Suport Curs PCP

Barbara Crăciun octombrie 2017-ianuarie 2018/Master Sănătăţii /Stat Semestrul I
SUPORT CURS ORIENTATIV

PSIHOTERAPII CENTRATE PE PROBLEMĂ
Cursul se va transmite prin e-mail fiecărui participant la master şi NU va fi încărcat pe

reţele de socializare, individual sau grup!
1
CURS 1
Psihoterapiile de scurtă durată centrate pe problemă
1.1. Introducere
Terapiile de scurtă durată centrate pe problemă implică o atitudine din partea
terapeutului (Haley, 1976) care presupune câteva aspecte:
 Terapeutul trebuie să-şi asume răspunderea şi să direcţioneze clientul înspre
rezolvarea situaţiilor disfuncţionale;
 Simptomele sunt abordate direct;
 Terapeutul va adopta în mod flexibil mai multe tipuri de comportament cu clientul
său;
 Terapeutul are convingerea că forţele pozitive din interiorul clientului aşteaptă să fie
scoase la lumină;
 Pentru fiecare client în parte schimbarea nu este numai posibilă, ci şi inevitabilă şi
aceasta apare în contextul relaţiei terapeutice;
 Terapeutul va accepta materialul furnizat de client şi îl va direcţiona în mod
constructiv;
 Relaţia terapeutică are un caracter temporar şi este stabilită într-un scop precis.
Durata unui contact terapeutic eficient, indiferent de orientarea teoretică, este relativ
scurtă şi include şase până la opt şedinţe de psihoterapie (Garfield, 1986). Atunci când clienţii
beneficiază de psihoterapie de orice tip, schimbările pozitive se manifestă destul de rapid.
În 1986 Lambert et al. sublinia faptul că 75% dintre clienţi se ameliorează în primele
şase luni de terapie.
Studii comparative anterioare au evidenţiat faptul că terapiile limitate în timp au
rezultate asemănătoare cu cele de lungă durată (Gurman et al.; 1986; Koss şi Butcher, 1986).
Deşi foarte diferite ca orientare, terapiile scurte centrate pe problemă au cel puţin trei
aspecte comune (Wells şi Phelps, 1990, p. 9):
 Sunt limitate în timp;
 Focalizarea demersului terapeutic este clar formulată şi menţinută pe parcurs;
 Se utilizează sarcini sau teme în timpul sau în afara şedinţelor de terapie, cu rolul de a
stimula clientul să producă modificări în comportamentele/cogniţiile ce produc
disfuncţionalitate.
Budman şi Gurman (1983) adaugă faptul că în cadrul terapiilor scurte centrate pe
problemă timpul nu este doar precizat ci şi raţionalizat, terapeutul ajutându-l pe client să
obţină un maximum de beneficii în minimum de timp şi cu costuri psihologice şi financiare
minime. Numărul de şedinţe de terapie variază de la una (Bloom, 1981) până la mai mult de
30 (Malan, 1976; Sifneos, 1972).
1.2. Premisele de bază ale CBT-B ca terapie centrată pe problemă

Pentru a aborda o varietate de probleme clinice specifice s-a conturat în literatura de
specialitate un set de principii de bază şi presupunerile care stau la baza tuturor acestor
tehnici.
În primul rând, disfuncţionalităţile psihologice sunt explicate în termeni de
mecanisme de învăţare şi de prelucrare a informaţiilor. Teoria învăţării se pliază şi se sprijină
pe constatările realizate de studiile de cercetare care aduc în discuţie condiţionarea clasică şi
operantă. De exemplu, anumite simptome fobice pot reprezenta un răspuns condiţionat clasic
de teamă ce se regăseşte la individ mult timp după îndepărtarea de stimulul necondiţionat
original.
2
Într-un mod similar, condiţionarea operantă explică modul în care simptomele

nedorite sau comportamentele sunt menţinute în funcţie de consecinţele care urmează. De
exemplu, comportamentele specifice unei dureri cronice sunt considerate a fi menţinute în
mare parte de atenţia pe care individul care reclamă durerea o primeşte de la ceilalţi.
Cercetările cognitive au arătat că distorsiunile întâlnite în cadrul procesării informaţiei
despre sine (a individului) şi a înţelegerii mediului constituie o parte importantă a
problemelor de comportament şi a celor psihologice pe care persoanele le raportează în
terapie.
În al doilea rând abordarea cognitiv-comportamentală se ghidează după orientarea
experienţei condiţiei umane, în care fiecare comportament este văzut ca o funcţie specifică ce
derivă din specificitatea mediului înconjurător şi a condiţiei internalizate (Goldfried şi
Davison, 1994).
CBT are ca principiu de bază urmărirea simptomului şi a comportamentului ce sunt
identificate ca fiind parte a diagnosticului sau problemei prezentate pentru tratament.
Cea de a treia premisă aduce în discuţie faptul că schimbarea se petrece prin învăţarea
a noi experienţe care depăşesc limitele maladaptative învăţate şi utilizate pâna la un anumit
moment. Schimbarea poate apărea ca rezultat al învăţării noilor gânduri şi a noilor
comportamente, şi poate fi menţinută pe o perioadă de lungă durată în timp ce noile achiziţii,
noile răspunsuri sunt utilizate în situaţii şi timpi diferiţi.
Optimizarea clinică poate rezulta din două izvoare diferite: primul este cel în care
gândurile negative şi comportamentele maladaptative sunt înlocuite cu răspunsuri adaptative,
astfel că noi soluţii apar ca rezultat al noilor experienţe. Al doilea indivizii pot învăţa strategii
de coping care să le permită funcţionarea în timp îndelungat prin aceste şi pe măsură ce
aceste abilităţi sunt practicate şi dezvoltate.
În al patrulea rând, valoarea ştiinţifică a metodei CBT este reflectată de evaluările pe
care un terapeut le poate executa la nivelul fiecărui pacient. Din perspectivă experimentală
terapeuţii CBT generează ipoteze care reliefează existenţa unor pattern-uri cognitive şi
comportamentale, terapeuţii intervin apoi în spiritul acestor ipoteze, observă rezultatele
comportamentale, modifică aceste ipoteze pe baza observaţiilor ş.a.m.d.
Cu toate acestea CBT se bazează pe o poziţie filozofică consistentă şi în acord cu
metodologia ştiinţifică. Studiile experimentale au un număr mare în acest sens şi Divizia de
Forţă a Asociaţiei Americane Divizia de Psihologie Clinică a trecut în revistă rezultatele
literaturii de cercetare a eficienţei tratamentelor psihoterapeutice in conformitate cu anumite
criterii: astfel în 1996 s-a constatat că terapiile bazate pe studii empirice sunt regăsite în
ramura cognitiv-comportamentală pentru o varietate de probleme: tulburări de anxietate,
depresie, probleme de sănătate, tulburări alimentare, abuzul de substanţă, conflictele maritale,
etc.
1.3.Terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată (Brief Cognitive-Behavioral

Therapy; CBT-B)
Ca o rezultantă a abordării centrată pe problemă, CBT este o formulă scurtă şi limitată
în ceea ce priveşte timpul. Multe tratamente CBT conduc înspre o ameliorare clinică şi o
reducere a simptomatologiei într-un număr de 15-20 de şedinţe în raport cu alte formule
psihoterapeutice.
Unele îmbunătăţiri în scopul de a creşte eficienţa tratamentelor CBT includ adaptarea
tratamentului individual la un format de grup, materiale şi bibliografie de tip self-help,
programe de tip asistare terapeutică generate pe computer. Scurtarea timpului de psihoterapie
are o serie de avantaje: scăderea costurilor, accesabilitatea la formulele individuale ale
indivizilor, credibilitatea tratamentului, creşterea motivaţiei pentru schimbare. Cu toate
acestea trebuie menţionat că pentru pacienţii care prezintă o simptomatologie bogată şi cu
3
nuanţe de confuzie, cu o comorbiditate care interferează (tulburările de pe Axa II) este

necesară o abordare de lungă durată. De asemenea, abordarea CBT de scurtă durată impune
ca terapeutul să fie capabil să menţină pacientul axat pe obiectivele specifice şi sarcinile de
tratament stabilite. Acest lucru necesită ca terapeutul să utilizeze redirecţionarea pacienţilor
repede, menţinând în acelaşi timp o alianţă puternică terapeutică.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată (CBT-B) se potriveşte în
cazul problemelor relativ simple, clar şi precis delimitate.
Structura unei şedinţe de psihoterapie
Cu excepţia primei şedinţe, toate celelalte au o structură relativ standardizată care însă
nu trebuie urmată în mod rigid. Această structură îi ajută pe terapeut şi client să
economisească timp să nu omită elemente importante, sa menţină o atitudine şi o orientare
pragmatică şi să monitorizeze mai uşor progresele înregistrate. Etapele unei şedinţe de terapie
de scurtă durată sunt următoarele:
- Evaluarea dispoziţiei clientului;
- Trecerea in revistă a evenimentelor care au avut loc în cursul ultimei săptămâni;
- Stabilirea agendei pentru şedinţa respectivă;
- Feed-back-uri şi conexiuni cu şedinţele anterioare;
- Evaluarea îndeplinirii sarcinilor pentru acasă;
- Parcurgerea punctelor stabilite în agendă (ordinea de zi);
- Trasarea noilor teme pentru acasă;
- Solicitarea unor feed-back-uri referitoare la modul în care s-a desfăşurat şedinţa de
psihoterapie.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată este orientată către scop.
Atunci când clientul îşi prezintă problemele în faţa terapeutului, acesta din urmă îl
încurajează să le exprime în termeni comportamentali. Astfel de pildă, unui client care afirmă
că se simte deprimat, terapeutul îi va cere să explice în ce mod se manifestă depresia sa. Dacă
pacientul se plânge că nu mai ţine o dietă corespunzătoare sau ca a abandonat activităţile care
înainte îi făceau plăcere, modificarea în sens pozitiv a aacestor comportamente poate deveni
obiectiv al terapiei.
Obiectivele terapiei vor fi stabilite de comun acord de către client şi terapeut. Există
situaţii când la începutul terapiei, clientul îşi fixează obiective nereliste sau contraproductive
(de exemplu, un subiect cu fobie socială ar dori să nu mai simtă niciodată teama atunci când
se află într-un loc public), caz în care terapeutul îl va ajuta să stabilească obiective mai
realiste, posibil de atins.
Terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată are obiective clare, bine precizate
şi limitate în timp. Clienţii care îşi propun obiective terapeutice mai complexe nu sunt
potriviţi pentru acest tip de intervenţie.
Utilizarea conceptualizării de caz în CBT-B
 Conceptualizarea de caz în CBT-B este realizată în acelaşi mod în care se face şi
pentru o intervenţie de lungă durată, cu următoarele excepții:
 Durata terapiei limitate în timp lasă puțin loc pentru întârzierisau reformulări în
conceptualizarea de caz.
 Constrângerile de timp ale terapiei de scurtă durată trebuie să fie luate în considerare
în orice tratament psihoterapeutic / scop, în ideea de a seta un cadru cât mai rapid.
Obiectivele sunt stabilite rezonabil, pot fi măsurabile și organizate cât mai simplu
posibil.
 Din cauza timpului limitat, vom înregistra limite ale intervenţiei care vizează
profunzimea intervenției cognitive. De exemplu, pot fi destul de frecvent abordate
gândurile automate și credințele intermediare ca obiective de tratament, în timp ce
abordarea credințelor de bază (schemele) este adesea dificilă. În cazul în care
4
credințele de bază sunt abordate, acest lucru de obicei are loc în mod indirect, prin
tehnici de intervenție care aparent se desfăşoară la nivel de suprafață sau într-un
moment în care clientul este în special pregătit pentru astfel de lucruri.
Specificul terapiei cognitiv-comportamentale constă în combaterea stilului
distorsionat de gândire. Terapia cogntiv-comportamentală de scurtă durată porneşte de la
premisa că gândurile şi convingerile sunt cele care determină stările afective,
comportamentele şi reacţiile fiziologice ale individului.
Gândurile negative sunt combătute prin intermediul dialogului socratic care îl ajută pe
client să sesiseze caracterul nerealist şi lipsit de logică al acestora.
Palmer şi Dryden (1995) şi Palmer şi Strickland (1996) ne prezintă o listă de întrebări
care pot fi utile terapeutului specializat în psihoterapia cognitiv-comportamentală de scurtă
durată.
Prezentăm mai jos, câteva dintre acestea:
1. Care este dovada că această convingere este adevărată?
2. Oare un om de ştiinţă ar fi de acord cu punctul tău de vedere?
3. Unde scrie aşa ceva?
4. Ar fi de acord colegii sau prietenii cu ideile tale?
5. Este toată lumea de acord cu acest punct de vedere? Dacă nu este, de ce nu este?
6. Ce anume face ca această situaţie să fie atât de îngrozitoare ?
7. Va mai fi atât de rău peste o lună, două sau mai multe luni?
8. Oare nu exagerezi importanţa problemei tale?
9. Oare nu prezici fără a avea dovezi că cel mai rău lucru se va întâmpla?
10. Dacă nu vei putea suporta acest lucru, oare ce se va întâmpla cu adevărat?
11. Oare nu cumva te concentrezi prea mult asupra slabiciunilor tale ignorându-ţi
calităţile?
12. Nu cumva te stresezi de modul cum vor evolua lucrurile în loc să le iei ca aare şi să
încerci să rezolvi situaţia?
13. Unde te duce un astfel de gând sau atitudine ?
14. Oare convingerea ta te ajută să-ţi atingi obiectivele ?
15. Nu gândeşti cumva în termenii “totul sau nimic”?
16. Nu cumva îţi pui etichete cu caracter general (“incapabil”) dacă ai făcut o greşeală
minoră?
17. Oare nu priveşti evoluţia evenimentelor în mod prea personal?
18. Nu îţi stabileşti singur standarde rigide de genul “trebuie neapărat”, oare au aceste
standarde sau reguli un caracter constructiv?
19. Oare nu dai vina în mod excesiv pe ceilalţi pentru a te simţi bine pe moment ?
Terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată generează modificări în comportamentul
clientului încă înainte ca demersul terapeutic să se fi încheiat. Acesta îşi va însuşi o serie de
abilităţi şi deprinderi sociale şi de rezolvare de probleme, deprinderi care îl vor transforma în
propriul său terapeut. Acest lucru se întâmplă deoarece clientul are un rol activ în timpul
şedinţelor de terapie şi sarcinilor pentru acasă.
Demersul terapeutic este limitat în timp şi presupune obligatoriu şi lucrul individual al
clientului (teme pentru acasă).
Evaluarea şi psihoterapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată implică o serie de
aspecte:
 Care este problema clientului?
 Este terapia cognitiv-comportamentala potrivită pentru respectivul client şi pentru
problema acestuia?
 Conceptualizarea cazului în termeni cognitiv-comportamentali.
5
Nu toţi clienţii care se prezintă la psihoterapia au fost diagnosticaţi cu o tulburare

psihică în conformitate cu Manualul Diagnostic şi Statistic al Asociaţiei Psihiatrilor
Americani (D.S.M. IV, A.P.A., 1994), iar unii dintre aceştia nici măcar nu suferă de o astfel
de tulburare, cum ar fi de pildă un client insuficient de asertiv.
Terapeutul va trebui să evalueze clientul şi să decidă dacă toate problemele sale sau
doar o parte dintre acestea se potrivesc abordării cognitiv-comportamentale de scurtă durată.
Vom trece în revistă în continuare o serie de cercetări ale utilizării CBT-B în varia
tulburări.
Tulburările de panică şi agorafobie
O serie de progrese au fost făcute pentru a reduce numărul de şedinţe de tratament
pentru tulburarea de panică şi agorafobie. În mod tradiţional CBT este utilizat în aceste
probleme într-un număr de peste 10-20 sesiuni şi tratamentul include mai multe componente
(Craske, 1999). Educaţia şi credinţele cognitive sunt îmbinate cu tehnici de respiraţie, iar
diferite forme de expunere in vivo sunt concepute pentru a reduce teama şi evitarea
senzaţiilor fizice în situaţiile agorafobice pe care le resimte un astfel de pacient.
O serie de studii au comparat aplicarea unor intervenţii CBT de scurtă durată cu
administrarea tratamentului de tip auto-ajutorare. Lindren et al. (1994) a constatat că în
ambele cazuri au fost necesare opt şedinţe şi rezultatele au fost la fel de eficiente. Cu toate
acestea studii similare au demonstrat faptul că la o reevaluare efectuată la 6 luni şi la 1 an de
la desfăşurarea tratamentului în aceleaşi condiţii, participanţii care au avut şi beneficiul
participării unui psihoterapeut au menţinut achiziţiile neraportând recăderi, spre deosebire de
celălat grup în care managerierea de tip self-help nu a avut durabilitate în timp (Spiegel şi
Barlow, 2000).
Fobii specifice
Terapia cognitiv comportamentală de scurtă durată s-a dovedit eficientă pentru diverse
fobii specifice. Tratamentul include de obicei educaţia asupra naturii fricii, restructurarea
cognitivă a gândurilor şi concepţiilor greşite despre obiectul (situaţia) temut, şi imaginarea
sistematică şi expunerea in vivo la obiectul sau situaţia temută (Craske, 1999). Aceste
proceduri sunt folosite pentru toate tipurile de fobii, (Ost, 1996a). În 1996, Ost a revizuit o
serie de studii de cercetare în fobiile specifice şi a găsit că ratele de ameliorare clinice au
variat între 77% şi 90% după numai una până la opt sesiuni. Au fost incluse aici studii pentru
fobia de animale, de sânge, şi fobiile de injectare; claustrofobie, fobie dentară; fobia de zbor.
Ost a examinat, de asemenea, rezultatul pe termen lung pentru aceste studii şi a concluzionat
că în ceea ce priveşte câştigurile ele sunt, în general, menţinute timp de până la 10 ani după
un tratament de succes.
O serie de studii susţin de asemenea tratamentul într-o singură sesiune pentru fobiile
specifice. De exemplu, Ost et al. (1991) a constatat că o sesiune de expunere terapeut cu o
durată maximă de trei ore a redus în mod eficient teama în cazul pacienţilor cu fobie de
păienjeni. Aceşti cercetători au demonstrat mai târziu că această singură şedinţă, este
superioară programelor de auto-ajutorare (self-help) prezentate în manualele de tratament
clasic, ce implică expunerea nesupravegheată a pacientului prin exerciţii, fie la domiciliu sau
la clinică (Hellstrom & Ost, 1995). De asemenea această şedinţă este eficientă atunci când
tratamentul se furnizează într-un format de grup (Ost et al., 1997b), în special atunci când
acesta este mai mic (de exemplu, trei-patru persoane).
CBT-B într-o singură sesiune pentru alte fobii a fost comparat cu tratamentele de
lungă durată. S-a constatat că o sesiune de tratament care nu a depăşit trei ore în lungime a
fost foarte eficientă la ambele condiţii, respectiv cele de post-tratament şi la un an de urmărire
(follow-up). În plus, acest tratament într-o sesiune a fost la fel de eficace ca acelaşi tratament
livrat în cinci şedinţe. Date recente sugerează de asemenea că o sesiune de CBT-B pentru
claustrofobie este comparabilă cu cinci sesiuni cu acelaşi tratament (Ost et al, 2001.). În mod
6
similar, o sesiune de trei ore de restructurare a expunerii cognitive a fost la fel de eficace ca
cinci sesiuni de acelaşi tratament pentru fobia de zbor.
Gestionarea durerii
Programele terapiei cognitiv-comportamentale de scurtă durată sunt utilizate pe scară
largă, în abordări eficiente de gestionare a durerilor de cap (Blanchard & Seymour, 1996).
Tratamentul include o latură educativă, o formă de pregătire pentru relaxare (de exemplu,
relaxarea musculară progresivă, training-ul autogen, meditaţie şi) şi / sau biofeedback, cât şi
tehnici cognitive de coping (Holroyd & Penzien, 1994). Rowan şi Andrasik (1996) au
concluzionat că aceste tratamente scurte pentru durerile de cap, constând în mare măsură în
aplicarea relaxării progresive musculare, îşi păstrează eficienţa pentru 37-50% dintre
participanţii la reuniuni stricte clinice de tratament post îmbunătăţire şi până la doi ani de
follow-up.
Rowan şi Andrasik (1996) au concluzionat că intervenţiile scurte de relaxare, fie cu
sau fără biofeedback sunt la fel de eficace ca tratamentele de lungă durată, care conduc la
îmbunătăţirea clinică semnificativă pentru un procent de 40-79% dintre pacienţi.
Rudell şi Curven (1997) au evidenţiat patru criterii pe baza cărora se poate decide că
pacientul este potrivit pentru acest tip de terapie:
1. Problemele clientului pot fi identificate cu precizie şi pot fi soluţionate intr-un interval
scurt de timp.
2. Subiectul răspunde pozitiv incă de la primul contact cu terapeutul realizat în cadrul
primei şedinţe de psihoterapie.
3. Acesta este capabil să înteleagă în ce constau problemele sale, precum şi specificul
demersului terapeutic.
4. Nu există contraindicaţii majore pentru terapie.
Terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată pune un accent deosebit asupra
sarcinilor pentru acasă în cadrul cărora clientul trebuie să se confrunte de unul singur cu
situaţiile dificile.
Aceste teme pentru acasă fac parte integrantă din terapie şi nu au un caracter opţional.
Înainte de a ajunge la un acord cu clientul în privinţa temelor pentru acasă, terapeutul
va aprecia dacă există potenţiale obstacole cum ar fi de pildă, gândurile negative automate
care ar putea împiedica îndeplinirea sarcinilor trasate. Aceste dificultăţi vor fi analizate
împreună cu clientul în timpul şedinţei de psihoterapie. Terapeutul va avea in vedere şi faptul
că temele pentru acasă ar putea fi prea dificile sau insuficient de clar formulate.
Modul de îndeplinire al temelor pentru acasă va fi analizat la începutul fiecărei şedinţe
de terapie. În etapa intermediară a demersului terapeutic se va insista si asupra reducerii
frecvenţei şi intensităţii recăderilor.
Clientul va fi informat asupra faptului că terapia nu este un demers liniar ci sinuos, în
care recăderile sunt inevitabile. În felul acesta clientul va fi pregătit sa facă faţă recăderilor şi
nu va avea tendinţa de a le catstrofiza.
Clientul va elabora împreună cu terapeutul un plan pentru a face faţa recăderilor sau
situaţiilor dificile care pot să apară în viitor.
Încheierea terapiei
Stadiul iniţial, intermediar şi final al terapiei se află într-o strânsă interdependenţă,
ceea ce le diferenţiază fiind focalizarea demersului terapeutic.
În etapa finală se va insista asupra consolidării achiziţiilor şi încurajării activităţii
independente a clientului.
Pregătirea clientului pentru încheierea terapiei începe foarte devreme in terapia
cognitiv-comportamentală de scurtă durată.
Terapeutul va preciza încă de la început durata estimată a psihoterapiei şi îl va
informa pe client în diverse etape despre timpul pe care acesta îl mai are la dispoziţie.
7
Reamintim faptul că terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată reprezinră un demers

