Universitatea ,, Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”

- Iaşi -

Lucrare de seminar la Teologie

Dogmatică

,,Însușirile Bisericii conform

învățăturii ortodoxe ”

Student: Chiriac Pavel

Anul III, Pastorală, Grupa I

An universitar: 2017-2018
 Însuşirile Bisericii

Noi mărturisim în Simbolul de credinţă : „întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească

Biserică”. Aceste cuvinte ne arată care sunt insuşirile Bisericii.Vom lua fiecare însuşire şi o vom
explica cum se cuvine.

Una

Sfintii parinti vad temeiul unitatii Bisericii in prezenta aceluiaşi trup jertfit si inviat
strabatut de plenitudinea Duhului Sfant, in toate madularele Bisericii. Euharistia cea una implica
Biserica cea una. Unitatea Bisericii consta, de asemenea, in pastrarea aceleiasi cre¬dinte
dogmatice ca expresie a prezentei si lucrarii plenare a lui Hris¬tos in Biserică.Credinta
dogmatica si totalitatea Tainelor formeaza un tot (Efes., 4, 4-6). 1
Hristos a spus Apostolului Petru, care mărturiseşte dumnezeirea Sa: „ Tu eşti Petru, şi pe
această piatră voi zidi Biserica Mea” ( Matei 16, 18 ). Cuvântul Biserică este pus aici la singular,
nu la plural. Apostolul Pavel scrie: „ căci o pâine, un trup suntem cei mulţi”( 1 Corinteni 10, 17
). În orice caz se vede limpede că Biserica este una. Hristos a înfăţişat acest fapt prin imaginea
turmei şi a păstorului. Dacă păstorul ce călăuzeşte oile este unul, iar oile toate alcătuiesc o
singură turmă, înseamnă că unitatea Bisericii nu este înlăturtă de numărul mare de credincioşi şi
de Biserici locale, ce sunt totuşi unite şi legate în credinţă şi viaţă. Fiecare Biserică locală nu este
doar una din multele aşa numite Biserici, ci Biserica lui Hristos. Şi nici parohiile nu rup unitatea
Bisericii, căci fiecare parohie este Biserica în mic. Este cam la fel cum se întâmplă cu Sfântul
Agneţ, Trupul lui Hristos. Pe Sfânta Masă, Hristos este sfărâmat şi nu despărţit, astfel că atunci
când ne împărtăşim cu Preacuratele Taine nu mâncăm doar o parte a lui Hristos, ci pe Hristos
întreg, deoarece Hristos se împarte nedespărţit în părţi. Astfel, în ciuda existenţei multor Biserici
locale şi parohii, unitatea Bisericii nu este ruptă. Ruperea se iveşte prin erezie. De fapt nu are loc
ruperea Bisericii, ci despărţirea unor mădulare ale Bisericii şi retragerea lor din ea. Unimea

1
Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. 2, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 121;

