf. Masă în miercurea
dinaintea Înălţării simbolizează înălţarea la cer a Domnului
-originea epitafului este în acoperământul cel mare folosit pentru învelirea Sf. Evanghelii cu care în
sec X-XIII se făcea vohodul la sfârşitul slujbei deniei de Vineri noaptea ; acest vohod s-a dezvoltat
cu timpul şi s-a prelungit până la ieşirea din biserică şi înconjurarea ei simbolizând procesiunea
funebră pentru purtarea trupului Domnului de la Golgota la mormânt ; această învelitoare a luat treptat
dimensiuni tot mai mari ajungând să înlocuiască Evanghelia
-Buretele : spongia care se păstrează în antimisul împăturit pe Sf. Masă şi se foloseşte în timpul Sf.
Liturghii pentru strângerea fărâmiturilor şi pentru ştergerea pe mâini după folosirea Sf. Agneţ ; aduce
aminte de buretele îmbibat în oţet şi fiere oferit Mântuitorului pe cruce (Mt 28,48) ; un alt burete se
foloseşte pentru ştergerea şi uscarea potirului la proscomidir după potrivire

VEŞMINTELE LITURGICE

-prin veşminte liturgice se înţelege îmbrăcămintea specială pe care o întrebuinţează slujitorii altarelor
în timpul săvârşirii sfintelor slujbe ale cultului divin public ortodox ; ele inspiră respect faţă de
purtătorii lor şi crează o atmosferă de sărbătoare proprie săvârşirii serviciului divin
-cu privire la originea veşmintelor liturgice, liturghiştii răsăriteni susţin că ele sunt o continuare a
veşmintelor din cultul VT ( Ies 28,1-43 ; Lev 8,7-9) ; liturghiştii auseni caută originea veşmintelor
liturgice în îmbrăcămintea civilă a lumii greco-romane : cei dintâi clerici creştini săvârşeau cultul cu
hine obişnuite din viaţa de toate zilele în special de culoare albă
-cea mi veche dovadă despre existenţ unui veşmânt liturgic ar fi felonul lui Pavel (II Tim 4,13) însă
cele dintâi documente sigure despre întrebuinţarea unor veşminte speciale în cult provin din sec III
picturile din catacombe înfăţişau chipuri de creştini rugându-se având pe umeri un fel de ştergar (din
care a derivat orarul diaconilor de mai târziu); în sec IV mărturiile sunt mai numeroase : la Eusebiu
de Cezareea, Fer. Ieronim, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur ; în a 2-a jum a sec IV canoanele
22 şi 23 ale sinodului local din Laodiceea vorbesc despre orarul diaconilor
-astfel ca o concluzie : în primele secole preoţii creştini purtu hainele lor obişnuite dar acestea erau
curate, de sărbătoare şi de preferinţă albe ; la acestea s-au adăugat cu timpul şi altele mai ales din sec
IV înainte
-culoarea veşmintelor liturgice era de regulă albă dar după sec VI s-au adoptat şi alte culori : roşii
pentru sărbătorile sfinţilor martiri, negre pentru zilele de post şi slujbele funebre la cre se adaugă
verzi, violete
-înainte de a fi puse în folosinţa cultului toate veşmintele liturgice noi se sfinţesc de către preot sau
episcop după rânduiala din cărţile de slujbă ; veşmintele trebuie păstrate în bună stare ; cele care se
învechesc sau sunt prea uzate şi care nu reprezintă o vloare documentară sau artistică sunt îngropate
în loc ferit şi curat sau arse iar cenuşa se îngroapă
VEŞMINTELE DIACONEŞTI
-sunt : stiharul, orarul şi mânecuţele; diaconul îmbracă stiharul şi orarul la toate serviciile divine iar
la Sf. Liturghie adaugă şi mânecuţele ; el cere binecuvântare pentru toate veşmintele de la preot sau
arhiereu apoi le sărută şi le îmbracă rostind rugăciunea corespunzătoare fiecărui veşmânt
-Stiharul : este un veşmânt lung cu mâneci largi ; denumirea vine de la dungile (şirurile) de broderie
din purpură cu care era împodobir numite ‘stihuri’ ; originea este în tunica greco-romană (purtată de
Sf. Apostoli şi de primii creştini Mt 10,10 ; Mc 6,9 ; Ft 12,8) : haină exterioară lungă care până în sec
IV a fost purtată de bărbaţi şi de femei şi de clerici care după aceea încetează a mai fi purtată în viaţa
de toate zilele şi devine un veşmânt exclusiv liturgic
-în sec IV stiharul era deja generalizat în uz ca veşmânt liturgic; era de culoare albă şi era purtat de
toate treptele clerului şi de aceea a rămas un veşmânt comun tuturor treptelor : însă la diaconi rămâne
un veşmânt exterior pe când la preoţi şi arhierei e acoperit şi de alte veşminte ; membrii clerului
inferior primeau un stihar mai scurt (se dă şi astăzi la hirotesia de citeţ şi ipodiacon înainte de hirotonia
întru diacon) ; la îmbrăcarea stiharului diaconul rosteşte rugăciunea de la Isaia 61,10
-Orarul : este specific diaconilor ; are forma unei fâşii înguste de stofă lungă de aprox 4 m făcută din
bumbac, mătase sau in, brodată cu cruci sau spice de grâu ; se pune pe umărul stâng încât în spate
capătul ajunge până la picioare iar capătul din faţă se trece peste piept pe subţioara dreaptă şi se aduce
pe la spate peste umărul stâng în faţă capăt care este prins cu 3 degete de la mâna dreaptă şi îl ridică
în timpul rostirii ecteniilor invitând credincioşii la rugăciune ; rugăciune în timpul îmbrăcării lui este
de la Isaia 4,3
-numele de orar vine de la oro, orare (a se ruga) pentru că la început orarul a fost o pânză subţire şi
lungă pe care diaconii o purtau pe mână pentru a da semnalul pentru rugăciune pentru a indica ora de
rugăciune ; sau de la os, oris (=gură) orarul fiind la început un şerveţel cu care se ştergeau credincioşii
la gură după împărtăşanie
-cea mai veche menţiune despre orar sunt canoanele 22 şi 23 a sinodului local din Laodiceea sec IV
care interzic ipodiaconilor, citeţilor şi psalţilor purtarea orarului la slujbe el fiind rezervat exclusiv
diaconilor ; este amintit apoi de Ioan Hrisostom care aseamănă orarul cu aripile îngereşti ; Simeon al
