TEMA:

IDEILE FILOSOFICE DESPRE

EDUCAȚIE ÎN EPOCA MEDIEVALĂ

                                                                  
 ПЛАН:

1. Specificul epocii medievale.

2. Ideile pedagogice în învățământul din perioada medievală
3. Aureliu Augustin despre educație.
4. Scolastica: Thoma d’Aquino
 1. SPECIFICUL EPOCII MEDIEVALE

Odată cu despărțirea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Apus și în Imperiul Roman

de Răsărit (395), începe o nouă perioadă în dezvoltarea filosofiei – filosofia medievală, ce se
va încheia în momentul cuceririi Constantinopolului de către turci (1453).
Însă această dată este convențională, deoarece trecerea de la o formațiune la alta nu a avut
loc brusc, ci cuprinde o vreme mai îndelungată. A fost nevoie de o lungă perioadă de tranziție,
în care o seamă de cugetători, continuând tradiția mistică a neoplatonismului, au căutat să
întemeieze speculațiile lor filosofice pe religia nouă a creștinismului. Odată cu transformarea
creștinismului în religie oficială (391) toate școlile concurente (aristotelismul, epicurismul,
stoicismul) au fost interzise.
 Cu toate acestea, nu există o graniță exactă între filosofia greacă și filosofia creștină.Trecerea de la
gândirea greacă la cea creștină se face imperceptibil (pe nesimțite) concomitent cu noul ferment spiritual,
adus de credința creștină. Cu toate acestea, ideile filosofice antice au continuat să influențeze creștinismul.
Astfel, gândirea medievală s-a alimentat din substanța gândirii grecești asimilând numeroase momente, mai
cu seamă din neoplatonism și stoicism, incluzându-le întru-un context nou și interpretându-le în felul său.
În Evul Mediu timpuriu se observă o mare depreciere a valorilor umaniste. Filosofia, logica, științele
naturii, literatura, dezvoltarea întregii culturi spirituale era supusă intereselor bisericii. Instituția bisericească
avea controlul asupra întregii vieți sociale, economice, politice, spirituale. Dominația spirituală a bisericii s-a
extins asupra a tot ce ține de cultură, nimic nu a scăpat de intervenția bisericii. Totul cade sub controlul și
stăpânirea puterii religioase: gândire, sensibilitate, limbaj, etic, estetic, moral, politic. Teologia și biserica
cereau recunoașterea priorității valorilor religioase asupra celor laice (lumești, pământenști). Datorită acestui
fapt, filosofia medievală interpreta toate problemele conceptuale în limitele concepției religioase despre
lume.
 2. IDEILE PEDAGOGICE ȘI ÎNVĂȚĂMÂNTUL ÎN EPOCA MEDIEVALĂ

în Europa secolului VII, au fost deschise primele şcoli bisericeşti pe lângă mănăstiri
datorită faptului că acolo s-au păstrat manuscrise, folosite drept manuale.
Lucrările prevedeau cunoştinţe laice – limbi străine, dialectica, retorica, istoria, bazele
matematicii,.
Instruirea se făcea la diverse niveluri:
nivelul elementar -la vârsta de 5 ani şi presupunea învăţarea cititului, scrisului, socotitului
şi muzicii,
nivelul mediu - trivium, în care copiii erau iniţiaţi în gramatică, latină, retorică şi
dialectică.
nivelul superior - cvadrium, ce se ocupa cu artimetica, geometria, astronomia şi muzica.
 În Anglia medievală, învăţământul s-a cristalizat iniţial ca un moft al păturii sociale
superioare, dat fiind faptul că numai aceştia îşi permiteau accesul la educaţie, pe când
ţărănimea nu. 
Cei mai educaţi oameni care trăiau în biserici.
Odată cu dezvoltarea acestui stat (biserica) a apărut şi nevoia ca tot mai mulţi oameni să
aibă acces la educaţie.
Toate lecţiile în şcolile de gramatică erau în limba latină.
Metoda principală de asimilare a cunoștințelor și informaţiei era învăţatul pe de rost.
Dacă copiii înţelegeau sau nu ceea ce învăţau, era o altă problemă.
 Instituţiile în sine erau foarte mici. Multe dintre ele erau constituite doar dintr-o cameră pentru toţi
băieţii şi un învăţător care invariabil avea o ocupaţie religioasă.
Disciplina era foarte strictă. Copiii erau pedepsiţi prin ameninţarea sau chiar lovirea cu o nuia de
mesteacăn. Această metodă era bazată pe teoria că odată ce copiii au fost loviţi, nu vor mai face
aceeaşi greşală din nou, amintirea durerii fiind factor decisiv.
Copiii ţăranilor puteau fi educaţi doar dacă stăpânul moşiei şi-ar fi dat consimţământul. Orice
familie prinsă având un copil ce beneficia de educaţie fără permisiune era dur taxată.
Fetele din familiile nobile aveau parte de educaţie acasă sau în casele unor altor nobili, sau unele
dintre ele erau trimise în alte ţări pentru a învăţa. Baza educaţiei constituia în cunoștințe despre
întreţinerea gospodăriei în aşa fel, încât soţul lor să aibă parte de cele mai bune condiţii de trai.
De asemenea, fetele erau instruite în muzică, fie că învăţau să cânte la un instrument sau la voce.
3. Aureliu Augustin 
(Sfântul Augustin)
despre educație