2
Bisericii nu se pierde, însă mădularele eretice sunt îndepărtate din unime, nu mai aparţin
Trupului unit al lui Hristos […].2
Unitatea Bisericii este lăuntrică. Ea purcede din legătura cu Hristos: înainte de toate din
credinţa de obşte, care este viaţă, din slujirea de obşte şi din locul de obşte al vindecării omului.
La fel cum savanţii dintr-o anume ramură folosesc aceleaşi mijloace şi metode peste tot în lume
spre a descoperi un anumit lucru, la fel este şi în Biserică.Toate mădularele folosesc acelaşi
meşteşug de tămăduire. Şi, fireşte, prin aceasta se arată a fi adevărate mădulare ale Bisericii […].
În Biserică se pot trăi toate virtuţile evanghelice. De aceea fără dreapta credinţă nu este
adevăratădragoste, nici adevărată dreptate şi pace. Deci, cea dintâi datorie a creştinului este aceea
de a se ţine unit cu biserica, de a-şi mărturisi, dar şi de a-şi trăi credinţa,spre a putea să aibă şi
toate virtuţile evangheliceşti.
Este adevărat că sunt unii astăzi care vorbesc despre unirea Bisericiilor, dar termenul e
lipsit de sens din punc de vedere teologic. Nu putem vorbi de unire, ci de unitatea credinţei. Nu
putem vorbi despre Biserici ce sunt despărţite şi se străduiesc să ajungă la adevăr şi unire, ci
despre Biserica unită de-a pururi cu Hristos, fără să fi pierdut vreo dată adevărul, şi despre
oamenii care s-au rupt de ea.3
„Unde este Hristos este unitate, căci unde este Hristos este iubirea care vrea să-i
îmbrăţişeze pe toţi în Sine şi să-i înfăţişeze Tatălui. Unitatea de aceea nu se poate dobândi decât
prin înrădăcinarea în Hristos, Care este Cuvântul lui Dumnezeu devenit accesibil nouă prin
întrupare, ca să ne readune pe toţi în unitatea Sa. Dezbinarea e semnul ieşirii din această temelie
neschimbată şi unitară, alipirea la vremelnicia schimbătoare şi variată, ca la singura realitate.
Dezbinarea e lupta tuturor împotriva tuturor pentru lucruri singulare şi vremelnice, sau lupta
fiecăruia împotriva multora pentru a acapara cât mai multe din lucrurile ce li se cuvin şi lor. Dar
cine trăieşte în Hristos ca Dumnezeu devenit accesibil nouă cu infinitatea iubirii care ne cuprinde
pe toţi, se simte ca înrădăcinat în El şi ca unit cu ceilalţi toţi, se simte ca în casa sa, împreună cu
toţi cei ce sunt de asemenea înrădăcinaţi în El ca în aceeaşi casă care este şi a lor. Cine se simte
în Dumnezeu încă în cursul vieţii sale în lume, nu se mai simte însingurat, căci el cunoaşte lumea
ca a lui Dumnezeu şi ea a devenit pentru el transparentă, iar prin transparenţa ei, vede pe
Dumnezeu, vede raţiunile lucrurilor adunate într-o unitate nediferenţiată în Hristos, Logosul

2
Ibidem, p. 123;
3
Vlachos, Mitr. Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Editura Sofia, Bucureşti, 2000, pp. 44-46.

3
dumnezeiesc cu care el este unit. Cine are pe Hristos în sine, se simte el însuşi în adâncul şi nu la
suprafaţa fiinţei sale, ci în temelia ei, dar prin aceasta în temelia ei comună cu a celorlalţi, adică
în Logosul dumnezeiesc. El se simte în Biserică întemeiat pe Hristos ca pe „piatra cea din capul
unghiului”. El se simte în Hristos împreună zidit cu toţi cei ce cred în Hristos, ca într-un locaş
străbătut de Hristos, locuit de El. Cine nu se simte unit cu ceilalţi în Hristos, nu este nici el însuşi
în Hristos. „Aşadar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu
sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, unde Însuşi
Iisus Hristos este piatra cea din capul unghiului. Întru El toată zidirea bine alcătuită creşte ca
să ajungă un locaş sfânt în Domnul. Întru El şi voi sunteţi împreună zidiţi spre locaş lui
Dumnezeu în Duhul” (Efeseni 2, 19-22).”4

Sfântă

Biserica este sfântă deoarece este Trupul lui Hristos. Mântuitorul a sfinţit-o si a curăţit-o
făcându-o Trupul Său. Sfântul Apostol Pavel spune despre sfinţenia Bisericii: „Hristos a iubit
Biserica şi pe Sine S’a dat pentru ea ca s’o sfinţească, curăţind-o prin baie de apă întru cuvânt,
ca s’o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau altceva de acest fel, ci să
fie sfântă şi fără prihană” ( Efeseni 5, 25-27 ).
Biserica Vechiului Legământ se aseamănă unei desfrânate, dar Hristos a sfinţit-o, şi o a
schimbat in fecioară. Sfântul Ioan Gură de aur zugrăveşte acest adevăr în chip deosebit de viu: „
Căci minunea mirelui este aceea că a luat o desfrănată şi a facut-o fercioară” […] apoi spune:
„Dumnezeu a dorit o desfrânată... Da, o desfrânată adică firea noastră” şi o doreşte „spre a o face
fecioară”. Apoi Hristos se coboară la firea noastră muncită de diavol spre a ne vindeca, se
logodeşte cu aceasta şi îi dă inelul, adică pe Sfântul Duh. Deci, Biserica este sfântă deoarece
Hristos care este Capul ei a sfinţit-o. Sfinţenia creştinilor purcede din sfinţenia lui Hristos.
Apoi, întrucât Biserica este sfântă la fel şi lucrarea sa este sfinţitoare. Rolul Sfintei
Biserici este sfinţirea mădularelor sale şi călăuzirea lor către luminare şi îndumnezeire. Lucrarea
sfinţitoare a Bisericii se săvârşeşte prin Sfintele Taine, prin nevoinţă şi prin toate mijloacele sale
de tămăduire. Neîmpărtăşirea din energia dumnezeiască înseamnă boală. Astfel prin lucrarea

