Tema 1: De la consiliere psihologică individuală la consilierea/terapia de familie

1.1. Introducere în consilierea familială;

1.2. Definirea termenilor: terapie/consiliere, „familială”;
1.3. Abordarea familiei ca sistem
1.4. Concepte de lucru ale terapiilor de familie:
 Contextul interpersonal;
 Complementaritatea;
 Cauzalitatea circulară;
 Constructivismul;
 Triunghiurile

1.1. Introducere în consilierea familială

Domeniul psihoterapiei/consilierii sau chiar al psihologiei este întotdeauna unul foarte dificil. Atât în cărți, cât
și în conversații, este un subiect pe care foarte puțini oameni îl abordează sau despre care știu ceva. Este un
subiect care, asemenea unei boli, se preferă să fie ținut sub tăcere. Este rar să găsești o conversație despre
psihologie în public, chiar dacă unul dintre participanții la acea conversație este interesat de ea. Există prea multe
contraponderi care se opun cu tărie la simpla aducere în discuție a acestui subiect. Acest lucru face ca psihologia,
și cu atât mai mult psihoterapia, să fie un subiect foarte secretos, despre care chiar și copiii învață foarte puțin,
dacă nu chiar nimic.
Din ce în ce mai mulți oameni aleg calea vieții de psiholog și, în consecință, studiază psihologia generală
înainte de a se specializa într-o anumită subcategorie. Acest avânt poate fi comparat cu entuziasmul din domeniul
psihologiei care a avut loc în jurul anului 1920, când psihologia personalității a devenit pentru prima dată
accesibilă populației generale. Tot atunci, tot mai mulți oameni și-au încercat norocul în această știință dificilă și
misterioasă a gândirii, doar pentru a realiza destul de repede că psihologia este mult mai mult decât o simplă
clasificare a tipurilor de personalitate. în consecință, această goană s-a diminuat din nou rapid, iar psihologia
generală aproape că a căzut în uitare după cele două războaie mondiale. Nu mai era vorba de clasificarea tipurilor
de personalitate, ci mai degrabă de îngrijirea războinicilor și a soldaților care nu mai puteau duce o viață stabilă
pe cont propriu. Mulți dintre ei s-au întors în țările lor de origine traumatizați și au prezentat tulburări precum
tulburarea de stres posttraumatic, care se poate manifesta prin agresivitate excesivă, prin ticuri, dar și prin
anxietate. Astfel, se poate spune că cei care trebuiau să meargă la un terapeut erau considerați nebuni în
standardul de atunci. Nici un cetățean normal, care deținea o casă simplă, terasată, care nu se deosebea sau se
deosebea foarte puțin de casele vecinilor, într-o mică suburbie în care tot ce conta era să fie cât mai perfect, nu
voia să admită că un psiholog l-ar putea ajuta și pe el. Oamenii învățaseră să reprime rapid aceste gânduri și să
pretindă că sunt perfect normale. Acest lucru a declanșat traume la un mare procent din populație. Traumele
reprimate, oricât de mici ar fi fost, erau totuși traume care se transmiteau generației următoare, generația actuală.
Problemele psihice au devenit aproape un standard în zilele noastre. Aceste probleme moștenite din traumele
părinților sau ale bunicilor sunt adânc ancorate în propriul ADN, mai ales că nici lumea nu devine tocmai mai
ușoară. Dimpotrivă, este exact opusul. Numeroșii factori de mediu care ocupă în prezent o mare parte din mass-
media și din politică nu fac viața mai ușoară. În schimb, tonul la locul de muncă, dar și în familii, devine din ce
în ce mai dur.