limitat în timp, care nu îşi propune să rezolve toate problemele clientului, ci doar pe cele mai
importante.
Procesarea terapeutică asupra unui număr limitat de probleme îl va ajuta pe client să-
şi formeze deprinderi care îl vor ajuta sa rezolve şi alte aspecte care îi creează dificultăţi.
Trower şi colaboratorii (1988) sunt de părere că pacientul poate trăi două tipuri de
îngrijorări referitoare la încheierea terapiei: prima se referă la faptul că nu va putea aplica
cele învăţate în timpul terapiei în mod independent şi a doua că nu se va descurca fără
suportul emoţional al terapeutului. În cazul în care apar astfel de convingeri, ele vor fi
abordate în acelaşi mod ca şi alte convingeri disfuncţionale.
Bibliografie
 Bond, F. W., & Dryden, W. (Eds.). (2005). Handbook of brief cognitive

behaviour therapy. John Wiley & Sons.
 Hazlett‐Stevens, H., & Craske, M. G. (2002). Brief Cognitive‐Behavioral
Therapy: Definition and Scientific Foundations. Handbook of brief cognitive
behaviour therapy, 1-20.
 Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm problemele de viaţă
rapid şi eficient, Editura Ceres.
 Holdevici, I. (2009). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală,
Editura Trei, Bucureşti.
 Holdevici, I. (2011). Psihoterapii de scurtă durată, Editura Trei, Bucureşti.
8
CURS 2
Psihoterapia Raţional-Emotivă şi Comportamentală REBT
În cadrul REBT, Ellis subliniază faptul că tehnicile cognitive sunt cele care îl
încurajează pe client să adopte filozofia bazată pe realitate. Aceste tehnici cuprind:
 analiza raţională (modul în care clientul descoperă şi dispută credinţele
iraţionale;
 disputarea credinţelor iraţionale (trebuie, este necesar şi se aşteaptă ca ceilalţi
să facă......prin diminuarea acestora);
 schimbarea limbajului (limbajul imprecis: trebuie absolutist poate fi înlocuit
cu prefer să.....);
 recadrarea (prin re-evaluarea termenilor precum dezamăgire, îngrijorare sau
inconfortabil ca fiind mai puţin îngrozitori sau de nesuportat, clientul va
înţelege că orice eveniment negativ are şi părţile lui pozitive…..).
Abordările fundamentale care fac parte din paradigma CBT sunt următoarele: REBT,
care se „traduce” prin CBT şi care este diferită de terapia cognitivă, schema therapy, terapia
dialectică şi comportamentală (DBT) şi ACT.
Ellis a descris cele mai importante structuri cognitive evaluative generale (definite
logic şi empiric) şi implicarea acestora ca mecanisme etiopatogenetice în patologie. El a
menţionat faptul că aceste cogniţii evaluative generale sunt considerate a reprezenta factori
de vulnerabilitate generală specifice personalităţii subiectului uman şi filosofiei lui de viaţă.
Alături de evenimentele activatoare specifice ele pot genera structuri cognitive locale care iau
forma cogniţiilor evaluative locale (gânduri automate).
David oferă o clasificare a credinţelor raţionale şi iraţionale după cum urmează (David
et al., 2010):
1. Cerinţe absolutiste:
- stil de gândire rigid;
- Credinţa de bază: mecanismul evaluărilor iraţionale primare;
- alternativa credinţelor raţionale este statutul de preferinţă.
2. Catastrofizarea (chestiuni îngrozitoare care se pot întampla):
- a te gândi la cele mai groaznice chestiuni care se pot intampla
- Credinţă iraţională secundară;
- alternativa credinţelor raţionale: noncatastrofizarea (nuanţe evaluatoare ale răului)
3. Toleranţă scăzută la frustrare/intoleranţă la frustrare
- Credinţa iraţională secundară;
- Credinţa ratională este toleranţa frustrată;
4. Evaluarea globală care poate apărea sub forma:
- autodepreciere şi autodevalorizare;
- devalorizarea celorlalţi;
- devalorizarea vieţii.
REBT distinge în mod clar între două tipuri de dificultăţi: probleme practice şi
probleme emoţionale. Astfel comportamentul, modul nedrept în care se poartă ceilalţi cu noi,
şi situaţiile nedorite, reprezintă probleme practice.
Din păcate, tendinţa umană este ca indivizii să se supere cu privire la aceste
probleme practice, astfel creând în mod inutil un al doilea ordin de probleme – reprezentate
de obicei prin suferinţă emoţională.
REBT abordează aceste teme şi propune următorii paşi:
 Asumarea responsabilităţii pentru suferinţă
9
Prima lecție de emoţii sănătoase se referă la declaraţia filozofului roman Epictet în urmă cu
peste 2000 de ani: numai tu te poţi supăra pe tine în legatură cu nişte evenimente -
evenimentele în sine, indiferent de cât sunt de nedorite, nu te pot supăra niciodată.
 Recunoaşterea faptului că nici o altă persoană, nici o circumstanţă adversă, nu ne
poate perturba vreodată - doar noi putem face acest lucru.
Ceilalţi ne pot provoca dureri fizice sau ne pot bloca obiectivele, dar noi suntem cei care ne
cream propria noastra suferinta emotionala, sau propriile modele comportamentale
autodistructive, in raport cu/de ceea ce altii fac sau spun.
Ellis ne atrage atenţia asupra existenţei celor 3 „trebuie absolutist”:
 „Trebuie” # 1 (cerinţa asupra sinelui): „Eu trebuie sa fac bine și sa obtin aprobarea,
sau altfel sunt lipsit de valoare.” Aceasta cerere provoaca anxietate, depresie si lipsa
de asertivitate
 „Trebuie” # 2 (cerinţa pentru ceilalţi): „Trebuie ca ceilalti să mă trateze în mod
rezonabil, cu consideraţie, cu dragoste, altfel înseamnă că nu sunt bun”. Acest
„trebuie” duce la resentimente, ostilitate şi violenţă.
 „Trebuie” # 3 (cerinţa la situații): „Viaţa trebuie să fie corectă, ușoară, și fără griji, sau
altfel e groaznic.” Această gândire este asociată cu lipsa de speranţă, amânare şi
adicţii.
Teoria schimbării în REBT se conturează în jurul ideii că evenimentele activatoare
trecute sau prezente nu pot „cauza” emoţii disfuncţionale sau comportamente dezadaptative.
Astfel sistemul nostru de convingeri despre aceste evenimente activatoare determină
emotiile disfunctionale si comportamentele dezadaptative. Indiferent de felurile în care ne-am
generat problemele emotionale si comportamentale în trecut, in prezent ne cream dificultăţi,
mai ales deoarece continuam sa ne reindoctrinăm cu credinţele noastre irationale.
REBT aplicativitate:
 anxietate;
 depresie;
 furie;
 dificultăţi maritale;
 competente interpersonale scăzute;
 parenting eşuat;
 tulburări de personalitate;
 TOC;
 tulburări alimentare;
 psihosomatică;
 adicţii;
 managementul durerii;
 comportament antisocial;
 probleme cronice de sănătate.
Limite şi critici adresate REBT:

 Cogniţiile maladaptative pot fi în unele situatii o consecinţă, nu o cauză;
 Modelul ignoră diferenţele individuale;
 Este centrat pe scop ca şi cum ar exista doar un singur pattern de funcţionare umană;
 Are ca scop schimbarea cogniţiilor care uneori pot fi considerate ca nefiind etice.
Bibliografie
10
 David, D. (2006). Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente. Editura

Polirom, Iaşi.
 Dryden, W., DiGiuseppe, R. (2003). Ghid de Terapie Raţional-Emotivă şi
Comportamentală. Editura ASCR.
 Ellis, A. (1962). Reason and emotion in psychotherapy. New York, Lyle
Stuart.
 Ellis, A. (2001). Overcoming Destructive Beliefs, Feelings, and Behaviors:
New Directions, for Rational Emotive Behavior Therapy. Prometheus Books.
11
CURS 3
Abordările psihodinamice de scurtă durată
Abordările psihodinamice de scurtă durată îşi au originea în teoriile şi practica

psihanalizei freudiene, dar au fost modificate şi structurate şi în diverse alte sisteme
psihoterapeutice, fiecare din acestea având o anumită concepţie despre natura umană şi
aparţinând unui anumit întemeietor de şcoală.
Aceste psihoterapii au cel puţin două trăsături comune:
1. Toate utilizează discuţia cu pacientul ca instrument de bază în cadrul tratamentului
psihologic şi pacientul este cel care decide în general despre ce anume va vorbi. Terapeutul
poate influenţa deciziile sale în mod direct sau indirect, dar majoritatea terapiilor bazate pe
insight îi minimalizează rolul acestuia punând pacientul în centrul psihoterapiei.
2. Deşi există şi excepţii, în majoritatea terapiilor psihodinamice tradiţionale, cum ar
fi, psihanaliza, psihoterapeutul tinde să adopte mai curând o atitudine profesională de
neutralitate binevoitoare.
Există numeroase diferenţe în ceea ce priveşte strategia sau tactica abordării
psihoterapeutice, astfel, psihanaliza ortodoxă impune pacientului între 3 şi 5 şedinţe pe
săptămână, şedinţe ce se întind pe mai mulţi ani (4-10 ani). Neo-freudienii consideră că este
necesară, o perioadă mai scurtă de tratament, ajungându-se uneori la câteva săptămâni sau
luni, doar cu o singură şedinţă săptămânal.
Psihoterapiile de orientare psihodinamică plasează responsabilitatea conţinutului
despre care se va vorbi în cursul psihoterapiei pe umerii subiectului, terapeutul intervenind cu
rezervă în cadrul acestui proces şi numai pentru a ghida conţinutul comunicării.
Psihoterapiile de scurtă durată dinamice au forme variate, de la cele centrate pe
eveniment (Bellak & Small, Horowitz, Marmar) pînă la cele tipic interpretative şi centrate pe
personalitate (Davanloo, Sifneos).
Meggle (1990, p. 34) sublinia faptul că însuşi Freud, întemeietorul psihanalizei a fost
un precursor al terapiilor scurte. Astfel, în 1906 el l-a vindecat pe dirijorul Bruno Walter de o
paralizie a braţului drept în numai şase şedinţe de psihoterapie, iar compozitorul Gustav
Mahler a fost lecuit de o tulburare de dinamică sexuală într-o singură şedinţă de psihoterapie
care a durat patru ore. Cu toate acestea, Freud a constatat faptul că în cazul unui mare număr
de pacienţi, analiza dura mult timp, uneori aceasta fiind nelimitată.
Preocupat de durata curei psihanalitice, Freud va publica spre sfârşitul vieţii sale
lucrarea “Analiza cu final şi analiza fără sfârşit” (1937).
Principiile de bază sau cheia acestor terapii sunt reprezentate de noţiunea de “insight”.
Pacientul posedă o serie de scopuri de viaţă, atitudini, motive, opinii în legătură cu sine însuşi
de care este conştient şi pe care se străduieşte să le urmeze, cât şi un set de motivaţii şi
conflicte inconştiente care îşi au originea în relaţiile şi experienţele din copilăria sa.
Prezenţa acestor conţinuturi de natură inconştientă în perioada adultă poate fi nocivă
pentru pacient din cel puţin două motive:
 ele sunt specifice relaţiilor din copilărie, care nu mai există. Cu alte cuvinte aceste
relaţii sunt caracterizate prin imaturitate şi egocentrism;
 în al doilea rând, nefiind conştientizate, ele operează din umbră, dar eficient asupra
pacientului aflat în perioada prezentă, scăpând controlului raţional al acestuia.
Astfel, pacientul nu mai poate să fie acea persoană care ar dori să fie, pentru că, fără a fi
capabil să şi-o mărturisească deschis, el de fapt doreşte să facă în acelaşi timp lucruri
incompatibile, se află în permanent conflict cu sine însuşi şi din acest motiv se simte mereu
ameninţat şi frustrat.
12
Soluţiile pe care le găseşte pacientul la această situaţie sunt ineficiente pentru că ele
pun în acţiune mecanisme defensive care reprezintă moduri nerealiste de adaptare,
generatoare de tulburări. Aceste tulburări se pot exprima sub forma unor tulburări de natură
emoţională cum ar fi anxietatea, depresia, comportamentul simptomatic, funcţionarea
neadecvată sau acuzele somatoforme.
În ochii pacientului acestea sunt tulburările pentru care el consideră că are nevoie de
tratament.
Insight-ul se referă la descoperirea acelor forţe inconştiente care operează din umbră,
împiedicând pacientul să ducă o existenţă la nivelul posibilităţilor sale reale. Este deci
necesar un procedeu care să-i permită pacientului înţelegerea mecanismelor, astfel încât
acesta să găsească soluţii mai raţionale de viaţă şi să adopte decizii mai corecte.
Terapiile bazate pe insight consideră că în cadrul tulburărilor nevrotice simptomele ca
atare sunt mai puţin importante în raport cu forţele care le generează.
Şi iată că aici apare un paradox: pacientul se prezintă la psihoterapeut pentru a se
debarasa de simptomele sale dezagreabile, iar acesta din urmă le consideră ca fiind
secundare, manifestări de suprafaţă ale unor procese nevrotice mai profunde. Simptomele pot
fi reduse şi prin intermediul altor procedee, dar dacă nu se atacă rădăcinile lor, ele pot răbufni
din nou sub altă formă.
Conform acestei abordări, cele mai frecvente dificultăţi ale oamenilor, cum ar fi
nefericirea, ineficienţa, comportamentul defensiv, anxietatea, nu pot fi eliminate cu adevărat
decât prin insight. Doar după ce acesta a avut loc se pot întreprinde măsuri eficiente de
corectare a comportamentului.
Principiul insight-ului dă naştere la mari dificultăţi (Lazarus, l976). În primul rând
scopul terapiilor psihodinamice nu este şi scopul pentru care s-a prezentat pacientul la
psihoterapie. Iată deci că psihoterapia are în faţă două obiective ambiţioase:
a) să modifice viziunea pacientului asupra propriei sale probleme şi de fapt întregul
său mod de viaţă;
b) să-i formeze acestuia un nou mod de înţelegere a propriei sale persoane.
În al doilea rând, este dificil de aflat dacă pacientul a avut cu adevărat un insight cu
privire la propriile sale probleme. Fiecare teoretician în domeniul psihoterapiei vede
insight-ul în modul său propriu, deoarece înţelege în chip diferit dinamica psihologică.
Contrar opiniei unor specialişti, psihoterapia dinamică de scurtă durată nu reprezintă o
variantă prescurtată a psihanalizei, ci un sistem terapeutic cu propria sa bază teoretică, ce
postulează faptul că intervenţiile focalizate de scurtă durată pot stimula anumite
disponibilităţi latente ale fiinţei umane, ceea ce are ca rezultat producerea unor
modificări pozitive şi de durată. Elementul comun care stă la baza tuturor demersurilor
dinamice de scurtă durată este supoziţia potrivit căreia rolul esenţial în producerea
tulburărilor psihice îl au procesele psihologice de natură inconştientă.
Se pune, de asemenea, un accent deosebit pe relaţia dintre pacient şi terapeut, analiza
transferului reprezentând una dintre pârghiile terapeutice de bază. Small (1971) subliniază
faptul că obiectivul primar al terapiei psihodinamice de scurtă durată îl constituie ameliorarea
sau reducerea simptomelor, dar, în condiţii favorabile, acest demers poate conduce la
modificări însemnate în sfera personalităţii, prin intermediul conştientizării unor conflicte
intrapsihice profunde.
Terapeutul va explora atât originile problemelor subiectului, cât şi factorii actuali care
au condus la structurarea unui mod particular de a gândi, simţi şi comunica al acestuia.
Conflictele profunde vor fi analizate în cadrul relaţiei terapeutice, iar pacientul va fi ajutat să
le examineze într-un cadru non-evaluativ de acceptare, cadru în care se simte în siguranţă.
Activismul sporit al terapeutului, focalizarea şi durata scurtă a terapiei împiedică instalarea
nevrozei de transfer, specifică psihanalizei clasice. Limitarea în timp contribuie la acceptarea
13
autonomiei şi responsabilităţii pacientului. Spre deosebire de abordarea analitică de lungă

durată care are aparent un caracter vag, în cadrul celei scurte, obiectivele sunt personalizate,
focalizarea terapiei realizându-se în termeni operaţionali.
 Psihoterapia focalizată (David Malan, Tavistock).
Cuprinde ca obiective: tratament, care este precedat de o fază de evaluare extrem de
importantă; această fază de evaluare necesită relevarea existenţei unei congruenţe între
conflictele actuale şi conflictele din copilărie. Identificarea unor factori declanşatori ale unor
experienţe traumatice precoce sau ale unor pattern-uri repetitive care conduc la definirea unui
conflict intern prezent încă din copilărie este absolut necesară, acest fapt constituind punctul
central al tratatmentului. Cu cît este mai mare posibilitatea ca acest conflict să se manifeste pe
parcursul transferului cu atit rezultatul va fi mai bun. Triunghiul transferului (transfer- relaţie
actuală- relaţie din trecut) conduce la reinstaurarea sănătăţii pacientului.
Criterii de excludere: la această formă de psihoterapie nu pot participa pacienţi care au
prezentat tentative grave de suicid, toxicomanie, spitalizare pe termen lung, alcoolism cronic,
simptomatică obsesională severă cronică cu incapacitate, fobii severe, trecere la acte de
autodistrugere sau de violenţă.
Participarea pacienţilor la această formă de terapie este exclusă şi dacă terapeutul
anticipează anumite probleme ca incapacitatea de a stabili contactul cu pacientul; necesitatea
unui travaliu îndelungat pentru a genera motivaţia pacientului; necesitatea unui travaliu
îndelungat pentru înfrîngerea mecanismelor rigide de apărare ale pacientului; dependenţă
severă. Număr de şedinţe: 30 în mod general, chiar 20 pentru pacienţii cu rezultat favorabil.
În câteva cazuri ce au fost publicate, terapia a fost prelungită la un an de zile.
 Psihoterapia de scurtă durată prin provocarea anxietăţii (STAPP) (Peter Sifneos,
Massachussets General Hospital, Boston).
Profesor de psihiatrie la Universitatea Harvard, Sifneos a beneficiat de achiziţiile
nozografiei psihiatrice moderne, bazându-se pe noţiunile specifice Manualului diagnostic şi
statistic al Asociaţiei Psihiatrilor Americani (D.S.M. III), precum şi pe cuceririle
farmacoterapiei. Conceptul central al sistemului său psihoterapeutic este cel de “criză
emoţională”. Autorul consideră că noi toţi traversăm pe parcursul vieţii noastre o serie de
crize emoţionale pe care le rezolvăm. Un număr limitat de persoane au nevoie de un
psihoterapeut pentru a-i ajuta să depăşească aceste crize. Fiecare individ reacţionează în mod
diferit la aceleaşi evenimente de viaţă având o structură psihică şi o istorie personală diferite.
O criză psihologică se constituie după modelul unei reacţii chimice, pentru formarea ei fiind
necesare rnai multe substanţe în proporţii diferite, catalizatori.
Există situaţii stresante evidente pentru toată lumea, cum ar fi războaiele, catastrofele
naturale sau accidentele, în timp ce altele trec neobservate, putând părea chiar benefice, ca de
pildă o promovare în plan profesional, care îl fac pe subiectul în cauză să se simtă depăşit de
evenimente.
Persoana respectivă va trăi o stare de furie, depresie sau anxietate. Aceste stări
afective negative se intensifică, semnalând individului faptul că ceva nu este în regulă cu el.
Astfel, subiectul intră în ceea ce autorul numeşte criză emoţională. Acesta fie că depăşeşte
criza reacţionând de o manieră adaptativă şi devenind mai matur, fie dimpotrivă, nu reuşeşte
şi recurge la un model de comportament dezadaptativ, când simptomele se agravează,
oferindu-i o soluţie provizorie la problema sa. Dacă nici acum criza nu este rezolvată,
simptomele se vor fixa, conducând la cristalizarea unei nevroze structurate.
Sifneos (1972) este de părere că acest concept de criză emoţională explică întreaga
psihopatologie. Intervenţiile psihoterapeutice de scurtă durată realizate în plină criză
emoţională, previn structurarea nevrozei dacă pacientul solicită sprijin în momentul respectiv.
Solicitarea sprijinului este determinată uneori de factori precipitatori accidentali (sfatul unui
prieten, o tentativă de suicid), dar mai frecvent de prezenţa anxietăţii puternice de care
14
pacientul doreşte să se elibereze. După părerea autorului, anxietatea puternică reprezintă în

