FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

CURS 5
MECANISME PSIHICE
DE PROCESARE SECUNDARĂ A INFORMAŢIILOR

GÂNDIREA

2. Latura operaţională

Reprezintă ansamblul de operaţii, procedee mentale, metode de transformare,

relaţionare, prelucrare, combinare, recombinare a noţiunilor în vederea obţinerii unor
cunoştinţe noi sau rezolvării unor probleme.

Gândirea foloseşte două categorii de operaţii:

 Fundamentale (generale, de bază) care sunt prezente în orice act de gândire,
constituind scheletul ei (analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea,
comparaţia, concretizarea);
 Instrumentale (specifice, particulare) care se folosesc în anumite acte de
gândire şi care se particularizează în funcţie de domeniul cunoaşterii în care
gândirea este implicată.

OPERAŢIILE FUNDAMENTALE (GENERALE, DE BAZĂ)

1. ANALIZA: este operaţia de disociere sau de descompunere în plan mental intern a

unui întreg în părţi şi elemente componente în vederea determinării proprietăţilor esenţiale, a
semnificaţiei fiecărui element în cadrul întregului.
Ca operaţie a gândirii, ea trebuie diferenţiată de analiza ca operaţie senzorial-perceptivă,
care se realizează în activitatea de răspuns a analizatorului şi presupune acţiunea în plan
material cu însuşirile neesenţiale ale obiectelor şi fenomenelor.
La nivelul gândirii, analiza devine mult mai abstractă, se desfăşoară în plan mental şi
operează cu însuşirile esenţiale, conducând (împreună cu sinteza) la construirea unor obiecte
mentale, fără corespondent în plan real. Analiza se realizează prin descrierea structurii interne
a obiectului, prin identificarea caracteristicilor elementelor componente şi a interacţiunii
dintre ele. Este în acelaşi timp şi o selecţie, prin care se aleg însuşirile esenţiale.

2. SINTEZA: urmează analizei la nivelul gândirii şi realizează o transformare inversă,

prin care se recompune şi se reconstruieşte mental obiectul.
Sinteza, ca operaţie senzorial perceptivă se realizează sub forma modificării structurii,
configuraţiei, formei elementelor senzoriale, în urma interpretărilor având loc corelarea
părâilor desprinse prin analiză.
La nivelul gândirii, sinteza este o operaţie care presupune relaţionarea logică a
însuşirilor obiectului, includerea lui într-o clasă şi relaţionarea cu alte obiecte, desprinzând în
final principiul de dezvoltare şi interacţiune. Sinteza realizează explicarea şi reconstruirea
mentală a fenomenelor. Realizându-se în conformitate cu anumite criterii logice, produsul
sintezei conţine în sine o schemă evaluativă, elementele dobândind grade diferite de
semnificaţie şi relevanţă, unele fiind etichetate ca principale, altele ca secundare.

3. COMPARAŢIA: constă într-o apropiere pe plan mintal a unor obiecte sau fenomene
cu scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele.
 De obicei se spune că ea ar consta în stabilirea similitudinilor şi a diferenţelor. De fapt,
acestea presupun analiza şi sinteza, comparaţia fiind doar momentul iniţial al reflecţiei care
necesită alăturarea mintală pentru a stabili potrivirile ori nepotrivirile.
Exemplu: pentru a constata dacă floarea întâlnită în grădina botanică este aceeaşi cu cea din
sera bunicilor, trebuie să mi-o amintesc şi să o alătur celei percepute. Apoi, sunt atent la
detalii, deci voi face o analiză. Voi examina forma petalelor, apoi frunzele etc. dacă voi găsi
asemănări, voi spune că este aceeaşi specie de plantă (sinteză).
Aceste operaţiuni au corespondent în numeroase acţiuni pe care le efectuăm zilnic:
alăturarea unor obiecte, descompunerea lor (cojirea unei portocale, de exemplu) sau
combinarea în vederea preparării mâncării ori confecţionarea de unelte. Ele sunt prezente şi în
psihicul animalelor superioare care pot rezolva astfel o serie de probleme. (Cosmovici,
2005).

Celelalte două operaţii: abstractizarea şi generalizarea nu se regăsesc decât la oameni.

4. ABSTRACTIZAREA: se referă la reţinerea a ceva şi lăsarea la o parte a altceva.

Abstract înseamnă ceva care nu există ca atare în realitatea sensibilă, existând doar ca un dat
ideal în gândirea noastră.
Este o operaţie complexă, amplă, care tinde către evidenţierea necesarului şi genericului.
Rolul abstractizării este de a selecta unele însuşiri prin intermediul altora. În psihologia
cognitivă, ea este asimilată atenţiei selective.
Este prezentă într-o multitudine de sarcini: clasificare şi sortare; de modificare a
clasificărilor; de rezolvare a problemelor.
În abstractizare, un mare rol îl au următorii factori: atributele şi valorile de atribut ale
obiectelor (culoarea şi o culoare anume); gradul sau nivelul abstractizării ; extensia şi
conţinutul conceptelor şi gradul de familiaritate (informaţiile mai familiare, mai frecvent
întâlnite unt abstractizate mai uşor, mai repede şi fără erori). Rezultatul cel mai semnificativ
al abstractizării îl reprezintă noţiunile abstracte: libertate, bunătate, înţelepciune etc. ea este
mediată de analiză iar suportul ei primar este limbajul.