tesalonicului (+1429) arată că diaconul încinge cruciş orarul înainte de împătăşire imitând pe serafimi
care îşi acoperă ochii necutezând să privească slava Domnului
-Mânecuţele : comune celor 3 trepte ierarhice care se pun pe marginea mânecilor stiharului spre a le
strânge pentru a nu stânjeni în slujire ; mânecuţele nu au corespondent în VT ; ele au luat naştere din
benzile de broderie ce ornau în vechime mânecile stiharului mai ales la arhierei (care simbolizau
legăturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus când a fost dus la judecată înaintea lui Ana şi
Caiafa) ; pentru a fi mai uşor de spălat şi spre a fi ferite de deteriorare cu timpul marginile mânecilor
stiharului au fost desfăcute de stihar formând o piesă separată
-mărturii despre mânecuţe sunt abia din sec XI ; la început erau purtate doar de arhierei iar prin sec
XV-XVI s-au introdus şi la preoţi şi diaconi ; diaconii le folosesc doar la Sf. Liturghie ; formula de
îmbrăcare este pentru mâna dreaptă Ieş 15,6-7 iar pentru mâna stângă Ps 108,73
VEŞMINTELE PREOŢEŞTI
-sunt stiharul, mânecuţele, epitrahilul, brâul şi felonul
-Epitrahilul: (=peste grumaz) sau popular “patrafir” este un orar diaconesc trecut peste grumaz cu
ambele laturi apropiate (Simeon al Tesalonicului vorbind de hirotonia diaconului în treapta de preot
spune că arhiereul lua capătul din spate al orarului şi-l punea pe umărul drept peste grumaz; şi astăzi
preoţii romano-catolici poartă orarul pe amândoi umeri cu capetele lăsate în jos pe piept iar în timpul
Sf. Liturghii capetele se încrucişează pe piept); este ornat cu multe cruci; este veşmântul cel mai
folosit de către preot (la ierurgiile săvârşite afară din biserică preotul îmbracă numai epitrahilul iar la
ierurgiile sau Taine la cre se citeşte Evanghelia îmbracă şi felonul); fără epitrahil nu se poate săvârşi
nici o slujbă religioasă; la îmbrăcare se rosteşte formula Ps 132,2-3
-Brâul: sau cingătoarea este o piesă vestimentară lungă de 1,2 m cu care preotul şi arhiereul se încing
peste stihar în jurul mijlocului; se găseşte şi l preoţii VT (Ieş 28,8,39,40; 39,5,29); în BRC brâul e
purtat şi se diaconi pe când în BO e rezervat numai preoţilor şi arhiereilor; formula la îmbrăcarea
brâului este Ps 17,35-36; el simbolizează ştergarul cu care s-a încins Mântuitorul când a spălat
picioarele ucenicilor în seara Cinei celei de Taină
-Felonul: este veşmântul de deasupra al preoţilor care aminteşte de toga anticilor şi de mantaua
(pelerina) purtată de Mântuitorul şi apostolii (care era la evrei în uzul general); are forma unei bucăţi
de stofă fără mâneci în 4 colţuri care se punea pe umeri sau se învelea corpul; un astfel de felon purta
şi Sf. Pavel (II Tim 4,13); cu timpul dispare din îmbrăcămintea de toate zilele dar rămâne în uzul
liturgic
-nu există date despre folosirea felonului ca veşmânt liturgic îninte de sec VIII ; până în sec XV era
comun atât preoţilor cât şi arhiereilor (Simeon al Teslonicului +1429 spune că felonul episcopilor era
împodobit cu o cruce pe când al mitropoliţilor şi patriarhilor avea mai multe cruci şi se numea
polistavrion); la arhierei cu timpul felonul s-a înlocuit cu sacosul
-formula de îmbrăcare este la Ps 131,9 ; el aminteşte de halmida purpurie pe care chinuitorii i-au dat-
o lui Iisus în semn de batjocură
VEŞMINTELE ŞI INSIGNELE ARHIEREŞTI
-arhiereul îmbracă cele 4 veşminte comune: stihar, epitrahil, brâul şi mânecuţele (stiharul şi
mânecuţele fiind veşminte comune cu preoţii şi diconii iar epitrahilul şi brâul comune cu treapta
preoţească) la care se adaugă încă 3 veşminte specifice: omoforul, sacosul şi mantia ; în plus arhiereii
mai au şi insigne : mitra, bederniţa, engolpionul, crucea pectorală, cârja, dicheo-tricherele şi
vulturul
-Sacosul : este un veşmânt în formă de sac ca şi stiharul dar mai scurt cu mâneci mai largi şi mai
scurte ; se îmbracă peste stihar după ce arhiereul a îmbrăcat şi epitrahilul, brâul şi mânecuţele
(înlocuieşte vechiul felon purtat odinioară şi de arhierei)
-primele mărturii despre întrebuinţarea sacosului provin din sec XII (Bisericile Necalcedoniene nu au
sacosul dovadă că el a apărut după despărţirea din sec V) ; la început numai patriarhul de
Constantinopol avea dreptul să poarte sacos ca semn de mare cinste şi acesta numai la 3 Praznice :
Naşterea Domnului, Paşti şi Rusalii ; din sec XV înainte şi mitropoliţii purtau sacos iar din sec XVII
devine un veşmânt comun tuturor arhiereilor
-culoarea lui e albă, purpurie sau galbenă (mai rar alte culori) ; la început avea formă de sac cu o
deschizătură pentru cap însă mai târziu s-a despărţit pe laturi, cele două părţi fiind prinse cu nasturi
în formă de clopoţei de aur după modelul veşmântului marelui preot din VT (Ieş 28,33-34 ; 39,25-
26) ; sacosul se îmbracă de arhiereu numai la Sf. Liturghie formula de îmbrăcare (aceeaşi pe care o
zic preoţii la îmbrăcarea felonului) fiind rostită de către diacon
-Omoforul : piesă vestimentară purtată pe umeri în jurul gâtului ; este cel mai vechi dintre veşmintele
arhiereşti ; este o continuare a veşmântului purtat de arhiereii Legii vechi numit efod
(Ieş 28,4, 6-7 ; 39,2-4)
-la început în Apus acest veşmânt era rezervat numai papilor care îl dăruiau ca pe o distincţie şi altor
episcopi (astăzi îl poartă papii, primaţii, arhiepiscopii şi anumiţi episcopi privilegiaţi) ; în Răsărit
omoforul e purtat de la început de toţi arhiereii (când se lua omoforul unui episcop echivala cu
depunerea lui din treaptă)
-există un omofor mare (mai vechi) şi un omofor mic (mai nou) ; omoforul mare se îmbracă şi se
