TERAPIA DE FAMILIE

EXPERIENŢIALĂ.
 Terapia experientiala pune accent pe cresterea
integritatii personale, nu pe stabilitate; pe libertatea de
optiune, mai putina dependenta si o mai mare
extindere a experientei. Cateva dintre tehnicile
utilizate in terapia experientiala de familie sunt:
sculptura familiala, interviul cu papusile familiale, art
terapia familiala, desenul familiei conjugale si
tehnicile gestalt-terapeutice. Rolul acestor tehnici este
de a produce constientizare emotionala intensa si o
expresivitate crescuta menite sa deblocheze
comunicarea si sa revitalizeze relatia de familie.
 Figuri reprezentative
 Doi giganți sunt liderii terapiei cu toate acestea de respectul și
de familie experiențiale: Carl admirația instituției terapiei de
Whitaker și Virginia Satir. familiei. El ar fi putut fi Puckul
Whitaker a fost reprezentativ lor, dar a fost unul dintre ei.
pentru abordarea intuitivă,
liberă, care are drept scop să
străpungă prefăcătoria și să
elibereze membrii familiei
pentru a fi ei –înșiși. El a fost
printre primii care a făcut
psihoterapie cu familiile, și cu
toate că a fost considerat un
nonconformist, el a devenit
unul din cei mai admirați
psihoterapeuți din domeniu.
Iconoclast, chiar insuportabil
câteodată, Whitaker s-a bucurat
 Altă figură majoră printre
terapeuții de familie  Abilitatea ei de a mișca
experiențială a fost Virginia publicul numeros a făcut să fie
Satir. În calitate de membru umanistul cel mai sărbătorit al
vechi al Institutului de Cercetări terapiei de familie
Mentale (MRI), Satir a scos în
evidență comunicarea precum și
experiența emoțională și, astfel,
opera ei trebuie luată în
considerare atât în domeniul
comunicărilor cât și al tradițiilor
experiențiale.
 Satir a fost terapeutul arhetipal
în îngrijirea copilului într-un
domeniu îndrăgostit de
conceptele abstracte și
manevrele strategice. Căldura și
originalitatea i-au conferit o
atracție în timp ce a călătorit de-
a lungul și de-a latul țării
conducând ateliere tematice.
 Formulări teoretice
 Terapia de familie experiențială este se bazează pe
următoarea premisă: cauza și efectul problemelor familiei
sunt reprimarea emoției. În timp ce copiii trebuie să învețe că
ei nu pot face întotdeauna ceea ce au chef să facă, mulți părinți
au o tendință nefericită să confunde funcțiile instrumentală și
expresivă ale emoției. Ei încearcă să reglementeze acțiunile
copiilor lor prin controlarea sentimentelor acestora. Ca
urmare, copiii învață să-și tocească experiența emoțională
pentru a evita să facă valuri. Deși acest proces este mai mult
sau mai puțin universal, familiile disfuncționale tind să fie
mai puțin tolerante la emoțiile care semnalează
individualitatea. Ca urmare, copiii din asemenea familii cresc
adesea străini de ei înșiși și simt numai reziduurile afectului
reprimat: plictiseală, apatie și anxietate.
 Dezvoltarea familiei normale
 Terapeuții experiențiali descriu familia ca pe un
loc de împărtășire a experienței (Satir, 1972).
Familiile funcționale sunt suficient de sigure
pentru a sprijini și încuraja o gamă largă de
experiențe : familiile disfuncționale sunt speriate
și apatice. Nici deprinderile de rezolvare a
problemei, nici structurile particulare ale familiei
nu sunt considerate importante pentru
experiența extinsă , deschisă, naturală și
spontană. Pe scurt, familia sănătoasă oferă
membrilor săi libertatea de a fi ei înșiși.
Dezvoltarea tulburărilor de comportament
 Din perspectiva experiențială, negarea impulsurilor și suprimarea
sentimentelor reprezintă originile problemelor familiei. Familiile
disfuncționale sunt blocate în autoprotecție și evitare. Conform
cuvintelor lui Harry Stack Sullivan (1953), ei caută siguranță, nu
satisfacție. Plângerile lor prezentate sunt numeroase , dar
problema de bază este acee În conformitate cu Whitaker, într-un
cuplu trebuie pus în practică conflictul inerent. Cuplurile care
rămân împreună ajung la un fel de acomodare. Dacă se bazează
pe compromis sau resemnare, reconcilierea cu ei însuși micșorează
ficțiunea. Familiile disfuncționale, speriate de conflict, aderă cu
rigiditate la ritualuri pe care le pun în practică împreună. Având
experiența că sunt diferiți, ei aderă acum la rutinele lor. a că
îndulcește emoțiile și dorințele.