acelaşi timp o motivaţie puternică de a ieşi din criză.
Sifneos consideră că prognosticul este mai favorabil atunci când pacientul prezintă o
varietate de simptome (când depresie, când anxietate, când irascibilitate), decât atunci când
un subiect se cramponează în mod rigid de o singură modalitate dezadaptativă de a face faţă
stresului.
Pacientul care îşi “alege” mai multe tipuri de simptome, manifestând un
comportament mai creativ şi, aşa cum a găsit soluţii dezadaptative ta problemele sale, el va fi
capabil să descopere şi unele cu caracter adaptativ. De asemenea, prognosticul va fi mai bun
în cazul în care subiectul găseşte resursele adaptative în el însuşi şi nu în împrejurări
exterioare.
Autorul utilizează şi conceptele psihologiei cognitive de “dependenţă de câmp” şi
“focalizare internă sau externă”. Unii pacienţi sunt mai fragili psihic comparativ cu alţii, din
considerente de ordin biologic, genetic sau din cauza unei dezvoltări afective perturbate de un
mediu neprielnic. Pentru aceşti subiecţi, pe care cel mai mic stres îi dezorganizează, este
indicată o tehnică bazată pe asigurare psihologică şi suport afectiv.
Încurajându-i, terapeutul va încerca să-i ajute să descopere cauzele psihologice care
stau la baza simptomelor lor, dacă ei sunt capabili să înţeleagă natura psihică a problemelor
lor, doresc să colaboreze cu terapeutul şi păstrează un minimum de adaptare socială. În cazul
acestor pacienţi se aplică psihoterapia anxiolitică de scurtă durată, care durează minimum
două luni şi maximum un an.
Există însă şi pacienţi care nu îndeplinesc nici măcar condiţiile menţionate şi care sunt
prea perturbaţi, izolaţi, dezadaptaţi, incapabili să înţeleagă sensul unei psihoterapii. În astfel
de situaţii terapeutul trebuie să se mulţumească doar cu acordarea unui sprijin pentru
depăşirea situaţiei de criză, sprijin care va dura între una şi două luni.
Alţi pacienţi au nevoie să fie susţinuţi pe parcursul întregii lor vieţi sau măcar pe
perioade lungi de timp. În cazul acestora e necesară psihoterapia axiolitică pe termen lung,
şi/sau tratament psihiatric spitalizat. Terapeutul îl asigură în permanenţă pe pacient,
furnizându-i sfaturi, luând deciziile în locul lui, evidenţiind obiectivele terapiei, precum şi
modalităţile concrete de atingere a acestora.
În acelaşi timp, terapeutul examinează împreună cu pacientul desfăşurarea crizei
emoţionale a acestuia, adresând întrebări de genul următor:
„Este acest eveniment previzibil?”
„Care sunt sentimentele pe care le-a declanşat în dvs.?”
Apoi pacientul este pregătit pentru a înfrunta viitorul, primind instrucţiuni de genul
următor:
„Am analizat împreună ce ar fi trebuit să faceţi în situaţia prin care aţi trecut.
Inevitabil vă veţi mai confrunta în viitor cu alte situaţii neprevăzute în care veţi aplica cele
învăţate împreună în cursul terapiei. Imaginaţi-vă acum o situaţie neprevăzută şi căutaţi să vă
vizualizaţi acţionând într-o manieră adaptativă”.
Există şi alte categorii de pacienţi care, deşi pe moment sunt blocaţi de acţiunea
stresului, dau dovadă de o mai mare forţă a ego-ului. Aceştia fac de obicei faţă situaţiilor
neprevăzute ale existenţei. Acuzele lor sunt specifice, la fel ca şi problemele lor emoţionale.
Anxietatea lor este puternică, dar nu-i dezorganizează total.
În aceste situaţii, terapeutul poate să-şi propună obiective mai ambiţioase şi să se
folosească de energia produsă de anxietate pentru a-i ajuta pe aceşti pacienţi să-şi depăşească
criza emoţională.
Acest lucru se realizează prin intermediul „terapiei scurte cu provocare de anxietate”,
care durează între două şi douăsprezece luni (în medie între 3 şi 5 luni). Autorul a pus la
punct şi o variantă ultraprescurtată denumită „intervenţie de criză” care durează două luni. În
15
cadrul acestui demers psihoterapeutic, terapeutul va ataca frontal reacţiile dezadaptative ale
clientului, reacţii care stau la baza formării simptomelor, precum şi „soluţiile” rigide adoptate
de acesta în trecut pentru a-şi rezolva problemele. Această abordare directă are un caracter
anxiogen.
Ulterior, terapeutul se va comporta ca un pedagog, explicându-i pacientului de ce
măsurile pe care le-a luat anterior pentru a depăşi criza au dat un rezultat contrar. În
continuare, pacientul este învăţat să anticipeze situaţiile viitoare care ar putea genera
dificultăţi similare cu cele care au apărut în situaţia prezentă.
Sifneos (citat de Meggle, 1990, p. 49) a elaborat de fapt două modele
psihoterapeutice, unul anxiolitic, iar celălalt anxiogen, ambele putând avea o durată lungă,
scurtă sau foarte scurtă. Trebuie subliniat faptul că provocarea şi calmarea anxietăţii
reprezintă două demersuri opuse, care se adresează unor categorii diferite de populaţie.
Astfel, dacă terapeutul, supraestimând forţa ego-ului clientului său, îl abordează frontal,
acesta va suferi o cădere psihică.
În acelaşi timp, dacă acesta va subestima forţa pacientului şi îl va susţine afectiv,
acesta se va refugia în starea patologică datorită prezenţei beneficiului secundar de a fi
protejat de către psihoterapeut. Din acest motiv, autorul propune o selecţie foarte riguroasă a
pacienţilor care pot suporta psihoterapia provocatoare de anxietate. Cei care nu întrunesc
aceste criterii vor beneficia de psihoterapia anxiolitică.
Criteriile de selecţie implică nivelul inteligenţei, abilităţile sociale, precum şi
capacitatea pacientului de a percepe fenomenele psihologice. Acesta trebuie să fie capabil să
enunţe un simptom central care să reprezinte un fel de axă pe care se va construi demersul
terapeutic de scurtă durată. Mai mult, el va trebui să fie puternic motivat de a-şi depăşi
situaţia de criză printr-un efort personal de autoexplorare şi comprehensiune a propriilor sale
probleme.
Odată selecţionat, pacientul va fi supus unui demers psihopedagogic în cadrul căruia
acestuia i se explică faptul că în spatele problemei sau simptomului său principal se ascund
conflicte emoţionale mai vechi, pe care trebuie să le conştientizeze, pentru a deveni mai
obiectiv în raport cu propria persoană. Se alcătuieşte apoi în detaliu istoria vieţii pacientului,
istorie care este tradusă în conceptele psihopatologiei freudiene.
În urma confruntării dintre simptomul dominant, istoria vieţii subiectului şi teoria
psihaiialiacă prinde contur in mintea terapeutului o ipoteză cu privire la natura posibilă a
conflictului inconştient al pacientului.
Odată stabilită ipoteza psihodinamică, este momentul să înceapă terapia. În faza
iniţială a tratamentului, pacientul este entuziasmat de definirea problemei, definire la care
participă activ, îl apreciază foarte mult pe psihoterapeut, pe care îl consideră inteligent şi îşi
pune mari sperante în psihoterapie. Psihoterapeutul va exploata imediat aceste sentimente.
Devenind sigur de faptul că pacientul este bine ancorat în procesul psihoterapeutic şi
bine fixat asupra terapeutului, acesta din urmă îl va ataca frontal, punând o serie de întrebări
care se adresează direct procesului conflictual. În cazul în care psihoterapeutul nimereşte
ţinta, pacientul devine din ce în ce mai anxios.
În caz contrar, terapeutul va repeta demersul până când anxietatea pacientului va
creşte, elementele conflictuale vor fi agitate până când vor pătrunde în conştiinţa subiectului.
Apoi terapeutul îl va confrunta pe pacient cu reacţiile sale emoţionale, subliniind caracterul
lor iraţional şi repetitiv, precum şi relaţia dintre aceste trăiri afective şi interacţiunile cu
figurile parentale din copilărie. Astfel, la subiect se va produce „insight”-ul, care implică o
iluminare atât în plan intelectual, cât şi în plan afectiv, subiectul ajungând la convingerea
clară şi profundă că a înţeles natura tulburării sale. Rezolvarea problemei provoacă puternice
sentimente de satisfacţie şi de eliberare emoţională.
16
În finalul terapiei, psihoterapeutul va fi tentat să sondeze în continuare profunzimile

inconştientului subiectului, dar va rezista acestei tentaţii, deoarece este vorba de un demers de
scurtă durată, cu obiective limitate. În acelaşi timp, el va ajuta pacientul să verbalizeze
sentimentele pe care le încearcă (sentimente pozitive amestecate cu sentimente de abandon),
explicându-i acestuia că ceea ce a învăţat în timpul psihoterapiei îi va servi pentru a deveni
propriul său psihoterapeut în cursul altor încercări ale vieţii, pentru că în acest moment el ştie
cum să rezolve o criză emoţională. Meggle (1990) face câteva observaţii cu privire la
modelul terapeutic propus de Sifneos.
Este evident faptul că selecţia pacienţilor nu este inutilă, pacienţii trebuind să dea
dovadă de o anumită forţă a ego-ului şi să nu aibă tulburări de personalitate. În acelaşi timp,
terapeutul trebuie să conştientizeze în cursul analizei personale tendinţele sale sadice, pentru
că altfel demersul psihoterapeutic se va transforma într-o luptă.
Sifneos (1972) insistă asupra aspectului educativ al terapiei propuse de el. Aceasta se
desfăşoară sub forma unui dialog “socratic” în cadrul căruia pacientul se autodezvăluie
treptat. Modelul psihopedagogic va avea tendinţa de a înlocui tot mai mult modelul medical
în majoritatea demersurilor psihoterapeutice de scurtă durată.
“Insight”-ul (iluminarea) la care trebuie să ajungă pacientul nu are doar un caracter
eminamente intelectual, ci şi emoţional. Subiectul s-a eliberat de conflicte pentru că a înţeles
cauzele acestora şi pentru că trăieşte sentimentul că această înţelegere are un caracter real.
Încheierea terapiei cu propunerea adresată pacientului de a deveni propriul său
psihoterapeut este specifică terapiilor de scurtă durată. Ajutându-i pe pacienţi să depăşească o
criză existenţială, psihoterapia propusă de Sifneos va avea, prin contaminare, efecte benefice
şi în alte sfere ale vieţii şi activităţii acestora.
Examinând rezultatele sistemului său psihoterapeutic, Sifneos subliniază faptul că
acesta are efecte moderate asupra simptomelor, dar produce modificări psihodinamice de mai
mare profunzime. Autorul subliniază faptul că unii pacienţi, după ce au încheiat terapia, nu
„doresc” să abandoneze în totalitate simptomele lor, pe care le consideră ca pe o soluţie de
viaţă, preferând să le ţină cumva în rezervă.
Mulţi pacienţi la care demersul psihoterapeutic a reuşit afirmă faptul că au senzaţia că
s-au născut a doua oară. Acest lucru nu înseamnă altceva decât că a fost creat cadrul propice
în care clientul îşi poate mobiliza mai uşor disponibilităţile creative latente ale
inconştientului, aşa cum subliniau mai târziu psihoterapeuţii de orientare ericksoniană.
Obiectivele acestei psihoterapii se concentrează pe conflictul oedipian şi nu se
aşteaptă alte rezultate bune in ceea ce priveşte abordarea (între timp) a altor conflicte.
Numărul şi durata şedinţelor este astfel prevăzut încît tratamentul să se desfăşoare pe
parcursul a 12 pînă la 16 şedinţe, neajungînd niciodată la mai mult de 20 de şedinţe. Şedinţele
au o durată de 45 de minute.
Scopul final al intervenţiilor terapeutice îl constituie formularea unor comentarii,
concluzii sau întrebări menite să clarifice, să provoace sau să interpreteze anumite informaţii,
verbale sau non-verbale, furnizate de pacient. Aşa cum am mai subliniat, acordul dintre
pacient şi terapeut cu privire la problematica asupra căreia se va focaliza terapia este absolut
necesar pentru succesul acesteia.
La final prezentăm un set de „Reguli tehnice şi etice internaţionale ale psihanalizei
pentru adulţi, adolescenţi şi copii” preluat de pe http://www.generatia.ro. Chiar dacă sunt
reguli ce privesc psihanaliza, acestea se aplică şi în cadrul psihoterapiilor psihodinamice de
scurtă durată.
 Cura psihanalitică se ghidează după reguli tehnice şi etice care decurg din teoria
funcţionării aparatului psihic, teoria dezvoltării afective şi intelectuale, teoria
17
psihogenezei tulburărilor psihice şi teoria traumei. Respectarea acestor reguli tehnice

şi etice reprezintă un aspect esenţial şi una dintre condiţiile reuşitei curei psihanalitice.
 Întâlnirile preliminare constau în evaluarea diagnostică şi structurală. Aceste întâlniri
preliminare pot avea şi un efect terapeutic derivat din ascultarea simultan empatică şi
trebuie să se soldeze cu cea mai bună indicaţie terapeutică. Formularea indicaţiei de
terapie are loc după încheierea perioadei de evaluare preliminară. Contractul
terapeutic este încheiat între psihanalist şi client şi între psihanalist şi părinţi/tutori
legali, în cazul copiilor şi adolescenţilor minori.
 Contractul terapeutic conţine următoarele reguli şi exigenţe:
 Durata şedinţei este de 45 minute, fără a putea fi prelungită în caz de întârziere.
 Frecvenţa variază de la una la cinci şedinţe pe săptămână, faţă în faţă sau pe divan.
 Plata şedinţelor şi modalităţile de plată sunt comunicate de la început, iar modificările
ulterioare – mărire sau micşorare de preţ – sunt, în principiu, în raport cu inflaţia sau
alte considerente ce ţin de realitatea externă sau/şi internă a pacientului.
 Toate şedinţele sunt obligatoriu plătite, indiferent de natura motivelor care determină
absenţele. Această regulă asigură exigenţa de continuitate terapeutică, de spaţiu, de
timp şi de relaţie terapeutică.
 Teoria funcţionării aparatului psihic şi exigenţele tehnice care decurg din aceasta
impun analiza motivelor conştiente şi inconştiente şi ale beneficiilor (primare,
secundare sau/şi simptomatice) ale absenţelor de la şedinţe.
 În măsura posibilului şi pentru respectarea cadrului este indicat ca vacanţele
terapeutului şi ale pacientului să coincidă.
 Confidenţialitatea conţinutului şedinţelor este asigurată prin codul etic al
psihanalistului şi prin contractul implicit sau explicit cu pacientul / clientul.
 Nimic din conţinut, simptome sau problematică nu poate fi comunicat fără acordul
pacientului/clientului.
 Comunicarea ştiinţifică a cazurilor trebuie să ţină cont de două reguli de bază: acordul
pacientului şi mascarea identităţii pacientului, în aşa fel încât doar el singur şi numai
el să se poată recunoaşte în textul ştiinţific prezentat.
 Deciziile importante sunt în prealabil discutate în cadrul şedinţelor de psihanaliză.
Anumite decizii pot fi simptomatice sau decurgând din aspecte ale funcţionării
pacientului în viaţa sa sau în cadrul procesului terapeutic. Din acest motiv este absolut
necesară analiza lor în şedinţă, înaintea trecerii la act.
 Întreruperea sau sfârşitul terapiei se face doar de comun acord, dar nu fără a analiza
motivele şi starea de fapt actuală a pacientului.
 În cazul psihanalizei copiilor, terapia prin joc şi importanţa relaţiei cu părinţii impun
procesului caracteristici speciale.
 Terapeutul va răspunde în şedinţe separate solicitărilor de întrevedere ale părinţilor,
iar copilul va fi informat asupra acestor întrevederi cu părinţii.
 Părinţii sunt datori să răspundă solicitării pentru întrevedere a terapeutului.
 În cazul adolescenţilor, aceştia vor fi informaţi atât despre solicitarea părinţilor, cât şi
despre aceea a terapeutului pentru întrevederile separate.
 Psihanalistul comunică într-un mod terapeutic şi/sau interpretativ anumite conţinuturi,
în scopul de a cataliza şi facilita comunicarea adolescentului cu familia sa, de a calma
angoasa parentală şi de a crea o atmosferă care să nu intensifice rezistenţa la terapie /
schimbare / evoluţie.
 În toate cazurile este indicată restrângerea la maximum a relaţiilor personale din afara
relaţiei terapeutice.
18
Bibliografie
 Demos, V.C., Prout, M.F. (1993). A comparison of seven approaches to brief