5. GENERALIZAREA: este operaţia prin care gândirea dezvoltă activitatea de

cunoaştere în extensiune.
A generaliza înseamnă a ne ridica în procesul cunoaşterii de la însuşirile concrete,
particulare la însuşiri din ce în ce mai generale, fie a extinde însuşirile unui obiect asupra unei
categorii de obiecte.
Ea se realizează printr-un mecanism de asimilare sau de incluziune în clasă. Exemplu:
observăm şi comparăm între ei mai mulţi indivizi umani şi descoperim că toţi au în comun
următoarele însuşiri: sunt bipezi, comunică prin limbaj, gândesc, au un mod de existenţă
social. Numim această mulţime prin cuvântul om, extindem apoi însuşirile respective asupra
celorlalţi indivizi concreţi şi-I integrăm pe toţi printrun construct informaţional generalizat –
noţiunea de om. Prin generalizare, gândirea reuşeşte să depăşească limitele datului senzorial
imediat, individual şi trece către categorial, universal.

6. CONCRETIZAREA LOGICĂ: este o operaţie de ridicare de la abstract la concret,

un efort al gândirii de a pătrunde cât mai mult în concreteţea obiectelor şi fenomenelor.
În trecerea de la concret la abstract, efectuată prin abstractizare, se pierde atât bogăţia
aspectelor obiectului, cât şi legătura dintre însuşiri. Concretizarea logică are rolul de a
recupera ce s-a pierdut prin abstractizare, apărând nu doar ca inversul abstractizării ci ca o
continuare firească a ei. Ea include în structura sa elemente, aspecte din toate celelalte
operaţii.
 OPERAŢIILE INSTRUMENTALE (SPECIFICE, PARTICULARE)

Sunt cele elaborate în contextul abordării şi rezolvării anumitor clase de sarcini, proprii
diferitelor domenii ale cunoaşterii.

ALGORITMICA: se defineşte ca relaţie de tip determinist univoc între o mulţime dată

de transformări şi rezultatul final, astfel că dacă transformările respective se aplică riguros în
succesiune cerută şi fiecare se realizează corect, în mod necesar se obţine rezultatul scontat.
Cele mai importante proprietăţi ale algoritmului sunt: determinarea (structura logică a
algoritmului este coerentă, fiecare transformare îşi are locul său precis în cadrul succesiunii
generale, astfel încât pasul actual să inducă pasul următor); generalitatea (un algoritm
simplifică şi eficientizează funcţia rezolutivă a gândirii); finalitatea (un algoritm duce în mod
cert la obţinerea unui rezultat adecvat, optim) şi operativitatea (este necesară în abordarea
unor probleme bine definite, în cazul cărora se poate aproxima dinainte soluţia sau rezultatul
final şi se pot stabili paşii de lucru).

EURISTICA: sensul primar al termenului “euristică” este legat de căutare, de

explorare, de găsire şi formulare a unor principii cu valoare orientativă generală.
În prezent el se asociază cu activitatea de invenţie, de creaţie, de găsire independentă de
către subiect a unei soluţii cel puţin satisfăcătoare într-o situaţie nouă sau cu un grad înalt de
determinare. Modelul cel mai concret pentru ilustrarea euristicii îl constituie proba labirintului
(pot să fie aplicate strategii de încercare-eroare).