Mulți copii învață acest lucru în mod dureros până acum. Școala nu este distractivă, copiii nu sunt pregătiți
corespunzător pentru ceea ce va urma mai târziu, părinții sunt stresați și își descarcă exact acest stres acasă, și
chiar dacă copiii reușesc apoi să obțină un loc de muncă sau un stagiu de practică în ciuda educatorilor lor și în
ciuda performanțelor lor la școală, sunt tratați cu totul altfel decât bine. Schimbările climatice fac din ce în ce mai
dificil pentru noua generație să se confrunte mai întâi cu generațiile mai în vârstă, care adesea nu sunt nici pe
departe interesate de acest lucru, preferând în schimb puterea nocivă a energiei. Problema sărăciei prinde din ce
în ce mai multe familii, iar standardele sociale de frumusețe generală le îngreunează tinerilor să se iubească între
ei așa cum ar trebui.
Terapia de familie este adesea greșit înțeleasa ca o varianta a terapii individuale - in care întreaga familie este
adusa la tratament. Este așa, desigur, dar aceasta implica un mod nou de gândire despre comportamentul uman:
ca fiind organizat fundamental de contextul interpersonal.
Înainte de apariția consilierii de familie, individul era privit ca un loc al problemelor psihologice și ținta
evidenta a tratamentului. Daca o mama telefona pentru a se plânge ca fiul ei in varsta de cincisprezece ani era
depresiv, un clinician trebuia sa se întâlnească cu baiatul pentru a afla ce se intampla cu el. Un rogerian ar fi
putut sa investigheze stima de sine scazuta, un freudian mânia reprimata, un behaviorist lipsa activitatilor de
întărire; dar toti sunt de acord ca forțele primare care formează comportamentul băiatului sunt amplasate in el.
Consilierea de familie a schimbat toate acestea. Astazi, daca o mama cere ajutor pentru un adolescent depresiv,
majoritatea consilierilor se vor intalni cu baiatul si cu părinții acestuia impreuna.
1.2. Definirea termenilor: terapie/consiliere, „familială”1
„Terapie/consiliere”
Semnificaţia originară a cuvântului terapie este îngrijire, tratament, vindecare, serviciu. Una dintre
semnificaţiile contemporane ale acestui cuvânt este: o conversaţie structurată dintre un specialist şi clientul său,
scopul acesteia fiind alinarea suferinţei sau „vindecarea prin cuvinte".
Consilierea este un termen alternativ. Cuvintele „terapie” şi „consiliere” se utilizează uneori ca sinonime.
Totuşi, de obicei, se presupune că terapia sau psihoterapia este o intervenţie mai profundă şi de mai lungă durată,
aplicată de către un specialist cu o formare mai aprofundată, în cazul unor clienţi care prezintă probleme mai
complexe. Termenul „consiliere este asociat frecvent cu o atitudine suportivă din partea consilierului, oferirea
unor sugestii, intervenţii centrate pe comportament, durata tratamentului fiind relativ scurtă
În lumea terapiei sistemice, mai recent, tot mai mulţi preferă termenul consultație, care denotă o relaţie
colaborativă intre client şi consultant şi centrarea pe resursele clientului. În cadrul unei consultaţii, clientul
participă activ la găsirea unor soluţii sau alternative şi la luarea unor decizii privind diferite aspecte ce doreşte de
la consultaţie (un sfat, ajutor în luarea unei decizii, sprijin emoţional într-un moment dificil sau terapie etc.), ce
teme să fie discutate în cadrul şedinţei, dacă doreşte sau nu o altă consultaţie etc 2.
„Familială”
Rezervăm sintagma „terapie familială” situaţiilor în care cel puţin doi membri din aceeaşi familie participă la
şedinţa terapeutică (de exemplu, părinte şi copil sau doi fraţi).
Vorbim despre terapie de cuplu atunci când partenerii dintr-un cuplu solicită terapie şi participă la şedinţe
pentru rezolvarea unei probleme de cuplu. Cei doi pot să fie sau pot să nu fie căsătoriţi. Uneori se foloseşte şi
sintagma „terapie maritală” (marital therapy), mai ales în Statele Unite 3.