foloseşte numai la începutul Liturghiei până la Apostol când esre dezbrăcat şi înlocuit pentru tot restul
slujbei cu omoforul mic (mai uşor de îmbrăcat şi dezbrăcat, şi de lucrat cu el) ; în mijlocul omoforului
se aplică o iconiţă medalion cu chipul Mântuitorului ; formula de îmbrăcare rostită de diacon pentru
arhiereu este cf. Lc 15,4-5) ; el reprezintă oaia cea pierdută ridicată pe umeri de Mântuitorul adică
firea omenească pe care a luat-o şi a mântuit-o
-în timpul Liturghiei omoforul se îmbracă şi dezbracă de mai multe ori : se pune în momentele
liturgice când arhiereul închipuie pe Hristos şi se dezbracă când arhiereul se socoteşte slujitor al
Domnului fiind Domnul însuşi de faţă (de ex la citirea Evangheliei)
-Mantia : este un veşmânt lung şi larg fără mâneci ca o pelerină bogată de culoare purpurie
împodobită cu nişte benzi (ca nişte râuri) ; se încheie la gât şi jos în faţă având de o parte şi de alta a
încuietorilor câte 2 tăbliţe brodate (în total 4 tăbliţe) ; ea derivă din mantaua monahală de odinioară
pe care arhiereii au adoptat-o ei fiind recrutaţi din rândurile călugărilor (în Biserica rusă şi
arhimandriţii poartă mantie)
-mantia se îmbracă numai la slujbele pentru care arhiereul nu îmbracă stiharul şi sacosul (de ex ;
Vecernie cu Litie, sfinţirea apei, Maslu) ; nu se rosteşte nici o formulă la îmbrăcare ceea ce arată
caracterul ei extraliturgic şi originea ei târzie
-Mitra : este acoperământul capului folosit de arhierei la serviciile divine având de obicei forma
coroanei de odinioară a împăraţilor bizantini ; ea înlocuieşte cununa (chidarisul) purtat de arhiereii
Legii Vechi (Ieş 28,4,37,39 ; 39,28) dar îşi are originea şi în coroana împăraţilor bizantini pe care o
şi imită ( mitra latină de formă conică sau piramidală derivă din tiara papală care îşi are originea în
camilafca ce se purta în Apus în afara serviciilor divine)
-după o tradiţie consemnată de Teodor Balsamon, Nichifor Calist şi Simeon al Tesalonicului înainte
de schismă purtau mitră la serviciile divine doar episcopul Romei şi patriarhul Alexandriei ; folosirea
mitrei la toţi arhiereii s-a generalizat în Răsărit abia în sec XV
-în BO există 3 tipuri de mitră : mitra alexandrină [cea mai veche având form unei bonete mici albe
cu o cruciuliţă desupra], mitra rusească [căciuliţă bogat împodobită cu pietre scumpe şi iconiţe având
deasupra o cruciuliţă] şi mitra bizantină [sub formă de coroană împărătească, rotundă şi înaltă cu
iconiţe de jur-împrejur şi cruciuliţă deasupra folosită de Bisericile greceşti, de BOR şi de toate
Bisericile din Balcani]
-formula rostită la punerea mitrei de diacon în locul arhiereului este Ps 20,3-4 ; ea simbolizează
cununa de spini Mântuitorului dar şi demnitatea Sa împărătească ; în timpul Liturghiei ea acoperă şi
descoperă capul arhiereului la diferite momente
-Bederniţa sau Epigonatul : (=sub genunchi) este o bucată de stofă preţioasă de formă romboidală
care se atârnă la coapsa dreaptă legându-se de gât sau de brâu cu o panglică trecută peste umărul
stâng ; îşi are originea într-un şervet purtat odinioară de arhierei la brâu folosit pentru diferite spălări
rituale la Liturghie precum şi la spălarea picioarelor din Joia Mare ; termenul de ‘epigonat’ se găseşte
pentru prima dată menţiont în sec XII într-o scrisoare a lui Teodor Balsamon către patriarhul Marcu
al Alexandriei
-epigonatul se întrebuinţează numai la Sf. Liturghie cu formula de îmbrăcare Ps 44,4 ; fiind o insignă
mai mult decât un veşmânt epigonatul se poate acorda de episcop şi preoţilor distinşi cu ranguri
bisericeşti ; el aminteşte de ştergarul cu care s-a încins Mântuitorul la spălarea picioarelor şi totodată
simbolizează şi sabia Duhului (Efes 6,17)
-Engolpionul :(=Preasfântul) este o insignă arhierească de forma unei iconiţe medalion înfăţişând pe
maica Domnului sau Mântuitorul şi se poartă atârnată pe piept legată de un lănţişor după gât (numai
în BO) ; el nu este altceva decât hoşenul arhiereilor VT în care se păstrau sorţii « Urim şi Tumim »
(arătarea şi adevărul) (Ieş 28,4,15-30 ; 49,8) ; originea engolpionului trebuie căutată şi în acele mici
‘relicvarii’ (cutiuţe cu sfinte moaşte purtate pe piept atârnând pe grumaz) folosite de stareţii de
mănăstiri apoi de arhierei încă din sec IV (un astfel de relicvar a trimis în 811 patriarhul
Constantinopolului Nichifor Mărturisitorul papei Leon III având forma unei cutiuţe de aur ornată cu
pitre scumpe care conţinea o bucată din lemnul Sf. Cruci)
-arhiereii poartă engolpionul atât la serviciul divin (la Liturghie se pune peste sacos rostind formula
Ps 50,11) cât şi în viaţa de toate zilele ; pentru a se deosebi de ceilalţi arhierei patriarhul poartă două
engolpioane
-Crucea pectorală :din cele mai vechi timpuri creştinii purtau la gât o mică cruce ca talisman ; în
BOR dreptul de a purta cruce în permanenţă îl are arhiereul care o poate acorda ca o distincţie şi
preoţilor cu rang onorific înalt (iconom-stavrofor) ; în BO Rusă ţarul Nicolae II a acordat în 1897
tuturor preoţilor de a purta în permanenţă crucea pectorală pentru a se deosebi de diaconi ; arhiereul
poartă crucea pectorală şi în afara serviciului divin iar când o foloseşte în cadru liturgic arhiereul sau
diaconul rosteşte formula de la Mc 8,34
-Cârja : este un baston înalt cât un stat de om din lemn sau metal împodobit cu fildeş sau argint care
are în capătul de sus doi şerpi afrontaţi peste care se suprapune un glog cu o mică cruce ; la început