EVOLUŢIA ONTOGENETICĂ A OPERAŢIILOR GÂNDIRII

Jean Piaget a demonstrat că acţiunile mintale, operaţiile specifice gândirii provin din
interiorizarea treptată a unor acţiuni pe care copilul le face mai întâi în mod real, în practica
de fiecare zi. O dată formate, operaţiile asigură gândirii o mare mobilitate şi plasticitate.
Există avantaje evidente în a experimenta mai întâi pe plan mental: se face economie de timp
şi de materiale, nemaiexistând experienţe eşuate, dar mai ales putem realiza o mare variaţie de
proceduri, care înlesneşte descoperirea esenţialului. Structurile operatorii parcug o cale lungă
de evoluţie, care are un caracter stadial, ascendent şi o orientare de la exterior către interior.
Piaget a stabilit patru asemenea stadii principale, în interiorul fiecărui stadiu
delimitându-se substadii: I. Stadiul acţiunilor senzorio-motorii (inteligenţa senzorio-motorie);
II. Stadiul preoperator (inteligenţa preoperatorie); III. Stadiul operaţiilor concrete; IV. Stadiul
operaţiilor formale.
I. STADIUL SENZORIO-MOTOR (0-2 ani): gândirea are loc numai în
planul acţiunii concrete şi are la bază combinarea de scheme. Dominantă este interacţiunea
simţurilor, mai ales a celui vizual, tactil şi aiditiv, cu motricitatea, mai ales a mâinilor. În
schemele senzorio-motorii apar germenii reversibilităţii (mergând prin cameră, copilul este
capabil să revină la locul iniţial).
II. STADIUL PREOPERATOR (2-7 ani): între 2 şi 4 ani se manifestă gândirea
simbolică (copilul este capabil să înţeleagă simbolul: în jocul cu subiect, el consideră un
scaun drept un automobil, un băţ o puşcă, dar nu are clară conştiinţa existenţei unor clase de
obiecte similare).
De la 4 la 7 ani apare gândirea intuitivă, când copilul este capabil să stabilească unele
relaţii între fenomene pe care le percepe direct, dar se loveşte de multe dificultăţi
caracteristice.
 Acum se dezvoltă schemele şi structurile verbale ale limbajului şi se realizează unitatea
dintre imagine şi denumire sau între imagine-cuvânt şi mişcare. Preşcolarul nu are ideea de
conservare a substanţei, decurgând din principiul identităţii.
Exemplu: I se dă copilului plastelină şi este rugat să modeleze două bile egale. După ce
el stabileşte egalitatea, experimentatorul transformă una dintre bile într-u cilindru. Întrebând
copilul dacă în aceasta este tot atâta plastelină cât în bila rămasă, răspunsule este negativ,
afirmând că este mai multă, deşi provine dintr-o bilă declarată egală cu celaltă. Copilul nu
poate lua în considerare ambele criterii: şi lungimea şi lăţimea, iar conservarea substanţei nu I
se pare necesară.
De asemenea, nu este prezentă încă ideea de număr. Experiment: se pune în faţa
copilului un rând de jetoane albastre; i se dă o cutie cu jetoane roşii şi este rugat să pună pe
masă tot atâtea jetoane roşii câte sunt albastre. Copilul mic face un rând de jetoane roşii, tot
atât de lung ca şi celălalt, dar pot fi mai multe sau mai puţine jetoane. Copiii ceva mai mari
pun sub fiecare jeton albastru câte unul roşu, dar dacă se distanţează jetoanele albastre,
lingind şirul, ei le vor considera mai numeroase. Alţi copii nu numai că pun jeton sub jeton,
dar le şi numărăr: unu, doi, trei etc. însă dacă şirul este lungit, îl vor considera şi ei mai lung.
La copilul mai mic de 6-7 ani, număratul apare ca o simplă înşiruire de nume, fără să
existe noţiunea de număr. Aceasta implică mai întâi conştiinţa independenţei cantităţii de
culare şi distanţă. Apoi, este necesară concepţia existenţei unui şir crescător de mărimi în care
un număr include pe cel precedent. Noţiunea de număr se formează treptat, în timpul claselor
primare, când se constată şi o evoluţie importantă în procesul de gândire.
III. STADIUL OPERAŢIILOR CONCRETE (7-11 ani): se caracterizează prin
apariţia şi intrarea în funcţiune a structurii operatorii propriu-zise, cu proprietăţile sale
specifice: reversibilitatea, tranzitivitatea, asociativitatea.
Acum apare ideea de conservare şi apar operaţiile reversibile de gândire (se învaţă artimetica).
Totuşi, dacă în faţa unei situaţii concrete, percepute de el, poate soluţiona o serie de probleme
destul de dificile, în cazul problemelor abstracte, pe planul verbal, copilul se poticneşte şi nu
mai poate raţiona corect. Abia în ultima fază, după 11-12 ani, gândirea se poate desfăşura
exclusiv pe planul vorbirii interioare şi capătă o extremă plasticitate.
IV. STADIUL OPERAŢIILOR FORMALE (11-14 ani): se caracterizează prin
comutarea întregii structuri operatorii pe un suport intern (limbajul intern), pe un sistem
coerent de semne şi simboluri, detaşate de obiectele şi imaginile concrete. Acum se dezvoltă
şi capacitatea “discuţiei imaginate”, a posibilităţii înlănţuirii de raţionamente sprijinite pe
argumente pertinente.

PROPRIETĂŢILE OPERAŢIILOR MENTALE DIN PERSPECTIVĂ

GENETICĂ

Fiind rezultatul unui proces relativ îndelungat de dezvoltare ontogenetică, operaţiile

mentale dobândesc anumite proprietăţi specifice, pe baza cărora se poate face o evaluare
calitativă a organizării pe ansamblu a gândirii. Principalele proprietăţi pe care le pune în
evidenţă dinamica evolutivă a operaţiilor sunt:
 Completitudinea: dacă o operaţie a parcurs sau nu, în procesul formării sale,
toate etapele genetice;
 Generalitatea: reflectă sfera de aplicabilitate reală a unei operaţii;
 Specificitatea instrumentală: legătura selectivă şi orientată dintre operaţiile
particulare şi tipul de sarcini pe care se aplică;
 Automatizarea: reflectă gradul de integrare şi consolidare a operaţiilor.
 MEMORIA

Definiţie şi caracterizare psihologică generală

Memoria apare ca fiind o proprietate generală a întregii materii, fie ea vie sau nu
(organică sau anorganică). La om se poate vorbi despre un apogeu de dezvoltare a funcţiilor
mnezice şi de cea mai complexă organizare şi ierarhizare a memoriei. Memoria umană capătă
astfel forma unui mecanism psihic complex ce apare ca o verigă de legătură între situaţii,
evenimente separate în timp, contribuind prin aceasta la reglarea şi autoreglarea
comportamentului uman. În felul acesta, memoria reflectă (oglindeşte) lumea şi relaţiile
omului cu lumea din care face parte.
Întrucât organizarea sistemului psihic presupune o integrare pe dimensiunea timpului,
orientată dinspre trecut spre prezent şi viitor, memoria, care constă în conservarea şi
valorificarea conţinuturilor şi experienţelor anterioare, devine o coordonată globală de
definiţie.
Ea nu este un proces de acelaşi ordin cu procesele psihice cognitive sau motivaţionale,
ci o modalitate de fiinţare şi manifestare în timp a fiecărui proces în parte şi a sistemului în
ansamblu.
Prin dimensiunea mnezică, sistemul psihic există ca entitate specifică, având
continuitate şi stabilitate în timp. Memoria nu intervine din afară în structurarea şi integrarea
proceselor psihice cunoscute – percepţia, gândirea, imaginaţia, trăirile emoţionale etc.- ci face
parte din însăşi structura lor internă. Veriga mnezică se include astfel ca o componentă
structurală a întregului sistem psihic, reprezentând fixarea şi conservarea trecutului său.
Într-o definiţie foarte simplă (Sdorow, 1995), memoria apare descrisă ca fiind procesul
prin care informaţia este asimilată, stocată la nivelul creierului şi mai târziu reprodusă.
A.Cosmovici defineşte memoria ca fiind funcţia psihică de bază care face posibile
fixarea, conservarea, recunoaşterea şi reproducerea informaţiilor şi trăirilor noastre, ea
fiind implicată în toate procesele psihice.
Din perspectiva prelucrării informaţiei, memoria este concepută ca un ansamblu de
sisteme care permit codarea, stocarea şi recuperarea informaţiei.
Alţi psihologi (M.Zlate) evidenţiază importanţa memoriei ca mecanism psihic de
encodare, stocare şi recuperare a informaţiilor.
 Dinamica memoriei