Principiile şi tehnicile terapie familiale pot fi utilizate şi în terapia individuală. Poate fi vorba de o consultaţie
pentru o problemă personală sau, în alte situaţii, problema este de natură familială, dar o singură persoană din
familie doreşte să participe la terapie/consiliere/consultanță. Pot fi situaţii în care, dintr-un anumit motiv,
terapeutul decide să invite un singur membru al familiei la terapie. În acest caz se vorbeşte despre „terapie/
consiliere/consultanță de familie în absenţa familiei”.
Consilierea/consultanța de familie evidenţiază faptul că subiectul schimbării este familia însăşi ca întreg.
Perspectiva nouă a fost oferita de constatarea cauzelor si a consecinţelor dificultăţilor exprimate de diferiţii
membri ai familiei. Fiecare familie se distinge prin reţeaua comunicativă şi structura raporturilor dintre
subsisteme. Ciclul de viaţă familial explică modificările familiei în funcţie de etapele de dezvoltare ale fiecărui
membru. Familiile pierd şi cîştigă mereu, îşi dezvoltă necesităţile, transformă in mod dinamic structura în acord
cu evoluţia fiecărui membru.
Conceptul de terapie/consiliere familială se referă la procesul prin care familia ca întreg este ajutată să
dobândească capacitatea de a schimba structura interacţiunilor interne cu scopul de a favoriza fiecărui
membru libertatea de a se dezvolta într-o direcţie favorabilă propriei personalităţi. 4

1.3. Abordarea familiei ca sistem

Sintagma „abordare sistemică” este folosită de diverse persoane în diferite sensuri. În sensul cel mai larg,
toate terapiile de familie pot fi considerate sistemice, având în vedere că ele încearcă să înţeleagă problemele
în contextul sistemului familial5.
În consultarea de familie locul patologiei este schimbat de la individ la sistem. Atenţia
terapeutului/consilierului se schimbă de la individul tulburat la sistemul disfunctional. „Pacientul identificat”
este văzut ca purtător al simptomului iar sistemul însuşi este văzut ca client.
Un sistem deschis, ca familia (cu intrări şi ieşiri în şi din sistem) are trei proprietăţi:
1. Este un întreg, adică nu o sumă de indivizi luaţi separat, ci include şi interacţiunile lor.

1
Konoya Z. terapia familială sistemică, 13-16, 18,19; Zapodeanu M. terapii familiale și asistența socială a
familiei, p.81-84; Mitrofan I. Vasile D. Terapii de familie p. 170-171
2
Konoya Z. Terapia familială sistemică, 13-16
3
Ibidem
4
Zapodeanu M. terapii familiale și asistența socială a familiei, p.81
5
Konoya Z. terapia familială sistemică, p.15
 Terapeutic, astfel, rezultă că indivizii nu trebuie priviţi izolat ci prin relaţiile cu membrii familiei. Această
proprietate se referă la interdependenţa dintre părţile sistemului.
2. Relaţiile constituie ceea ce se întâmplă între părţi şi necesită interacţiune. Contează mai mult ce decât
de ce se întâmpla.
3. Finalitatea sau autoperpetuarea structurii, înţelegând că dacă intervenţia este făcută aici şi acum, schimbarea
poate să apară deoarece sistemul nu are memorie. Acest concept are o importanţă foarte mare în terapia
consilierea/consultanță de familie deoarece justifică concentrarea pe „aici si acum”. Orice dificultate poate fi
depăşită dacă schimbarea este făcută la un moment dat în sistem. Spre deosebire de mulţi alţi terapeuţi, care pun
accentul pe trecut, terapia familială nu neagă importanta acestuia, dar consideră că ceea ce menţine problema este
interacţiunea din cadrul sistemului.