4
Stăniloae, Pr Dumitru, op. cit. p. 121.

4
sfinţitoare a Bisericii ne tămăduim şi suntem sfinţiţi devenind mădulare ale Trupului lui Hristos,
nu mai suntem în stare de moarte ci devenim mădulare vii ale Mântuitorului Hristos.5
„Sfinţenia Bisericii stă în strânsă legătură cu unitatea ei. Căci cu cât este mai unită
Biserica cu Hristos şi deci în ea însăşi, deci cu cât e unită mai intim cu Capul ei cel sfânt, cu atât
e şi mai sfântă în calitate de trup al Lui. Păcatul, sau contrariul sfinţeniei, este în fond un păcat
împotriva unităţii.306 Sfinţenia Bisericii şi a membrilor ei decurge din unirea cu trupul sfinţit
prin ascultare şi jertfă a Domnului. Sfinţenia Bisericii şi a membrilor ei e forma în care se arată
strânsa lor unire cu Hristos, Care S-a sfinţit prin jertfa Lui pentru noi, fiind fără de păcat deja în
baza uniunii ipostatice.”6
„Sfinţenia, devenită prin participare însuşirea Bisericii şi a membrilor ei, constă în primul
rând în curăţirea de păcate şi în puterea menţinerii în ea şi a înaintării într-o viaţă de virtuţi, care
nu e decât expresia pozitivă şi progresivă a curăţiei şi iubirii. În curăţie se includ toate aspectele
desăvârşirii duhovniceşti: înfrânare, cumpătare, răbdare, înţelepciune, smerenie, blândeţe,
bunătate în gânduri şi fapte şi iubirea faţă de toţi. Ea e disponibilitate de comuniune cu
Dumnezeu prin rugăciune şi cu semenii în rugăciune pentru ei şi în ajutorare reciprocă. Toate
aceste aspecte ale sfinţeniei le are Biserica şi le au membrii ei. Definind sfinţenia ca relaţie
iubitoare cu Dumnezeu, accentuăm faptul că puritatea şi toate virtuţile legate de ea încă nu sunt
esenţa sfinţeniei. Sfinţenia e în primul rând o strălucire mai presus de fire a lui Dumnezeu prin
cei ce se străduiesc în aceste virtuţi; e o transparenţă strălucitoare a luminii dumnezeieşti.
Biserica este laboratorul în care Duhul lui Hristos ne face sfinţi, sau chipuri tot mai depline ale
lui Hristos, în Care e concentrată ca într-o persoană sfinţenia şi iubirea Sfintei Treimi. Duhul
Sfânt o face aceasta, întreţinând în noi în acelaşi timp preocuparea activă de sfinţenie. Biserica se
ocupă în mod principal cu sfinţirea membrilor ei, pentru că numai prin aceasta se mântuiesc.
Duhul Sfânt lucrează la sfinţirea credincioşilor înlăuntrul Bisericii, a cărei viaţă intimă este
imprimată de trupul sfinţit al lui Hristos, pe care îl poartă în sânul ei şi din care iradiază Duhul
Sfânt. Biserica lucrează la această sfinţire a membrilor ei, întrucât îi ţine pe toţi în mişcarea
iubirii şi a comuniunii întreolaltă.”7