psychoterapy. International Journal of Short –term Psychoterapy, Vol. 8, 3-
22.
 Papadima, E. (2002). Psihanaliză şi psihoterapie psihanalitică. Editura
Jurnalul Literar, Bucureşti.
19
CURS 4
Interviul clinic orientat spre soluţie
În opinia terapeuţilor orientaţi spre soluţie interviul clinic reprezintă atât o manieră de
evaluare cât şi un instrument de intervenţie teraeutică, deoarece în cursul acestuia clientul
poate să-şi modifice fluxul obişnuit al gândirii.
Lipchik şi Steve de Shazer (1986) au descris mai multe tipuri de IS unele sunt menite
să culeagă informaţii de la client, informaţii referitoare la problema simptom, în timp ce altele
sunt orientate spre viitor şi au rolul de a proiecta soluţii şi expectaţii pozitive in direcţia
schimbării.
Tomm (1987) a introdus la rândul său conceptul de întrebări reflexive care produc
asupra famiilor un efect terapeutic benefici.
O’Hanlon şi Weiner-Davis (2003, p. 79) denumesc întrebările cu rol de intervenţie
terapeutică – întrebări supoziţionale.
Autorii înţeleg prin acest termen intenţia de a influenţa clientul prin intermediul
întrebării să descopere soluţia problemei sale, abordând situaţia in care se găsesc dintr-o nouă
perspectivă. Aceste tipuri de întrebări nu au răspunsuri precise ele având rolul de a direcţiona
clientul într-o direcţie constructivă ca în exemplul de mai jos:” Ai încetat să-ţi maltratezi
soţia?”. Ca răspuns la astfel de întrebări clienţii trebuie să accepte supoziţia implicită că
schimbarea este posibila şi inevitabilă.
Aşa cum am subliniat mai sus, aceste întrebări au un caracter deschis şi la ele nu se
poate răspunde prin “da” sau “nu”. Astfel, de exemplu în loc să întrebăm clientul dacă s-au
întâmplat lucruri pozitive în ultima săptămână, acesta ar putea fi întrebat: “Ce lucruri pozitive
s-au petrecut în intervalul respectiv?” Această ultimă întrebare sugerează faptul că terapeutul
este convins că s-au petrecut anumite lucruri bune.
În loc de întrebarea „Ai întreprins ceva care a funcţionat?” terapeutul ar putea să
utilizeze o altă formulare, anume: „Ce anume ai făcut în trecut şi a dat rezultate pozitive?”
Întrebările deschise solicită de la client răspunsuri mai complexe decât cele la care se
poate răspunde prin da sau nu.
Tipul de întrebare supoziţională depinde de obiectivul pe care îl urmăreşte terapeutul
în timpul unei şedinţe de psihoterapie.
În prima şedinţă de psihoterapie terapeutul va discuta cu acesta motivele care l-au
determinat pe client să vină la cabinet precum şi elementele referitoare la profesie, şcoală,
familie, timp liber dar şi aspecte banale cum ar fi cele legate de vreme sau tablourile de pe
pereţi.
Obiectivul acestei abordări este ca terapeutul să prezinte un interes non-evaluativ faţă
de clientul său şi să-l ajute pe acesta să se simtă confortabil.
După ce clientul a relatat pe scurt despre problema sa, terapeutul va adresa întrebări
menite să evidenţieze excepţiile de la regulă (perioade când lucrurile au stat mai bine, soluţii
identificate în trecut).
Observaţiile clinice au evidenţiat faptul că indiferent de cât de amplă, serioasă sau
cronică este problema clientului, există perioade sau împrejurări în care din diverse motive,
problema nu se manifestă.
Terapeuţii acordă rareori atenţie acestor situaţii deşi acestea oferă importante
informaţii referitoare în legătură cu ce ar trebui întreprins pentru ca problema să fie rezolvată.
Soluţiile se pot găsi analizând perioadele în care problema simptom se manifestă şi
perioadele în care aceasta nu apare. Astfel, pentru a rezolva problema clienţilor trebuie să li
se sugereze să întreprindă mai mult din ceea ce funcţionează atunci când problema nu apare.
20
De regulă clienţii sunt foarte surprinşi când sunt interogaţi în legătură cu situaţiile de
excepţie, devenind brusc tăcuţi şi adânciţi în gânduri. Această reacţie se explică prin faptul că
majoritatea oamenilor evaluează evenimentele existenţei lor în termeni de alb-negru (“copilul
meu urinează în pat tot timpul!”), acordând atenţie doar aspectelor negative ale realităţii.
Prin intermediul întrebărilor legate de situaţiile de excepţie, terapeutul le va
redirecţiona atenţia spre elementele pozitive ale existenţei lor.
Un aspect interesant îl constituie şi faptul că la unii clienţi încep să apară schimbări
pozitive chiar înainte de a începe terapia, în intervalul dintre programare şi prima şedinţă de
psihoterapie (O’Hanlon şi Weiner –Davis, p. 84). Aceiaşi autori (O’Hanlon şi Weiner-Davis,
p. 89) ne prezintă câteva întrebări supoziţionale menite să culeagă informaţii referitoare la
excepţii:
1. “Ce anume este diferit atunci când........? (Aţi găsit dimineaţă patul uscat; voi v-aţi
înţeles bine, copilul a mers la şcoală etc).
În cazul în care clientul are dificultăţi în a identifica excepţiile de la regulă terapeutul
va trebui să insiste, arătându-se foarte surprins de faptul că nu au fost identificate excepţii.
Aceste întrebări trebuie astfel structurate încât obiectivul să fie exprimat în termeni
pozitivi: “ Ce a fost diferit atunci când v-aţi înţeles bine?” şi nu: “Ce a fost diferit atunci când
nu v-aţi certat?”.
Întrebările referitoare la comportamentul de excepţie trebuie adresate încă din prima
şedinţă de psihoterapie.
Atunci când clientul va afirma că nu există perioade când problema nu se manifestă,
terapeutul va adresa întrebări referitoare la cele mai “bune perioade rele”: “Ce este diferit
atunci când problema ta este mai puţin severă, mai puţin intensă, mai puţin frecventă sau
când are o durată mai scurtă de manifestare?”
Terapeutul poate merge până la întrebări cu caracter absurd pentru a sugera ideea de
excepţie: “ Se întîmplă acel lucru chiar şi atunci când dormi?”
Atunci când clientul a sesizat cea mai mică excepţie de la regulă producerii
comportamentului simptomatic, terapeutul va adresa următoarea întrebare:
2. “Ce anume ai făcut (cum ai procedat) pentru ca problema ta să nu se manifeste?”
Odată ce clientul a identificat modul în care a procedat pentru a obţine un efect
pozitiv, acesta va ştii că este de dorit să continue să procedeze in modul respectiv.
În cazul în care clientul neagă faptul că ar avea vreo contribuţie la bunul mers al
lucrurilor (“eu nu am făcut nimic, ea s-a purtat mai bine”) terapeutul poate să i se adreseze
astfel: “ Ce anume ai făcut tu pentru ca ea să se poarte mai bine?”.
3. “În ce fel se desfăşoară ziua în mod diferit atunci când.....(excepţia de la
comportamentul problematic are loc)?”
Această intrebare sugerează faptul că există o legătură între lucrurile bune care se
produc într-o anumită arie a existenţei subiectului şi aspectele pozitive referitoare la alte
domenii de activitate.
Este cunoscut faptul că dacă tatăl a avut o zi proastă la serviciu, el se va certa cu
mama care va ţipa la copil care la rândul său va bate căţelul etc.
Cu toate acestea oamenii uită adesea ca o zi bună la locul de muncă poate contribui la
o mai mare satisfacţie dată de interacţiunile cu cei apropiaţi.
Întrebarea de mai sus îi ajută pe clienţi să sesiseze impactul pozitiv pe care o situaţie
de excepţie îl poate avea asupra întregii lor existenţe.
4. “Cine altcineva a mai observat că ......(ai slăbit trei kilograme, că Alexandru a luat
notă mare la matematică sau că v-aţi înţeles bine săptămîna trecută etc?). De unde ştii că el/ea
au observat acel lucru? Ce a spus sau ce a făcut el/ea?”.
21
Această întrebare (în variantele prezentate) este utilă mai ales atunci când mai multe
persoane sunt prezente la psihoterapie şi are rolul de a informa pe ceilalţi în legătură cu acele
comportamente care dau satisfacţie celorlalţi membri ai familiei.
5. « Ce ai făcut pentru a stopa.....(crizele de furie ale copilului, violenţa
partenerului...etc)?”
De regulă clienţii sunt de părere că dacă începe o ceartă, aceasta se datorează faptului
că cealaltă persoană a făcut ceva (‘Tu ai început scandalul!”). Este însă mult mai dificil dar şi
mai important de relatat cum s-a încheiat cearta.
Datorită întrebării de mai sus clienţii devin conştinţi de anumite lucruri pe care le-au
întreprins sau le-ar putea întreprinde pentru a stopa producerea unui eveniment negativ.
Astfel de pildă, atunci când mama se plânge de crizele de furie ale copilului,
întrebarea terapeutului trebuie sa fie următoarea: “ Cum ai procedat pentru ca respectiva criză
să se termine?” Un răspuns frecvent este acesta : „Când am devenit complet exasperată am
cedat şi l-am ignorat! Imediat după ce am procedat astfel s-a liniştit! „.
De regulă clienţii nu consideră ignorarea ca fiind o soluţie, ci o capitulare cu caracter
frustrant.
Terapeutul ar putea interveni în continuare astfel:
“Cum ţi-ai dat seama ca pentru a rezolva problema ta si a stopa crizele de furie este
bine să ignori copilul? Ce soluţie inteligenţă!”.
Întrebarea adresată de terapeut conţine în sine sugestia clară în legătură cu acel
comportament care trebuie adoptat pentru a rezolva problema.
6. “Ce anume este diferit faţă de modul în care ai gestionat problema acum o
săptămînă (o lună)?”
Această întrebare este necesară mai ales în cazul clienţilor care nu conştientizează
faptul că ei au pornit deja pe calea soluţionării problemei lor. Astfel mulţi clienţi afirmă: “Da,
cred că am făcut faţa mai bine situaţiei pentru că nu am mai fost atât de încordat”.
7. “Ce faci pentru a te distra? Care sunt interesele şi hobby-urile tale?”
Prin intermediul acestei întrebări terapeutul caută să identifice soluţii terapeutice şi în
alte sectoare ale existenţei clientului.
8. “Ai avut astfel de probleme şi în trecut? Dacă da, cum ai procedat pentru a le
soluţiona? Ce ar trebui să faci pentru ca aceasta să se întâmple din nou?’
Întrebarea are menirea să identifice soluţiile trecute pentru dificultăţi prezente. Mulţi
clienţi consideră în mod eronat ca dacă au eliminat în trecut o problemă iar ea a reapărut după
un timp, soluţia respectivă nu este bună. Observaţiile empirice demonstrează faptul că odată
ce soluţia a funcţionat, individul s-a relaxat şi a revenit la maniera veche şi ineficientă de
abordare a situaţiei.
9. Terapeutul va juca un rol activ ajutându-l pe client să-şi stabilească obiective
terapeutice concrete, realiste, posibil de atins prin intermediul unui demers de negociere.
Acesta va adresa clientului întrebări de tipul următor:
“ Care ar fi primul semn că lucrurile se îndreaptă într-o direcţie corectă?”
În felul acesta se întăreşte ideea ca schimbarea terapeutică a început să se producă
deja, iar o schimbare cât de mică va atrage după sine o nouă schimbare, după cum o
modificare a unui aspect al existenţei subiectului va conduce la modificări şi în alte sectoare
ale acesteia.
10. Obiectivele terapeutice trebuie să fie cât mai concrete, astfel în cazul clienţilor
care işi propun obiective vagi cum ar fi să aibă stima de sine mai ridicată, terapeutul va trebui
să le adreseze următoarea întrebare:” Ce anume vei face în mod diferit atunci când vei avea
stima de sine mai bună?’
22
11. În cazul în care clientul nu reuşeşte să identifice excepţiile sau să răspundă la

întrebări referitoare la proiecţia în viitor, următorul pas îl reprezintă strângerea de informaţii
referitoare la problema –simptom.
Aceste informaţii se referă la sistemul de referinţă în care este abordată problema,
semnificaţia acordată acesteia, împrejurările în care a apărut şi se manifestă, precum şi
secvenţa de evenimente care au loc.
Întrebările adresate sunt de tipul următor:
« Ce anume consideri că reprezintă o problemă ? Dă-mi un exemplu concret şi
recent ! »
“ Ce se petrece?” “ Ce se întâmplă apoi ? »
« Cine este prezent atunci când apare problema ? »
“ ce face sau spune fiecare dintre persoanele prezente?”
“ Ce urmează?”
“ Când se manifestă cel mai frecvent problema?”
“ Când anume se manifestă în mai mică măsură?”
“ În ce perioadă (a zilei, lunii, anului) apare (nu apare) problema?”
“ Ce reprezintă pentru tine problema?”
“ Dacă soţul (soţia) tău ar fi prezent aici, ce ar spune el/ea despre modul în care ai
încercat să rezolvi problema?”
Odată ce terapeutul ajunge să deţină o descriere clară a secvenţei de evenimente care
au loc, acesta poate sugera o mică modificare care va reprezenta diferenţa semnificativă. Este
important de asemenea ca terapeutul să descifreze şi natura încercărilor nereuşite de
soluţionare a problemei şi să sugereze clientului să inverseze maniera în care a procedat
pentru a o gestiona până la momentul respectiv.
Uneori atunci când este analizată secvenţa de producere a evenimentelor se identifică
şi excepţiile de la regulă.
Modelul interviului clinic orientat spre soluţie propune o altă variantă ce contravine la
proma vedere cu modelul medical care susţine evaluarea centrată pe problemă.
În ultimele trei decenii, interviul orientat spre soluție publicată ca modalitate de
terapie scurtă (SFBT) a crescut considerabil. Mai mult decât atât, interviul orientat spre
soluție a devenit mai larg acceptat în Statele Unite, precum și în alte țări (Gingerich &
Eisengart, 2000). Interviul orientat spre soluție a fost folosit cu succes în clinici universitare,
în spitalele de specialitate, în centrele rezidentiale de tratament, penitenciare, școli și în
practică privată (De Jong & Hopwood, 1996; Eakes, Walsh, Markowksi, Cain & Swanson,
1997).
Modelul propus de Steve de Shazer & Berg poate fi rezumat astfel:
I. Întrebări de început:
Cu ce îţi pot fi de folos?
Care sunt lucrurile despre care vorbind azi crezi că te vor ajuta?
II. Întrebările pretratament care vizează schimbarea
Sarcina terapeutică de evaluare pentru schimbare în faza de pretratament implică o
anchetă cu privire la schimbarea din momentul în care clientul s-a programat şi până la
sesiunea propriu zisă.
De exemplu, terapeutul poate întreba: „Acum o săptămână aţi sunat pentru a
programa această şedinţă. Ce modificări ați observat între atunci și acum? „
Această întrebare transmite mesajul că schimbarea este inevitabilă, și de multe ori se
produce chiar înainte de prima şedinţă (Lawson, 1994; Ness & Murphy, 2001; Talmon, 1990;
Weiner-Davis, de Shazer, & Gingerich, 1987).
III. Construirea soluției
a. Descrierea oferită de către client pentru problema sa
23
b. Dezvoltarea unor obiective

c. Explorarea şi notarea excepțiilor
d. Feedback-ul şedinţei
e. Rolul clientului în calitate de expert
IV. Tipologii ale relaţiei terapeutice
a. Relaţie terapeutică constructivă
b. Relaţia terapeutică cu clientul ce are un comportament de reclamant
c. Relaţia terapeutică cu clientul ce are un comportament de vizitator
V. Intervențiile prin întrebări
a. Complimentarea clientului în raport cu găsirea soluţiei
b. Întrebarea miracol
c. Întrebarea concentrată pe identificarea excepţiilor
d. Întrebările care vizează strategiile de coping
e. Întrebări de tip scalare (0-10)
f. Identificarea punctelor tari și a resurselor clientului
Bibliografie
 Berg, I. K. (1994). Family-based services: A solution-focused approach. New York:

Norton.
 Berg, I. K., & Dolan, Y. (2001). Tales of solutions: A collection of hope-inspiring
stories. New York: Norton.
 Berg, I. K., & Miller, S. D. (1992). Working with the problem drinker: A solution-
oriented approach. New York: Norton.
 De Jong, P., & Berg, I. K. (2008). Interviewing for solutions (3rd ed.). Belmont, CA:
Thomson Brooks/Cole.
 de Shazer, S. (1985). Keys to solution in brief therapy. New York: Norton.
 de Shazer, S. (1992). Patterns of brief family therapy. New York: Guilford.
 de Shazer, S., Berg, I. K., Lipchik, E., Nunnally, E., Molnar, A., Gingerich, W.,
Weiner-Davis, M. (1986). Brief therapy: Focused solution development. Family
Process, 25 (2), 207-221.
 de Shazer, S., Dolan, Y.M., Korman, H., Trepper, T.S., McCollum, E.E., & Berg, I.K.
(2006), More than miracles: The state of the art of solution focused therapy. New
York: Haworth Press.
24
CURS 5
Probleme de evaluare în terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată
Terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată a fost folosită cu succes pentru o

varietate de probleme cum sunt: tulburările de anxietate, depresie, tulburări de alimentaţie,
dureri de cap şi durerea cronică de spate. De asemenea este aplicată în terapia de cuplu şi în
problematica legată de consumul de alcool.
Terapia cognitiv –comportamentală de scurtă durată este definită ca formulă ce
cuprinde mai puţine şedinţe decât media de 10 până la 20 care sunt de obicei oferite în CBT
tradiţională, fiind vorba despre o perioadă mult mai limitată de timp.
Multe protocoale actuale de CBT de scurtă durată îndeplinesc un criteriu special,
anume cel privitor la concizie. La ora actuală CBT de scurtă durată este definită astfel ca
având mai puţin de 10 şedinţe.
1. Evaluarea problemelor
Înţelegerea naturii CBT este necesară în examinarea problemelor de evaluare. În
primul rând, CBT de scurtă durată se referă la:
 condensarea de material CBT;
 minimizarea contactului terapeut-client, fără a reduce cantitatea de material care
urmează să fie acoperită;
 creşterea formei de auto-ajutorare sub forma utilizării de către client a cărţilor şi
programelor de calculator şi aplicaţiilor;
 clienţii pot studia pe cont propriu pentru a obţine psihoeducaţia necesară şi completă
cognitivă şi / sau comportamentală prin formarea de abilităţi şi prin îndeplinirea unor
sarcini care altfel puteau fi realizate împreună cu terapeutul;
 clientul din psihoterapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată este aşteptat să
acţioneze şi să devină astfel un participant implicat direct în procesul terapeutic;
 principiul de intervenţie se orientează pe problematica clientului având ca scop
tratamentul specific pentru probleme specifice şi un sistem de evaluare a atingerii
acestora.
Tulburările pentru care pentru terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată
aduce schimbări semnificative şi rapide sunt cele pentru care problema şi tratamentul sunt
bine definite.
Înţelegerea caracteristicilor cognitive de bază ale anumitor afecţiuni a oferit o cale
pentru utilizarea de tratamente pliate unor obiective specifice. De exemplu, pentru că teama
de senzaţii corporale a fost identificată drept esenţială în cazul tulburării de panică, s-a
utilizat expunerea sistematică a senzaţiilor pentru a obţine probe referitoare la interpretările
greşite ale individului (Clark, 1986).
Un alt factor important este contextul problemei. Un studiu care a vizat depresia
printre persoane cu HIV, a constatat că opt şedinţe de sprijin din partea grupului social au
avut ca şi consecinţă reducerea simptomelor psihiatrice şi a anxietăţii pentru aceşti
participanţi într-o măsură mai mare decât a înregistrat rezultate un grup (aflat în aceleaşi
condiţii de patologie) în care a fost aplicată terapie cognitiv-comportamentală de lungă durată
(Kelly et al., 1993).
2. Evaluarea clientului (pacientului)
În afară de a evalua dacă problema în sine este potrivită pentru o formulă cognitiv-
comportamentală de scurtă durată, este necesar să fie luate în considerare şi variabilele
individuale. În general, problemele care împiedică aplicarea uni psihoterapii cognitiv-
25
comportamentale tradiţionale sunt de natură să provoace dificultăţi chiar mai mari la