De exemplu: dacă un tânăr, în trecut, a consumat alcool in mod excesiv datorită relaţiei cu mama sa, în
prezent va face acelaşi lucru dacă relaţia cu soţia sa este de aceeaşi manieră. 6
Cele mai cunoscute şi importante trăsături ale modelelor ce concep familia ca sistem sunt (după Walsh şi
McGrow, 1996, p. 5-6):
 Întregul este mai mare decât suma părţilor sale constitutive;
 Componentele unui sistem pot fi înţelese doar în contextul întregului sistem. Din moment ce
comportamentul uman apare în context social, el poate fi înţeles doar în acest context;
 Schimbarea uneia dintre părţile sistemului social (de ex. a unui membru al familiei influenţează toate
celelalte părţi ale sistemului (de ex. întreaga familie);
 Tendinţa unui sistem este de a căuta să-şi menţină homeostazia sau echilibrul. Această funcţie de
menţinere a homeostaziei serveşte la păstrarea stabilităţii, iar uneori împiedică schimbarea;
 Când o familie nu mai este în echilibru, mecanismele de feed-back încearcă să readucă familia in
echilibrul iniţial;
 Metodele folosite pentru a restaura echilibrul (de ex. ce anume face familia pentru a rezolva
problemele apărute în interiorul ei) pot deveni ele însele probleme;
 Intervențiile dintr-o perspectivă sistemică se centrează mai curând pe relaţiile din interiorul întregului
sistem familial, decât pe unul dintre membrii familiei (de ex. pe cel care prezintă simptomul). 7
O altă trăsătură importantă a oricărui sistem este că tinde să se perpetueze. Odată stabilit, un sistem va rămâne
la fel până când moare sau până când ceva îl schimbă: se strică o piesă din cauza neatenţiei sau din cauza unui
defect; sau un eveniment catastrofal afectează întreg sistemul. Uneori, este de ajuns un incident minor ca sistemul
să fie dat peste cap, ceea ce indică faptul că cei care l-au creat nu s-au gândit că ar putea interveni şi schimbări.
Fiecare membru al unui sistem este cel mai important factor în păstrarea sistemului în formula actuală sau în
schimbarea lui. Descoperirea rolului pe care îl jucaţi în sistem şi identificarea rolurilor celorlalţi este o experienţă
interesantă, deşi uneori dureroasă. Şi puteţi vedea cu siguranţă importanţa sistemelor atunci când însăşi viaţa
familiei depinde în foarte mare măsură de sistemul ei.
Să ne uităm la sistemul familial din altă perspectivă. Poate ne-ar fi de folos acum o altă comparaţie.
Într-un carusel suspendat, toate piesele, indiferent de mărime sau formă,
pot fi montate laolaltă în echilibru prin scurtarea sau prelungirea sforilor, prin
marirea sau micşorarea distanţei dintre piese sau prin schimbarea greutătii
acestora. La fel se întâmplă şi într-o familie. Niciunul dintre membrii familiei
nu este identic cu un altul; fiecare este diferit şi se află la un nivel diferit de
creştere. La fel ca în carusel, nu poţi aranja un membru fără să te gândeşti la
ceilalţi.

Încercaţi acest experiment!!! Luaţi obiecte — orice obiecte —foarte diferite şi încercaţi să faceţi un carusel
suspendat cu ele. Luaţi atâtea obiecte câţi oameni diferiţi sunt în familia voastră şi imaginaţi-vă că obiectele
sunt membrii familiei. Cu cât caruselul va avea elemente mai multe şi mai variate, cu atât veţi fi mai interesaţi
de el şi îl veţi găsi mai atrăgător.
Dacă rămâneţi la prima poziţie echilibrată pe care aţi reuşit să o obţineţi, atunci veţi face ceea ce face multă
lume: veţi alege singura cale despre care ştiţi că este calea „cea bună“. Vă veţi opune celorlalte metode de
echilibrare a familiei pentru că vă este frică de experimente.
6
Zapodeanu M. terapii familiale și asistența socială a familiei, p.82-83
7
Mitrofan I. Vasile D. Terapii de familie p. 170-171
 Pentru a evita această situaţie, găsiţi cel puţin alte două moduri de a pune piesele în echilibru. Există mult
mai multe moduri, dar, dacă voi găsiţi cel puţin trei, atunci ai prins ideia. Acum aveţi trei opţiuni şi nu mai
sunteţi blocat într-una singură.
