TINERII CU DIZABILITĂȚI SI TRANZIȚIA CĂTRE VIAȚA DE ADULT.

Tranziția în general presupune schimbare, iar schimbarea este uneori dificil de gestionat.

De-a lungul vieții există diferite situații de tranziție. Fie că vorbim de tranziția de la educația de
acasă la cea preșcolară, apoi cea școlară pe diferite etape(școală primară, gimnazială, liceală și
universitară) ca mai apoi să vorbim de tranziția spre viața de adult toate implică schimbarea.

Tranziția este văzută ca fiind provocarea de a păși în viața de adult iar părăsirea
sistemului educațional spre viața independentă, găsirea unui loc de muncă dar și participarea la
viața socială poate fi pentru tinerii cu cerințe educaționale speciale un obiectiv ce este privit cu
reticență. Dacă este să fac o paralelă între tinerii cu sau fără cerințe educaționale speciale, marea
lor majoritate sunt de altfel reticenți la schimbare. Cu atât mai mult atunci când ei duc uneori
povara nesiguranței și a excluziunii pe umerii lor de-a lungul anilor de studiu. Tocmai de aceea
tinerii cu nevoi speciale au o mai mare nevoie de sprijin care trebuie obligatoriu să fie complex
și specializat. Toți cei care se află în imediata proximitate trebuie să colaboreze împreună cu ei și
să planifice tranziția luând în considerare toate aspectele majore ale vieții de adult. Dacă în mod
normal majoritatea tinerilor sunt întrebați ce vor să facă după ce termină școala în cazul tinerilor
cu nevoi speciale acest lucru nu se întâmplă sau se întâmplă foarte rar. În cele mai multe cazuri
cei care decid în cazul celor cu o dizabilitate mai complexă, de natură intelectuală/mintală sau a
celor cu dificultăți de înțelegere și de comunicare, sunt părinții. Totuși elevii cu nevoi speciale au
și ei vise, dorințe , aspirații, pe care ar trebui să poată să și le exprime dar mai ales să fie luate în
considerare. Tranziția ar trebui să fie un proces coordonat, special, complex și intensiv ce
trebuie să sprijine tânărul pentru a face cele mai bune alegeri pentru viață dar mai ales să-l ajute
să capete abilitățile și competențele necesare vieții de adult. Dacă este să fac o altă paralelă
dintre țara noastră și alte țări ale lumii din păcate, legislația românească dă anumite puncte de
reper în ceea ce privește tranziția adolescenților cu nevoi speciale spre viața de adult, însă în
realitate aceștia nu sunt neapărat pregătiți pentru a-și asuma rolul de adulți, datorită lipsei
instituțiilor și a personalului care ar trebui să îi pregătească și chiar datorită lipsei unui plan bine
gândit și adaptat fiecărui caz. Se poate chiar spune că prevederea referitoare la finalitatea
educației enunțată în Legea educației naționale , aceea de a-i pregăti pe tinerii cu sau fără
dizabilități pentru a deveni adulți integrați cu succes în comunitate după absolvire nu se aplică tot

1
timpul în cazul lor. Realitatea ne arată că majoritatea tinerilor cu nevoi speciale rămân acasă
după absolvire izolați, marginalizați, nu participă la viața comunității iar calitatea vieții lor este
redusă. Starea de incertitudine a părinților în ceea ce privește viitorul copiilor lor, suficienta
remunerare financiară obținută în cazul găsirii unui loc de muncă ce ar trbui să le permită un
nivel de trai satisfăcător constituie de asemenea o mare provocare a familiilor.

De ce avem această realitate? Pentru că nici școala de masă și nici cea specială nu au
responsabilități clare în pregătirea și planificarea logică a tranziției ci mai degrabă se axează pe
formarea de abilități de scris citit și mai puțin pe formarea abilităților funcționale, a abilităților
pentru viață sau pe dezvoltarea inclinațiilor și intereselor elevului. De asemenea implicarea
tânărului și a familiei în planificarea viitorului său este mai mult formală, astfel viziunea despre
viitor uneori poate să nu corespundă. Traseele profesionale ale tinerilor cu dizabilități sunt foarte
limitate și limitative. Alternativele de formare și educare profesională sunt aceleași indiferent de
înclinații și abilități astfel formarea este aceeași pentru toți și poate să nu corespundă abilităților
individuale.De regulă în școlile speciale se merge pe importanța raportului dintre teorie și
formarea abilităților practice specifice unei meserii și mai puțin pe formarea așa numitelor soft
skills. Ideal ar fi ca pe durata școlarizării aceștia să învețe cum să-și administreze veniturile, cum
să-și satisfacă în autonomie nevoile personale dar și cum să se implice activ în societate. Mediul
fizic de învățare nu este nici acesta adaptat particularităților lor de învățare astfel de cele mai
multe ori motivația elevilor pentru acea meserie este de cele mai multe ori inexistentă.
Oportunitățile de formare la locul de muncă pe timpul școlii prin ucenicie, practică sau
voluntariat sunt și acestea extrem de limitate sau lipsesc cu desăvârșire.De asemenea după
absolvire adulții de acum cu nevoi speciale nu au servicii de zi unde să poată fi implicați în
diverse sevicii lucrativ-ocupaționale și să socializeze. Nu există nici un sistem de informare
eficient asupra drepturilor sau resurselor existente la nivelul comunității iar lipsa informării
adâncește și mai tare “prăpastia” dintre realitate și legislație.