 Scopurile terapiei
Creșterea, nu stabilitatea, este scopul terapiei de
familie experiențiale. Reducerea simptomului este
secundară pentru integritatea personală crescută
și experiența extinsă .Problemele pe care familiile
le prezintă sunt privite ca tichete de admitere;
problema reală este sterilitatea emoțională.
Împreună cu alții din tradiția existențial-umanistă, terapeuții
experiențiali cred că drumul spre sănătatea emoțională este să
descopere nivelurile mai profunde ale experienței. Virginia Satir (1972)
declara aceasta în modul următor: Încercăm să facem trei schimbări în
sistemul familiei.
 Mai întâi, fiecare membru al familiei trebuie să poată vorbi în mod
congruent, complet și cinstit despre ceea ce vede și aude, simte și
gândește despre el însuși și despre alții, în prezența altora.
 În al doilea rând, fiecare persoană trebuie abordată și implicată în
condițiile acestei unicități, în așa fel încât hotărârile sunt luate în
condițiile explorării și negocierii, mai degrabă decât în condi țiile
puterii.
 În al treilea rând, diferența trebuie conștientizată deschis și folosită
pentru dezvoltare.
 Condiții pentru schimbare
comportamentală
 Printre concepțiile greșite ale nou-veniților în
terapia de familie este și aceea că familiile sunt
fragile și terapeuții trebuie să fie atenți pentru a
evita ”spargerea ”lor. O mică experiență ne
învață opusul: tratamentul eficient cere
intervenții puternice – și pentru terapeuții de
familie experiențiali această putere provine din
experiența emoțională.
 Terapia
 Terapeuții experiențiali de familie împărtășesc
credința umanistă că oamenii sunt plini de resurse
în mod natural și dacă sunt lăsați în pace ei vor fi
energici, creatori, iubitori și productivi (Rogers,
1951). Sarcina terapiei este, de aceea, văzută ca
neblocând apărările și eliberând vitalitatea
înnăscută a oamenilor.
 Evaluarea
 Deoarece experiențialiștii sunt mai puțin
interesați de rezolvarea problemelor decât de
intensificarea funcționării familiei, ei acordă
atenție limitată specificității problemei
prezentate. Mai mult decât atât, deoarece ei se
concentrează asupra indivizilor și a experienței
acestora mai mult decât asupra organizării
familiei, eu sunt puțin interesați de evaluarea
structurii dinamicii familiei. Pentru majoritatea
experiențialiștilor, evaluarea are loc automat pe
măsură ce terapeutul cunoaște familia. În aceste
procese de dezvoltare a relațiilor, terapeutul află
cu ce fel de oameni are de-a face.
 Tehnici terapeutice
 Conform lui Walter Kempler (1968), în
psihoterapia experiențială nu există tehnici, ci
numai oameni. Aceasta rezumă aproape
încrederea în puterea curativă a personalității
terapeutului. Nu contează atât de mult că
terapeuții rezolvă aceste probleme, ci cine sunt ei.
 Unii folosesc instrumente structurate, precum
sculptarea familiei și coregrafia pentru a stimula
intensitatea afectivă din terapie; alții, precum
Virginia Satir și Carl Whitaker, se bazează pe
spontaneitatea de a fi ei înșiși.
 Pentru a încuraja empatia și a aduce membrii familiei mai aproape,
Satir a folosit adesea următorul exercițiu (Satir&Baldwin, 1983):
 1. Gândește-te la o situație dificilă cu copilul tău. Poate copilul tău
a făcut ceva cu care nu știi să te descurci sau care te pune la perete.
 2. Proiectează propriul tău film al acestei situații din punctul tău de
vedere. Imaginează-ți că parcurgi din nou această situație cu
copilul tău. Observă cum te simți, ce vezi, ce auzi.
 3. Reexerimentează această situație , dar de data aceasta ca fiul tău.
Vizualizează întreaga situație, încet și în detalii, ca și cum ți-ai
imagina că o vezi prin ochii copilului tău. Lasă sinele tău să simtă
ceea ce copilul tău ar fi trebuit să simtă. Observi un sentiment pe
care nu ai fost conștient că fiul tău l-ar fi putut simți? Observi ceva
de care copilul tău ar putea avea nevoie sau de care ar vrea ca tu să
nu fi fost conștient?