Pentru a crea un sistem familial viu, secretul este să i se permită fiecărui membru al familiei să aibă locul
său personal şi să se distreze în acel loc. Punerea în aplicare a acestui secret reclamă capacitatea voastră de a
schimba şi a ajusta „sforile“ din caruselul familiei. Iar sforile sunt sentimentele, regulile, tiparele de comunicare.
Sunt acestea flexibile sau imposibil de mişcat?8
Un număr în continuă creştere de observaţii clinice a dus la concluzia că terapia familiei trebuie orientată către
familie ca întreg. Această convingere era iniţial susţinută de observaţii care arătau cum răspundeau membrii
familiei la tratamentul individual al unui membru al familiei etichetat ca „schizofrenic". Dar studii ulterioare au
arătat că familiile cu un membru delincvent răspund în moduri similare la tratamentul individual al acestui
membru. în ambele cazuri s-a constatat că:
a. Alți membri ai familiei au interferat cu, au încercat să devină parte din, sau au sabotat tratamentul
individual al membrului „bolnav", ca şi cum familia ar fi avut o miză în boala sa.
b. Pacientul spitalizat sau închis s-a simţit mai rău sau a regresat după o vizită a membrilor familiei, ca şi cum
interacţiunea familială ar fi avut o legătură directă cu simptomele lui.
c. Starea altor membri ai familiei s-a înrăutăţit de îndată ce starea pacientului s-a îmbunătăţit, de parcă boala
unuia dintre membrii familiei ar fi fost esenţială pentru modul de funcţionare al familiei. 9
Aceste observaţii i-au determinat pe terapeuţi să acorde atenţie familiei bolnavilor şi să se gândească la o
posibila legătură între problema pacientului şi ceea ce se întâmpla în familia acestuia. 10
1. Concepte de lucru ale consilierii de familie Nichols M.P., Schwartz R.C. Terapia de familie
p.119-122)
Contextul interpersonal
Premisa fundamentală a consilierii de familie este ca oamenii sunt produsul contextului lor. Pentru ca puțini
oameni sunt mai apropiati de noi decat părinții si partenerii noștri, aceasta noțiune poate fi tradusa prin a aprecia
comportamentul unei persoane ca fiind puternic influențat de interacțiunile cu alți membrii ai familiei. Astfel,
importanța contextului poate fi redusa la importanta familiei.
In timp ce este adevărat ca familia nucleara este adesea contextul cel mai relevant pentru intelegerea
comportamentului, nu este totdeauna asa. Un student depresiv, de exemplu, ar putea fi mai nefericit, în legatură
cu ce nu merge în cămin decat in legatura cu ce se întîmpla acasa. Mai mult, desi terapeutii de familie se
concentreaza mai mult asupra comportamentului, mediul înconjurator interpersonal include si dimensiunile
cognitive, ca expectațiile si ipotezele, precum si influentele din exteriorul familiei, de la școala, de la lucru, al
prietenilor si al culturii inconjuratoare. Semnificatia clinica a contextului este ca încercările de a trata indivizii
prin a vorbi cu ei odata pe saptămîna, timp de cincizeci de minute, poate avea mai putina influenta decat
interacțiunile pe care ei le au cu alti oameni in restul de 167 de ore ale saptamanii. Sau, privind lucrurile pozitiv:
adesea modul cel mai eficient de a ajuta oamenii sa-si rezolve problemele este sa te intîlnesti cu ei și cu alte
persoane importante din viețile lor pentru a-i ajuta sa-si reorganizeze interacțiunile 11.
Complementaritatea se refera la reciprocitatea care este caracteristica definitorie in orice relație. In orice
relație, comportamentul unei persoane este îmbinat cu al alteia. Daca o persoana se schimbă, relațiile se schimbă
- si vor influenta automat si alta persoana. Consilierii de familie trebuie sa se gîndeasca la complementaritate ori
de cate ori aud o persoana ca se plînge de alta. Sa luam, de exemplu, un soț care se plînge ca soția sa îl cicălește.
