Consiliere familiala si de cuplu

- Proiect –

Masterand: Isfan(Ranga) Cristina Elena

Facultatea de Psihologie, Universitatea Ecologica
An II,Promotia 2010-2011
 Consiliere familiala si de cuplu

Terapia experentiala de familie s-a bucurat de cea mai mare popularitate in etapa
„ de tinerete ” a terapiei de familie , atunci cand terapeutii vorbeau de schimbarea
in sistem dar imprumutau tehnici din terapiile si de grup.Astfel, ei au preluat
semnificativ de la Gestaltterapie si de la grupurile de intalnire.Alte tehnici
expresive cum ar fi „sculptura si desenul familiei” au valorificat influente tehnice
din artterapie si psihodrama.
Datorita utilizerii tehicilor expresive nu foarte multi terapeuti au putut sa abordeze
T.F.E., ci doar aceia care au abordat conceptele si metodele sistemice cum ar fi :
Carl Whitaker, Peggy Papp, Virginia Satir, August Napier, David Keith, Leslie
Greenberg, Susan Johnson, Fred si Bunny Duhl. Acestia si altii au introdus o serie
de tehici experentiale de familie pe care orice terapeut le poate valorifica.
Liderii acestei orientari raman C. Whitaker si V. Satir.Primul este decanul T.F.E. , el
incurajand membrii familiei sa fie ei insisi .El a invatat din experienta sa clinica sa
asculte si sa inteleaga gandurile bizare ale acestor pacienti, identificand si
„gandurile umane ” pe care normalii nu le dezvaluie. Carl Whitaker a format
Clinica Psihiatrica Atlanta ( 1953 )in cadrul careia a organizat un grup creativ si
productiv impreuna cu T.Malone, J.Warkentin si R.Felder.
Psihoterapia experentiala s-a nascut din aceasta grupare( 1955-1965 ) , grupare
care ulterior se largeste cu alti colaboratori : August Napier, David Keith din
Atlanta si New York ( Syracuse ) .
II . SCOPUL SI OBIECTIVUL
Scopurile acestei terapii este eliberarea de simptome, adaptarea sociala si munca
sunt considerate importante, dar secundare in raport cu cresterea integritatii
personale ( congruenta intre experienta interioara si comportamentul exterior ) o
mai mare libertate de optiune, mai putina dependenta si o mai mare extindere a
experientei.
Obiectivul terapiei este ca membrii familiei ( fiecare in parte ) sa devina sensibili la
nevoile si sentimentele lor si sa le impartaseasca in cadrul familiei . In acest mod,
unitatea familiala se poate baza pe o interactiune vie si autentica mai degraba
decat pe represiune si autonegatie.
Exista doua orientari metodologice in terapia experentiala de familie :
• tendinta dominanta de concentrare si orientare asupra indivizilor si experientei
lor traite in familie ( in contactele interpersonale ) mai mult decat asupra
organizarii familiale . Kemper, in 1981, considera in acest sens caresponsabilitatea
principala a terapeutului este „ fata de oameni, fata de fiecare individ in cadrul
unei familii si doar secundar fata de organizatia numita familie ” .
• orientarea dominanata asupra sistemului familial mai mult decat asupra
indivizilor . „Cresterea ”- ca scop terapeutic – se refera aici la „castigul”
interactional al sistemului familial, la evolutia intregii familii ca organizatie.
Aceasta tendinta apare in terapia lui C. Whitaker, D.Keith si G.Napier.
Ceea ce au in comun terapeutii experentiali de familie cu alti tarapeuti de traditie
existential-umanista este credinta ca drumul spre sanatatea emotionala este acela
al dezvaluirii si descoperirii unor niveluri tot mai profunde de experienta –
potentialul de autoimplinire zavorat in launtrul tuturor . Numai ceea ce se afla in
launtrul nostru conteaza .
Scopul terapiei de familie enuntate de V.Satir include trei schimbari in sistemul
familiei (1972 ) :