în Răsărit cârja arhierească era simplă de lemn având la capăt o cruce în formă de « T » ; până în sec
XVIII cârja era purtată numai de patriarhi şi mitropoliţi
-arhiereii primes cârja ori de câte ori intră în biserică şi slujesc iar când numai asistă la serviciul divin
ei rămân cu cârja pastorală obişnuită mai simplă pe care o poartă şi afară de biserică ; la înmânarea
cârjei diaconul rosteşte cuvintele de la Ps 109,2
-prototipul cârjei arhiereşti este în VT : toiagul lui Aaron care a odrăslit (Num 17,8 ; Evr 9,4) ; cârja
simbolizează puterea de a păstorii Biserica şi a conduce poporul (Ieş 7,20 ; 8,16-17) ; cei doi şerpi
simbolizează înţelepciunea arhiereului (Mt 10,16) iar globul cu cruce arată că Hristos a sfărâmat prin
cruce capetele nevăzuţilor balauri ; ea aminteşte de trestia cu burete folosită la Sf. Patimi (Mt 27,48)
-Dicherul şi Tricherul : sunt două sfeşnice întrebuinţate la slujbele arhiereşti dintre care dicherul are
2 lumânări iar tricherul 3 lumânări ; se folosesc mai ales la liturghiile arhiereşti când arhiereul
binecuvintează pe credincioşi în momentele indicate în cursul slujbei, în rest fiind purtate de diaconi ;
dicherul simbolizează cele 2 firi din persoana Mântuitorului iar tricherul simbolizează cele trei
persoane ale Sf. Treimi
-Vulturul : este un mic covor rotund brodat cu chipul unui vultur cu aripile întinse zburând deasupra
unei cetăţi cu trei râuri ; el se pune în altar sau în naos la slujbele arhiereşti pentru a sta pe el arhiereul ;
are două forme : una de dimensiuni mai mari : vulturul mare folosit numai la hirotonia de arhiereu şi
vulturul mic folosit la celelalte slujbe arhiereşti

MATERIILE FOLOSITE ÎN CULTUL ORTODOX

-Biserica creştină a folosit diferite mijloace materiale cu caracter simbolic pentru a exprima cât mai
concret adevărurile religioase abstracte ; aceste mijloace materiale au valoare nu prin ele însele ci
numai în legătură cu divinitatea cu care nu se pot confunda ; ele sunt folosite în cult numai ca mijloace
de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu
-Pâinea şi Vinul : sunt întrebuinţate în cult în primul rând ca materie a Sf. Euharistii dar şi la unele
Taine şi ierurgii : cununie, Litie, sfinţirea bisericii, înmormântare
-în VT patriarhului Avraam i se oferă pâine şi vin de către Melchisedec (Fac 14,18); Dumnezeu îi
porunceşte lui Moise cu privire la cortul sfânt arătând pâinea care făcea parte din materia de jertfă:
‘pâinile punerii înainte’ erau aduse la templu şi aşezate pe o masă (Ieş 25,30 ; I Reg 5,11 ; II Cor
13,11); în NT pâinea şi vinul simbolizează trupul şi sângele Mântuitorului în care se prefac după
sfinţirea de la Liturghie (In 6,48; 6,51; Mt 26,26); tot la Cina cea de Taină Hristos consacră şi vinul
ca materie de jertfă (Mt 26,27-28)
-ca element liturgic în vechime pâinea era adusă şi oferită ca dar liturgic de către credincioşi
(Rânduielile bisericeşti, Constituţiile apostolice, Testamentum Domini) care erau binecuvântate de
către episcop (Liturghia lui Iacob); pâinea aminteşte de mana din pustie dar şi de cele 5 pâini
binecuvântate de Mântuitorul; prin tradiţie prescurile sunt în număr de 5 sau una singură în 5 colţuri
având imprimată pecetea; din această pâine se împărţea credincioşilor anafora existând chiar o
confuzie în sec III-IV între anaforă şi împărtăşanie; pâinea folosită la litie nu este ştampilată; în BO
se foloseşte pâinea dospită
-vinul este folosit încă din vechime atât pentru fortificarea sănătăţii trupeşti cât şi ca simbol al
sângelui, al vieţii; Mântuitorul preschimbă apa în vin la nunta din Cana Galileii ( In 2,1-11), se
numeşte pe Sine Viţa iar ucenicii mlădiţele (In 15,5); vinul folosit trebuie să fie de bună calitate şi se
foloseşte la Euharistie în amestec cu apa
-Apa: folosită împreună cu vinul la Proscomidie simbolizând apa cursă din coasta lui Iisus ; apa are
şi un simbol al purificării : în VT se folosea pentru spălarea necurăţiilor (Num 19,20), prin potop
Dumnezeu a curăţit pământul de fărădelegi (Fac 7), prin apa Mării Roşii Israel scapă din robia
egiptenilor (Ieş 14), la cortul sfânt Moise pune o ‘baie de aramă’ unde preoţii îşi spălau mâinile şi
picioarele în apă înaintea de aducerea jertfelor (Ieş 30,18-21)
-în cultul creştin din primele veacuri se practica spălarea mâinilor într-un bazin din faţa bisericii
înainte de intrarea credincioşilor în sf. lăcaş (obiceiul s-a păstrat până astăzi în BRC unde se află un
mic bazin cu apă sfinţită la intrarea în biserică pe partea stângă unde credincioşii îşi înmoaie degetele
pentru a-şi face semnul crucii înainte de intrarea în biserică); până în sec VI exista practica spălării
mâinilor şi înainte de primirea Sf. Împărtăşanii, rămasă apoi în vigoare numai pentru preoţii slujitori
la Sf. Liturghie care se împărtăşesc (în BO preoţii şi diaconii îşi spală mâinile înainte de Proscomidie
zicând Ps 25, înainte de împărtăşire adică în timpul axionului şi după împărtăşire adică după potrivire
sau sfârşitul Sf. Liturghii; arhiereul slujitor îşi spală mâinile înainte de Vohodul Mare adică în
momentul când avea loc aducerea darurilor şi binecuvântarea lor de către episcop în vechea Liturghie
creştină)
-Mântuitorul a sfinţit apa şi prin botezul Său în râul Iordan; botezul creştin este ‘din apă şi din Duh’
(In 3,5); apă sfinţită se întrebuinţează în amestec cu pă de trandafir în spălarea Sf. Mese la sfinţirea
bisericii; apa se mai întrebuinţează şi la ierurgiile Aghiasma Mare şi Aghiasma mică ; apa sfinţită
pentru diferite ierurgii: sfinţirea caselor, sfinţirea veşmintelor şi obiectelor liturgice, la tedeum etc.