„Tot timpul vrea ceva de la mine, tot timpul se plânge”. Din perspectiva complementarității, un consilier de
familie va evalua ca plîngerea soției este numai jumătate din paternul influenței reciproce. Ori de cate ori o
persoană este perceputa ca cicălitoare, înseamnă probabil ca nu a fost ascultata cu atenție corespunzătoare
privind preocupările ei intr-o perioada îndelungata. Pentru ca nu a fost ascultată, acest lucru o face sa se simtă
supărată și nesprijinită. Nu e de mirare ca ea continua sa fie cicălitoare. Daca în loc sa aștepte ca ea sa se plînga,
Ion începe sa o întrebe cum se simte, Maria va simți ca el este preocupat de ea suficient de mult pentru a fi
interesat de sentimentele ei. Sau cel puțin e posibil ca ea sa se simtă astfel. Complementaritatea nu înseamnă ca
oamenii in relații se controlează unul pe altul; aceasta înseamnă ca ei se influențează unul pe altul.„ Cu cît
cicălești mai mult, cu atat mai mult el te ignora. Si cu cat mai mult tu o ignori, cu atat mai mult ea te cicălește”.

8
Satir V. Arta de a făuri oamenii, 170-171
9
Satir V. Terapia familiei, p.21
10
Konoya Z. Terapia familială sistemică, 18-19
11
Nichols M.P., Schwartz R.C. Terapia de familie p.119-120
 Cauzalitate circulara. Înainte de apariția terapiei de familie, terapeuții se bazau pe modele liniare: medicale,.
Etiologia a fost conceputa in termenii evenimentelor anterioare - boala, conflict emoțional sau istoria invățării -
care au cauzat simptomele din prezent Folosind conceptul de circularitate, Bateson a ajutat la schimbarea
modului in care gândim despre psihopatologie, de la ceva provocat de evenimente in trecut la ceva care este o
parte a continuității, buclele de feedback circulare.
Conceptul de cauzalitate liniara se bazeaza pe modelul newtonian, in care universul este ca o masa de
biliard unde bilele acționează unidirecțional una asupra alteia. Bateson credea ca in timp ce cauzalitatea liniara
era folositoare pentru descrierea lumii forțelor si obiectelor, acesta era un model sărac pentru lumea ființelor,
pentru ca se neglijează contribuția comunicării si a relațiilor. Pentru a ilustra aceasta diferență, Bateson (1979) a
folosit exemplul unui om care lovește o piatra. Efectul lovirii unei pietre poate fi prevăzut prin măsurarea forței si
unghiului lovirii si a greutății pietrei. Daca omul ar fi lovit un cîine, pe de alta parte, efectul ar fi fost mai puțin
predictibil. Cîinele ar putea răspunde la o lovitura in unul din felurile următoare: devenind slugarnic, fugînd,
mușcîndu-l pe om sau chiar jucîndu- se - in funcție de temperamentul câinelui si de interpretarea loviturii. Ca
răspuns la reacția câinelui, omul ar putea sa-si modifice comportamentul si asa mai departe: astfel ca numărul
rezultatelor posibile este nelimitat.
Acțiunile câinelui (mușcătura, de exemplu) se vor întoarce si vor afecta următoarele mișcări ale omului
(invocarea in zadar a numelui Domnului, de exemplu), care, la rândul lor, vor afecta câinele si așa mai departe.