Sobornicească

5
Vlachos, Mitr. Hierotheos op. cit. pp. 47-48.
6
Stăniloae, Pr Dumitru, op. cit. p. 127.
7
Ibidem, pp. 129-130.

5
 Cuvântul „sobornicesc” îşi are originea la Aristotel, care înseamnă atotcuprinzător sau
întreg. Pe lângă aceasta, acest cuvânt se identifică şi se leagă cu ceea ce este ortodox.Când
susţinem că Biserica este sobornicească, înţelegem trei lucruri. Întâi, că ea există în întreaga
lume, al doilea, că are adevărul întreg despre Dumnezeu, om şi mântuirea omului, şi al treilea, că
viaţa Bisericii este comună tuturor crestinilor ortodocşi care sunt mădularele Bisericii.În primul
rând Biserica este sobornicească deoarece se găseşte în întreaga lume. Nu există loc în care
Biserica ortodoxă să nu existe. Ea se găseşte de la un capăt la altul al pământului. De asemenea,
se mai numeşte sobornicească deoarece viaţa pe care ne-o pune înainte aparţine tuturor, adică tot
creştinul are putinţa de a ajunge la mântuire indiferent de îndeletnicirea pe care o are sau de locul
de muncă.8
„Traducătorii slavi al Crezului niceo-constantinopolitan au redat termenul grec
„catholiki” prin „sobornuiu” din resentiment faţă de Biserica din Apus, dar probabil şi pentru că
sensul de „universală” dat de această Biserică cuvântului „catholiki” nu redă fidel înţelesul
acestuia. Traducerea românească a adoptat din aceleaşi motive termenul slav, numind Biserica
„sobornicească”. Acest termen are un sens mai apropiat de înţelesul cuvântului „catolică”. Prin el
se exprimă modul sinodal de păstrare a învăţăturii Bisericii la nivel episcopal, dar şi modul
general comunitar al practicării învăţăturii. Toată Biserica este un Sinod permanent, o
comuniune, o convergenţă şi o conlucrare permanentă a tuturor membrilor ei, căci numai în
această stare se păstrează şi se valorifică bunurile ei spirituale. În timpul nostru această
sinodalitate generală e redată prin ideea de comuniune, care implică pe aceea de
complementaritate.
Dacă prin însuşirea unităţii se afirmă simplu că Biserica este una, prin însuşirea
sobornicităţii se arată de ce natură este această unitate. Ea e o unitate realizată şi menţinută prin
convergenţa, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr-o simplă
alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform. Deci sinodalitatea sau sobornicitatea
implică sensul Bisericii ca întreg organic-spiritual şi prin aceasta se apropie de înţelesul adevărat
al termenului „catolică”, fără să-1 exprime direct. Adică sinodalitatea sau sobornicitatea exprimă
poziţia şi lucrarea complementară a membrilor Bisericii, ca într-un corp adevărat, nu cauza ei,
cum o exprimă termenul „catolică”.Biserica este un întreg organic, un organism, sau un corp

8
Vlachos, Mitr. Hierotheos, op. cit. pp 48-50.

6
spiritual, o plenitudine care are totul, iar acest tot, această plenitudine e prezentă şi eficientă în
fiecare din mădularele ei, din actele ei, din părţile ei. Înţelesul acesta al Bisericii precizează
înţelesul ei de „corp” al lui Hristos.
Acest înţeles al Bisericii corespunde definiţiei date ei de Sfântul Apostol Pavel, ca
„plinirea Celui ce împlineşte toate în toţi” (Efes. 1, 23).Conform acestui înţeles, Biserica are pe
Hristos întreg cu toate darurile Lui mântuitoare şi îndumnezeitoare şi fiecare Biserică locală şi
chiar fiecare credincios îl are întreg, dar numai întrucât rămâne în „întregul” corpului. Aşa cum
în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, aşa este în orice
mădular sau parte a ei Biserica întreagă, şi prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât
respectivul mădular, sau respectiva parte a ei, rămâne în Biserică. Mădularele nu sunt
uniformizate prin aceasta, ci sunt complementare, datorită faptului că viaţa corpului întreg, sau
Hristos însuşi prin Duhul Sfânt e prezent în mod activ în toate. Duhul Sfânt, Care însufleţeşte
rugăciunea Bisericii, Se roagă în mine şi odată cu aceasta se roagă însăşi Biserica cu mine şi în
mine şi e în Biserică. Se roagă cu mine nu numai Biserica celor de pe pământ, ci şi sfinţii şi
îngerii şi Maica Domnului. „Heruvimi cu chipuri de foc, Serafimi cu ochi mulţi, Scaune şi
Stăpâniri, Începătorii şi Îngerii şi toţi Arhanghelii şi sfinte Domnii, împreună cu fericitul
Înaintemergător, cu Proorocii şi Apostolii, cu Cuvioşii ierarhi, cu toţi drepţii, rugaţi-vă, să fim
miluiţi!” (Canon către toţi sfinţii). „Noi ne rugăm în Duhul iubirii, ştiind că nimeni nu poate
deveni fericit decât prin rugăciunile întregii Biserici, în care locuieşte Hristos, ştiind şi crezând
că atâta timp cât timpurile nu sunt împlinite, toţi membrii Bisericii, cei vii şi cei morţi, sunt
neîncetat desăvârşiţi prin rugăciune.”Fiecare credincios este însoţit de unanimitatea Bisericii.
Nici unul nu e singur, ci se află în această unanimitate. E o unanimitate perfectă de persoane, în
care se păstrează neanulată fiecare persoană, primind putere din corpul întreg şi contribuind cu
specificul ei la bogăţia şi la viaţa corpului întreg.”9