-Untdelemnul: îndeosebi cel din măsline e preţuit nu numai ca aliment ci şi ca medicament pentru
vindecarea rănilor (pilda samarineanului milostiv)
-în VT undelemnul e folosit ca materie de jertfă adusă la altar (Lev 2,15-16); el simboliza pacea şi
binecuvântarea lui Dumnezeu (III Reg 19,16; Ps 127,1-5); regii şi arhiereii se ungeau cu undelemn
(Ieş 29,7; Lev 8,12; I Sam 10,1-2)
-în cultul creştin untdelemnul e folosit la diferite ungeri rituale: ungerea prebaptismală cu undelmn
sfinţit apoi cea postbaptismală cu Sf. Mir (untdelemnul de măsline este principalul ingredient al
compoziţiei Sf. Mir amestecat cu vin şi alte plnte aromate şi răşini ; pregătirile pentru Mir încep de
joi înainte de Florii şi se încheie în Joia Mare când soborul ierarhilor în frunte cu patriarhul ţării fac
slujba de sfinţire ; prin sfinţire el devine nu simbol ci purtător al energiilor Sf. Duh ; Sf. Mir e folosit
şi la sfinţirea bisericilor şi antimiselor; sfinţirea Marelui Mir este expresia autocefaliei acelei
Biserici) ; la slujba Litiei se binecuvintează lături de pâine şi vin şi untdelemnul ca ofrandă adusă de
credincioşi; untdelemnul e folosit şi la candele pentru a lumina precum în ‘pilda celor 10 fecioare’
(Mt 25,1)
-Tămâia: este o răşină a arborelui ‘boswelia serrata’ care creşte în Africa şi în India; răşina provine
din seva ce curge din copac care se întăreşte de la soare pe scoarţa copacului de unde se colectează
se pisează şi se amestecă şi cu alte aromate (Ieş 30,34-38)
-în VT tămâia e nelipsită alături de jertfele ce se aduceau la altar existând şi un ‘altar al tămâierii’
(Lev 2,10 ; 16,11-12) ; în creştinism tămâia se foloseşte pe măsură ce se dezvoltă cultul (pentru
primele secole avem mărturii la Dionisie Areopagitul în ‘Despre ierarhia bisericească’ la Athenagora,
în sec IV pelerina Eutheria); tămâia e folosită încă din veacul apostolic (II Cor 2,15); încă din sec IV
conform liturghiei Sf. Iacob preotul rosteşte o formulă doxologică pentru cădire apoi tămâiază ; nu
există serviciu liturgic fără tămâiere; ea se foloseşte în slujbele de la biserică, în afara bisericii, în
casele credincioşilor, în cimitire
-Lumânarea: pe lângă rolul ei în existenţa vieţii, e reprezintă şi lumina spirituală; la popoarele
păgâne e prezentă ca şi cult al soarelui sau al focului; în VT Moise primeşte porunca de a aşeza
sfeşnice cu lumini pe altarul cortului sfânt (Ieş 30,8; Lev 24,2-3); evreii au candela în formă de sfeşnic
cu 7 braţe; creştinii proveniţi dintre iudei au adus în creştinism deprinderea de folosi lumânări şi
candele şi în cultul creştin (mai ales în timpul persecuţiilor când creştinii se adunau seara în
catacombe); începând din sec IV lumânările continuă să fie folosite dar de la rolul lor de strictă
necesitate ele primesc şi un caracter simbolic: simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină (Ps
35,2; Is 9,1-2; In 12,46; 8,12)
-lumânările sunt şezate în sfeşnice cu unul sau mai multe braţe ; sunt lumânări sau sfeşnice portative
folosite la vohoade; se folosesc la Paşti, Botez, Cununie, înmormântări, alte ierurgii; deasemenea
candele mari suspendate ard deasupra uşilor împărăteşti şi a icoanelor de pe catapeteasmă; candele rd
şi în casele creştinilor
-menţiuni despre folosirea lumănărilor : Epistola către Flavian al Antiohiei aminteşte că acoluţii
aprindeau lumânările; Sf. Grigorie de Nissa aminteşte de lumânări în procesiunile funerare ; can 72
apostolic pedepsea pe cel ce-şi însuşea făcliile liturgice

CĂRŢILE LITURGICE

-cărţile de cult sunt o consecinţă a evoluţiei serviciului liturgic apărând şi necesitatea generalizării şi
uniformizării (prin fixarea în scris a imnele şi rugăciunile locale ce se transmiteau pe cale orală)
-sistematizarea şi fixarea în scris a rânduielilor bisericeşti şi a textului rugăciunilor fac să apară încă
din sec IV cele mai vechi cărţi de slujbă începând cu “Tipicul” (alcătuit de Sf. Hariton Mărturisitorul
din sec III continuat de Sf. Sava în sec V) si ‘Liturghierul-Molitfelnic’ a lui Serapion din sec IV deşi
‘rânduielile bisericeşti’ sunt mult mai vechi începând chiar cu ‘Constituţiile apostolice’ unde se
reglementează unele norme de cult
-o contribuţie majoră în fixarea tipicului cărţilor de slujbă bisericească l-au avut mănăstirile de la
Muntele Athos unde s-au găsit cele mai multe manuscrise din cărţile de slujbă ortodoxe : Minee,
Trioade, Penticostare, Liturghiere, Molitfelnice
-după persoana care le utilizează sunt cărţi folosite de preot: Evanghelia, Liturghier, Molitfelnic etc.,
şi cărţi folosite la strană : Apostol, Psaltire, Triod, Penticostar, Octoih etc. ; după originea lor sunt
cărţi de origine biblică : Evanghelia, Apostol, Psaltirea şi cărţi alcătuite de Sfinţii Părinţi ai Bisericii
pe baza tradiţiei : Tipic, Liturghier, Molitfelnic, Triod, Penticostar, Octoih, Minei, Ceaslov
-Evanghelia : (=binevestesc) este cartea de slujbe ce cuprinde pericope (=a tăia, a împărţi ; bucăţi
de lectură) din cele 4 Evanghelii care se citesc la Sf. Liturghie în duminici, sărbători, în zilele de rând
şi la diferite slujbe bisericeşti
-în primele secole nu erau încă fixate pericopele evanghelice iar citirea lor din Sf. Scriptură rămânea
la alegerea conducătorilor fiecărei biserici ; abia din sec IV se face prima împărţire a Evangheliilor
în capitole şi versete şi se precizează şi pericopele ce urmau a fi citite în Biserică, împărţire făcută de
Evagrie Ponticul şi Eutalie, diacon din Alexandria continuată de Sf. Sofronie al Ierusalimului după
modelul paraşelor şi harafelor din VT ; împărţirea definitivă e făcută de Ioan Damaschin şi Teodor
Studitul după fixarea majorităţii sărbătorilor (sec IX)
-pericopelor li s-au adăugat formule de introducere : Zis-a Domnul…, În vremea aceea…, Şi le-a zis
lor Iisus… ; ordinea lor din Evanghelie nu este aceeaşi ordine ca în Noul Testament ci sunt grupate
potrivit celor 3 perioade ale anului bisericesc : Penticostar, Octoih, Triod ; la sfârşit se adaugă cele
11 evanghelii ale Învierii ce se citesc duminică dimineaţa la utrenie ; cuprinde şi lista datelor Sf. Paşti
până în anul 2118 (după pascalia pe stil vechi pe care o foloseşte BOR în calcularea datei Paştilor)
-Apostolul : cuprinde texte scripturistice citite la slujbele bisericeşti ; în perioada Penticostalului se
citesc din Faptele Apostolilor iar în restul anului bisericesc din epistolele pauluine şi din epistolele
