3.

Conceptualizarea cazului

Conceptualizarea (explicarea\interpretarea) făcută tabloului clinic al clientului este

fundamentală în reducerea simptomatologiei și inplementarea tratamentului.
Conceptualizarea generală se face pornind de la modelul stres-vulnerabilitate:
anumite evenimente stresante interacționează cu o stare de vulnerabilitate (biologică și\sau
psihologică), generând tabloul clinic. În acest model, stresorii și vulnerabilitățile se constituie în
mecanisme etiopatogenice specifice. Raportul dintre intensitatea evenimentelor stresante și
vulnerabilitate este diferit în funcție de tulburări.
Conceptualizarea clinică trebuie să răspundă la trei întrebări:
1. Ce probleme are clientul? (pe baza diagnosticului și evaluării clinice efectuate);
2. De ce au apărut aceste probleme? (care sunt mecanismele etiopatogenice specifice și
nespecifice\generale);
3. Ce trebuie făcut pentru a ameliora aceste probleme? (care este schema de tratament propusă)
Pentru întocmirea planului terapeutic specific TCC, conceptualizarea de caz a TP ar trebui
să includă o relație de cauzalitate/interdeterminare dintre stresori, cum ar fi evenimente de viață
nefaste (stimuli declanșatori) și schemele cognitive dezadaptative ale pacientului (care includ și
vulnerabilitatea biologică), această interdependență determinând apariția unor manifestări
simptomatologice la nivel cognitiv, subiectiv/afectiv-emoțional și comportamental în cazul acestor
pacienți.
Conceptualizarea clinică specifică se face pentru fiecare problemă în funcție de modelul de
la baza orientării psihoterapeutice .
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, conceptualizarea specifică se face pe baza
modelului ABC.
Conceptualizarea cazului prezintă importanţă pentru individualizarea strategiilor de intervenţie.
Autorii de orientare cognitivă şi cognitiv - comportamentală vorbesc de trei nivele de
conceptualizare/formulare şi anume: la nivel de caz, la nivel de sindrom şi la nivel de situaţie.