(354-430)
 Aureliu Augustin - figura impunătoare în epocii medievală, preot, episcop, dedicându-se
totalmente apărării credinței creștine
Și-a format o solidă cultură clasică, pasionându-se de gramatică, logică, retorică.
După formarea lui intelectuală ne putem da seama că Augustin era un cetățean model al
Imperiului Roman, școlit în toate disciplinele intelectuale ale vremii și cu gusturi estetice
fine, după regulile artei romane.
Mai mult decât atât, el s-a convertit la creștinism după ce formarea sa intelectuală se
definitivase, la vârsta de 31 de ani, și și-a dedicat tot timpul pentru a îmbina cât se poate de
armonios învățăturile științelor vremii cu învățătura creștină.
El avusese la îndemână operele originale ale filosofilor greci, pe care le citise cu atenție.
 Pentru A.Augustin în formarea și educarea omului, un loc important ocupă studierea
Bibliei.
Atribuia un rol important studierii limbilor, gramaticii, istoriei, matematicii, retoricii și
dialecticii considerându-le importante pentru predicătorul \ învățătorul și retorul creștin.
Atribuia un rol aparte pregătii învățătorului și autorității lui în fața ucenicului\elevului.
Considera că învățătorul trebuie să fie mereu binedispus și să manifeste multă răbdare.
Se pronunța negativ cu privire la pedepsa fizică.
Consideră, că omul posedă adevărata cunoaștere încă de la naștere și tendința omului de
a-l cunoaște pe D-zeu este înnăscută, deoarece aceasta vine de la Dumnezeu.
El menționează, că scopul vieții omului este cunoașterea lui D-zeu și dragostea de D-zeu,
iar sarcina învățătorului este să-l ajute pe elev în cunoașterea lui Dumnezeu.
 Cunoașterea lui D-zeu este una directă, intuitivă. Îl cunoaştem pe D-zeu în sufletul
nostru. Sufletul vede pe D-zeu aşa cum ochiul vede lumina, dar nu-l poate vedea în
întregimea lui, aşa cum nici ochiul nu poate vedea toate lucrurile pământului.
Pentru A.Augustin raţiunea, care este ochiul sufletului, conţine adevăruri divine. Cu
cât mai mult sufletul omului cunoaște adevărul, cu atât mai perfect devine el și aceasta
se poate înfăptui doar pe calea rațională. Simțurile nu dau nici un fel de cunoștințe. Cu
cât omul este condus de simțuri, cu atât seamănă cu dobitocul. Numai rațiunea duce la
cunoașterea adevărată a divinității.
 A.Augustin nu neagă rolul rațiunii și al cunoașterii pentru credința creștină.
Dimpotrivă, el cerea conceperea rațională a credinței. Cu toate acestea, crede că credința este superioară.
Credința precede (este înaintrea) rațiunii și înțelegerii. Credința este primită la început ca revelație, dar și ca o
condiție prealabilă pentru înțelegerea intelectuală de care ea însăși are nevoie și pe care o caută spre a se
înțelege pe sine; spre a înțelege ceea ce crede.
El este convins că pentru ca rațiunea să atingă ceea ce urmărește, trebuie să fie dată mai întâi hrana
credinței, altfel rațiunea singură nu ar reuși.
De aceea, Augustin afirmă ”Cred pentru ca să înțeleg”.
Rațiunea îi este dată omului pentru a se debarasa de întunericul cotidian pământesc și trebuie să facă tot