soborniceşti ; la început citirea Apostolului se încadra de texte din psalmi din care n-a rămas decât
Prochimenul la început şi Aliluia la sfârşit
-Psaltirea : (cântare, odă, instrument muzicl de acompaniat) preluată din VT fiind alcătuită din 150
de psalmi compuşi de David şi de alţi autori ; textul ebraic er împărţit în 5 părţi din vremea lui Ezra ;în
cultul creştin ea e împărţită în catisme (=stau, şed ; deoarece în timpul cât se cântau psalmii era
îngăduit a sta pe scaun după citirea textului biblic) ; catismele sunt în număr de 20 ; canonul 17 al
sinodului local din Laodiceea explică necesitatea acestei împărţiri arătând că psalmii nu trebuie citiţi
sau cântţi fără întrerupere, că după fiecare psalm să se citească din lecturile biblice pentru a nu obosi
credincioşii cu cântarea neîntreruptă ; psalmii se cântă cu precădere la slujbele Vecerniei şi Utreniei
-toate celelalte cărţi sunt produsul tradiţiei Bisericii
-Liturghierul : cuprinde Vecernia, Miezonoptica, Utrenia, Proscomidia şi Rânduiala pregătirii
pentru Sf. Liturghie, cele 3 Sf. Liturghii : Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (cea mai des întrebuinţată),
Liturghia Sf. Vasile cel Mare (săvârşită de 10 ori pe an : primele 5 duminici din Postul Mare, Joia
Mare, Sâmbăta Mre, Ajunul Naşterii şi Bobotezei şi în ziua de Sf. Vasile la 1 ian.) şi Liturghia
Darurilor (can 52 a sin. Trulan hotărăşte oficierea acestei liturghii în toate zilele Postului Mare afară
de sâmbătă şi duminică, de Bunavestire şi de zilele aliturgice); urmează rânduiala împărtăşirii, felurite
rugăciuni, povăţuiri pentru sfinţii slujitori, tipicul Liturghiei cu arhiereu şi Sinaxarul
-Molitfelnicul: numit şi Evhologhiul (=rugăciune+ cuvânt) cuprinde toate slujbele cerute de nevoile
spirituale ale creştinului: Sf. Taine (Botez, Mirungere, Mărturisirea, Împărtăşania, Maslul, Nunta),
ierurgiile (sfeştania, înmormântarea, sfinţirea crucii ce se aşează pe mormânt, parastasul) şi rugăciuni
multiple (dezlegări de blesteme: Molitvele Sf. Vasile şi ale Sf. Ioan Hrisostom, rânduieli pentru
diferite trebuinţe din viaţa creştinului, rugăciuni pentru sfinţirea obiectelor de cult, rânduieli la
Praznice Împărăteşti) la care se adaugă Acatiste şi Paraclise şi Sinaxarul peste tot anul
-Aghiazmatarul : este un extras din Molitfelnic : o parte din slujbele care nu sunt neapărat necesare
preoţilor de enorie ca tunderea în monahism sau rânduiala înmormântării călugărilor au fost scoase
din Molitfelnic şi tipărite separat în acest extras ; el mai cuprinde şi rânduiala primirii la Ortodoxie a
celor de alte credinţe : mozaici, luterani, calvini, baptişti şi alţi neoprotestanţi ; rânduiala ungerii cu
Marele Mir a ereticilor întorşi la dreapta credinţă, rânduiala primirii catolicilor prin Mărturisirea de
credinţă dată în scris
-Panihida : este tot un extras din ediţiile anterioare ale Molitfelnicului şi conţine slujbele săvârşite
de preot pentru cei răposaţi
-Tedeum : este tot un extras din Molitfelnic şi cuprinde slujbe la diferite prilejuri obşteşti (ca
începerea anului şcolar, întronizarea patriarhului etc.) ; este o creaţie proprie a BOR
-Acatistierul : carte utilizată atât de preoţi cât şi de credincioşi care cuprinde acatiste la sfinţi la care
sunt adăugate şi două Paraclise ale Maicii Domnului
-Ceaslovul : sau Orologiul cuprinde cântări şi rugăciuni pentru laudele mici şi laudele mari : vecernie,
pavecerniţă, miezonoptica, ceasul I, III, VI şi IX, paraclise şi acatiste, troparele şi condacele
Triodului, prochimenele săptămânii, rânduiala împărtăşniei şi sinaxarul pe cele 12 luni ; psalmii
ocupă cel mai mult loc în aceste rugăciuni
-Penticostarul : cartea de slujbă ce cuprinde perioada de la Înviere până la Duminica I după
Cincizecime ; imnele şi cântările sunt pline de bucuria Învierii ; sunt compuse de Iosif Studitul, Cosma
de Maiuma şi Ioan Damaschin ; ultimile ediţii cuprind şi textul Evangheliei de la In 20, 19-29 citit la
vecernia Învierii tradus în 12 limbi după obiceiul BOR şi B Greceşti în română, greacă, ebraică
(aramaică), latină, slavonă, rusă, bulgară, arabă, franceză, germană, ungară şi albaneză
-Triodul : cuprinde rânduiala serviciului divin din Duminica Vameşului şi a Fariseului până în
Sâmbăta Mare (10 săptămâni dintre care 3 pregătitoare pentru Postul Paştilor iar restul de 7 sunt ale
Postuilui) ; spre deosebire de Octoih şi Minei unde canoanele cuprind 9 cântări Triodul are doar 3
(trei-ode) ; autorii acestor ode sunt Andrei Criteanu, Sf. Iosif şi Teodor Studitul ; ultimu capitol din
Triod este tipicul lui Marco
-Octoihul : cuprinde rânduiala slujbelor bisericeşti pe cele 8 glasuri (octoih=opt-glasuri) începând cu
Duminica I după Rusalii până în Duminica Vameşului şi Fariseului ; fiecare glas are cântările pentru
slujbele dintr-o săptămână alocând fiecărei zile săptămânale pentru pomenire : luni pentru sfinţii
îngeri, marţi pentru prooroci, miercuri şi vineri pentru sf. Cruce, joi Sf. Apostoli, sâmbăta pentru
morţi, mucenici, sfinţi iar duminica dedicată Învierii
-are mai mulţi autori : Sf. Efrem Sirul compune imnele închinate Sf. Fecioare, troparele de sâmbătă
seara sunt atribuite lui Anatolie, patriarh de Constantinopol în sec V dar cântările esenţiale ale învierii
cât şi muzica pe 8 glasuri îi aparţin lui Ioan Damaschin (sec VIII) la care se mai adaugă şi Mitrofan
episcopul Smirnei (sec IX) care a compus canoanele treimice; cuprinde rânduiala celor 7 Laude:
Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptica, Utrenia, Ceasul III, VI, IX şi rânduiala Liturghiei
-Octoihul Mic sau Catavasier este un extras din Octoihul Mare, Minei şi Triod şi cuprinde numai
imnele pentru rânduiala Vecerniei, Utreniei şi Liturghiei de duminică pe cele 8 glasuri, Polieleul şi
Mărimurile, Catavasiile Praznicelor Împărăteşti şi svetilnele si stihirile Evangheliei de duminică; este
o carte pentru uzul cântăreţilor
-Mineele: începând cu a doua jum a sec IV începe să se dezvolte cultul sfinţilor prin cultul sfintelor
moaşte : pelerinaje la locurile sfinte, slujbe la mormintele martirilor cunoscuţi ca făcători de minuni;
treptat la sfinţii martiri din epoca prigoanelor s-au adăugat şi alte categorii de sfinţi: mărturisitori,
pusnici, ierarhi, cuvioşi, ale căror nume se înscriu în sinaxarul (calendarul )creştin şi în cinstea
cărora se ridică biserici şi se alcătuiesc imne şi rânduieli de slujbă; după sin I ecumenic se