Memoria se organizează şi funcţionează ca sistem dinamic, ce se elaborează treptat în

cursul evoluţiei istorice şi ontogenetice, pe măsura îmbogăţirii repertoriului experienţial.
Latura procesuală a memoriei se relevă în succesiunea şi intercondiţionarea a trei faze
principale: 1. encodarea (engramarea, fixarea, sau memorarea); 2. stocarea (conservarea sau
păstrarea) şi 3. recuperarea (ecforarea sau reactualizarea).

1. ENCODAREA

Encodarea este procesul prin care informaţia este tradusă într-o formă care-i permite
pătrunderea în sistemul mnezic. Computerul transformă informaţia în semnale electronice,
omul în imagini sau unităţi cu sens.
Termenul de encodare se referă la transformarea informaţiei într-un anumit cod
(material sau ideal, subiectiv). Există trei tipuri de coduri (vizuale, auditive şi semantice) iar
corespunzătoare lor, trei tipuri de encodare: encodarea vizuală (face apel la codul imagine),
encodarea auditivă (foloseşte codul sunet: sunet fizic şi sunet verbal) şi encodarea semantică
(codul propoziţie).
În literatura de specialitate, sunt precizate două forme de encodare sau memorare:
memorarea automată (neintenţionată sau involuntară) şi memorarea intenţionată sau
voluntară.

Encodarea sau memorarea automată

Se realizează în mod cotidian, în procesul perceperii diferitelor obiecte, situaţii,
întâmplări şi în decursul desfăşurării diferitelor activităţi. Astfel, parcurgând un anumit drum
printr-un oraş, după un anumit timp, ne reamintim locuri, clădiri, intersecţii, monumente etc.,
deşi nu ne-am propus de la început un asemenea scop.
Memorarea automată nu necesită nici atenţie, nici control voluntar, ea nu este afectată
nici de intenţia de a memora, nici de prezenţa simultană a altor activităţi.
Studiile au demonstrat importanţa, în cadrul acestui proces mnezic, a gradului de
interacţiune cu activitatea pe care subiectul o desfăşoară ca şi gradul de implicare şi angajare a
lui în rezolvarea activităţii.
Exemplu experiment: Smirnov a pus subiecţii să opereze cu cuvinte în mai multe
situaţii: a. scrierea cuvintelor după dictare; b. pronunţarea de către subiect a unui cuvânt care-i
vine în minte la auzirea cuvântului pronunţat de experimentator; c. pronunţarea de către
subiect a unui cuvânt în legătură cu cel pronunţat de experimentator; d. corectarea unui text ce
conţine o serie de erori ortografice; e. descoperirea erorilor semantice cuprinse în 6 sau în 12
fraze. Când li s-a cerut subiecţilor să-şi amintească frazele sau cuvintele cu care au operat, s-
au obţinut rezultate mai bune la variantele c (pronunţarea de către subiect a unui cuvânt în
legătură cu cel pronunţat de experimentator) şi e (descoperirea erorilor semantice cuprinse în
6 sau în 12 fraze), medii la varianta a (scrierea cuvintelor după dictare) şi slabe la variantele b
(pronunţarea de către subiect a unui cuvânt care-i vine în minte la auzirea cuvântului
pronunţat de experimentator) şi d (corectarea unui text ce conţine o serie de erori ortografice).

Encodarea sau memorarea intenţionată sau voluntară

Se desfăşoară sub acţiunea reglatoare directă a scopului sau sarcinii de a reţine
materialul ce urmează a fi prezentat. Scopul de a memora poate fi impus de către subiect
însuşi sau poate fi formulat din afară, de către experimentator sau instructor.
Performanţele mnezice sunt mult mai mari atunci când ne propunem să învăţăm, să
reţinem ceva.
Exemple experimente: Smirnov a dat unor adulţi (studenţi şi cercetători ştiinţifici) două
texte de dificultate aproximativ egală. Unei serii de subiecţi i s-a cerut să citească textele şi
apoi, prin comparare, să relateze care dintre ele este mai dificil, în această etapă sarcina
mnezică lipsind. Pe neaşteptate, după ce subiecţii au terminat de citit primul text, s-a trasat o
sarcină mnezică; să citească textul al doilea pentru a-l memora cât mai bine. Cum era şi firesc,
la sfârşit s-a constatat că cel de-al doilea text a fost mai bine reţinut decât primul, pe care
subiecţii îl citiseră neştiind că trebuie sa-l memoreze.
Într-o altă cercetare s-a constatat că pentru un text de 10 rânduri au fost necesare 30 de
repetiţii când subiectul nu ştia de ce este necesară memorarea lui şi numai de 5-6 repetiţii
când i s-a prezentat scopul memorării. De regulă, randamentul este de 5-6 ori mai mare când
scopul este cunoscut decât atunci când acesta nu este cunoscut.
În memorarea intenţionată devin importante nu orice fel de scopuri, ci mai degrabă
scopurile diferenţiate: cunoaşterea duratei, a timpului pentru care este necesară memorarea,
cunoaşterea preciziei cu care urmează a fi memorat un material, cunoaşterea succesiunii, a
ordinii în care trebuie memorat un material.
Cele două forme ale encodării sau memorării se află într-o permanentă interacţiune şi
interdependenţă. Deseori memorarea automată este punctul de pornire pentru cea intenţionată,
iar memorarea voluntară, ca urmare a exersării, a organizării începe să se realizeze cu o mai
mare economie de timp şi de efort intrând în funcţiune aproape de la sine.