 4. Reexperimentează această situație, de data aceasta ca obsevator.
Privește și ascultă ceea ce se întâmplă și permite-ți să te observi pe
tine dar și pe copilul tău. Observi ceva în privința modului în care
tu și copilul tău răspundeți unul altuia? Ce vezi mai clar despre
tine și copilul tău?
 Terapia de cuplu focalizată emoțional
 Terapia de cuplu focalizată emoțional funcționează pe două
niveluri în succesiune – dezvăluind rănirea și dorința persistentă
sub expresia defensivă a furiei și retragerii, ajutând apoi cuplurile
să înțeleagă cum aceste sentimente sunt scoase din rela țiile lor.
Pentru început, terapeutul aduce la cunoștință sentimentele
imediate ale fiecărui client pentru a-i face să se simtă înțeleși
 Terapeutul cuplurilor focalizate emoțional încadrează experien țele membrilor
familiei în condiții de lipsă, izolare și lipsa atașamentului securizant. Această
perspectivă din teoria atașamentului ajută membrii familiei să se concentreze
asupra dorințelor lor mai degrabă decât asupra greșelilor și eșecurilor fiecăruia.
Procesul intervenției terapeutice a fost descris în 9 etape de tratament (Johnson,
Hundsley, Greenberg & Schindler, 1999):
 1. Evaluarea – crearea unei alianțe și explicarea problemelor centrale din
conflictul cuplului folosind teoria atașamentului.
 2. Identificarea ciclului de acțiune problematică care menține insecuritatea
atașamentului și produce suferință relației.
 3. Dezvăluirea emoțiilor neconștientizate arătând pozi țiile de interacțiune.
 4. Reformularea problemei în termenii ciclului problematic cu sublinierea
emoțiilor și a nevoilor de atașament.
 5. Încurajarea acceptării și exprimării nevoilor și aspectelor nerecunoscute ale
sinelui.
 6. Încurajarea acceptării noii deschideri a partenerului.
 7. Încurajarea exprimării nevoilor și dorințelor specifice și crearea unei angajări
intime emoționale.
 8. Facilitarea soluțiilor noi pentru problemele relaționale nerezolvate.
 9. Consolidarea pozițiilor noi și a exprimării mai oneste a nevoilor unei legături.
Terapia sistemică internă de familie
 În modelul sistemic intern al familiei , vocile interne conflictuale
sunt personificate ca subpersonalități sau ”părți”. Ce face acest
instrument puternic este că, deși membrii familiei clientului sunt
adesea fără soț, conflictele lor sunt bazate în mod frecvent pe
polarizările unui singur aspect a ceea ce simte fiecare dintre ei.
Adevărul este că oamenii în conflict unul cu altul sunt de
asemenea adesea în conflict cu ei înșiși.
Evaluarea teoriei și a rezultatelor terapiei
 Terapia experiențială îi ajută pe membrii familiei să pătrundă în
profunzimea interacțiunilor acestora pentru a explora
sentimentele mai profunde care le conduc. Această abordare
ajută cel mai bine oamenii să-și coboare apărarea și să apropie
mai direct și mai autentic. Datorită sublinierii terapiei de
familie privind comportamentul și cogniția, efortul de a ajuta
clienții revelează faptul că latura sentimentelor experienței
acestora este o completare binevenită. Indiferent ce abordare a
terapiei de familie avem în vedere, schimbarea indivizilor și a
experienței acestora este o modalitate puternică de a întrerupe
certurile defensive. Când membrii familiei se ceartă, aceasta se
leagă de obicei de apărările lor. În loc să spună ”sunt rănit”, ei
spun ”mă înnebunești”; în loc să admită c ei se tem, ei critică
comportamentul celuilalt.
 Modelul experiențial și-a pierdut popularitatea în anii 1980, acesta se
bucură acum de o oarecare renaștere în special în lucrul inovativ al terapiei
de cuplu focalizată emoțional și al abordării sistemice interne a familiei.
Odinioară, ideea că familiile sunt sisteme era atât de nouă pe cât de
controversată; astăzi există o nouă ortodoxie. Acum că pendulul s-a
deplasat atât de departe în direcția gândirii sistemice, indivizii, bucuriile și
temerile lor private sunt rar menționate. Desigur, una din contribuțiile
majore ale terapiei de familie experiențiale este să ne reamintească să nu
pierdem din vedere
sinele în sistem.