Apostolească

Aşa precum prin toate celelalte trei însuşiri se vede Hristos ca ultima temelie şi izvor al
Bisericii, aşa se vede şi prin apostolicitate. Apostolii au fost prima grupă de oameni care au
crezut în Hristos, şi au dat mărturie despre Învierea şi deci despre dumnezeirea Lui. Dar tot ei au

9
Stăniloae, Pr. Dumitru, op. cit. pp. 133-134.

7
fost şi acea grupă prin care Hristos S-a făcut cunoscut tuturor generaţiilor ce au urmat şi vor
urma, aşa cum a fost, ca Dumnezeu întrupat, răstignit şi înviat pentru mântuirea şi îndumnezeirea
noastră. Apostolii nu au mărturisit şi nu au vorbit despre ei, ci despre Hristos. Ei nu şi-au luat de
la ei slujba aceasta, ci de la Hristos. Pe credinţa lor, pe mărturia lor, pe vorbirea lor despre
Hristos, pe totala închinare a fiinţei lor lucrării de a face cunoscut şi de-a comunica pe Hristos, s-
a întemeiat şi se prelungeşte Biserica.10
„De aceea în Noul Testament Apostolii sunt împreună numiţi „temelia” Bisericii (Efes.
2, 20), dar o temelie în funcţie de temelia ultimă, care este Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune
că ea „este zidită pe temelia Apostolilor şi proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind
Hristos” (Efes. 2, 20). Hristos ca piatra cea din capul unghiului îi uneşte pe Apostoli, mai bine
zis uneşte credinţa lor şi învăţătura despre El într-o temelie unitară, în temelia Persoanei Lui
profund imprimată în fiinţa lor, pe care se poate zidi Biserica până la sfârşitul veacurilor, ca o
clădire spirituală unitară şi mereu aceeaşi. Ea e cetatea al cărei zid are „douăsprezece pietre de
temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului” (Apoc. 21, 14);
ei sunt „stâlpii” Bisericii (Gal. 2, 9). Dar Domnul Însuşi este „temelia” ultimă, care nu poate fi
înlocuită cu alta (I Cor. 3, 11; Efes. 2, 20). El e Cel ce susţine totul; căci piatra cea din capul
unghiului susţine şi zidurile şi temeliile ei... şi acoperişul şi pereţii şi orice altceva; totul e purtat
de El. Apostolii ca „temelie” nu fac de prisos pe Hristos ca temelie, nici Hristos ca temelie nu-i
face pe Apostoli de prisos ca temelie suprapusă, ci tocmai Apostolii ca temelie suprapusă fac
străveziu pe Hristos ca temelie ultimă, sau de abia prin Apostoli Hristos pune o temelie adevărată
Bisericii. Apostolii trimit în mod unitar la Hristos, Îl indică pe El ca piatra cea din capul
unghiului; dar dacă Hristos S-ar fi adresat unei mulţimi schimbătoare şi nu ar fi făcut din grupul
Apostolilor o temelie statornică, Biserica n-ar fi putut lua fiinţă şi n-ar fi putut continua. Biserica
este astfel apostolică, întrucât prin Apostoli cunoaşte ea pe Hristos în mod deplin şi autentic şi de
la ei a moştenit credinţa în El şi certitudinea învierii Lui.”11
În primul rând Biserica este apostolească deoarece îşi are începutul în Hristos. Iar Hristos
este numit de Sfântul Apostol Pavel „Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre” (Evrei 3, 1 ).
Biserica este numită tot apostolească fiindcă stă pe temelia apostolilor. Biserica este şi patristică
deoarece Sfinţii Părinţi ne dau încredinţarea apostolicităţii Bisericii. Ei sunt urmaşii Sfinţilor

10
Ibidem, p. 137.
11
Ibidem, p. 138.

8
Apostoli nu numai prin harul preoţiei, ci fiindcă şi ei au ajuns la aceiaşi trăire cu Sfinţii
Apostoli.12

12
Vlachos, Mitr. Hierotheos, op. cit. p. 51.

9
Bibliografie

10