uniformizează data Paştilor şi se instituiesc noi sărbători în cinstea Mântuitorului, a Maicii Domnului
şi în cinstea sfinţilor astfel că aceste cântări bisericeşti rânduite la Praznice Împărăteşti şi la Sărbătorie
sfinţilor mari şi cei de fiecare zi sunt adunate în 12 cărţi numite Minee după numărul celor 12 luni ale
anului
-au apărut prin sec VIII având autori pe Efrem Sirul, Sofronie al Ierusalimului, Teodor şi Iosif
Studitul, Ioan Damaschin şi fratele său Cosma; Mineiul cuprinde slujba de la Vecernie şi Utrenie
pentru fiecare zi a anului bisericesc începând cu 1 sep. până în 31 aug.; pe lângă tipicul slujbei Mineiul
mai conţine şi istoricul sărbătorii sub nume de sinaxar; Mineiul se foloseşte tot anul împreună cu
Octoihul, Triodul şi Penticostarul
-Arhieraticon: sau Liturghier arhieresc cuprinde rânduiala sfinţirii slujitorilor Bisericii : hirotesia
citeţului şi ipodiaconului, hirotonia diaconului, preotului şi arhiereului; slujba hirotesiei diferitelor
grade preoţeşti: arhidicon, sachelar, iconom, protoiereu şi monahale: arhimandrit, egumen, ecleziarh;
rânduiala Liturghiei arhiereşti, sfinţirea bisericii, a antimiselor şi rânduiala sfinţirii Marelui Mir
-Tipicul: în Biserica apostolică exista o regulă simplă; cu timpul cultul se dezvoltă ; în sec III apare
tipicul pentru Liturghie şi Taine compus de Hariton Mărturisitorul (+270) contuinuat de Eftimie şi
Teoctist în sec IV; în sec V Sf. Sava se preocupă de elementele pentru fiecare serviciu (se mai numeşte
şi Tipicul lui Sava) ; tipicul lui Sava e îmbunătăţit de Sf. Sofronie al Ierusalimului iar în sec VIII el
este completat şi dezvoltat de Ion Damaschin, Iosif Studitul şi Cosma ; ultimile norme tipiconale
aparţin ieromonahului Marco, egumenul mănăstirii Sf. Sava din Ierusalim care adaugă câteva capitole
cu lămuriri privitoare la serviciul liturgic al sfinţilor care cade într-o anumită perioadă sau în zi de
duminică (‘Capetele lui Marco’)
-astfel Tipicul este cartea care cuprinde rânduiala, îndrumările după care se desfăşoară sfintele slujbe
în cele trei perioade ale anului bisericesc : Octoih, Triod, Penticostar ; are două părţi: partea întâi
prezintă rânduiala serviciului divin a celor 7 Laude şi a Sf. Liturghii în cele 3 perioade ale anului
bisericesc iar parte a doua cuprinde rânduielile de la slujbele Sf. Taine şi ierurgiilor principale la cre
se adaugă şi unele practici din domeniul cultului ca prinderea lumănărilor, tragerea clopotelor, toca,
rânduiala cădirilor

PRIMELE TRADUCERI ŞI TIPĂRITURI ROMÂNEŞTI ALE CĂRŢILOR DE CULT

-primele traduceri cunoscute ale cărţilor de slujbă în limba română sunt socotite textele
maramureşene, manuscrise transmise în copii datând din sec XVI ; aceste texte sunt numite după
locul unde au fost descoperite sau după numele donatorilor : Codicele Voroneţian descoperit în 1871
în mănăstirea Voroneţ care cuprinde Faptele Apostolilor, Epistola Sf. Iacob şi cele două Epistole ale
Sf. Petru în texte incomplete ; Psaltirea Şcheiană donată Academiei Române de cărturarul Sturza
Scheianu care o avea în biblioteca sa şi care cuprinde Psalmii lui David, Cântările lui Moise,
Rugăciunea Anei, mama proorocului Samuel, Cântarea lui Isaia, Rugăciunea lui Ioan proorocul,
Cântarea Presfintei Născătoare de Dumnezeu şi Rugăciunea proorocului Zaharia ; Psaltirea
Voroneţiană descoperită în 1882 la mănăstirea Voroneţ şi donat de Dimitrie Sturza Academiei
Române în manuscris incomplet cuprinde şi textul slavon al Scripturii ; Psaltirea Hurmuzachi
numită după numele donatorului Eudoxiu Hurmuzachi ; faţă de celelalte traduceri ea nu e o copie ci
însăşi originalul şi este tradusă din slavonă după un text diferit de cel din Psaltirea şcheiană şi
voroneţiană deşi e tradusă în aceeaşi regiune maramureşană şi în aceeaşi epocă
-aceste manuscrise prezintă particularităţi fonetice specifice graiului din NE Transilvaniei din sec
XV-XVI de aceea numindu-se şi texte rotacizante (r intervocalic de ex : în loc de bine apare bire sau
rugăciune-rugăciure, tine-tire)
-primele texte tipărite în limba română au ieşit din tipografia lui Filip Moldoveanu la Sibiu :
Catehism luteran în 1544 şi Tetraevanghelul slavo-român (1551-1559)
-în intenţia de a propaga luteranismul judele Braşovului Hans Benkner tipăreşte la tipografia sa în
1559 un Catehism în limba română conţinând un amestec din învăţăturile lui Luther şi Melanchton,
având ca meşter tipograf pe diaconul Coresi ; astfel încep la Braşov şirul tipăriturilor româneşti cu
cheltuiala şi stăruinţ lui Benkner pe care Coresi se străduieşte să le pună în slujba Bisericii Ortodoxe :
Tetraevanghelul românesc în 1561 cuprinzând textul celor 4 Evanghelii (o contribuţie importantă la
traducere au şi preoţii din Şcheii Braşovului), Praxiul sau Apostolul în 1563 tradus după Codicele
voroneţian cu îndreptările de limbă făcute de Coresi ; Psaltirea cu limbă mult superioară textului
rotacizant din Marmureş şi Liturghierul în 1570 cuprinzând numai Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur în
format mic fiind prima traducere a Liturghierului în limba română ; cărţile în limba română sunt
primite cu rezervă atât de credincioşi cât şi de preoţi temători ca nu cumva ele să cuprindă erezii ştiut
find faptul că numai cărţile luterane şi calvine se tipăreau în româneşte pentru propagandă pe când
conform tradiţiei cărţile ortodoxe nu puteau fi decât în slavonă astfel că Coresi ia măsuri tipărind
cărţi bilingve slavo-române : Psaltirea slavo-română din 1577 ; în 1580 tipăreşte un Tetraevanghel
bilingv slavo-român pentru Ţara Românească la cererea domnitorilor Alexandru şi Mihnea ;
încununarea activităţii lui Coresi este Cazania sau Evanghelia cu Învăţătură în 1581 care este o
tâlcuire a Evangheliilor din duminicile şi sărbătorile de peste an (textul Evangheliilor e cel din
Tetraevanghelul din 1561 iar tâlcuirea Evangheliilor aparţine preoţilor Iane şi Mihai din Şcheii
Braşovului) ; Coresi nu a fost doar un simplu tipograf ci şi traducător într-o formă literară clară
înţeleasă de toţi românii scuturând textul greoi încărcat de regionalisme şi neologisme ; el e considerat
pionier al limbii literare româneşti el stabilind şi regulile despărţirii cuvintelor
-Palia de la Orăştie din 1582 cuprinde primele două cărţi din VT, traducere iniţiată de episcopul
calvin Mihail Tordaş ; tipărirea Paliei a fost începută încă din 1581 fiind terminată în 1582 de Şerban,