Acțiunea inițială declanșează o secvență circulara in care fiecare acțiune următoare afectează in mod repetat pe
celalalt. Cauza si efectul liniar sunt pierdute intr-un cerc de cauzalitate reciproca. Aceasta idee a cauzalității
reciproce sau circulare este deosebit de folositoare pentru consilieri, deoarece atât de multe familii așteaptă să
afle cauza problemelor lor si sa stabilească cine este responsabil. In loc să angajeze familia intr-o cercetare
logica, dar neproductiva despre cel care a început ce, cauzalitatea circulara sugerează ca problemele sunt
susținute de o serie continua de acțiuni si reacțiuni. Cine a început aceasta? Rar are importanta. Nu trebuie sa
mergem înapoi pentru a descoperi prima cauza pentru a altera ciclul interacțiunii. 12
Termenul de constructivism vine de la faptul că fiecare persoană își "construiește" propria realitate
în mintea sa. Acest lucru pune sub semnul întrebării procesul real de cunoaștere și, în consecință,
întregul psihic uman, care se bazează pe impresii, imagini și gânduri care îl fac diferit de la o persoană
la alta. În consecință, aici vorbim despre experiențele pe care le-a avut o persoană și care, în
consecință, formează percepția reală. Acest lucru poate fi explicat foarte simplu, folosind o mare
varietate de exemple. De exemplu, un pericol general este perceput destul de diferit de persoane
diferite. Persoanele care au crescut cu un pericol general, cum ar fi violența din copilărie, asociază
uneori chiar și sunetul pașilor cu un pericol care pândește. Experiențele îi modelează astfel pe oameni.
Ele modelează percepția generală și, în consecință, întreaga gândire cu care este alimentată percepția
generală.
Afirmația de bază a constructivismului în cadrul psihologiei descrie astfel o abordare respectuoasă
care trebuie respectată în toate circumstanțele. Constructivismul afirmă că fiecare persoană își percepe
realitatea proprie în mod cu totul diferit. Această percepție trebuie să fie valorizată, altfel nu poate
exista niciodată un numitor egal. În cadrul consilierii de familie, acest lucru înseamnă că o situație
poate fi percepută diferit de persoane diferite. În consecință, uneori o problemă nu este percepută ca o
problemă, chiar și un comportament inadecvat, de exemplu. Astfel, se poate spune că, de multe ori,
propriii părinți nici măcar nu-și dau seama ce greșesc de fapt și cum se simt copiii lor în consecință. Ei
nu își ignoră propriul comportament și nici nu caută defectele celorlalți, dar ei înșiși nu știu că ei sunt
problema. Acest lucru nu are nimic de-a face cu ignorarea faptelor. Propria lor percepție pare pur și
simplu diferită și aceasta este cea care ar trebui respectată în continuare, la fel cum trebuie respectată
percepția altcuiva.
Constructivismul în cadrul consilierii familiale se bazează, în consecință, pe faptul că soluțiile pot fi
create împreună și că se poate construi o realitate comună. Din nefericire, acest lucru nu este de multe
ori ceva normal în cadrul unei familii. Dacă fiecare își urmează propria rutină zilnică și dacă familia
seamănă mai mult cu un grup rezidențial decât cu o adevărată familie, atunci fiecare trăiește în propria
realitate, în propria percepție. O familie, însă, chiar dacă acest titlu trebuie câștigat, se bazează pe o
unitate comună, pe o realitate comună și pe o construcție comună care a fost construită de-a lungul
anilor. Aceasta este ceea ce trebuie să fie păstrat sau restabilit prin consiliere sistematică.

12
Nichols M.P., Schwartz R.C. Terapia de familie p.120-121
 Triunghiurile. Odată cu apariția primului copil în familie nu se mai trăiește în perechi, ci în
triunghiuri, mai exact s-au format 3 triunghiuri. Un triunghi este întotdeauna o pereche plus unu şi,
din moment ce mai mult de doi oameni nu pot relaţiona simultan, unul dintre cei trei din triunghi este
întotdeauna în plus. Natura triunghiului se modifică în funcţie de persoana care este în plus, prin
urmare, ceea ce pare a fi un triunghi include, în realitate, trei triunghiuri (în diferite momente).

Un exemplu de familie formată din John, Alice şi Joe. În primul triunghi, John
este personajul în plus şi urmăreşte relaţia dintre soţia şi fiul lui. În al doilea, Alice
îşi urmăreşte fiul şi soţul. În al treilea, micul Joe îşi urmăreşte tatăl şi mama. Cât de
problematic este fiecare triunghi depinde de cine este în plus în acel moment şi
dacă se simte rău sau nu pentru că a fost lăsat pe dinafară.