posibilul să se apropie cât mai mult de Dumnezeu. Cunoașterea nu este un scop, ci un mijloc de apropiere de
înțelepciunea divină.
 A.Augustin menționează că omul, bazându-se pe propria sa rațiune, are de ales între bine și
rău, între virtute și pasiune.
Aceasta îmseamnă că omul este responsabil de faptele lui: dacă înfăptuiește binele, el va fi
răsplătit printr-o viață fericită. Dacă păcătuiește, el se îndepărtează de D-zeu și va fi pedepsit.
Cunoașterea și iubirea de D-zeu sunt condițiile libertății omului.
Augustin este ferm convins, că dacă îl iubim pe D-zeu, deși suntem liberi, nu vom face ce
dorim, ci ceea ce suntem datori să facem; sau, vom dori să facem, ceea ce suntem datori să
facem.
Având rațiune și cugetare omul poate alege între bine și rău. Anume rațiunea și cugetul
constituie baza spiritului moral și religios al omului.
 4. SCOLASTICA
Treptat, religia creștină s-a transformat într-un puternic stat bisericesc în fruntea căruia se afla Papa, care se
proclamase unsul lui D-zeu pe pământ și nici un împărat sau rege nu poate conduce fără binecuvântarea sa.
Unicele centre de cultură deveniseră mănăstirile, pe lângă care existau școli unde se pregăteau preoți. Aici
erau predate cele șapte ”arte libere” sau științe laice (gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria,
muzica, astronomia), plus teologia, care forma treapta superioară a învățământului.
Școlarizarea sau formalizarea filosofiei a dat naștere așa-numitei ”scolastici”. Astfel, filosofia medievală mai
poartă numele de scolastică.
Termenul scolastică vine de la latinescul ”schola”, care înseamnă școală sau locul unde se învață cele șapte
arte libere. Scolastica apare în urma îndelungatelor discuții asupra problemei relației dintre credință și rațiune.
Prin scolastică se înțelegea metoda de discutare și argumentare în care tezele sunt explicate prin raționamente
abstracte. Rolul filosofiei consta în a face mai accesibil minții omenești textele Cărților Sfinte printr-o
interpretare rațională a lor, de a atribui dogmelor religiei creștine o lumină rațională.
 O caracteristică definitorie a scolasticii constă în atitudinea rațională față de domeniul
cercetat. Aceasta impune o perfectă cunoaștere a instrumentului logic.
Scolastica cuprinde patru perioade:
•prescolastică sau filosofia epocii renașterii carolingiene ce cuprinde sec. IX-X, ce se
caracterizează printr-un avânt stimulat de contactele cu bizantinii și arabii (drept reprezentanți
îi avem pe Alcuin, Scotus Eriugena);
•scolastică timpurie(începutul sec.XI – sfârșitul sec.XII) se caracterizează prin efortul de a
adapta logica aristotelică și filosofia platoniană și neoplatoniană la învățătura creștină (Anselm,
Roscelin, P.Abelard);
•scolastica matură(de la 1200 până în 1340) numită epoca marilor sisteme, este perioada
lărgirii și desăvârșirii scolasticii, în special prin folosirea filosofiei aristotelice, dar pusă în
slujba dogmei bisericești (Albert cel Mare, Toma d’Aquino, W.Occam, J.Duns Scot, R.Bacon);
•scolastica târzie(de la 1340 până la începutul Renașterii), perioada descompunerii
scolasticii.
Thoma d’Aquino  