Factorii facilitatori sau perturbatori ai encodării

Pot fi clasificaţi în două mari categorii: 1. factori ce ţin de particularităţile materialului
de memorat; 2. factori ce ţin de particularităţile subiectului care memorează.

1. Factori ce ţin de particularităţile materialului de memorat

Printre factorii ce ţin de material menţionăm:
 Natura materialului: se întipăreşte mai uşor un material intuitiv-senzorial
(imagini ale obiectelor) decât unul simbolic-abstract (cuvinte); unul verbal semnificativ (un
fragment în proză) decât unul verbal nesemnificativ (grupaje de litere fără sens logic);
 Organizarea materialului: un material care dispune de un grad mare de
organizare este mai bine memorat decât altul mai puţin organizat;
 Omogenitatea sau heterogenitatea materialului: cu cât o serie este omogenă
(numai litere, numai cuvinte, numai figuri) cu atât va fi memorată mai rapid; elementele
heterogene plasate într-o serie mare de elemente omogene sunt mai bine reţinute decât cele
din urmă; materialele cu un grad mai mare de omogenitate se reţin mai greu decât materialele
cu un grad mai scăzut de omogenitate;
 Volumul materialului: numărul de repetiţii necesar memorării este mai mare cu
cât materialul este mai amplu.
Psihologii americani au introdus noţiunea de memory chunk, care desemnează o
unitate sau o structură informaţională ce se engramează şi se stochează la un moment dat.
Făcând experimente cu diferite categorii de informaţii (sunete, litere, cuvinte), Miller a
remarcat că volumul informaţiilor reţinute în acelaşi timp este de 7+2 unităţi informaţionale.
Un chunk este o structură integrată de informaţie. Dacă îmi amintesc o parte a unui chunk, îmi
amintesc tot ansamblul. De exemplu, anul 1989 reprezintă un chunk dacă eşti român,
reamintirea anului aduce în memorie tot ansamblul evenimentelor întâmplate la acea dată.
 Alte particularităţi ale materialului: gradul de familiaritate, de semnificaţie,
caracterul lui agreabil sau dezagreabil.

2. Factori ce ţin de particularităţile subiectului

  Gradul de implicare în activitate: cu cât implicarea subiectului în activitate este
mai mare, cu cât interacţiunea dintre el şi materialul de memorat este mai intensă, cu atât
materialul va fi mai repede memorat.
 Modul de memorare: globală (a întregului material dintr-o dată) şi parţială (prin
împărţirea materialului pe fragmente şi pe însuşirea lor succesivă).
 Nivelul activităţii sistemului nervos: în special reactivitatea sistemului nervos.
Studiile centrate pe relaţia dintre performanţele mnezice şi nivelul reactivităţii sistemului
nervos au evidenţiat o dependenţă direct proporţională între cele două variabile, dar numai
pentru subiecţii caracterizaţi printr-un nivel de reactivitate foarte scăzut, scăzut şi mediu.
Subiecţii hiperactivi au obţinut rezultate mnezice mai bune decât cei hipoactivi dar mai ales
pentru memorarea stimulilor neverbali, cu durată scurtă de acţiune. În rezolvarea unor sarcini
mnezice mai complexe, hiperactivitatea sistemului nervos influenţează negativ performanţele
mnezice.
 Repetiţia: un material este cu atât mai bine memorat cu cât numărul de repetiţii
este mai mare. Pe lângă repetiţie, memorarea este facilitată şi de procesarea informaţiilor după
înţeles. De asemenea, este nevoie de un număr optim de repetiţii (supaînvăţarea duce la
instalarea inhibiţiei de protecţie, la apariţia stării de saturaţie şi a trebuinţei de evitare, în timp
ce subînvăţarea creează iluzia învăţării). Cercetările au arătat că repetiţiile suplimentare nu
trebuie să depăşească 50% din numărul iniţial de repetiţii necesare însuşirii materialului. De
asemenea, eficienţa repetiţiilor depinde nu numai de numărul, ci şi de forma lor: comasată
(repetarea integrală de atâtea ori a materialului până când el este memorat) sau eşalonată
(separarea şi desfăşurarea în timp a repetiţiilor).
Dacă am sintetiza cele spuse până acum despre memorare, am putea concepe modul de
organizare optim al învăţării unui curs, în condiţiile în care ne este complet necunoscut.
Prima etapă ar constitui-o familiarizarea cu textul, presupunând o lectură rapidă a
întregului material, pentru orientare.
Apoi, se impune aprofundarea ideilor: se fragmentează cursul după principalele teme şi
se urmăreşte deplina înţelegere şi sistematizare a primei teme. Pentru lămurirea unor
probleme se poartă discuţii cu colegii, eventual cu profesorul şi se consultă materialul
bibliografic. Lectura unui capitol sau a unui articol se însoţeşte şi de întocmirea unor fişe,
consemnând tot ceea ce se clarifică sau îmbogăţeşte cursul de bază. După înţelegerea deplină
a primului fragment, se trece la al doilea ş.a.m.d., până la înţelegerea întregului curs.
 Înţelegerea aprofundată asigură în mare măsură şi memorarea. Totuşi, sunt date,
definiţii, clasificări care cer o muncă specială de fixare.
Prin urmare, în a treia fază, se impune reluarea fiecărei teme în vederea unei memorări
analitice, când memorăm ceea ce n-am reţinut şi revedem fişele, subliniind ceea ce ne
interesează.
Penultima etapă este aceea în care urmărim o fixare în ansamblu, când recapitularea
întregului material este însoţită de întocmirea unor scheme: câteva idei principale, sintetizând
esenţa fiecărei teme.
În fine, în ajun de examen se impune recapitularea acestor scheme care ne ajută să
putem aborda subiecte de sinteză presupunând cunoştinţe din diferite cursuri.
În cazul în care audiem cursul şi participăm la seminarii, învăţarea se desfăşoară puţin
altfel. Familiarizarea se realizează audiind prelegerile. Faza de aprofundare analitică se
produce pregătind seminariile şi participând la discuţii. În perioada de pregătire a examenului
ar trebui să fie necesare doar memorarea analitică, fixarea în ansamblu şi recapitularea
schemelor. În cele câteva zile premergătoare unui examen nu se mai poate realiza o înţelegere
aprofundată, cu excepţia disciplinelor cu caracter pur descriptiv. Aceasta necesită memorarea
unui mare număr de informaţii, deci în acest caz şi memorarea analitică se cere a fi realizată
din timpul anului.