aplicarea unei psihoterapii cognitiv-comportamentale de scurtă durată.
Condiţii pro:
 motivaţia puternică pentru schimbare este caracteristica ce necesită o primă evaluare.
Chiar mai mult decât alţi clienţi/pacienţi, cei care participă la CBT de scurtă durată
trebuie să profite la maximum de timpul foarte limitat de care dispun;
 angajament de timp mai mare de către pacient în efectuarea studiului şi temelor de
acasă din afara clinicii;
 stabilirea obiectivelor principale şi linia de diagnostic este esenţială în acest caz.
Interviurile semistructurate sunt valoroase în diferenţierea diagnosticului principal în
raport cu diagnosticele secundare bazate pe nivelurile actuale de suferinţă ale
pacienţilor asociate cu fiecare tulburare;
 credibilitatea acordată de către client tratamentului; astfel constatarea că există un
nivel înalt de credibilitate al clientului/pacientului pentru tratament, evaluată la
sfârşitul primei sesiuni a unei terapii cognitiv-comportamentale de scurtă durată
pentru tulburarea de panică a venit în sprijinul acestei ipoteze (Clark et al., 1999.)
Pacienţii cu tulburări de panică şi agorafobie, care au avut atitudini nefavorabile faţă
de condiţia de credibilitate a tratamentului au fost mai predispuşi să renunţe la
tratament (Grilo et al., 1998); Ost et al. (1998) au constatat că motivaţia şi
credibilitatea asupra tratamentului au fost predictori semnificativi pentru rezultatele în
tratarea fobiei specifice.
În al doilea rând, pacienţii care nu se confruntă cu prea multe evenimente de viaţă
stresante vor beneficia de o intervenţie CBT de scurtă durată în mai mare măsură decât cei ale
căror vieţi sunt pline de schimbări majore şi stres.
În timp ce factorii de stres pot interfera cu toate terapiile, orice distragere a atenţiei de
la tratament arată în rezultatele terapiei cognitiv-comportamentale că pacienţii care trăiesc
condiţii de stres de durată în viaţa lor, indiferent dacă acestea rezultă din evenimente de viaţă
aversive sau presiuni socio-economice, sunt susceptibili de a avea dificultăţi în găsirea de
timp pentru a efectua auto-studiul sau sarcinile cognitive sau comportamentale între şedinţele
de terapie atât de esenţiale pentru un tratament scurt.
În al treilea rând, funcţionarea cognitivă poate anticipa succesul într-o terapie
cognitiv-comportamentală de scurtă durată (Rowan şi Andrasik, 1996). Multe exemple de
CBT de scurtă durată scurt includ biblioterapie suplimentară pentru un material care în mod
normal (CBT tradiţional) ar fi acoperite într-o şedinţă (Clark et al, 1999; Scott et al, 1997).
Pacienţii care nu pot să înţeleagă aceste materiale au nevoie de explicaţii oferite de
terapeuţi şi prin urmare şi de mai mult timp. Astfel s-a constatat de exemplu faptul că
persoanele analfabete sunt excluse în această situaţie (Foa et al., 1995;. Scott et al., 1997).
Alte condiţii care mai pot fi menţionate sunt:
 nivelul educaţional;
 severitatea psihopatologiei;
 problemele de comorbiditate, care pot împiedica un răspuns al pacientului la CBT de
scurtă durată mai ales atunci când problemele comorbide cad pe Axa II a (conform
DSM-IV-TR);
 atitudinea pacientului faţă de căutarea unui ajutor de specialitate împletit cu stigma pe
care acesta o resimte faţă de boala mintală;
 abilitatea de a stabili rapid o relaţie de colaborare cu terapeutul, dorinţa de asumare a
responsabilităţii personale pentru schimbare;
 abilitatea de a identifica gândurile negative intruzive şi conştientizarea exsitenţei unei
fluctuaţii a emoţiilor (Moretti et al, 1990).
26
3. Evaluarea terapeutului
Terapeuţii care implementează psihoterapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată
trebuie să posede înalte cunoştinţe şi competenţe care să ajute la producerea de schimbări
într-un timp scurt la pacienţii lor (Scott et al., 1997).
O serie de variabile evaluate în cazul terapeuţilor CBT de scurtă durată arată că:
 empatia;
 căldura;
 perspectiva pozitivă;
 sinceritatea şi autenticitatea;
 încrederea şi confidenţialitatea;
 relaţia directă şi deschisă;
 percepţia asupra gradului de expertiză a terapeutului de către pacient;
reprezintă factori predictivi pozitivi şi consistenţi în derularea unei psihoterapii cognitiv-
comportamentale de scurtă durată cu efecte benefice asupra indivizilor.
4. Evaluarea rezultatelor –urmărirea atingerii scopului
Psihoterapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată are ca scop principal a-l
învăţa pe individ să îşi folosească aptitudinile. În acest caz, evaluarea rezultatului este
definită de faptul că clientul/pacientul a dobândit anumite competenţe. Unele sarcini în CBT
de scurtă durată vor avea ca scop demonstrarea in vivo a “calificării” în rezolvarea de
probleme pe care o experimentează clientul la sfârşitul tratamentului.
Alteori, scopul este de reducere a simptomelor, un exemplu în acest sens fiind dat de
cercetările care vizează tratamentul psihoterapeutic pentru reducerea durerilor de cap, unde s-
a constatat o reducere de 50% a acestora (Rowan şi Andrasik, 1996).
Măsurarea simptomelor şi evaluările comportamentale pot fi utilizate în cadrul CBT
de scurtă durată, deoarece acestea raportează modul în care pacientul răspunde la un stimul
dat la un moment dat. Cele mai multe scale standardizate de autoevaluare se referă la o
anumită perioadă de timp, cum ar fi Inventarul de depresie Beck (Beck et al, 1961) şi
Inventarul de anxietate (Beck et al., 1988), care propune înregistrarea simptomatologiei din în
ultima săptămână pentru subiectul respectiv.
5. Evaluarea rezultatelor pe termen lung
Intervenţia cognitiv-comportamentală de scurtă durată este de obicei limitată în timp
şi mai mult limitată în ceea ce priveşte contact cu terapeutul, dar unii pacienţi pot necesita o
intervenţie suplimentară sau pot beneficia de şedinţe de rapel. Prin urmare, la sfârşitul unei
astfel de psihoterapii CBT de scurtă durată, terapeutul trebuie să determine dacă câştigurile
aduse de tratament sunt incomplete sau dacă pacientul este expus riscului de recidivă. Astfel
de indicatori pot include scorurile pe chestionare ce demonstrează că rezultatele nu au reuşit
să îndeplinească un obiectiv predeterminat, prezenţa în continuare a unor simptome, cum ar fi
atacurile de panica sau mâncatul în exces care interferează modelul de funcţionare individual,
sau eşecul clientului/pacientului în a dobândi cunoştinţe provenite din temele pentru acasă.
Statusul post-tratament nu prezice întotdeauna rezultatul pe termen lung, cu toate
acestea, o procedură de follow-up şi evaluarea acesteia sunt necesare şi importante. Acest
lucru poate fi realizat fie la iniţiativa terapeutului fie la cea a pacientului.
La aceste follow-up-uri pacienţii pot raporta informaţii cu privire la prezenţa sau
absenţa simptomelor care au fost vizate de tratament şi, în general, pot descrie modul în care
acestea mai apar sau nu. Astfel de informaţii ar permite pacientului şi terapeutului împreună
să decidă cu privire la nevoia de şedinţe de rapel. Alternativ, pacienţii pot utiliza metode de
autoevaluare, cum ar fi jurnalele zilnice sau săptămânale, monitorizarea simptomelor
specifice cât şi evaluarea acestora. Această tehnică din urmă poate fi pusă la punct în analogie
cu un plan de prevenire a recidivelor.
27
În mod clar, în multe cazuri, modificările evoluţiei simptomatice nu pot fi evidente

decât la ceva timp după intervenţia CBT de scurtă durată. De exemplu, schimbări în calitatea
vieţii şi interferenţa funcţională nu sunt susceptibile de a fi observate în săptămâna după ce a
avut loc un atelier de o zi pentru tulburarea de panică şi agorafobie (Gardenswartz şi Craske,
2001). În general, pe termen lung, analiza aprofundată funcţională ar trebui să ofere
informaţiile necesare pentru a efectua tratamentul psihoterapeutic, iar oferirea de feedback de
către pacient este importantă, acesta fiind cel în măsură să semnaleze schimbarea.
Follow-up-ul de evaluare este recomandat pentru a stabili dacă intervenţia a fost
eficientă, precum şi pentru a obţine informaţii în scopul îmbunătăţirii de tratamente
psihoterapeutice pentru viitor.
Bibliografie
 David, D. (2006). Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente, Editura

Polirom, Iaşi.
 Dryden, W., DiGiuseppe, R. (2003). Ghid de Terapie Raţional-Emotivă şi
Comportamentală, Editura ASCR.
 Ellis, A. (1962). Reason and emotion in psychotherapy, New York, Lyle
Stuart.
 Ellis, A. (2001). Overcoming Destructive Beliefs, Feelings, and Behaviors:
New Directions, for Rational Emotive Behavior Therapy, Prometheus Books.
 Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm problemele de viaţă
rapid şi eficient, Editura Ceres.
 Holdevici, I. (2009). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală,
Editura Trei, Bucureşti.
 Holdevici, I., Crăciun, B. (2013). Psihoterapia eficientă, Editura Trei,
Bucureşti.
28
CURS 6
Terapia narativă
Terapia narativă este o abordare postmodernă a terapiei de familie. Fondatorul acestei

abordări a fost Michael White, de la Centrul Dulwich, Australia.
Terapia narativă este interesată de modul în care oamenii construiesc înţelesurile vieţii
lor. Se pleacă de la premisă că oamenii suntem firi interpretative. Aceştia trăiesc experienţe
zilnice cărora au tendinţa de a le da un sens. Oamenii oferă astel sensuri experienţelor în mod
constant. Viaţa este complicată şi de cele mai multe ori oamenii găsesc căi de a le explica.
Aceste explicaţii, poveştile pe care oamenii şi le spun lor le organizează viaţa şi formează
comportamentele acestora. Astfel oamenii au poveşti despre experienţele şi relaţiile lor,
despre capacităţile, competenţele, acţiunile, realizările şi eşecurile trăite.
Terapia narativă este despre a povesti, pentru a te vindeca, dar nu oricum, ci strategic
şi ţintit. Această formă terapeutică îmbină tehnicile etapizate şi raţionale ale cognitiv-
comportamentalismului cu maniera artistică şi creativă a tehnicilor experienţiale. Unul din
exerciţiile definitorii este “Romanul vieţii”, o tehnică în care clientul este invitat să-şi
imagineze/sau să scrie romanul vieţii lui – alege capitole, numele lor, titlul romanului, şi apoi
experienţele pe care vrea să le redea. Este o modalitate bună de a puncta momentele relevante
ale existenţei, de a le da un sens, de a le conecta cu altele, rezultând o structură epică mai
mult sau mai puţin coerentă.
Intriga şi deznodămantul sunt exterm de importante, împreună cu tonalitatea afectivă
şi maniera în care romanul vieţii este scris (la pers. I, la pers. a III-a?). Este indicat ca
subiectul să reinterpreteze unul dintre capitole pentru a începe drumul de externalizare a
problemei.
Vieţile sunt compuse din mai multe poveşti, care apar simultan şi se leagă unele de
altele, formând un tot unitar. Despre acelaşi eveniment se pot spune poveşti diferite în funcţie
de context. Nici o poveste nu este scutită de ambiguităţi şi nici nu poate surprinde toate
aspectele vieţii. Există poveşti despre trecut, prezent şi viitor.
Mai mult pot exista poveşti ale indivizilor, familiilor sau comunităţilor. Poveştile nu
oglindesc viaţa actorilor umani ci o formează; oamenii au obiceiul de a deveni ceea ce ei spun
despre ei însăşi şi despre experienţele lor.
Terapia narativă se concentrează asupra poveştilor pe care oamenii le spun despre
problemele lor şi încearcă să schimbe aceste poveşti. Înţelegând poveştile clienţilor, terapeuţii
narativi îi ajută să ia în considerare modalităţile alternative de a se privi pe ei înşişi şi
problemele lor. Ei ajută clienţii să demoleze poveştile neproductive şi să creeze altele noi,
mai productive. În acest scop, terapia narativă foloseşte repovestirea şi externalizarea
problemei.
Terapeuţii narativi nu văd clientul ca fiind problema, ci însăşi problema este
problema. De aceea ei sunt interesaţi de impactul problemei asupra familiei. Scopul terapiei
trece dincolo de rezolvarea problemei cu care vine clientul la terapeut şi anume schimbarea
întregului mod de gândire şi îmbunătăţirea modului de viaţă.
Clientul care a avut experienta terapiei narative învaţă o modalitate mai flexibilă de
interpretare a realităţii.
Terapia narativă încurajează independenţa clientului faţă de terapeut. În final, clientul
devine el însuşi consultant în calitate de specialist în rezolvarea problemei sale şi i se cere
contribuţia în a împărtăşi soluţiile găsite şi altora, persoane care s-ar putea confrunta cu o
problemă asemănătoare. Avantajul rezidă în faptul că acest mod de lucru seamănă mult cu
29
felul în care “consultanţa” se desfăşoară natural; de obicei, oamenii tind să-i sfătuiască pe cei
din jur să acţioneze în moduri verificate pe “propria piele”.
Această abordare nu transformă terapia într-o simplă vehiculare de soluţii încercate de
alţii, doar oferă alternative pe care se poate broda, aşa cum este de pildă, însuşirea rezolvării
de probleme în grupurile de terapie cognitive-comportamentale.
Există un set de idei de bază pe care terapeuţii narativi le construiesc, dintre acestea
enumerăm aici:
1) Oamenii au intenţii bune – ei nu vor sau nu au nevoie de probleme;
2) Unii oameni nu sunt profund influenţaţi de discursurile din jurul lor;
3) Oamenii nu sunt problemele lor; ei pot dezvolta poveşti alternative care le dau puteri
depline odată separate de problemele lor şi de înţelepciunea “comună” pe care au
internalizat-o.
Atunci când poveştile pe care oamenii le spun despre ei înşişi îi conduc să-şi interpreteze
experienţa în moduri nefericite, ei tind să se scufunde în “mlaştina” problemelor. Asemenea
probleme pot persista atât timp cât aceste poveşti nefolositoare rămân fixate, întunecând
versiunile mai optimiste ale evenimentelor.
 Scopurile terapiei
Terapeuţii narativi nu sunt “rezolvatori” de probleme. În schimb, ei ajută oamenii să
se separe de poveştile încărcate de probleme pentru a deschide spaţiu unor vederi noi şi mai
constructive despre ei înşişi, fie că este vorba despre un individ, o familie sau o comunitate.
Spre exemplu terapia narativă are ca scop schimbarea nu prin lăsarea membrilor
familiei să se confrunte cu conflictele lor, ci mai degrabă prin separarea persoanelor de
probleme şi apoi unind familia în luptă cu “inamicul” comun. Aceasta se face prin
combinarea istoriei familiei în legătură cu rezultate unice sau evenimente deosebite –
perioade în care membrii familiei au rezistat problemei lor şi s-au comportat într-un mod care
a contrazis povestea problemei.
Terapeuţii narativi văd munca lor ca pe o întreprindere politică – eliberând oamenii de
ipoteze culturale opresive şi dându-le puterea să devină agenţi activi responsabili ai propriilor
lor vieţi. Odată eliberaţi de poveştile saturate de problemă, membrii familiei se pot uni unul
cu altul şi cu comunităţile de sprijin pentru a se ocupa de problemele lor cu mai multă
răspundere şi perseverare.
 Evaluarea în terapia narativă
Evaluarea narativă înseamnă aflarea poveştii persoanei sau familiei – incluzând atât
experienţa individului/familiei cu problemele, cât şi presupunerile acestuia /acestora despre
aceste probleme. “Aflarea poveştii familiei” nu este numai o adunare de informaţii. Este o
cercetare reconstructivă, concepută să deplaseze clienţii de la pasivitate şi defensivitate spre
un sens pe care ei l-au avut odinioară, cel puţin o anumită putere asupra problemelor care-i
îmbolnăvesc.
Terapeutul narativ abordează evaluarea uneori deţinând rolul unui antropolog.
Terapeutul cere astfel clientului:
“Spune-mi această poveste – hai să vedem ce putem face împreună....”.
În acelaşi timp terapeutul sondează circumstanţele poveştii problemei:
“Ce ai prefera să se întâmple?
Ce speri să realizezi aici?
Aceasta este ce intenţionai pentru viitorul tău?”
Odată ce problemele sunt personificate ca entităţi străine, terapeutul narativ stabileşte
mai întâi influenţa problemei asupra familiei. În stabilirea influenţei problemei asupra
familiei, terapeutul explorează impactul depresiv al problemei, dacă acesta există şi modul în
care se manifestă.
30
 Tehnici narative
Aproape toate intervenţiile narative sunt oferite sub formă de întrebări. În prima
şedinţă, terapeuţii narativi încep prin a afla cum îşi petrec oamenii timpul. Aceasta dă
terapeutului o şansă să aprecieze cum se văd clienţii pe ei înşişi, fără să intre într-o istorie
lungă şi in atribuţiile criticii atât de frecvent parte a unor asemenea istorii. Ei acordă o atenţie
deosebită talentelor şi competenţelor persoanelor cu care au intrat în contact. Ca un alt mijloc
de stabilire a unei atmosfere de colaborare, clienţii sunt încurajaţi să pună orice întrebare pe
care ar putea sa o aibă despre terapeuţi. Ei invită, de asemenea, clienţii să citească notiţele sau
observaţiile dacă doresc. Astfel clienţii pot trăi sentimentul că punctul lor de vedere este
respectat.
 Externalizarea: persoana nu este problema
Terapeuţii narativi încep prin a cere clienţilor să spună povestea lor saturată de
problemă. Terapeutul începe să pună întrebări care urmăresc externalizarea problemei şi fac
vizibile efectele ei distructive.
De la început, problema este văzută ca fiind separată de oameni şi influenţându-i, iar
fiecare client este întrebat care este perspectiva lui despre aceasta. Limbajul pentru
externalizare este folosit de la început. O cale importantă de a face aceasta este de a întreba
despre efectele problemei mai degrabă decât despre cauzele acesteia (întrebările legate de
cauzalitate conduc de obicei la învinovăţire):
„Cum vă afectează problema.............. viaţa? Ce alte efecte are...................?”
Externalizarea, prin ea însăşi, poate avea un impact puternic. În timp, oamenii s-au
identificat cu problemele lor. Ei cred că existenţa problemei lor este caracterul lor defectuos.
Acest mod de gândire le otrăveşte încrederea. Atunci când problema este externalizată, este
ca atunci când persoana poate arunca o privire din spatele acesteia; iar membrii familiei spre
exemplu pot observa că există o persoană sănătoasă, pe care problema a ascuns-o de ei.
 Cine este responsabil, persoana sau problema
În decursul mai multor şedinţe terapeuţii pun întrebări pentru a cerceta cum a fost
gestionată problema care a perturbat sau dominat familia, faţă de cât de mult au fost capabili
să o controleze. Acestea sunt numite întrebări de influenţă relativă. Prin includerea tuturor
membrilor familiei în discuţie, de obicei devine clar ca problema a reuşit în perturbarea
relaţiilor lor ca – divizându-i şi cucerindu-i.
 Citind printre rândurile poveştii - problemă
În timp ce se pun întrebări de influenţă relativă, terapeutul ascultă evenimentele sau
rezultatele unice, adică momentele în care persoana a fost capabilă să evite efectele
problemei, iar apoi cere de la client să descrie mecanismul de elaborare a modului în care
acesta a acţionat.
 Rescrierea întregii poveşti
Dovada competenţei referitoare la problemă, provenită din istoria clientului, poate
servi ca început al unor noi naraţiuni referitoare la ce fel de oameni este acesta. Pentru a face
legătura, terapeutul începe să întrebe despre victoriile din trecut şi prezent, în plus faţă de
ceea ce spune problema despre client. De exemplu: „Ce calităţi are fiul dumneavoastră care îl
ajută să fie capabil să facă acest lucru?”. Terapeutul poate să extindă această parte importantă
dincolo de episoadele legate de problemă, pentru a găsi mai multe dovezi care să susţină noua
naraţiune despre client. „Cine te-a cunoscut când erai copil şi care ar fi surprins să vadă că
eşti în stare să ţii piept temerilor în aceste împrejurări?”
În momentul în care noua naraţiune a clientului începe să prindă formă, terapeutul
poate schimba focalizarea spre viitor, invitând clientul sau familia să-şi imagineze
schimbările viitoare care se vor potrivi noii poveşti: „Acum că aţi descoperit aceste lucruri
despre dumneavostră înşivă, cum credeţi că aceste descoperiri vor afecta relaţiile
31
dumneavoastră cu vinovăţia sau........?” Acum povestea are un trecut, prezent şi viitor, este o
naraţiune completă.
 Întărirea noii poveşti
Terapeuţii narativi consideră că self-ul (sinele) indivizilor se constituie în interacţiune
socială şi de aceea oamenii sunt susceptibili să trăiască noile lor poveşti nedeterminate de
aceleaşi contexte. Clienţilor li s-ar putea cere să contacteze persoane din trecutul lor care pot
“autentifica” noua lor poveste – care pot confirma şi adăuga exemple care să susţină faptul că
subiecţii acţionează altfel în sens pozitiv. Clienţii, sunt încurajaţi, de asemenea, să găsească
persoane din vieţile lor care pot servi ca martori de sprijin a noii lor poveşti.
David Epston a fost pionerul folosirii scrierii de scrisori pentru a extinde conversaţia
terapeutică dincolo de şedinţă. Aceste scrisori conduc adesea la o apreciere profundă a ceea
ce îndură clienţii, sublinierea unei noi poveşti şi încrederea terapeutului în capacitatea
clientului de a continua să progreseze. Avantajul acestei tehnici este că, odată scrise,
cuvintele dintr-o scrisoare nu se şterg în modul în care o fac cuvintele după o conversaţie.
Clienţii i-a relatat lui Epston că ei recitesc cu regularitate scrisorile pe care el li le-a trimis cu
ani în urmă pentru a le reaminti de unde au venit şi cât de departe au ajuns.
Toate aceste eforturi – recrutarea celor care autentifică şi a auditorilor, scrierea
scrisorilor şi redactarea certificatelor de schimbare, ţin de sublinierea construcţionismului
social privind interacţiunea în crearea şi menţinerea schimbării. Pentru persoanele care-şi
consolidează noile identităţi, ele au nevoie de comunităţi care să le confirme şi să le
întărească naraţiunile revăzute şi care să contracareze mesajele culturale contrare. Ceea ce se
întâmplă într-o şedinţă este numai un început, pentru că scopul nu este numai să se rezolve o
problemă; scopul este să schimbe un întreg mod de gândire şi de viaţă.
La sfârşitul fiecărei şedinţe, terapeuţii narativi rezumă ce s-a întamplat, asigurându-se
că se foloseşte limbajul externalizat şi subliniind toate rezultatele unice care au fost
menţionate. Efectul acestor rezumate este să transmită energie clienţilor şi să sărbătorească
creşterea noii lor identităţi. Acest sentiment de a fi încurajat de către terapeut poate fi exterm
de benefic clientului.
 Evaluarea teoriei şi rezultatele terapiei
În procesul de a ajuta oamenii să-şi repovestească experienţa, terapeuţii narativi
subscriu adesea la un anume punct de vedere, diferit de cel comportamental, întrebând adesea
clienţii despre “modul în care teama sau mânia îi învinge?” şi foarte rar “de ce clienţii sunt
supăraţi sau de ce sunt speriaţi?”.
Versiunile de început ale terapiei de familie puneau familiile într-o lumină negativă şi
le criticau pentru menţinerea problemelor. Mişcarea narativă a ajutat la schimbarea acestor
interpretări propunând respect şi colaborare cu familiile înspre rezolvarea problemelor.
Terapeuţii nonsistemici, influenţaţi de modelul biologic al bolii, au încurajat oamenii
să lupte cu problemele (cu medicaţia, grupuri de sprijin, educaţia), mai degrabă decât să
exploreze reţeaua de relaţii în care problemele sunt înglobate.
În timp ce s-au opus modelului bolii, terapeuţii narativi pledează pentru reîntoarcerea
la o viziune contextuală similară problemelor ca lucruri cu care trebuie luptat şi la evitarea
eforturilor pentru a înţelege contextele lor “ecologice”.
 Paşii terapiei narative:

1) Externalizarea
2) Trasarea istoriei
3) Efectele problemei: explorare; evaluare; justificarea evaluării
4) Situarea în context (deconstrucţia)
5) Excepţia
6) Povestea alternativă
32
7) Creşterea poveştii alternative
Externalizarea (denumirea problemei şi personificarea problemei)

- Persoana nu este problema! Problema este problema!
- Problema este o entitate de sine stătătoare, astfel încât terapeutul va trece de la
etichete (Sunt anxios/depresiv) la identificarea problemei (Înţeleg că eşti o persoană
vizitată adesea de depresie..... înţeleg că anxietatea te impiedică să..........................)
- Problema este o persoană distinctă aflată în aceeaşi încăpere cu clientul, stând pe
umerii clientului sau pe scaunul de lângă el. Numele problemei îl oferă clientul
(“Dacă ar trebui să găseşti un nume pentru problemă, cum s-ar putea numi ea?”)
Avantajele externalizarii: (Internalizare/Externalizare). Exemple:
“Tu eşti obraznic” –internalizare
“Tu eşti un copil bun, care mai face din când în când obraznicii” –externalizare.
- Problema este un musafir nepoftit care apare în viaţa unui om.
- Externalizând problema, clientul recapătă calitatea de expert al vieţii sale.
Personificarea problemei înseamnă că, după ce am găsit-o şi am separat-o de persoană, îi
dăm viaţă proprie, o facem să existe, aflând:
- Care-i sunt aliaţii/ prietenii (Când te vizitează depresia, vine singură sau mai aduce pe
cineva? –vezi insomnii, ganduri negre, lipsa de pofta de viaţă etc.)
- Care-i sunt tacticile: “Cum face depresia să te facă să plângi?”
- Care-i sunt scopurile: “Ce crezi ca urmareste depresia de la tine? Unde crezi ca vrea
să te ducă?”
- Ce reguli are: “Ce reguli impune când te vizitează?”
- Care-i sunt modurile de exprimare: “Ce-ţi spune depresia când vrei sa iesi din casă?
Când vrei să suni un prieten? Ce voce foloseşte? În ce mod îţi spune?”
- Ce minciuni foloseşte: “Care sunt minciunile depresiei despre tine?
Ce externalizăm:
- sentimente (vină, tristeţe, singuratate, nefericire);
- problemele dintre oameni (gelozie, învinovăţire, certuri “Cam de câte ori te vizitează
cearta într-o săptămână?”)
- practicile sociale şi culturale (prejudecăţi, stereotipuri, puterea financiară etc.)
Relaţia cu problema:
 reală – “Ce cuvinte ai folosi pentru a descrie relaţia pe care o ai cu problema ta?”
 ideală – “Care ar fi relaţia pe care ai dori să o ai cu problema ta?”
 Spaţiul terapeutic este dat în acest caz de distanţa creată între client şi problemă.
Trasarea istoriei problemei

Problema va fi chemată pe numele dat de client.
Întrebări:
- Când a apărut problema (Numele ei)?
- Ce s-a întâmplat înainte/după?
- Portretul persoanei fără probleme (obiectivele terapeutice, poziţia de echilibru la care
vrea să ajungă clientul).
- Portretul persoanei cu problema.
Cât la sută din viaţa ta o controlează problema şi cât tu?”
“Cum erai când 70% din viaţa ta era controlată de tine? Dar când 90% era controlată de
problema? Permiţi problemei să-ţi controleze 90% din viata...
Povestea alternativă
33
Există două planuri: Ideatic (ceea ce cred – eu sunt fericit) şi Acţional (ceea ce fac oamenii
fericiţi – oamenii fericiţi merg de mână).
Povestea alternativă şi valorile

Întrebări: “Pe ce valori se bazează comportamentul tău?” Se vor pune întrebări clientului
astfel încât să reiasă valorile din comportamentele pozitive. De aici poate rezulta povestea
alternativă.
Bibliografie
 Angus, L. E., & McLeod, J. (Eds.). (2004). The handbook of narrative and
psychotherapy: Practice, theory and research. Sage.
 Biggs, H. C., & Hinton-Bayre, A. D. (2008). Telling tales to end wails: Narrative
therapy techniques and rehabilitation counselling. The Australian Journal of
Rehabilitation Counselling, 14(1), 16-25.
 Semmler, P. L., & Williams, C. B. (2000). Narrative therapy: A storied context for
multicultural counseling. Journal of Multicultural Counseling and Development,
28(1), 51-62.
 Speedy, J. (2000). The'storied'helper: Narrative ideas and practices in counselling and
psychotherapy. European Journal of Psychotherapy, Counselling & Health, 3(3),
361-374.
 White, M. K., & Morgan, A. (2006). Narrative therapy with children and their
families.
 White, M., & Epston, D. (2004). Externalizing the problem. Relating Experience:
Stories from Health and Social Care, 1, 88.
34
CURS 7
Psihoterapia Gestalt
Cei doi fondatori principali ai acestei abordări au fost Frederick (Fritz) Perls (1893-
1970) şi soţia şi colaboratoarea sa, Laura Perls (1905-1992). Preistoricul terapiei Gestalt
începe în Germania, acolo unde s-au născut şi au fost educaţi fondatorii şi unde, de-a lungul
anilor '20, aceştia au fost expuşi ideilor şi culturii experimentale ce înflorea în perioada
respectivă.
Terapia Gestalt are o idee centrală ce afirmă că fiinţa umană este într-o permanentă
dezvoltare. Persoana este privită ca o fiinţă ce explorează, se adaptează şi gândeşte despre
sine, în cadrul unui proces de schimbare continuă. Astfel în cadrul terapiei Gestalt oamenii se
concentrează pe procesul experimentării vieţii pe parcursul desfăşurării sale.
Asemenea schimbări apar în mod inevitabil din interacţiunea umană constantă cu
semenii şi din confruntarea cu provocările, posibilităţile şi problemele vieţii. Acest lucru
conduce la o altă situaţie, anume că fiinţele umane nu ar trebui incluse în teorii şi că acestea
au o existenţă izolată, independentă (şi o psihologie la fel).
Individul este văzut ca fiind întotdeauna “în relaţie” ca un pol în cadrul unui “câmp”
aflat în continuă schimbare (Parlett, 2005).
Sferele „interioară” şi „exterioară” de existenţă nu pot fi considerate separat. Ca
urmare, familia, colegii, munca, viaţa organizaţională, comunitară şi naţională, precum şi
faptul de a fi „altul” sunt de asemenea o parte la fel de mare a experienţei reale de viaţă şi
sunt de fapt „parte a sinelui”.
Perspectiva Gestalt asupra imaginii unei persoane este holistică şi inclusivă. Similar
cu aceasta, individul este văzut ca un organism biologic complex. După cum un copil nu
poate fi conceput fără „contextul de creştere”, la fel nu se poate concepe o minte sau un suflet
fără un corp. Fiinţele umane posedă în construcţia lor modele psihologice de reacţie (de
exemplu, reacţia la şoc), nevoi fizice care dictează mult în viaţa cotidiană, prin modificări
constante biochimice, însoţite de un „sentiment simţit” fenomenologic, care este parte a
fiecărui gând şi a fiecărei acţiuni întreprinse. Toate experienţele sunt concretizate, iar
procesul de a trăi implică imersiunea în realităţile fizice ale stărilor simţite, ale emoţiilor şi în
viaţa corpurilor noastre - de exemplu, starea noastră de sănătate, fluctuaţiile de energie,
îmbătrânirea, satisfacţia senzorială, durerea şi calitatea somnului.
Terapeuţii Gestalt consideră că analizarea experienţei reale trăite a unei persoane
conduce inevitabil la o perspectivă holistică, mai degrabă decât la una reducţionistă. Viaţa şi
experienţa umană nu pot fi divizate în părţi. Existenţa umană trăită se bazează atât pe
realităţile sociale şi familiale ale prezentei noastre lumi - tehnologiile, economiile, presiunile
sale -, cât şi în „experienţa corpului nostru [care reprezintă] experienţa sinelui nostru, la fel
cum gândirea, imaginaţia şi ideile noastre reprezintă părţi ale sinelui nostru” (Kepner, 1987).
Abordarea Gestalt declară că fiecare persoană se „organizează individual” în mod
activ. La fiecare nivel, oamenii îşi administrează condiţiile şi posibilităţile vieţii,
minimalizează disconfortul, căută să îşi îndeplinească nevoile (conştient sau nu), se
confruntăm cu cererile şi obligaţiile sistemului ce constituie parte a ariei şi spaţiului vieţii.
Existenţa ca întreg necesită o continuă „ajustare creativă” (Perls et al., 1994/1951).
Ajustarea nu este numai reactivă, ci şi proactivă -un proces de „abordare, stăpânire şi alterare
a vechilor structuri” în cadrul câmpului. Astfel, persoana se adaptează şi, de asemenea, caută
să modifice obstacolele, obiceiurile, tradiţiile şi sistemele din interiorul câmpului în
35
modalităţi care concordă cu nevoile sale. Aceste modificări pot avea forma unei părţi
distructive a „ceea ce este altceva” (cum ar fi hrănirea sau aruncarea hârtiilor vechi,
nefolositoare), sau „agresivitate asupra a ceva” (cum ar fi editarea scrisului cuiva sau
chestionarea autorităţii), sau „de de-construcţie” a ceva (cum ar fi alterarea formei unei
grădini sau natura unei relaţii).
Versiunea sinelui, care formează o parte a gestaltului (de exemplu, „sinele meu
speriat”), reprezintă doar una dintre multele versiuni. Un altul poate fi „sinele autocritic”
(Polster, 1995). Adeseori, atunci când apare o versiune, celelalte vor urma curând, iar apoi se
va iniţia o dezbatere internă între acestea.
Persoana va recunoaşte că „o parte din mine doreşte să facă X, pe când cealaltă parte
din mine ştie că va fi inutil să încerc acel lucru”. Este un tip foarte frecvent de confuzie. Ca
urmare, parte a modului în care „tulburarea” este menţinută o reprezintă circulaţia nesfârşită
prin aceste versiuni contradictorii ale versiunii sinelui, fără integrare sau fără „lucru
împreună”.
Schimbarea
Terapia Gestalt poate fi văzută ca mijloc convingător de grăbire a evoluţiei unei
persoane. Oamenii „cresc”, „intră într-o nouă etapă a vieţii”, „le vine mintea la cap” sau „sunt
forţaţi să accepte lucrurile aşa cum sunt”, ca rezultat al schimbărilor în situaţia lor de viaţă -
cum ar fi promovarea la locul de muncă, întâlnirea unui nou partener, ajustarea la boală, sau
concedierea.
O persoană fixată în relaţiile sale are o capacitate redusă de a se confrunta cu noutatea
sau situaţiile stresante. Totuşi, terapeuţii Gestalt operează cu credinţa că fiinţele umane
posedă o nevoie interioară de a finaliza situaţiile şi de a găsi un sentiment interior de echilibru
şi o formă adecvată. Acestea se văd ca pe nişte persoane ce asistă un proces de viaţă natural
al creativităţii umane, o resursă potenţială şi o dorinţă de a se maturiza.
Terapia Gestalt se bazează pe un model al procesului de schimbare ce construieşte
modalităţi normale în care oamenii se dezvoltă şi se maturizează, prin aceasta extinzându-se.
Prin oferirea unei relaţii de sprijin şi a contextului, terapeuţii Gestalt furnizează
oportunităţi pentru explorarea personală a modului în care clienţii se dezvoltă în viaţă şi a
modului în care, totodată, ei limitează şi distorsionează experienţa de viaţă în anumite feluri.
Procesul de terapie devine în sine una dintre situaţiile noi din viaţă: oferă o ocazie de a
experimenta viaţa în mod diferit şi de a extinde diversitatea modalităţilor în care o persoană
poate funcţiona în cadrul lumii, obţinând o satisfacţie mai mare.
Schimbarea incrementală prin asimilarea unor noi experienţe de viaţă (sau generate de
terapie) este destul de diferită de reforma de sine intenţionată.
Această diferenţă este reflectată în terapia Gestalt în ceea ce se numeşte „teoria
paradoxală a schimbării” (Beisser, 1970). Aceasta spune că schimbarea apare atunci când o
persoană „devine ceea ce este de fapt, nu atunci când încearcă să devină ceea ce nu este”.
Cu alte cuvinte, încercările deliberate de a schimba ceva prin control conştient sau
acte de voinţă sunt de obicei condamnate: acestea iniţiază un conflict inconştient între voinţa
unei persoane şi inconştientul „sabotor” sau „inferior”. În loc de asta, pentru ca indivizii
respectivi să „meargă înainte” în viaţă, ei trebuie să înceapă să accepte ceea ce fac deja.
Aceştia îşi pot da seama că au lăsat unele gestalturi incomplete (de exemplu, pentru că nu au
jelit cum trebuie o pierdere sau nu au exprimat un resentiment) şi riscă încercând o nouă
adaptare sau un nou răspuns. Situaţiile normale de viaţă necesită inovaţii personale, care de
obicei sunt însoţite de reacţii de frică (de la „trac” până la anxietate intensă), dar care, odată
atinse şi practicate, devin parte a repertoriului natural al unei persoane.
Obiectivele terapiei
36
Obiectivul terapeutului este de a crea o situaţie bogată în posibilităţi pentru vindecarea

emoţională, creşterea conştiinţei prin proces propriu şi experimentare în cadrul unui mediu
sigur. Cercetările actuale din neurologie sprijină centralitatea din Gestalt privind dialogul
sincer dintre client şi terapeut în cadrul terapiei eficiente. De exemplu, Schore (2003) prezintă
dovezi că un asemenea dialog poate altera efectiv reţeaua neo-corticală atât a clientului, cât şi
a terapeutului.
Lucrările lui Stern (2004) furnizează dovezi ce sprijină accentul pus de Gestalt pe
natura centrată pe prezent şi co-creată a relaţiei terapeutice. Accentul din Gestalt pus pe
folosirea de către terapeut a propriei persoane pe lângă abilitatea să de a intra în lumea
fenomenologică a clienţilor săi îi permite terapeutului să câştige cunoştinţe nonverbale
„implicite” din relaţie (Stern, 2004), despre care cercetările actuale sugerează că ar reprezenta
„miezul schimbării terapeutice” (Schore, 2003).
Pe lângă crearea unei ambianţe terapeutice calde, clientul este încurajat să-şi
recunoască propriul statut de expert, având ca prioritate construirea unei alianţe terapeutice
prin care acesta este încurajat să se dezvolte. Accentul cade pe găsirea propriilor obiective de
către respectivele persoane şi descoperirea propriului potenţial pentru a îndeplini aceste
obiective.
Terapia Gestalt valorizează persoanele ce găsesc soluţii unice la situaţii unice,
recunoscând natura specială a istoricului, circumstanţelor, valorilor, nevoilor şi preferinţelor
fiecăreia în parte. Terapia Gestalt nu a reprezentat niciodată o terapie de „ajustare” (Perls et
al., 1994/1951) şi dat fiind faptul că există multe căi prin care cultura noastră nu reuşeşte să
sprijine starea de bine a fiinţei umane, clientul poate dezvolta noi căi de a-şi trăi viaţa, care
operează contrar aşteptărilor normative.
Abordarea terapiei Gestalt direcţionează activitatea practicienilor săi, însă fiecare
terapeut aplică principiile Gestalt în modalităţi individuale şi foloseşte metode diferite în
funcţie de formarea sa, mediul profesional şi stilul personal.
De aici rezultă că fiecare pereche terapeut-client este de asemenea individuală, ceea ce
înseamnă că discuţia cu privire la faptul dacă o persoană este „potrivită” sau nu pentru terapia
Gestalt nu are sens.
Termeni utilizaţi
 Gestalt: configuraţie, structură – psihologia gestalt consideră că organismele percep
instinctiv structurile în mod global, şi nu doar părţi sau elemente ale acestora.
Structura (configuraţia sau gestaltul) are caracteristici noi ce nu pot fi reduse la suma
şi analiza părţilor. Pe de altă parte, percepţia însăşi este un proces activ şi structurant
şi nu doar un rezultat al receptării pasive a stimulilor de către organele senzoriale.
Situaţiile percepute, la rândul lor, au un grad de organizare internă;
 Experienţa focalizată AICI şi ACUM: “vehicolul” conştientizării de sine, al
redescoperirii şi reevaluării personale, al autorestructurării prin resurse proprii –
terapia gestalt este o terapie ce utilizează explorarea fenomenologică;
 Unificarea polarităţilor: adică a acelor părţi ale eului aflate în conflict, dobândirea
unui echilibru interior;
 Restructurarea gestaltului: analiza prin experienţă directă, aici şi acum a unor structuri
perceptuale, descifrarea unor noi semnificaţii ale acestora – insight clarificator,
restructurant;
 Conceptul de sănătate psihică: adaptarea şi integrarea creativă a omului în mediul în
care trăieşte prin utilizarea propriilor resurse
Scopul terapiei
37
Provocarea şi extinderea conştientizării, ca modalitate de creştere şi autonomie

personală.
Ciclul experienţei gestalt

Acest model desfăşoară elementele experienţei ca un proces continuu, prin care
nevoile organismului impun grade şi forme diferite de contact cu mediul, prin intermediul
căruia ele pot fi satisfăcute. Realizarea contactelor şi satisfacerea nevoilor completează un
gestalt care permite persoanei să aibă noi experienţe.
Libertatea de a experimenta înseamnă parcurgerea completă a unui nou ciclu, adică o
restructurare a vechiului gestalt şi o reconfigurare evolutivă a persoanei. Dacă persoana se
fixează pe unul din elementele ciclului, acesta nu se poate completa, o parte a energiei de care
dispune individul ramânând neconsumată, la limita experienţei.
Fazele sunt următoarele:

A simţi/ A conştientiza/ A acţiona/ A fi în contact/ A se retrage
 A simţi
A simţi înainte de a gândi: acesta este punctul de plecare necesar oricărui proces.
Ce simţi chiar acum?
Perceperea senzaţiilor fizice, a sentimentelor, a corpului reprezintă prima etapă a unui
proces terapeutic de tip gestaltist. A simţi plăcerea, cum de altfel a simţi şi suferinţa. Când
nevoile importante (de a iubi, a te simţi util, a te afirma, a te simţi în libertate, în siguranţă)
sunt nesatisfăcute în mod repetat, atunci frustrările care urmează se vor traduce prin
sentimente (tristeţe, frică, mânie, angoasă) şi prin senzaţii corespunzătore (tensiune
musculară, vasoconstricţie, vasodilatare, căldură, frig, hipertensiune.)
Atunci când o nevoie rămâne fără răspuns, corpul trimite semnale, avertismente
deseori confuze (oboseală anormală dimineaţa, tristeţe) alteori mai precise (palpitaţii în
prezenţa unei autorităţi).
 A conştientiza
Când persoana este în contact deplin cu ceea ce simte (senzaţie, sentiment) la nivelul
corpului său, este pregătită pentru a-şi conştientiza nevoia, suferinţa, problema.
Conştientizarea clientului este importantă. Interpretarea terapeutului este evitată, cel
mult acesta poate sugera şi va fi supusă clientului, care o acceptă sau o respinge. Clientul are
întotdeauna dreptate.
Prin conştientizare deplină, gestaltiştii înţeleg procesul prin care cineva cunoaşte
modul în care el/ea se autocontrolează, în care alege şi decide modalităţile de acţiune sau
comportament în situaţiile sale de viaţă, precum şi cum sau cât îşi asumă răspunderea pentru
propriile sentimente şi comportamente.
Cu alte cuvinte, persoana învaţă în terapie să cunoască (să conştientizeze) chiar modul
în care ea conştientizează: cheia autoreglării şi schimbării strategiilor de rezolvare a propriilor
probleme, interioare sau externe.
 A acţiona
Înseamnă a aduce un răspuns mai adecvat nevoilor aflate în suferinţă.
Punerea în acţiune poate fi simbolică sau reală:
Simbolică:
-îi vorbeşte şefului (cu scaunul gol în faţă);
-îşi exprimă mânia/furia bătând o pernă sau o saltea;
Reală: “Mi-am clarificat acest lucru, îi voi spune soţului ceea ce-mi doresc!”
38
Atenţie: în terapia gestalt lipsa de acţiune menţine modalităţile nevrotice adaptative ale
clientului.
 A fi în contact, în relaţie, a comunica
Experienţa contactului cu propria realitate cât şi cu realitatea exterioară: persoane,
obiecte, situaţii, mediu permite o adaptare adecvată a persoanei, ceea ce echivalează cu
dobândirea şi menţinerea propriei sănătăţi psihice.
“A simţi este ceva primordial. Este punctul de plecare al oricărei relaţii. Axarea pe tine însuţi,
pe senzaţiile şi sentimentele tale îţi permite să-ţi conştientizezi mai bine nevoile în faţa
celuilalt şi să fii deci prezent în întregime înaintea acestuia. Asumarea responsabilităţii
sentimentelor proprii îţi permite să ieşi din impas” (Perls et al., 1994/1951).
 A se retrage. Retragerea
“Plec mulţumit/ă. Mă simt minunat”.
Retragerea finalizează şi pregăteşte un nou salt în dezvoltare, în creşterea de sine.
Aceasta presupune o suspendare, o încheiere acceptată a vechilor probleme de relaţie, cu sine
şi cu alţii, o „liniştire a apelor parcurse” sau - parafrazându-l pe Perls - „a nu lăsa afaceri
neîncheiate”.
Persoanele care nu reuşesc să se detaşeze de vechile probleme ale unui ciclu
experienţial, rezolvându-le prin acceptare, înţelegere superioară a sensului, reconvertirea lor
în experienţe de cunoaştere şi acţiune îmbogăţitoare, adică printr-o nouă reconfigurare a
raportului „figură-fond”, rămân ele însele în „suspensie”.
Aceste persoane se agaţă cu înverşunare de relaţiile „neterminate”, se înverşunează în
a-şi păstra vechile tranzacţii, semnificaţii şi resentimente, rămân fixate sau ataşate de un
vechi pattern experienţial. În acest fel, ele se autosabotează în procesul de creştere, care se
declanşează doar în condiţiile finalizării gestaltului, fapt care va ce permite detaşarea,
restucturarea şi începerea unui nou ciclu evolutiv.
Tehnici de lucru în terapia Gestalt
1. Exerciţiile de conştientizare corporală oferă clientului mai explicit ceea ce este

implicit, proiectând pe scena interioară ceea ce se joacă în interior, permiţînd fiecăruia
să conştientizeze ceea ce se întâmplă aici şi acum.
Fenomenele de vasodilataţie care au loc la nivelul feţei şi gâtului, minicontracţiile musculare
ale maxilarului, schimbarea de ritm a respiraţiei, etc reprezintă indicii preţioase ale reacţiilor
emoţionale subiacente. Terapeutul sugerează AMPLIFICAREA acestor gesturi inconştiente,
care sunt de obicei “lapsusuri ale corpului”, de care clientul nu-şi dă seama. Acestea sunt
relevante pentru procesul aflat în curs de desfăşurare.
2. Exerciţiile de conştientizare afectivă şi relaţională
 Tehnica scaunului gol;
 Tehnica reprezentării spaţiului personal;
 Monodrama – protagonistul joacă el însuşi, rând pe rând, diferitele roluri incluse în
situaţia pe care o evocă. Ea permite astfel diferite moduri de a explora, de a
recunoaşte şi integra mai bine polarităţile opuse ale unei relaţii, fără a căuta să le
reducă în mod arbitrar la ceva artificial, ci mai degrabă, la clarificare şi obţinerea unui
echilibru interior.
3. Exerciţiile de conştientizare cu suport imaginativ şi de restructurare cognitivă
 Punerea în acţiune Gestalt: jucarea unei scene imaginare într-un mod simbolic (adică
fără o punere în scenă precisă).
Aceasta poate favoriza mai ales exprimarea, abreacţia şi lichidarea unui număr de
situaţii neterminate, generatoare de comportamente nevrotice repetitive, de scenarii de viaţă
nepotrivite sau anacronice (spre exemplu dificultăţi sexuale în urma unui viol din copilărie).
39
Intervenţia psihoterapeutică vizează transformarea percepţiilor interne pe care clientul

le are asupra faptelor, a relaţiilor dintre ele, cu toate semnificaţiile lor posibile. Travaliul
împinge clientul spre trăirea unei experienţe personale noi, o reelaborare a sistemului
individual de percepţie şi de reprezentare mentală a fiecăruia (“recadrare”).
 Tehnica fanteziei ghidate - poate reconstitui, focalizând pe detalii semnificative,
cursul evenimentelor experimentate de subiect, reintegrându-le prin descoperirea
înţelesului adevărat care le explică sau poate crea o imagine acceptată a sinelui sau a cuiva,
ca suport pentru integrarea unei părţi respinse a eu-lui.
 Tehnica de diminuare a vechilor patternuri şi integrare a unor patternuri noi adaptative
- pentru a diminua sau neutraliza efectul de ancorare în patternuri rigide, clientul este
pus să-şi imagineze opusul a ceea ce afirmă sau consideră a fi adevărat şi să
conştientizeze un anumit eveniment sau relaţie din această nouă perspectivă.
 Tehnica autodezvăluirii terapeutului: el poate să-şi dezvăluie din eul său de adult doar
acele experienţe facilitatoare şi catalizatoare pentru munca de conştientizare a
clientului, ceea ce reclamă o considerabilă responsabilitate, deprindere tehnică,
înţelepciune personală şi autoconştientizare.
Bibliografie
 Latner, J. (1989). The Gestalt Therapy Book: A Holistic Guide to the Theory,
Principles and Techniques of Gestalt Therapy Developed by Frederick S. Perls and
Others. Publisher: The Gestalt Journal Press; Revised ed. edition.
 Perls, F., Hefferline, R., Goodman, P. (1951). Gestalt Therapy. New York: Bantam.
40
CURS 8
Psihodrama (Moreno)
Psihodrama este o metodă terapeutică şi de consiliere de sine stătătoare. Ea abordează

personalitatea din punctul de vedere al specificităţii individuale, cât şi al integrării acesteia în
structurile sociale. Bazele teoretice ale psihodramei servesc la explicarea dezvoltării
indivizilor, a grupurilor şi a sistemelor sociale, precum şi a tulburărilor acestora.
Moreno este unul dintre întemeietorii psihoterapiei de grup şi totodată întemeietorul
psihodramei. În concepţia sa despre om şi viaţă, individul, grupurile şi societăţile sunt
considerate entităţi cu potenţial de schimbare. Punctul de pornire al concepţiei moreniene este
ideea că în fiecare om există un potenţial creativ, care însă stă la dispoziţie numai limitat.
Psihodrama favorizează descoperirea şi activarea acestui potenţial.
Cu posibilitatile ei creative, bazate pe joc, psihodrama crează condiţiile evocării unor
situaţii de viaţă cu scopul deschiderii de noi perspective în autocunoaştere şi dezvoltare. Cu
ajutorul metodelor specifice ale psihodramei pot fi experimentate şi transformate cele mai
diferite situaţii de viaţă, de asemenea procesele sociale în grupuri, organizaţii şi societate.
Prin procedura sociometrică se fac vizibile structurile sociale şi relaţionale dintr-un grup,
devenind astfel accesibile dimensiunii sociale si politice.
Psihodrama se foloseşte ca:
-tehnica terapeutică independentă, în grup sau individuală (monodrama);
-tehnică potenţatoare sau mod de lucru într-o abordare terapeutică eclectică.
Fiind o metoda orientată spre acţiune, beneficiul terapeutic este bine interiorizat, uşor
transportabil în cotidian, cu efect de lungă durată.
Elemente de lucru
Grupul este contextul care produce sănătate. Cine suferă din cauza destructurării şi a
propriei confuzii interne are nevoie de un context terapeutic (”Fiecare persoană poate fi agent
terapeutic pentru o alta”, J.L. Moreno) care să permită o reorganizare emoţională. Grupul
condus prin metodologia psihodramatică oferă şi garantează un climat securizant, conţinător
care facilitează autoexprimarea indivizilor, împărtăşirea de informaţii şi emoţii, crearea de
evenimente şi activităţi adecvate care să reducă anxietatea şi să elibereze spontaneitatea,
mobilizând persoana în globalitatea sa – atât în plan corporal, emoţional cât şi reflexiv.
Terapeutul (numit în psihodramă director) îşi asumă un rol activ prin care propune grupului
sarcini precise, cu timpi şi spaţii bine determinate, catalizând energiile fizice şi psihologice
ale membrilor grupului spre accesarea resurselor, imaginilor, amintirilor, dorinţelor,
sentimentelor.
Alternanţa acţiunii/auto-observării va conduce procesul terapeutic spre polarităţi rol-
contrarol determinate şi va declanşa funcţiile mecanismelor mentale de introspecţie, oglindire
şi decentrare perceptivă necesare schimbării.
Spontaneitatea este o resursă preţioasă fără de care nu se poate trăi şi evolua, o formă
de energie neconservabilă care funcţionează doar în momentul în care se manifestă.
În psihodramă, spontaneitatea este înţeleasă ca o stare de disponibilitate lipsită de
anxietate prin care individul în faţa unor situaţii noi, neprevăzute poate să-şi pună în act
creativitatea sa. Moreno avea un mare interes pentru procesul creativ ca expresie a capacităţii
umane de a inventa mereu moduri noi de a fi, de a rezolva probleme şi de a transforma
realitatea. În viaţa cotidiană, creativitatea se exprimă în capacitatea de a găsi soluţii noi şi mai
41
adecvate la problemele vechi şi soluţii adecvate la situaţiile noi. Conceptul morenian de

creativitate se explică prin puterea de a fi artizanii propriei noastre vieţi, autorii a noi înşine
moment cu moment.
În psihodramă se caută în mod sistematic activarea factorului S/C
(spontaneitate/creativitate) pentru că acesta condiţionează direct apariţia şi dezvoltarea unor
moduri (roluri) noi, adecvate la situaţiile întâlnite pe scena văzută ca un loc al posibilului şi al
autenticului. Răspunsurile noi şi adecvate - ca rezultat al factorului S/C - conduc individul
spre creştere şi spre trăirea într-un mod deplin şi armonios al propriilor nevoi în concordanţă
cu exigenţele realităţii.
Moreno explică rolul ca fiind forma reală şi perceptibilă pe care Sinele o capată. Este
forma operativă pe care individul şi-o asumă într-un anumit moment în care reacţionează într-
o situaţie specifică în care sunt implicate alte persoane sau obiecte. Reprezentarea simbolică
a acestei forme este numită rol. Este operativă pentru că traduce în act la modul concret o
dispoziţie, o atitudine, un mod de a fi; pentru a exista trebuie să fie perceptibilă şi pentru alţii,
e nevoie de un context. Rolul există numai în raport cu un contrarol, persoană sau obiect. În
toate evenimentele rolul reprezintă expresia subiectului care acţionează în relaţia cu celălalt
în timp ce acesta primeşte acţiunea sa.
A-ţi asuma, prin inversiune de rol, punctul de vedere al celui care la început a fost
contrarol, înseamnă a-ţi putea observa şi percepe rolul avut dintr-o perspectivă nouă. A fi
conştienţi de propriile noastre roluri presupune existenţa capacităţii noastre de a ne putea
reprezenta mental propriul nostru mod de a fi în acţiune; care la rândul său depinde de
capacitatea şi posibilităţile noastre de auto-observare, de dinamica dialogului dintre instanţele
numite eu-actor şi eu-observator. După Moreno, rolurile sunt cele care permit în mod treptat
construirea percepţiei de sine şi nu invers. A înţelege acţiunea ca origine şi motor al vieţii
mentale înseamnă a aduce în prim plan spontaneitatea şi emoţia inaintea gandului şi a
cuvântului fără a uita însă că doar gândirea poate să transforme acţiunea în ceva util evoluţiei
persoanei. Din această cauza, reflecţia şi verbalizarea sunt importante în psihodramă şi au
rezervate momente specifice.
Prin inversiunea de rol protagonistul este chemat să preia rolul unui personaj al
scenei, adica să-şi asume un punct de vedere diferit de al său dar care de fapt este vocea unei
părţi din propria sa lume internă. De exemplu, vorbind şi acţionând din rolul mamei, el va
reprezenta în mod concret imaginea mentală despre ea, mama internă faţă de care şi cu care
va putea acţiona într-un mod viu şi activ. Această tehnică centrală în psihodramă activează
dialectica eu actor - eu observator, stimulează apariţia acţiunilor spontane şi autentice care nu
mai urmează calea aceloraşi scheme repetitive, stereotipe, ci se creează pas cu pas din
desfăşurarea evenimentelor. Acest nou drum poate să prindă direcţii variate şi să producă
material inedit în faţa căruia protagonistul va căuta răspunsuri noi şi adecvate atât
contextului cât şi capacităţii sale din acel moment.
Dublul este acţiunea prin care se dă voce conţinuturilor mentale, senzaţiilor, emoţiilor
şi nevoilor; o persoană poate să-şi facă dublu sie însăşi prin introspecţie (privindu-se
înăuntru) şi unei alte persoane prin intermediul empatiei (a simţi ce trăieşte celălalt). În
psihodramă funcţia de dublu se activează când membrii grupului reuşesc să simtă nevoia unui
coleg din grup şi să o redea într-o manieră concretă sau simbolică.
Oglinda este acea funcţie care se activează atunci când o persoană se află în faţa unei
imagini de sine primită de la o altă persoană. Această funcţie este individuativă tocmai prin
capacitatea sa de a stimula percepţia de sine în sensul analogiei dintre caracteristicile proprii
şi imaginea primită (”eu sunt într-adevăr aşa cum mă vede ”, sau ”referitor la acest aspect
sunt aşa dar în celălat aspect nu mă regăsesc”; "nu sunt deloc aşa, nu mă recunosc”).
Fuzionalitatea şi individuarea sunt stimulate prin activarea funcţiilor mentale ale
dublului şi oglinzii. Fuzionalitatea caracterizează situaţia în care persoana se percepe ca fiind
42
conţinută, securizată ( ex. relaţia mama/nou-născut , relaţia dintre îndrăgostiţi, adeziunea

totală la o idee sau instituţie). În individuare persoana se percepe ca un individ singular,
special şi autonom, bine delimitat cu propriile sale caracteristici. A te simţi distinct în raport
cu ceilalţi, autonom - în sensul de a putea instaura şi defini cu precizie relaţii autentice şi
paritare, de a-ţi asuma poziţii critice şi asertive – este caracteristic unei condiţii individuative.
Doar existenţa unei fuzionalităţi bune poate să genereze siguranţa şi încrederea (în sine şi în
ceilalţi) necesară realizării şi menţinerii individuarii.
Fuzionalitatea şi individuarea pot fi mai mult sau mai puţin prezente în diverse faze
ale evoluţiei individului sau grupului şi care prin alternanţa lor pot produce dinamici bogate.
Experienţele fuzionale bune , sănătoase hrănesc Eul şi dau acestuia siguranţa instalării unei
individuări fără anxietaţi şi distorsiuni perceptive; iar experienţele individuative permit trăirea
unei fuzionalităţi calde fără angoasa pierderii graniţelor personale. În psihodramă se ţine cont
în permanenţă de această realitate. Astfel grupul îşi afirmă, dacă este necesar, funcţia de uter
conţinător, capabil să înţeleagă nevoile individului şi să i le satisfacă; dar va furniza şi
stimulii prin care individualităţile se pot defini în mod particular fără prea multă frica.
Elementele setting-ului psihodramatic
Acestea sunt: “scena, subiectul sau pacientul, directorul, staff-ul terapeutic sau eurile
auxiliare şi auditoriul”.
Scena este locul în care persoanele îşi exprimă prin concretizare propriile conţinuturi
mentale. Ea constituie centrul teatrului de psihodramă, care este acel spaţiu terapeutic format
din diverse părţi pentru a ajuta indivizii în exprimarea spontană a rolurilor lor, mai ales a
celor psihodramatice.
Subiectul/pacientul este cel pe care îl numim în psihodramă în mod universal
protagonist. Moreno a început să utilizeze acest termen începând cu anii ’50. Acest cuvânt
exprimă ideea centralităţii persoanei în psihodramă, înţeleasă ca purtătoare a unui adevăr
subiectiv.
Se numeşte ‘eu auxiliar’ orice membru al grupului care a fost ales de protagonist
pentru a juca un rol în reprezentaţia psihodramatică şi care, pentru aceasta se desprinde de
auditoriu şi intră pe scenă pentru a fi actor. Acest actor întrupează în ‘aici şi acum-ul’
psihodramatic fantasmele lumii protagonistului (ex. o teamă, o dorinţă, un ideal, o suferinţă
psihică) ca şi alţi semnificativi ai vieţii sale reale (persoane sau realităţi personificate).
După ce este ales protagonistul, ceilalţi membri ai grupului se retrag în spaţiul
rezervat, care nu este în mod direct implicat în reprezentaţia psihodramatică; din acest
moment până la sfârşitul activitaţii cu protagonistul ei vor constitui auditoriul.
Directorul de psihodramă - numit ‘psihodramatist’ – este, în interiorul sesiunii
psihodramatice, conducătorul terapiei, promotorul acţiunii, regizorul reprezentaţiei, analistul
materialului psihic. Termenul de director exprimă rolul activ şi propozitiv care caracterizează
prezenţa sa în interiorul unei sesiuni.
Activitatea cu grupul sau timpul grupului este prima fază a unei sesiuni – tip de
psihodramă în care toţi membrii grupului se află într-o condiţie de egalitate, cu spaţii de
exprimare bine articulate. Terapeutul va propune prin intermediul consemnelor activităţi în
care sunt implicate toate persoanele în mod simultan cu scopul de a mobiliza motricitatea
corpului şi de a da energia necesară acţiunilor ulterioare, sau altele prin care fiecare membru
pe rând, va răspunde unei sarcini având timpul său personal de autoexprimare, timp în care
colegii devin un ”context” în care îl ascultă sau participă mai activ cu întrebări, dubluri,
oglinzi). În această activitate fiecare persoană îşi asumă pe rând ceea ce în psihodramă se
numeşte rol.
43
Printre scopurile activităţilor cu grupul se află şi cel de stimulare a spontaneităţii, în