(1225 - 1274)
 Toma d´Aquino (1225-1274) supranumit ”doctorul angelic”, care pentru biserica
catolică urma să devină Sfântul Toma. Teologul, filosoful și cel mai de seamă
reprezentant al scolasticii catolice s-a născut într-o familie bogată. în 1244 s-a
călugărit, deși părinții lui erau împotrivă. Și-a făcut studiile mai întâi la o școală
mănăstirească, apoi la universitățile din Neapole și din Paris. După absolvirea ultimei
universități, a predat teologia în Köln, Paris și în diverse școli din Italia.
Paralel cu activitatea pedagogică, Toma d´Aquinoa dus o activitate bogată pentru
apărarea creștinismului în lupta cu diferite erezii și curente filosofice, drept pentru
care după moartea sa în 1323 a fost canonizat, iar în 1879 Papa de la Roma a declarat
filosofia lui – filosofia oficială a catolicismului.
 Omul trăiește pentru a înțelege și a contempla adevărurile externe.
Însă, din nefericire, nu toate adevărurile credinței pot fi argumentate rațional, cum ar fi:
misterul păcatului original, crearea omului şi a lumii prin Logos, adevăruri care filosofia nu le
poate înţelege, ele rămânând peste puterile rațiunii, fiind accesibile doar credinței. Nu toți
oamenii pot ajunge la adevărurile grele de căpătat ale intelectului filosofic, de aceea, este
necesară credinţa.
De aceea, T. d´Aquino crede că filosofia este necesară teologiei; ea apără adevărurile
credinței pe cale rațională contra oricărui atac. Din această cauză, T. d´Aquino a enunţat
„armonia” dintre ştiinţa, întemeiată pe raţiune şi religie, afirmând că ambele tind spre adevărul
unic.
 Prima problemă pe care o pune T. d´Aquino este raportul dintre credință (teologie -
disciplină care se ocupă cu studiul problemelor religioase, știința despre D-zeu) și știință
(filosofie – teorie, concepție despre Lume), dintre revelație și rațiune.
Există două izvoare de adevăr ce trebuie împăcate pe cât este posibil.
Adevărurile științei formează o treaptă anteriară credinței.
Actul de credință este un act al voinței libere.
Nu există un adevăr dublu: adevărul este unul și același, de aceea rațiunea și dogma nu se
pot contrazice.
Credința intervine acolo unde rațiunea nu poate ajunge.
Credința este rațiunea divină la nivelul omenesc.
 Ideile etice ale lui T. d´Aquino sunt întemeiate pe recunoașterea libertății voinței. Răul este lipsa
de bine.
T. d´Aquino subliniază că răul este un bine mai puțin perfect și este admis de D-zeu pentru ca în
univers să se realizeze toate treptele perfecțiunii.
Natura umană (omul) este caracterizată prin raţiune. A lucra prin raţiune înseamnă a împlini liber
legea morală, deci a lucra după virtute. Legea morală face parte integrantă din creația lui D-zeu.
Există, deci, în lume două ordine: ordinea naturii și ordinea moralei. Temelia comportării omului o
constituie ordinea naturii care are rădăcini în inima omului, care insistă să înfăptuim binele, să ocolim
răul.
Pentru T. d´Aquino libertatea voinței este rațiunea, care îl face pe om liber. Urmarea rațională a
unei ordine morale, conformitatea cu natura noastră ne poate duce la fericire. Dar beatitudinea
(fericire) adevărată nu constă decât în contemplarea (cunoașterea) lui D-zeu.
 Ideile lui T. d´Aquino, cu toată valoarea lor, au avut atât susținători, cât și adevrsari.
Cu toate acestea, peste cincizeci de ani după moartea sa, în 1323, T. d´Aquino a fost
canonizat de către Papa Ioan al XXII, iar în 1879 Papa Leon al XIII-lea declară filosofia
lui Toma d´Aquino drept filosofia oficială a bisericii catolice și recomandă printr-o
enciclică (scisoare către biserici, cler și credincioși), ca lucrările Sfântului Toma să fie
studiate în cadrul Universităților catolico-romane de către călugări și studenți.