1. fiecare membru al familiei sa devina in stare d ea relata congruent, complet si
onest ceea ce vede si aude, simte si gandeste despre el insusi si ceilalti , in
prezenta celorlalti . Cu alte cuvinte , fiecare trebuie sa fie el insusi in prezenta si la
adresa celorlalti ;
2. fiecarei persoane din familie trebuie sa i se adreseze si sa se raporteze la ea in
termenii unicitatii sale, asa incat deciziile sa se poata lua mai curand prin
explorare si negociere , decat in termeni de putere ;
3. diferentele intre persoane trebuie sa fie constientizate in familie si folosite cu
„ crestere” .
Cand metodele experentiale se aplica orientat spre familie ca sistem si nu spre
indivizi asmablati intamplator intr-un grup familial, scopul cresterii individuale
fuzioneaza cu scopul realizarii unei puternice coeziuni ( unitati ) familiale .
Practica lui C.Whitaker intruchipeaza intr-o maniera ineditaacest scop dual.
Potrivit conceptiei lui, cresterea personala necesita integrarea familiala si
viceversa. Simtul apartenentei la familie si libertatea individuala se
interconditioneaza , „ merg mana in mana ” Astfel, adeseori este necesar sa se
realizeze o mai mare apropiere intre parinti din punct de vedere emotional pentru
a facilita plecarea copiilor de acasa ( „ desprinderea de cuib „ ) , intrucat multi
copii nu o pot face daca nu simt ca parintii lor pot fi fericiti si fara ei.
Dobandirea autonomiei personale presupune , asadar satisfacerea nevoii de
apartenenta, unitate si echilibru emotional, familial.
Pe langa scopul general al cresterii creativitatii familiei si fiecarui membru al sau,
terapeutii experentiali incearca , de asemenea sa ajute fiecare familie sa-si rezolve
propriile probleme particulare , „lucrand” asupra acestora. Dar aceasta munca
este realizata cu o minima conceptualizare sistemica ori planificare( anticipare ) .
De fapt, multe dintre scopuri pot fi inconstiente in timpul terapiei si pot fi
constientizate numai printr-o retrospectiva . ( Napier, 1977 )
Terapia experentiala include elemente RATIONALE si NON-RATIONALE. Primele
sunt necesare pentru a promova constientizarea si intelegerea, celelalte pentru a
creste spontaneitatea si sinceritatea.
Exprimarea constienta a potentialurilor interne ( aspecte, fantezii, impulsuri ) ii
priveaza pe oameni de influentele lor patogene si le elibereaza forta de viata .
Rezultatul acestei cresteri a constientizarii este o reintegrare a partilor reprimate
sau deposedate ale SINELUI .
Cei mai multi experientialisti accentueaza latura afectiva a naturii umane :
• creativitatea
• spontaneitatea
• abilitatea de a se juca
Whitaker accentueaza asupra valorii experientei „ de dragul ei insasi ”, intreaga
terapie fiind un proces de extindere a experientei care conduce, in conceptia lui,
catre crestere. Noua experienta traita de familie in timpul terapiei se considera ca
rupe confluentele subterane, distruge expectatiile rigide si deblocheaza c
onstientizarea – toate acestea favorizand individuatia ( Kaplan si Kaplan, 1978 ).
Alti autori isi propun ca scopuri terapeutice cresterea simtului competentei, a
starii de bine si autoaprecierii ( F.si B.Duhl, 1981 ).
Cei mai multi terapeuti ai familiei sustin ca o sensibilitate sporita si o mai buna
maturizare a indivizilor servesc scopul mai general al T.F. – intensificarea
functionalitatii familiei .
Se presupune ca familiile ajung in tratament pentru ca sunt incapabile sa fie
deschise si de aceea incapabile de individuatie ( Whitaker, 1976 ) . Ajutand
menbrii familiei sa-si recapete propriul lor potential de experimentare se crede ca
ei sunt ajutati sa-si recapete capacitatea de a se ingriji unul de celalalt .