Vechea zicală „Doi înseamnă companie, trei este deja mulţime“ conţine mult adevăr. Persoana care
este în plus într-un triunghi are întotdeauna de ales între a rupe relaţia dintre cei doi, a se retrage din
triunghi sau a o sprijini, fiind un observator interesat. Alegerea pe care o face persoana „în plus“ este
crucială pentru funcţionarea întregii reţele familiale 13 .
Acest concept este mult legat de cel al proiecţiei unei probleme asupra unuia sau mai multor copii,
atât timp cât ea este calmă. Dacă apare în diadă ciocniri, aceasta determină creşterea nivelului de
anxietate, diada poate rămâne stabilă, dar când anxietatea într-o diadă atinge un nivel mai ridicat, o a
treia persoană va fi atrasă în câmpul emoţional al celor doi. De exemplu, atunci când există un conflict
între soţi, soţia poate apela la mama sa pentru a-şi reduce anxietatea, implicând-o şi pe aceasta în
conflictele cu soţul; în felul acesta apare triunghiul format din soţ, soţie şi mama soţiei. Triunghiurile
într-o familie pot fi latente şi să nu se manifeste în mod deschis. Totuşi, aceste triunghiuri pot fi
activate (şi se activează frecvent) în timpul perioadelor de stres. 14 În triunghiul familial funcţional,
partenerii sunt încrezători în propria lor relaţie maritală şi deci sunt capabili, într-o manieră sigură, să aibă grijă
de frica copilului de a nu fi lăsat deoparte.
a. Mama poate permite copilului o relaţie tată-copil.
b. Tatăl poate permite copilului o relaţie mamă-copil.
c. Şi totuşi, amândoi partenerii îi arată cât se poate de clar copilului că el nu va putea fi niciodată inclus
în relaţia lor de parteneri.
În triunghiul familial disfuncţional, partenerii nu sunt siguri de propria lor relaţie maritală.
Fiecare se simte deja neglijat de către celălalt. Ambii parteneri așteaptă de la copil să le satisfacă dorinţele
neîmplinite în relaţia maritală. Pentru că sunt dezamăgiţi unul de celălalt şi implicaţi intr-un război marital, ei
amândoi cer copilului să fie de partea lor. (Aceasta înseamnă să fie împotriva celuilalt părinte.) Când soţul şi
soţia încep să se certe, Copilul preia rolul „pacientului identificat” (P.I.) și intervine şi le deviază atenţia către el
însuşi, în acelaşi fel, când soţul şi soţia încep să se înţeleagă prieteneşte, P.I. intervine şi deviază interesul lor
către el însuşi. 15 Soții sunt „arhitecți” ai familiei și odată ce cuplul marital devine obscur, atunci apar tulburări în
educația copiilor. Jackson înțelege comportamentul simptomatic al copiilor ca o soluție nereușită a acestora de a
readuce echilibrul în familie. În urma certurilor regulate dintre părinți, la copii apar comportamente
simptomatice, ceea ce sustrage părinții de la problemele lor către copilul simptomatic. Simptomul acestuia este
semnalul „SOS” pentru relațiile defectuoase ale părinților săi, cât și pentru apariția dezechilibrului familial.
16
Problemele de relații adesea devin triunghiulare chiar daca acest lucru nu poate fi vizibil imediat.

Aplicație practică:
Desenați triunghiurile familiei voastre, liniile care indică rețeaua și care leagă fiecare membru cu ceilalți
membri. Destingeți triunghiurile de perechi. Când trageți linia, gândiți-vă o clipa la acea relație anume. Veți
desena un singur triunghi intre oricare 3 persoane, deși în realitate, există 3 triunghiuri. Gîndiți-vă cum arată
triunghiul din punctul devedere al fiecăruia.

13
Satir V. Arta de a făuri oameni, p.231
14
Mitrofan I., Vasile D. terapii de familie, p.124
15
Satir V. Terapia familiei, p.116
16
Apud Corcevoi M. Mecanisme psihologice de atenuare a migrației economice în RM. Teza de doctor. P 21