special prin instituirea semirealităţii (a jocului), a regulii lui ”ca şi cum” unde membrii
grupului trecând din planul realităţii în cel simbolic pot crea şi trăi roluri noi, se pot confrunta
cu propriile temeri sau resurse, pot atinge nodurile conflictuale fără a-şi declanşa sistemele
defensive.
Psihodrama, fiind o psihoterapie de grup centrată pe individ, unul dintre obiectivele
terapeutului este cel de transformare a grupului într-un conţinător suficient de capabil să ofere
individului încrederea necesară autoexprimării sale, conţinător care să poată oferi funcţiile de
dublu şi oglindă, funcţii stimulatoare pentru individul care parcurge drumul propriulului său
adevăr într-un mod cât mai profund posibil pentru el în acel moment. Pentru a putea dezvolta
aceste două potenţialităţi ale grupului (dublu/oglindă) directorul se orientează spre
parcurgerea a două căi :
 activarea experienţelor emoţionale de tip psihosomatic (senzoriale/tonice) şi
psihodramatic (jocuri de rol); activitatea de jocuri nu urmăreşte doar „încălzirea”
spontaneităţii.
Această activitate promovează cadre de acţiune care antrenează somatic şi psihologic
membrii grupului, angajându-i în relaţii variate şi mai puţin obişnuite, cunoscute. Toate
acestea provoacă emoţii care nu se limitează la a fi evocări a unor emoţii mai vechi ci
reactualizări profunde ce pot naşte emoţii noi. Excepţionalitatea situaţiilor (elementul
surpriză) stimulează persoanele să iasă din schemele obişnuite de comportament, din
scenariile uzuale, deseori rigidizate si încărcate de prejudecăţi.
 comunicarea verbală a stărilor şi experienţelor afective ce se referă la lumea reală
externă a indivizilor. Această ultimă comunicare, ce serveşte membrilor grupului în
efortul lor de „a se regăsi” de la o întâlnire la alta se realizează într-un plan direct real
în cadrul căruia intervenţia directorului se limitează la garantarea circularităţii
exprimărilor şi la concentrarea atenţiei participanţilor asupra calităţii emoţionale ale
experienţelor povestite, evitând raţionalizările.
Cuvântul îşi reia rolul său de motor al comunicării când fiecare membru este chemat
să dea o formă verbală emoţiilor trăite în timpul interacţiunii cu colegii săi. Aceste verbalizări
pot dezvălui multe straturi de trăiri (trăiri pluristratificate) şi o bogăţie de imagini pe care
doar emoţiile noi sau cele reactualizate în mod viu şi intens le pot produce. În acest moment
al sesiunii se poate observa tendinţa de a se realiza asociaţiile libere.
Metoda psihodramatică prevede reglarea şi acestui tip de comunicare fluctuantă (în
ceea ce priveşte mecanismul schimburilor verbale) prin director şi aceasta nu pentru întărirea
autorităţii terapeutului ci pentru garantarea distribuirii egale a posibilităţilor de
autoexprimare. Autoexprimarea este o regulă de joc esenţială în cadrul concepţiei moreniene
şi care se cere subiectului. Nerespectarea acestei reguli va da naştere la nivelul interiorităţii
grupale a unor prevalenţe comunicaţionale prin care se va dezvolta o dinamică relaţională
bazată pe conflictul dintre procesele inconştiente (cu gama lor variată de emoţii de la
dependenţă la competiţie, îndrăgostire, ostilitate) şi interacţiunile din realitate.
Acest lucru nu se acceptă în psihodramă pentru că deplasează atenţia indivizilor
asupra dinamicii de grup şi corodează sentimentul apartenenţei (cu cele trei calităţi ale sale:
egalitate, confidenţă şi încredere reciprocă) absolut necesar fiecărui individ în autoexprimarea
sa prin reprezentaţia psihodramatică, unde mult din rezistenţele şi apărările lui sunt
încredinţate terapeutului şi grupului.
Activitatea cu grupul este direct gestionată de către director prin experienţe relaţionale
diferite, bazate atât pe schimburi verbale cât şi pe expresivitatea corporală, comunicarea
tonică, simularea dramatică sau jocul de rol, experienţe care se localizează în momente
diferite de-a lungul cercului afectiv al fuzionalităţii intragrupale şi al individuării realizate de
fiecare în cadrul grupului.În grupul psihodramatic, relaţia devine rapid intersubiectivă prin
44
condiţiile de setting : interacţiunea dintre persoane este riguros controlată prin modalităţi de
comunicare ce evită dialogul iar indivizii nu devin reprezentări simbolice de roluri, ci
producători de roluri şi contraroluri pe care le acţionează şi la dezvoltă.
Activitatea cu protagonistul este a doua faza a unei sesiuni - tip de psihodramă şi
aparţine unui singur membru, el fiind ghidat de către terapeut, susţinut de grup având ca şi
colaboratori câţiva dintre colegii de grup care vor prelua diverse roluri (eurile auxiliare),
roluri ce reprezintă fantasmele transferenţiale ale lumii interne a protagonistului. Rezumând
secvenţele esenţiale din această fază a sesiunii, se începe cu luarea în contact a
protagonistului şi crearea alianţei de lucru apoi cu intrarea în spaţiul semirealităţii stabilindu-
se un timp (prin interviul existential) şi un spaţiu al reprezentării scenice prin construirea
scenei şi interviul in situ, urmând a fi chemate şi personajele.
Terapeutul se află în afara scenei şi conduce acţiunea scenică prin diverse intervenţii
specifice care exprimă propria strategie: inversiunea de rol, dublul, oglinda, solilocviu,
mesaje, chemarea unor personaje noi etc. Secvenţa esenţială este reprezentată de integrare
prin care protagonistul poate ajunge la un nou echilibru în urma recunoaşterii unor emoţii şi
conţinuturi noi care au schimbat percepţia anterioară. Acest mod nou de a vedea şi de a trăi
devine adaptat nevoilor și situaţiilor implicate.
Dacă „timpul grupului” este conectat la mijloacele de comunicare neobişnuite
(specifice celor de joc) şi se află la nivelul realităţii grupale, „timpul protagonistului”
transferă comunicarea în planul fantasmatic al unui singur individ din grup. Munca cu
protagonistul constituie punctul culminant al comunicării transferenţiale. Aici, transferul
emoţiilor refulate face un salt : acest transfer nu mai are ca obiect persoane reale (terapeutul
sau câţiva membrii din grup) ci un loc (scena) în care colegii din grup devin (în rolul lor de
euri auxiliare) imaginile fantsmatice ale individului.
Metoda psihodramatică nu dirijează niciodată spre conflict direct între grupul intern al
indivizilor şi grupul de lucru sau terapie. În schimb, această metodă urmăreşte intersectarea
celor două tipuri de grupuri în planuri co-experienţiale diferite în aşa fel încât să se ajungă la
o reelaborare treptată a grupurilor interne ale indivizilor în timp ce grupul de lucru câştigă
spaţiu în identitatea fiecăruia.
Metoda psihodramatică separă lumea grupului intern de cea a grupului de lucru
oferind grupului intern al indivizilor un spaţiu-timp delimitat, iar grupului de lucru funcţia de
conţinător şi stimulator. În acest spaţiu-timp, protagonistul va proiecta pe scenă fantasmele
sale, le va da nume, le va caracteriza fizic şi emoţional, le va împrumuta lor viaţa colegilor săi
aleşi, va interacţiona cu ele demontând astfel fantasmele sale, renăscând conflictele sale,
experimentând aspecte necunoscute , transformate în acţiune, acţiune prin care se explorează
aspectele camuflate, repetitive, dar mai ales posibile rezolvări inovatoare. În acest plan,
comunicarea este transferenţială nefiind însă ca în psihanaliză o metacomunicare a cărei cheie
se dezvăluie treptat, ci o metacomunicare ce are un drept deplin la existenţă şi manifestare,
fără mijloace verbale.
În ambientul de „ca şi cum” al scenei psihodramatice, subiectivitatea protagonistului
devine obiect al experienţei directe, acesta trebuind să se confrunte atât cu vechile imperative
cât şi cu noile potenţialităţi . Imperativele vechi, acţiunile inconştiente, formele defensive
precum şi posibilităţile noi de raportare la conflict sunt produse de subiect în urma
interacţiunii sale de pe scena psihodramatică, în cadrul acestui corp viu, conţinător, care este
grupul de lucru.
Teatrul intern individual cuprinde personajele pe care fiecare dintre noi le-am
interiorizat de-a lungul vieţii. Acestea se constituie ca “alţii semnificativi” care populează
mintea noastră şi care au această funcţie de a aduna forţele noastre emoţionale şi de a le
reprezenta fie în obiecte “bune” fie în obiecte “rele” fiind puncte de referinţă care ori
stimulează, vitalizează, ori inhibă sau mortifică. Prezenţa unui număr bun de personaje în
45
lumea noastră internă va duce la organizarea, formarea şi distribuirea emoţiilor noastre şi la

sentimentul de satisfacţie sau nu, în funcţie de localizarea lor în existenţa noastră.Se poate
spune că lumea internă a protagonistului şi personajele care o populează au achiziţionat un
context şi odată cu contextul un sens, o semnificaţie. Subiectul se poate pune în relaţie cu cei
importanţi lui beneficiind de varietatea nivelelor de comunicare.
În jocul reprezentării dramatice, metafora se esenţializează, se substanţializează şi
contextualizează : subiectul se exprimă pe el însuşi atunci când dă corp şi suflet obiectelor
introiectate, obiecte care s-au cristalizat în comportamente înguste şi rigide şi se
individualizează faţă de acestea pe măsură ce le experimentează. De multe ori protagonistul
va experimenta emoţii puternice sub forma unor catarsisuri abreactive, obligând grupul şi
terapeutul să devină conţinători perfecţi până când se va ajunge la o prelucrare clară şi
articulată a emoţiilor şi sentimentelor. Aceste referiri la catarsisul abreactiv şi integrativ nu
fac din metoda psihodramatică o terapie catarctică sau experienţială.
Pentru a vedea mai bine ce se întâmplă cu acestă formă de comunicare transferenţială
trebuie să înţelegem ce se întâmplă şi cu ceilalţi membri ai grupului în timpul lucrului cu
protagonistul. Este adevărat că doar câţiva membri ai grupului sunt chemaţi pe scenă de către
protagonist pentru a întruchipa fantasmele în timp ce ceilalţi rămân în auditoriu.
Cu toate acestea cei din urmă nu rămân întru totul spectatori datorită convenţiei care
stabileşte disponibilitatea tuturor de a se transforma în orice moment al acţiunii, în orice fel
de personaje, reducându-se posibilitatea de a apărea o detaşare reflexivă faţă de ceea ce
urmează a fi reprezentat. În grade diferite, toţi membrii grupului – actori sau spectatori –
menţin o anumită distanţă faţă de acţiune şi aceasta şi în funcţie de activitatea cu grupul
(„faza de încălzire”), activitate care trebuie să dea loc liber unor procese de identificare
proiectivă şi introiectivă. Acţiunea grupului coincide cu expunerea în grup a unui membru al
sau o exprimare care nu este doar un risc, pentru că nu sunt experimentate doar relaţii
„periculoase” pentru integritatea şi identitatea individului, ci sunt explorate şi forme noi de
relaţie.
Participarea auditoriului este ultima fază a sesiunii de psihodrama în care membrii
grupului sunt chemaţi să-si verbalizeze propriile emoţii şi conflicte ”trezite” de reprezentarea
protagonistului. Pentru cel care a fost în centrul atenţiei grupului este un lucru preţios să
asculte care au fost emoţiile trăite de eu-rile auxiliare când au jucat personajele din scena sa.
Acest aspect, prin care se reîntoarce darul oferit de protagonist (exprimarea de sine), este şi
un mod de recunoaştere a rădăcinilor universale ale trăirilor şi conflictelor sale; de observare
a diversităţii faţetelor în care aceleaşi trăiri sunt reflectate în grupurile interne ale colegilor
săi.
Autoexprimarea fiecărui membru al grupului are loc între subiecţi care îşi enunţă
propria specificitate şi o recunosc şi pe cea a celorlalţi. În termeni morenieni : fiecare,
exprimându-se, se vede cu ochii altora şi vede cu proprii ochi specificitatea celuilalt care se
exprimă. În acest moment al comuniunii – numit catarsis integrativ grupal – nu se ajunge la
pierderea graniţelor personale ci din contra, la afirmarea identităţii fiecăruia şi a puterii lui de
a o exprima.
Bibliografie
 Moreno, J.L. (2009). Scrieri fundamentale. Despre psihodrama, metoda de grup si

spontaneitate. Editura Trei, Bucureşti.
 Boria, G. (2005). Psicoterapia psicodrammatica. Angeli, Milano.
 Blatner, A. (2000). Foundation of Psychodrama. History, Theory and Practice.
Fourth Edition. New York: Springer Publishing Company.
46
CURS 9
Psihoterapia contextual modulară (CMT)
Psihoterapia contextual modulară (Contextual Modular Therapy - CMT) este un

angajament terapeutic intensiv care se derulează într-un parcurs de 6 şedinţe. Problemele
clienţilor sunt discutate avându-se în vedere contextul apariţiei acestora şi contextul
resurselor care ar putea fi relevante pentru clienţi în rezolvarea acestora.
Fiecare sesiune/şedinţă propune clientului un angajament diferit. Abordarea
psihoterapeutică oferă clienţilor o indicaţie clară a planului lor de tratament şi posibilitatea
acestora de a participa la monitorizarea şi evaluarea direcţiilor desfăşurate cât şi a progresele
realizate în terapie.
Elaborată după anii 1990, de australianul Francis MacNab terapia contextual-
modulară a fost bine primită de clienţi în mod special datorită numărului mic de şedinţe.
Caracteristici principale:
 Focalizarea demersului terapeutic. În fiecare şedinţă de psihoterapie se urmăresc
obiective foarte precise. Este încurajat activismul clientului, care este ajutat să treacă
din postura pasivă, într-o postura activă, de individ care realizează planuri pentru o
nouă etapă de viaţă.
Psihoterapia nu mai are ca obiectiv doar reducerea simptomelor sau modificarea unor
comportamente, ci presupune dezvoltarea unor strategii de a face faţă anxietăţii, cultivarea
stimei de sine şi realizarea unor modificări în contextul social în care se regăseşte persoana.
 Sunt utilizate strategii din sisteme terapeutice diverse şi toate acestea sunt combinate
într-un demers sistematic. Sistemul este flexibil, în sensul că el poate fi adaptat în
funcţie de fiecare caz în parte.
 Psihoterapia contextual modulară conţine elemente de: terapie dinamică, terapie de
suport, tehnici de relaxare, autoreglare psihică, terapie comportamentală, precum şi o
abordare filosofică (asemănătoare cu terapia experienţială).
MacNab observa ca, indiferent de cât de mare importanţă este acordată
psihodiagnozei, majoritatea demersurilor terapeutice nu sunt suficient de sistematice, astfel că
rezultatele depind mai mult de talentul terapeutului decât de tehnica aplicată.
În cadrul utilizării psihoterapiei contextual- modulare se preîntâmpină abandonul
psihoterapiei de catre clienţi.
Psihoterapia contextual modulară nu are la bază o anumită concepţie teoretică, aceasta
plasând individul în sistemul de viaţă. Terapia se realizează în şase şedinte, acest număr
putând fi mărit în funcţie de planul de tratament. După şase şedinţe, terapeutul poate aprecia
dacă se continua terapia, dacă s-au rezolvat anumite probleme, sau este nevoie de o altă
formă de terapie împreună cu clientul său.
Caracteristici ale terapeutului:

 Dezvoltă la client o filosofie a sănătăţii şi funcţionării personale eficiente.
 Îl ajută pe client să-şi formeze anumite strategii adaptative.
 Acţioneaza în direcţia actualizarii disponibilităţilor umane latente.
 Corectează obiectivele greşit stabilite ale terapiei; înlătură confuzia şi lipsa de
coerenţă logică a demersului terapeutic.
 Reduce şansa de abandon a psihoterapiei şi costurile ridicate ale acesteia.
47
CMT este un demers limitat in timp, încurajand persoana să-şi abordeze problemele
ca pe nişte priorităţi şi să nu intre în capcana beneficiilor secundare. CMT reprezintă un
proces de colaborare între client şi terapeut. Demersul este focalizat pe prezentarea
problemei, după care se trece la examinarea rapida a proceselor psihopatologice care au
provocat si menţinut problema.
În CMT se ia în considerare descrierea pe care o realizează persoana pentru modul său
de funcţionare, clientul fiind plasat în context, în relaţia sa cu lumea, cu ceilalţi, cu mediul
înconjurător. Terapeutul va pune accent pe forţa personalităţii clientului său şi pe
achiziţionarea unor deprinderi de autocontrol. Abordează şi conexiunile dintre vechile
psihotraume şi problemele actuale, după care se trece la restructurarea cognitivă şi la
reconstrucţia capacităţii clientului de a lua decizii. Acest tip de intervenţie este pe lângă
rapidă şi foarte profundă. Ulterior clientul va lucra cu materialul structurat rapid pe o
perioadă de timp mult mai îndelungată faţă de intervenţia în sine.
Planul de psihoterapie este explicat clar, încă din prima şedinţă, şi se solicită
colaborarea activă a clientului. Interviul preliminar va urmari să exploreze dificultăţile şi
deficitele din sfera personalităţii şi a comportamentului clientului, precum şi obiectivele pe
care şi le propune acesta pentru succesul terapiei.
Aria de probleme cărora li se adresează o astfel de intervenţie este cuprinzătoare, de la
anxietate, depresie, durere și pierdere, traume, probleme de adaptare ca urmare a prezentei
factorilor de stres majori, cum ar fi boli sau încetarea unei relații (despărţire sau divorţ), până
la probleme legate de jocurile de noroc, precum și preocupări generale de viață ale clienţilor
(şomaj, anxietate financiară etc).
Elementele principale sunt următoarele:
 aspecte biologice referitoare la simptome, rigidităţi, flexibilităţi, eventuale probleme
somatice;
 lumea celorlalţi – sunt abordate relaţiile interpersonale, deficitele îin plan socio-
comportamental, frustările, nevoia de intimitate, abilităţile sociale (comunicarea);
 lumea interioară a eului – imaginea de sine, lumea interioară a fanteziilor, satisfacţiile
şi insatisfacţiile personale, posibilităţile şi limitele autocontrolului.
 lumea ideilor şi valorilor – se insistă pe proiectare de sensuri şi scopuri, pe elaborarea
unor planuri de viaţă.
Exemplu: Schiţa de model terapeutic în 6 şedinţe pentru anxietate generalizată
Sesiunea 1 Schimbarea unui mic lucru/ comportament/ cogniţie în contextul anxietăţii

resimţit de către client poate face o diferență uriașă
Sesiunea 2 Clientul care îşi cunoaşte şi îşi conştientizează anxietatea o poate gestiona mult
mai bine/uşor
Sesiunea 3 Clientul care repetă pattern-urile din trecut trebuie să ştie că acest fapt nu este
productiv
Sesiunea 4 A gândi, a simţi şi a te comporta în alt fel va face ca anxietatea să fie privită
din altă perspectivă
Sesiunea 5 Concentrarea clientului pe ceea ce îşi doreşte devine relevantă şi creează noi
premise pentru schimbare
Sesiunea 6 Clientul lucrează pentru schimbare prin acceptarea faptului că ceea ce a fost
înainte, a rămas în trecut
Bibliografie
48
 Macnab, F. (1993). Brief Psychotherapy: CMT: An Integrative Approach in Clinical

Practice. Editor: Wiley.
 Macnab, F. (2000). Traumas of Life and Their Treatment: An Application of
Contextual Modular Therapy. Spectrum Publications.
49

Suport Curs PCP

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs PCP

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Barbara Crăciun octombrie 2017-ianuarie 2018/Master Sănătăţii /Stat Semestrul I

SUPORT CURS ORIENTATIV

Cursul se va transmite prin e-mail fiecărui participant la master şi NU va fi încărcat pe

1.2. Premisele de bază ale CBT-B ca terapie centrată pe problemă

Într-un mod similar, condiţionarea operantă explică modul în care simptomele

1.3.Terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată (Brief Cognitive-Behavioral

nuanţe de confuzie, cu o comorbiditate care interferează (tulburările de pe Axa II) este

Nu toţi clienţii care se prezintă la psihoterapia au fost diagnosticaţi cu o tulburare

Reamintim faptul că terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată reprezinră un demers

 Bond, F. W., & Dryden, W. (Eds.). (2005). Handbook of brief cognitive

Psihoterapia Raţional-Emotivă şi Comportamentală REBT

Limite şi critici adresate REBT:

 David, D. (2006). Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente. Editura

Abordările psihodinamice de scurtă durată

Abordările psihodinamice de scurtă durată îşi au originea în teoriile şi practica

autonomiei şi responsabilităţii pacientului. Spre deosebire de abordarea analitică de lungă

pacientul doreşte să se elibereze. După părerea autorului, anxietatea puternică reprezintă în

În finalul terapiei, psihoterapeutul va fi tentat să sondeze în continuare profunzimile

psihogenezei tulburărilor psihice şi teoria traumei. Respectarea acestor reguli tehnice

 Demos, V.C., Prout, M.F. (1993). A comparison of seven approaches to brief

Interviul clinic orientat spre soluţie

11. În cazul în care clientul nu reuşeşte să identifice excepţiile sau să răspundă la

b. Dezvoltarea unor obiective

 Berg, I. K. (1994). Family-based services: A solution-focused approach. New York:

Probleme de evaluare în terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată

Terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată a fost folosită cu succes pentru o

comportamentale tradiţionale sunt de natură să provoace dificultăţi chiar mai mari la

În mod clar, în multe cazuri, modificările evoluţiei simptomatice nu pot fi evidente

 David, D. (2006). Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente, Editura

Terapia narativă este o abordare postmodernă a terapiei de familie. Fondatorul acestei

 Paşii terapiei narative:

7) Creşterea poveştii alternative

Externalizarea (denumirea problemei şi personificarea problemei)

Trasarea istoriei problemei

Povestea alternativă şi valorile

Obiectivul terapeutului este de a crea o situaţie bogată în posibilităţi pentru vindecarea

Provocarea şi extinderea conştientizării, ca modalitate de creştere şi autonomie

Ciclul experienţei gestalt

Fazele sunt următoarele:

Tehnici de lucru în terapia Gestalt

1. Exerciţiile de conştientizare corporală oferă clientului mai explicit ceea ce este

Intervenţia psihoterapeutică vizează transformarea percepţiilor interne pe care clientul

Psihodrama este o metodă terapeutică şi de consiliere de sine stătătoare. Ea abordează

adecvate la problemele vechi şi soluţii adecvate la situaţiile noi. Conceptul morenian de

conţinută, securizată ( ex. relaţia mama/nou-născut , relaţia dintre îndrăgostiţi, adeziunea

Elementele setting-ului psihodramatic

Printre scopurile activităţilor cu grupul se află şi cel de stimulare a spontaneităţii, în

lumea noastră internă va duce la organizarea, formarea şi distribuirea emoţiilor noastre şi la

 Moreno, J.L. (2009). Scrieri fundamentale. Despre psihodrama, metoda de grup si

Psihoterapia contextual modulară (CMT)

Psihoterapia contextual modulară (Contextual Modular Therapy - CMT) este un

Caracteristici ale terapeutului:

Exemplu: Schiţa de model terapeutic în 6 şedinţe pentru anxietate generalizată

Sesiunea 1 Schimbarea unui mic lucru/ comportament/ cogniţie în contextul anxietăţii

 Macnab, F. (1993). Brief Psychotherapy: CMT: An Integrative Approach in Clinical

S-ar putea să vă placă și