Terapia de cuplu

Terapia de cuplu este o formă de psihoterapie, în cadrul căreia un terapeut care

are studii și experiență în acest domeniu ajută două persoane implicate într-o
relație să își rezolve problemele de cuplu, folosind o serie de tehnici specifice. Cu
toate că fiecare psiholog are propriile sale metode, există câteva elemente
comune:
 Terapia se centrează pe o problemă specifică (probleme de natură sexuală,
depedențe, gelozie etc.).
 Terapeutul se concentrează pe rezolvarea simultană a problemelor
partenerilor, nu pe problemele specifice ale unuia dintre ei.
 Terapia de cuplu oferă soluții încă de la primele ședințe.
 Terapia stabilește obiective concrete pentru ambii parteneri.

Statisticile arată că, de cele mai multe ori, perechile merg la consiliere de cuplu în
ultimul moment, când își dau seama că nu se mai poate altfel. De regulă, acest
lucru se întâmplă cam după 6 ani de nefericire la nivel conjugal. Terapia de cuplu,
ca orice altă formă de terapie sau de tratament, este cu atât mai eficientă cu cât
începe mai de timpuriu. Rata de succes a terapiei este mai mică dacă partenerii
aleg să meargă la un psiholog în momentul în care ajung în pragul despărțirii, dar
nu înseamnă că este imposibil să își rezolve neînțelegerile chiar și în acest punct.
Terapia de cuplu nu este de prisos niciunui cuplu, însă este mai indicată înainte de
evenimente importante precum căsnicia ori venirea pe lume a unui copil și absolut
necesară atunci când partenerii care sunt deja căsătoriți și care, eventual, au și
copii, nu reușesc să ajungă la un numitor comun și se află într-o permanentă luptă
pentru supremație în relație.
Potrivit unor cercetări efectuate în SUA, unde terapia de cuplu este mult mai
folosită decât la noi, 48% dintre perechile care au beneficiat de consiliere de cuplu
au înregistrat o îmbunătățire a situației ori chiar rezolvarea completă a
problemelor cu care se confruntau, în timp ce 14% nu au sesizat nicio schimbare,
iar 38% au constatat o deteriorare a relației.

Alegerea terapeutului este foarte importantă

Terapeutul la ajutorul căruia cuplul apelează are un rol esențial în reușita celor doi
parteneri. Așadar, acesta trebuie ales cu grijă, în funcție de competențele sale
profesionale, dar și în funcție de modul în care acesta rezonează cu ambii membri
ai cuplului.
Semne că ar trebui să mergeți la terapia de cuplu
 Comunicare deficitară cu partenerul (pare că vorbiți limbi diferite)
 Apariția sentimentului de plictiseală sau apatie continuă în relație
 Certuri dese fără rezolvarea conflictelor
 Dorința de a învăța cum să aveți un conflict sănătos
 Dorința de a-ți îmbunătăți relația
 Distanțarea emoțională sau fizică față de partener
 Sentimentul că nu primești ceea ce ai nevoie în relația de cuplu
 Abordarea unui eveniment de viață important (cum ar fi, conceperea unui
copil)
  Gestionarea tranziției de la calitatea de cuplu singur la calitatea de părinți
 Prezența unei trădări (un episod de infidelitate) din partea unuia sau a
ambilor parteneri
 Dorința de a divorța
 Dorința de a pune o bază puternică înainte de căsătorie (consiliere
premaritală)
 Tratarea codependenței (când partenerii se simt prea atașați unul de
celălalt)
 Prezența unor traume trecute care împiedică o relaționare normal

Ce se întâmplă la o ședință de consiliere de cuplu?