2. STOCAREA

Include acele operaţii şi transformări care au ca rezultat menţinerea în memorie, un timp

cât mai îndelungat, a informaţiilor şi experienţelor stocate anterior.
Principalul ei indicator este trăinicia, care include două componente:
 profunzimea sau intensitatea engramărilor;
 durata menţinerii lor la nivelul pragului de reactualizare.
Valoarea acestui indicator variază în funcţie de particularităţile psihoindividuale ale
subiecţilor, de caracteristicile materialului memorat şi de frecvenţa actualizării şi utilizării
ulterioare. Foarte important pentru trăinicia păstrării este modul în care se formulează scopul
memorării: pe termen scurt (imediat), pe termen mediu sau pe termen lung. Un rol esenţial în
determinarea trăiniciei păstrării îl au factorii emoţional-efectivi şi motivaţionali.
Alţi indicatori de ordin calitativ ai păstrării sunt:
  completitudinea: este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la un moment
dat şi ceea ce s-a memorat anterior;
 fidelitatea: exprimă raportul de corespondenţă între materialul memorat anterior
şi cel care se păstrează la momentul dat (o păstrare se consideră fidelă dacă
trasnformările care se produc în timp asupra materialului stocat, nu-i anulează
identitatea sau conţinutul său esenţial);
 exactitatea: este dată de corespondenţa izomorfică dintre elementele stocate
anterior şi cele păstrate în decursul timpului (exemplu: păstrarea unui material
integral exact în forma iniţială în care a fost memorat.
Exactitatea implică fidelitatea, dar fidelitatea nu implică în mod necesar exactitatea.
Stocarea nu este un proces pasiv, ci dimpotrivă unul extrem de viu şi de activ. Unele
informaţii, date, evenimente ce păreau a fi uitate sunt readuse la lumină atunci când este
nevoie iar materialele memorate pot fi reactualizate într-un alt mod, într-o altă formă,
cantitativ sau calitativ, decât cum au fost înregistrate.

Dinamica memoriei (continuare)

3. RECUPERAREA (ECFORAREA SAU REACTUALIZAREA)

Este procesul memoriei care constă în scoaterea la iveală a conţinuturilor encodate şi

stocate în vederea utilizării lor în funcţie de solicitări şi necesităţi.
De asemenea, recuperarea poate evidenţia şi modificările sau schimbările pe care le-a
suferit materialul memorat în timpul stocării.
După mecanismul declanşator, recuperarea este de două feluri:
 Spontană: se poate produce atât în stare de somn, în forma viselor, cât şi în stare
de veghe (relaxată), în forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei. O formă apare
a reactualizării spontane (vezi Golu, M.) este reactualizarea amânată sau retroactivă. De
exemplu: fiecăruia ni se întâmplă să nu ne amintim pe loc o anumită informaţie (numele unei
persoane pe care am întâlnit-o ocazional, denumirea unei localităţi, a unui obiect etc.) cu toate
că facem un efort serios în acest sens. După un timp oarecare, într-un alt context şi pe fondul
unei alte preocupări, informaţia respectivă apare instantaneu, ca din senin. Un alt exemplu ar
putea fi o situaţie de examen. Persoanele emotive sunt stăpânite de o puternică tensiune care
le blochează serios procesul de reactualizare a cunoştinţelor, nereuşind să închege un răspuns
cât de cât satisfăcător. Când ies din sala de examen, spontan, cunoştinţele se reactualizează şi
răspunsurile la examen le devin accesibile sau chiar le par foarte simple.
 Deliberată: este declanşată şi controlată voluntar, fie în cadrul unei sarcini
speciale de testare a memoriei, fie în cadrul unei activităţi specifice (de învăţare, de muncă, de
creaţie etc.) în a cărei realizare este implicată experienţa anterioară. Ea se desfăşoară în acord
cu un anumit scop şi într-o anumită ordine.
 După funcţionarea elementelor solicitate, recuperarea se realizează în două forme:
recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea este o evocare tacită sau implicită a unei idei sau imagini în prezenţa
materialului (sau a stimulului – obiect, imagine etc), pe când reproducerea se realizează în
absenţa materialului (a stimulului ce trebuie reactualizat), ea constând într-o evocare a
evocării. Când un elev răspunde la lecţie uitându-se pe carte sau pe caiet, el reactualizează
informaţiile pe baza recunoaşterii; când răspunde în lipsa cărţii sau a caietului, făcând apel la
cele învăţate anterior, el reactualizează pe baza reproducerii.