fiul lui Coresi ajutat de diaconul Marian
-drumul deschis de Coresi e continuat de Teofil, fost episcop de Râmnic care vine pe scaunul
Mitropoliei Ţării Româneşti în 1637 şi care în tipografia de la Govora tipăreşte Pravila de la Govora
din 1640, o compilaţie de legi civile şi bisericeşti făcută după izvoare slave şi bizantine, având ca
meşter tipograf pe călugărul Silvestru ; tot aici tipăreşte în 1640 un Ceaslov românesc urmat în 1642
de Cazania în limba română tălmăcită după Cazania apărută cu un an înainte la Kiev care cuprindea
tălmăcirea Evangheliilor din duminicile de peste an, la sărbătorile împărăteşti şi la sfinţi ; în 1644
tipografia de la Govora se mută la Dealu unde se tipăreşte Evanghelia învăţătoare ce preia şi din
Cazania lui Varlaam apărută la Iaşi în 1643 ; se mai tipăresc : Liturghierul slav în 1646, cartea
teologului Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Carte de învăţături duhovniceşti
-urmaşul lui Teofil mitropolitul Ştefan mută tipografia de la Dealu la Târgovişte unde continuă
tipărirea mai ales a cărţilor bilingve slavo-române : Pogribania preoţilor mireni şi a diaconilor şi
Mistirio ce cuprindea primele două Taine : Botezul şi Mirungerea în 1650 apoi Tipicul în care
învăţătura era în limba română iar rugăciunile în slavonă, Pravila de la Târgovişte un cod bisericesc
şi civil tipărit în 1652
-în Moldova în aceeşi epocă mitropolitul Varlaam tipăreşte la Iaşi în tipografia de la ‘Trei ierarhi’
dăruită de Petru Movilă al Kievului Cazania din 1643 care cuprinde un cuvânt către cititori unde
argumentează necesitatea unei cărţi de limbă românească pe înţelesul a tot poporul apoi cuprinde 54
de predici la duminici şi 21 la praznice împărăteşti şi sfinţii mari ; deşi nu este o lucrare originală (e
o culegere de predici din diferite izvoare) totuşi Cazania lui Varlaam a îmbogăţit şi literatura şi limba
literară românească, lucrarea, foarte preţuită, fiind retipărită şi şi în Ardeal în 1699 şi în Ţara
Românească sec XVIII şi XIX ; apoi Cele şapte Taine, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Carte
românească de învăţătură în 1646
-în Transilvania sec XVII se remarcă prin traducerea integrală a NT în Noul Testament de la Bălgrad
(Alba Iulia) în 1648 ; traducătorii sunt călugărul Silvestru şi Udrişte Năsturel care se osteniseră şi
la tipărirea Cazaniei dela Govor şi Dealu ; traducătorii folosesc foarte multe neologisme latine şi
înlătură regionalismele şi arhaismele pentru creerea unei limbi române literare unitare ; acesta reiese
şi din predoslovia atribiută mitropolitului Simeon Ştefan : ‘rumânii nu grăiesc în toate părţile într-un
chip… bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii că banii aceia sunt buni care umblă în toate ţările
aşea şi cuvintele acelea sunt bune care le înţeleg toţi’
-în 1651 apare Psaltirea de la Alba Iulia tradusă din greacă şi ebraică, folosindu-se şi texte din
Psaltirea şcheiană, Psaltirea tipărită de Coresi şi cea din 1570
-în Ţara Românească în a doua jum. a sec XVII se tipăreşte de către mitropolitul Teodosie un
Liturghier slavon cu tipic în limba română în 1680, un Apostol în 1683 şi o Evanghelie în 1682 diferită
de cele tipărite până atunci prin faptul că pericopele evanghelice erau aşezate în ordinea citirii lor în
biserică nu în ordinea aflată în NT ca până atunci ; dar cel mai înalt nivel de dezvoltare a limbii
române şi limpezime a vocabularului se atinge cu tipărirea integrală a textului Scripturii prin Biblia
de la Bucureşti tipărită în 1688 prin grija şi cu cheltuiala domnului Şerban Cantacuzino ; traducătorii
Bibliei au fost fraţii Radu şi Şerban Greceanu ajutaţi de cărturarul stolnicul Constantin Cantacuzino ;
traducerea s-a făcut după textul grecesc al Septuagintei folosindu-se şi traducerile româneşti din
Biblie făcute până atunci ; Biblia lui Şerban a circulat în toată ţara sporind la unitatea limbii româneşti
-în Moldova în a doua jum. a sec XVII mitropolitul Dosoftei traduce atât din slavonă cât şi din greacă
tipărind : Dumnezeiasca Liturghie în 1679, în 1680 Psaltirea de-nţeles cu text paralel slavo-român,
Psaltirea în versuri din 1673 care aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea poeziei în limba
română ; Molitvelnicul de-nţeles în limba română în 1681, Octoihul din 1683 în limba română
cuprinzând slujba de duminică pe 8 glasuri, Vieţile sfinţilor unde foloseşte mineele bizantine
-procesul de românizare a slujbelor bisericeşti se desăvârşeşte prin activitatea mitropolitului Ţării
Româneşti Antim Ivireanu care prin tipăriturile sale introduce definitiv limba naţională în cult ; el
tipăreşte la Bucureşti ca simplu tipograf în 1692 Slujba Sf. Parascheva şi a Sf. Grigore Decapolitul,
în 1693 un Evangheliar greco-român iar în 1692 o Psaltire românească dedicată lui Constantin
Brâncoveanu, protectorul său ; după 1694 tipografia se mută la Snagov unde Antim devine stareţ
tipărind numeroase cărţi printre care şi un Liturghier greco-arab cu alfabet arab la cererea patriarhului
Antiohiei ; tot la Snagov Antim formează şi o şcoală de tipografi, ucenici care îl vor ajuta în
tipăriturile ulterioare ; din 1701 tipografia se mută la Bucureşti unde tipăreşte Noul Testament şi în
1703 Acatistul Maicii Domnului şi un Ceaslov slavo-român şi multe cărţi greceşti ; în 1705 Antim
devine episcop de Râmnic tipărind Antologhionul, Octoihul Mic, Slujba adormirii Născătoarei de
Dumnezeu, Evologhion din 1706 cuprinzând Liturghier şi Molitfelnic fiind prima ediţie în limba
română a Liturghierului şi Molitfelnicului în Ţara Românească ; ales mitropolit în 1708 Antim mută
tipografia de la Râmnic la Târgovişte tipărind un mare număr de cărţi în română
-la începutul sec XVIII episcopul Damaschin al Buzăului traduce Antologhionul iar ca episcop de
Râmnic traduce şi tipăreşte Triodul, traduce Penticostarul ce va fi tipărit în 1743 de episcopul
Clemente, traduce în parte şi Octoihul , traducere terminată de Grigorie al Râmnicului ; la sfârşitul
sec XVIII episcopii de Râmnic Chezarie şi Filaret traduc şi tipăresc Mineele ; introducerea completă
a limbii române în Biserică pote fi considerată abia sfârşitul sec XVIII după traducerea şi a Mineelor ;
această întârziere se datorează şi faptului că imnele nu puteau fi redate în româneşte atât de uşor din
cauza versificaţiei din textele greceşti