Terapia de cuplu implică discutarea provocărilor care apar în relație cu o parte
neutră (terapeutul). Acesta va adresa întrebări specifice pentru a ajuta partenerii
să comunice într-un mod mai sănătos, mai onest, să înțeleagă mai bine
perspectivele și sentimentele celuilalt și să dezvolte noi moduri de abordare a
conflictelor.
Terapeutul îi învață pe cei doi membri ai cuplului cum să ceară ceea ce își doresc,
fără a face cealaltă persoană să se simtă amenințată și să se închidă în ea, și cum
să ajungă la problemele reale care îii macină. În timpul sesiunilor de consiliere de
cuplu, terapeutul îi învață pe parteneri noi abilități relaționale, cum ar fi modalități
de exprimare a dorințelor drept dorințe, nu critici. De exemplu, în loc să îi spui
partenerului ceva de genul: „Tu nu mă ții niciodată de mână!”, să înlocuiești cu o
frază gen: „Vreau să mă ții de mână mai des”.
Cât ar trebui să dureze terapia de cuplu?
Pentru unele cupluri, poate fi nevoie de ani de terapie pentru a rezolva
problemele, în timp ce altele au nevoie de doar câteva luni. Durata sesiunilor de
consiliere de cuplu depinde de gravitatea problemei, plus cantitatea de efort pe
care cei doi parteneri sunt dispuși să o depună pentru rezolvarea acesteia. Unii
terapeuți de cuplu oferă, de asemenea, ședințe individuale pentru cuplurile care
doresc sprijin printr-o conversație specifică.
De obicei, este nevoie de cel puțin câteva ședințe pentru ca membrii cuplului să
înceapă să se simtă confortabil, iar terapeutul să înțeleagă dinamica
interpersonală a perechii respective. În general, terapia înseamnă construirea de
noi obiceiuri, ceea ce poate dura mai mult timp pentru unii oameni decât pentru
alții.
Ce spun studiile despre terapia de cuplu?
Terapia de cuplu poate fi utilizată pentru probleme orientate în primul rând
relațional (de exemplu, dificultăți în relație, dificultăți de comunicare,
îmbunătățire a relației, gestionarea infidelității, interacțiuni abuzive, viață sexuală
nesatisfăcătoare etc.), pentru un pas mai important care îi privește pe amândoi
(de exemplu, când cei doi se pregătesc pentru o schimbare de viață, cum ar fi
nașterea unui copil sau căsătoria) și pentru a se concentra asupra dificultăților de
sănătate mintală pe care le are unul sau le au ambii parteneri (de exemplu,
tratamentul pentru PTSD, depresie, tulburare obsesiv-compulsivă etc.).
Constatările din studii demonstrează că prin consiliere de cuplu poate avea loc
îmbunătățirea atât a rezultatelor sănătății mintale, cât și a satisfacției în cadrul
relației și a funcționării ambilor parteneri. Fiecare situație poate fi abordată printr-
o varietate de modalități terapeutice (de exemplu, cognitiv-comportamental,
integrativ, concentrat pe emoție, centrat pe sisteme, psihodinamic).
Factorii comuni printre terapiile de cuplu eficiente includ înțelegerea obiectivă,
comună a preocupărilor prezente, scăderea comportamentului disfuncțional
determinat de emoții și îmbunătățirea comunicării și consolidarea punctelor forte.
Deși terapia de cuplu poate reduce stresul în relație și poate crește satisfacția
partenerilor, unele cupluri nu reușesc să mențină în timp aceste beneficii, spun
cercetătorii.
Ce rată de succes are terapia de cuplu?
Nu există un răspuns clar legat de rata de succes a terapiei de cuplu. Unele studii
arată o îmbunătățire a relațiilor prin terapie, în timp ce alte cercetări arată că
există atât unele cupluri care mențin o relație sănătoasă ani întregi de la
finalizarea terapiei de cuplu, în timp ce alte cupluri revin la vechile
comportamente negative.
Reușita terapiei, spun psihologii, depinde în întregime de cei doi parteneri și de
dorința lor de a munci din greu pentru a se înțelege, pentru a învăța noi abilități și
pentru a rămâne implicați în acest proces. Unele cupluri vin la ședințe, dar nu
exersează acasă relaționarea normală și astfel nu se văd îmbunătățiri în relația lor,
în timp ce alții se dedică întru totul scopului de a relaționa mai bine.
Un alt aspect important este continuarea relației sau terminarea acesteia. Nu
toate cuplurile ar trebui să rămână împreună, așa că, uneori, succesul în
consilierea de cuplu înseamnă ca partenerii să își dea seama că nu pot să își ofere
unul altuia ce au nevoie și, deci, este timpul să pună capăt relației.

Bibliografie:
Science Direct - Couple Therapy
https://www.sciencedirect.com/topics/medicine-and-dentistry/couple-therapy
Frontiers - Couple Therapy With MDMA—Proposed Pathways of Action