Concepția pedagogică a lui Vladimir Ghidionescu

Vladimir Ghidionescu este primul pedagog român, care la începutul secolului al XX-lea a susținut
pedagogia experimentală. El se delimitează de vechea pedagogie și pledează, încă din primele sale scrieri,
pentru o pedagogie modernă, în principii, în metodele de cercetare și în conținut. Nu neagă câtuși de puțin
contribuția marilor pedagogi din trecut, dar se opune celei tradiționale însă ține socoteală de experiențele
trecutului și de diferitele științi ce constituiesc pedagogia.
Psihologia pedagogică și pedologia prin metode noi au dus la apariția pedagogiei experimentale,
deoarece istoric pedagogia a început cu filozofia educației copilului, uitând aproape de copilul însuși.
Deosebirea dintre pedologie și pedagogia experimentală este ca cea din urmă a evoluat prin
dezvoltarea diverselor ei domenii, ambele fiind însă discipline ale pedagogiei. Pedagogia experimentală
nu înseamnă investigații de laborator ci și activitate în cadrul unor instituții educative.
În lucrarea Pedagogia științifică și noile reforme școlare el prezintă experimente realizate în țările
Europei apusene cu mențiunea că toate acestea, chiar dacă au dat roade acolo, nu pot fi aplicate întocmai la
noi, el nu pleda pentru transplantarea unor astfel de modele străine în învățământul românesc, ci adaptarea
lor la condițiile din țara noastră.
În lucrarea Introducere în pedologie și pedagogia experimentală el își imaginează pedagogia ca un
arbore după cum urmează: pedologia este rădăcina
arborelui care are patru ramuri (biologia si
antropologia infantilă, psihologia infantilă, psihologia
comparată și patologia sau psihologia infantilă).
Trunchiul copacului este pedagogia experimentală care
are și ea patru ramuri (psihologia pedagogică, ,
didactica generală și specială, pedagogia patologică și
igiena școlară). Vârful arborelui îl formează pedagogia
filozofică care are și ea patru ramuri (pedagogia
istorică, pedagogia socială, teleologia sau pedagogia
idealului educativ și metodologia). Niciuna nu este
independentă, însă arborele s-a dezvoltat începând cu
ramurile de sus, ele fiind suspendate în aer, fără o
bază, o rădăcină.
Pedagogia experimentală consideră Vladimir Ghidionescu, se preocupă în permanență de
perfecționarea tehnicii de cercetare și verificare a rezultatelor obținute.
În lucrarea Pregătirea profesională a corpului didactic el susține că ″noi, până acum am avut niște
fabrici de făcut profesori, nu instituții de făcut educatori, raportarea la sistemul din școlile românești fiind
una critică.
În lucrarea Igienă școlară , educația și igiena sunt chemate să coboare în practica vieții, susținând
cercetări riguroase realizate de cei mai renumiți oameni de știința ai timpului. Desigur unele dintre
concluziile lui nu mai pot fi susținute, cum este și cazul afirmației: ″în anumite momente din epoca pregătirii
adolescenței, curba creșterii fizice va fi urmată de o scădere în domeniul intelectual″, evoluție mai
accentuată în cazul fetelor decât în cel al băieților. Interesante și actuale sunt însă considerațiile referitoare la
educația fizică sau la îndatoririle școlii privite din perspectiva igienei copilului.
Pentru Vladimir Ghidionescu, jocul este o ″școală naturală″ în care copilul intră nu condus de părinți,
ci de propriul instinct, o ″școală în care se învață el pe sine însuși, fără nici un alt dascăl″.
 Vladimir Ghidionescu s-a evidențiat ca fiind cel mai de seamă reprezentant al pedagogie
experimentale românești, el a promovat experimentul ca metoda de cercetare și a pregătit terenul pentru o
nouă fundamentare a teoriei și practicii.