Recunoaşterea

Se realizează în legătură cu acele conţinuturi şi experienţe al căror prag este prea ridicat
pentru a se putea desprinde şi manifesta independent, prin ele însele. Subiectul singur nu
poate să le relateze, simţind nevoia unui sprijin sau suport extern. Nu putem relata conţinutul
unei întâmplări petrecute mai de mult, dar o recunoaştem dacă ni se prezintă nişte elemente
ajutătoare; nu reuşim să relatăm despre locuri pe care le-am vizitat cândva, dar le recunoaştem
dacă ni se prezintă imagini ale lor; nu ne amintim numele persoanelor de la o întrunire la care
am participat, dar le recunoaştem în fotografie etc.
O parte importantă din experienţa noastră anterioară funcţionează la nivel de
recunoaştere, ceea ce evidenţiază valoarea adaptativă a acestui mecanism, comportamentul în
situaţii cunoscute desfăşurându-se la un nivel de eficienţă mai înalt decât în situaţii absolut
noi.

Reproducerea

Este o formă calitativ superioară a reactualizării, constând în derularea conştientă a

conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior.
Întrucât se desfăşoară în absenţa obiectului şi presupune apelul la gândire, este mult mai
dificilă decât recunoaşterea, care se realizează în prezenţa obiectului, implicând doar
perceperea acestuia. Dacă recunoaşterea presupune, în principal, suprapunerea modelului
actual prezent în faţa subiectului peste cel vechi din mintea sa, reproducerea implică
confruntarea, compararea mintală a modelelor şi evidenţierea celui optim.
Ambele procese (vezi Cosmovici, A.) sunt prezente şi la animalele superioare: câinele,
calul îşi recunosc stăpânii chiar şi după mai mult timp. De asemenea, ei pot reproduce trasee
parcurse anterior şi pot fi dresaţi pentru realizarea unui anumit comportament, mai deosebit.
Specific umane sunt conştiinţa de eveniment trecut şi localizarea exactă în timp şi spaţiu.
În reconstituirea momentului ne ajută foarte mult reperele sociale: calendarul,
evenimentele sociale (sărbătorile), evenimentele familiale (naşterea, nunta, decesul cuiva) şi
chiar fenomenele naturale neobişnuite (inundaţii, cutremure etc.)
Reproducând cunoştinţe sau amintiri, ele nu ne apar exact la fel aşa cum erau în
momentul fixării. Conservarea în inconştient aduce o serie de modificări. În momentul
reproducerii ele sunt influenţate şi de tendinţele, interesele noastre care operează o selecţie.

FORME ALE MEMORIEI

În literatura de specialitate au fost delimitate foarte multe forme ale memoriei.
Psihologul român M.Golu, propune următoarea clasificare a formelor memoriei,
folosind patru criterii:
1. prezenţa sau absenţa intenţiei şi a controlului voluntar:
 memoria involuntară (neintenţionată);
 memoria voluntară.
2. prezenţa sau absenţa desprinderii şi înţelegerii legăturilor specifice între elementele
şi secvenţele materialului:
 memorie mecanică;
 memorie logică.
3. aferentaţia dominantă:
 memorie vizuală;
 memorie auditivă;
 memorie kinestezică;
 memorie mixtă.
4. factorul timp:
 memorie imediată sau senzorială;
 memorie de scurtă durată (MSD);
 memorie de lungă durată (MLD).
În continuare vom detalia formele temporale ale memoriei.

MEMORIA IMEDIATĂ SAU SENZORIALĂ

 Această formă a memoriei mai este întâlnită sub denumirea de memorie de foarte scurtă
durată. Ea reprezintă de fapt stocajul senzorial, întrucât excitaţia provocată în organele
senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, parcurge o serie de staţii intermediare,
confruntându-se cu o serie de factori perturbatori (de exemplu zgomote), ceea ce face ca
stimularea să aibă o inerţie, deci să dureze până la 0,25-0,50 dintr-o secundă. Durata
menţinerii pe traseu a secvenţelor fluxului informaţional depinde de labilitatea fiecărui
analizator şi de raportul dintre mobilitate şi inerţie. Unii analizatori (olfactiv, gustativ,
visceral) sunt mai inerţi şi durata de păstrare a excitaţiilor anterioare va fi mai mare; alţii
(vizual, auditiv) sunt mai mobili, având o durată mai scurtă.
Această persistenţă este foarte importantă: datorită ei, când mergem, nu vedem toate
obiectele din jur clătinându-se; ea face posibilă distingerea unor excitanţi care apar un timp
foarte scurt în câmpul perceptiv; tot ea explică posibilitatea cinematografului, unde imagini
statice expuse sub 0,10 dintr-o secundă se contopesc dându-ne iluzia mişcării.
Memoria imediată este condiţia principală a realizării celorlalte două tipuri de memorie.