Studiile la nivel international arată că succesul tranziției spre viața de adult în cazul
persoanelor cu nevoi speciale depinde într-o foarte mare măsură de planificarea timpurie de
comunicarea și colaborarea dintre specialiști , instituții și familie. De asemenea, la nivel
internațional există o taxonomie pentru programarea tranziției ce cuprinde o serie de practici
eficiente menite să faciliteze tranziția. Acestea sunt: planificarea centrată pe elev, dezvoltarea

2
elevilor, colaborarea între agenții, implicarea familiei, structura și atributele programului (Kohler
& Field, 2002). Exemplele de bune pracțici ale unor țări precum SUA, Finlanda, Danemarca
Canada, Marea Britanie, Irlanda demonstrează că tineriii au posibilitatea de a participa la toate
deciziile ce îi privesc și primesc sprijinul adecvat pentru a-și putea construi un viitor demn bazat
pe opțiunile și inclinațiile personale. Informarea la nivelul comunității este mult mai bună,
informațiile mai vizibile iar specialiștii și instituțiile antrenate în acest tip de servicii colaborează
eficient cu familia. Existența ghidurilor, manualelor, paginilor de internet pline de informații și
resurse cu singurul scop de a sprijini tranziția persoanelor aflate în dificultate tocmai prin
planificarea acestui proces prin crearea și implementarea planurilor de tranziție, prin facilitarea
cunoașterii și înțelegerii prevederilor legislative specifice. Astfel se facilitează realmente
tranziția spre viața de adult sub toate aspectele ei. Necesitatea centrării pe carieră, viață
independentă, recreere, participare activă la viața comunității și chiar situație locativă sunt ceea
ce de fapt înglobează senzul cuvântului “TRANZIȚIE”.

Planificarea tranziției de fapt ar trebui să înceapă cu stabilirea viziunii generale iar acest
lucru se poate contura prin simple întrebări adresate copilului de timpuriu sau părinților, iar
raspunsurile ar trebui să contureze o direcție de acțiune a specialiștilor dar și a familiei. Crearea
profilului elevului cât mai aprope de realitate și gândirea creativă a celor implicați poate ajuta
tocmai la obținerea unui obiectiv realist de dezvoltare viitoare.

Raportându-mă la echitatea socială și la drepturile persoanelor cu nevoi speciale

garantate prin lege există o inegalitate și o defavorizare a acestora sub toate aspectele. Dreptul la
educație adaptată, formare profesională, intrarea pe piața muncii, participarea în comunitate,
recreerea, etc., nu sunt întotdeauna garantate. Chiar dacă pe durata școlarizării în măsura
serviciilor existente se încearcă acoperirea parțială a nevoilor lor, după această perioadă sitația
este și mai dramatică. Luând în considerare toate tipurile de transformări psihologice și
fiziologice dacă mai adăugăm și schimbările de la nivel de servicii sau beneficii sociale putem să
ne imaginăm nivelul de frustrare majoră atât la nivel individual cât și familial.De aceea
planificarea tranziției ar trebui să presupună în mod obligatoriu și o muncă de advocacy la
nivelul familiei încă de când copilul nu are încă nevoie de servicii pentru adulți, tocmai pentru a
se putea conștientiza la nivel familial care este realitatea de după școală, consecințele ieșirii din

3
sistemul educațional și încurajarea proactivității. Niciodată nu este prea devreme să se planifice
tranziția, tocmai pentru a-i putea asigura o viață demnă și integrată în comunitate.

Abilitățile specifice vieții de adult se formează cel mai târziu spre sfârșitul ciclului
gimnazial iar colaborarea dintre școală, specialiști și părinți este esențială pentru succes.
Abordările educaționale care se bazează pe învățarea prin experiențe profesionale și de muncă
cuprind: educatia profesională cooperatistă, programe de internship pentru elevi, programe de
ucenicie pentru tineri și școala profesională bazată pe ateliere.
În ceea ce privește educația profesională cooperatistă, aceasta este o combinație a
studiilor profesionale ce au ca scop dobândirea unei profesii și munca plătită ce este realizată de
însuși elev iar beneficiile sunt majore. Elevul pune în practică ceea ce învață și este remunerat
pentru munca sa, astfel câștigă experiență în câmpul muncii.

Programele de internship oferă de asemenea elevilor contact limitat ca și timp cu piața

muncii iar învățarea unor abilități specifice unei profesii practice funrnizează de asemenea
experiențe de muncă structurate într-un domeniu profesional ales de către elevi.

Pogramele de ucenicie sunt sponsorizate de către angajatori iar elevul achiziționează

competențe specifice unei ocupații sau profesii.

Școala profesională bazată pe ateliere are ca obiectiv creșterea oportunităților de învățare

prin muncă. Astfel experiența practică este un factor real ce ajută la achiziționarea competențelor
necesare dobândirii unei meserii sau profesii în domenii ce țin de manufactură sau vânzări.

În plus, în afară de aceste direcții de integrare pe piața muncii, tinerii cu nevoi speciale
trebuie pregătiți și pentru a-și putea expune și sublinia punctele forte în fața angajatorilor.

Piața muncii din România este deficitară din punctul de vedere al forței de muncă
necalificate sau pe partea de manufactură și este cu siguranță o zonă ce ar putea fi acoperită de
către tinerii cu nevoi educaționale speciale.

Sigur, lupta cu reticența angajatorilor poate fi uneori descurajantă însă studiile arată că
majoritatea celor care acceptă să lucreze cu acești tineri se declară extrem de mulțumiți și aleg
uneori să angajeze și alți tineri cu nevoi speciale.

4
 Cu siguranță se întrevede un viitor mai bun din această perspectivă iar posibilitatea
tuturor de a avea o viață demnă, de a putea să se simtă utili și integrați în societate, de a putea
avea un nivel de trai optim, chiar și atunci când pot fi considerati diferiți de către cei care îi
înconjoară nu este o utopie, ci mai degrabă normalitatea la care trebuie cu toții să țintim și să
contribuim .