MEMORIA DE SCURTĂ DURATĂ

Asigură o mai îndelungată păstrare a imagini, dar, în afara unor condiţii speciale,
impresia dispare după 18 secunde, limita maximă până la care se întinde acţiunea sa fiind de
10 minute. După acest interval, informaţia fie se pierde, fie trece în memoria de lungă durată.
Aceasta depinde şi de prezenţa sau absenţa factorilor perturbatori. Experimental, s-a
demonstrat că, dacă pe parcursul desfăşurării procesului de memorare, se introduc factori care
distrag sau slăbesc atenţia subiectului, stocarea materialului-test şi implicit, păstrarea sunt
serios compromise.
Experimentul iniţial a fost realizat de L. Peterson (1959). Subiecţii erau solicitaţi să
numere începând cu 506, în sens descrescător, din 3 în 3 (506,503,500 etc.). simultan, din
când în când li se prezenta un cartonaş cu trei consoane (exemplu C,H,L), ei continuând să
numere. Rostul acestui travaliu era de a împiedica repetarea consoanelor. Apoi se aprindea un
bec, cerându-li-se încetarea numărării şi reproducerea literelor văzute. Becul se aprindea la
diferite intervale, după perceperea consoanelor. În felul acesta s-a putut constata că până la
13-14 secunde se păstra amintirea semnelor, dar după 15-18 secunde ea dispărea complet.
Deci impresia se conserva numai 18 secunde. Alte experimente au confirmat această
concluzie. (vezi Cosmovici, A.)
Memoria de scurtă durată este limitată şi în ceea ce priveşte volumul ei.
 G.Miller, în articolul său despre ,,numărul magic”, a arătat existenţa unei limite a
memorării între 72 elemente (fie litere, numere fie figuri simple). Totuşi, dacă elementele
sunt grupate, putem reţine 7 asemenea grupări. De exemplu, dacă am memora trigrame (silabe
fără sens, formate dintr-o vocală şi două consoane: nec, fos, bim, zuc etc.), am putea reţine 7,
deci am memora 21 de litere. Miller a constatat cum o persoană, grupând cifrele după o
anumită regulă, a putut reţine 40. G.Mandler, studiind problema, a stabilit că se pot memora 7
grupări, dar fiecare nu poate avea mai mult de 51 elemente. (Cosmovici, p.141)
Din memoria de scurtă durată cunoştinţele trec în memoria de lungă durată, dacă se
repetă de către subiect, ori dacă au un înţeles care le asociază noţiunilor dinainte consolidate.
De asemenea, impresia se păstrează dacă are o mai mare încărcătură emoţională. Memoria de
scurtă durată este strâns legată de memoria de lungă durată tocmai prin relaţiile ce se pot
stabili între percepţia prezentă şi noţiunile anterioare. Înţelegerea cuvintelor nici nu este
posibilă fără memoria de lungă durată.

MEMORIA DE LUNGĂ DURATĂ

Cuprinde totalitatea informaţiilor receptate, care pot fi păstrate ore, zile, ani şi chiar
întreaga viaţă. Se presupune că are o capacitate nelimitată şi fixează tot sau aproape tot ce ni
se întâmplă: evenimentele zilnice, cunoştinţele din cărţi şi reviste, din spectacole; de
asemenea reţine emoţiile, sentimentele, visele, gândurile, tot ceea ce trăim; conservă atât
evenimentele personale, cât şi pe cele sociale, mentalitatea poporului, dar şi a păturii sociale
din care facem parte; fixează toate schemele formate: deprinderile, priceperile.
Specificul MLD este memoria semantică, orânduirea rezultatelor experienţei şi ale
gândirii într-un vast sistem de scheme, operaţii şi noţiuni. Ea se constituie cu ajutorul limbii şi
al eforturilor de gândire. Modul de structurarea nu este clarificat. Sunt mai multe sisteme prin
care putem ajunge la aceeaşi noţiune.
W.Kintsch distinge 3 sisteme:
1. Un sistem fonetic, când termenii sunt evocaţi pe baza sonorităţii cuvintelor: de
exemplu, noţiunea de movilă poate să ne vină în minte auzind cuvântul mobilă.
Asociaţiile fonetice sunt frecvente.
2. Un sistem de imagini: vedem pe fereastra trenului o ridicătură de pământ,
simultan poate apărea în minte termenul de movilă;
3. Ierarhia indicilor semantică-sintactici este utilizată când cuvântul apare datorită
relaţiilor de semnificaţii. Cineva povesteşte că, lângă satul său, se află o mare
 ridicătură de pământ, ceea ce duce la apariţia, aproape simultană a termenului în
minte.
Cele trei sisteme se află în strânsă interacţiune. Cel mai important, din punctul de vedere
al fixării şi al gândirii este cel semantic.
Memoria semantică este un ansamblu ierarhizat de structuri încastrate unele în altele şi
permite o conservare temeinică a cunoştinţelor ce se integrează în sistemul noţional. Ea pune
la dispoziţia gândirii o vastă structură de scheme, operaţii, concepte, mijloace pentru
rezolvarea a numeroase probleme.

SISTEME MNEZICE
Termenul a apărut pentru a reda cu mai multă fidelitate caracterul complex şi eterogen al
memoriei.
Definirea termenului: aparţine lui E. Tulving.
Este un ansamblu de date care se subordonează unei reguli comune de selectare-
combinare după criterii substanţial-calitative omogene şi se sprijină pe acelaşi mecanism
psihoneural.
În sens restrictiv, sistemele mnezice se delimitează unele de altele prin:
- funcţiile comportamentale şi cognitive şi tipurile de informaţii pe care le
procesează;
- operaţiile corespunzătoare unor legi şi principii specifice;
- structurile şi mecanismele neurale proprii;
- succesiunea apariţiei şi dezvoltării lor filogenetice şi ontogenetice;
- diferenţele în formatul informaţiei reprezentate.
 Cele cinci sisteme mnezice sunt:
Sisteme Alţi termeni Subsisteme Reactualizare
Procedural Nondeclarativ Deprinderi motorii Implicită
Deprinderi cognitive
Condiţionări simple
Învăţări asociative
simple
Perceptual- Nondeclarativ Forma vizuală a Implicită
reprezentativ cuvântului
Forma auditivă a
cuvântului
Descrierea structurală
Semantic Generic Spaţial Implicită
Factual Relaţional
De cunoaştere
Primar De lucru Vizual Explicită
Auditiv
Episodic Personal - Explicită
Autobiografic
Memoria
evenimentelor