PLATON SI LUMEA IDEILOR

Ca discipol al lui Socrate, Platon (427-348 i.C.) reia teoria ideilor. Dar face din ele mult mai
mult decât reprezentau acestea la magistrul sau, adica mai mult decât o cunoastere adevarata:
chiar fiinta insasi, realitatea absoluta, eterna si adevarata, existând in afara si dincolo de noi, ale
carei palide reflexe sunt toate lucrurile vizibile. Cu Platon , filosofia greaca se reinscrie intr-o
perspectiva globala cuprinzând Lumea si Omul. Definind astfel fiinta, el incearca sa rezolve
disputa dintre Heraclit si Parmenide, dezvoltând teoria cu enorma posteritate in filosofia si
metafizica occidentala, a celor doua lumi. Distinctia dintre cele doua lumi este ideea
fundamentala a filosofiei lui Platon si raspunsul pe care el il da disputei heracliteano-
parmenidiene. Lumea sensibila, lumea pe care ne-o ofera senzatiile noastre, este singura lume in
care cred si la care au acces neinitiatii. Aceasta lume este lumea fenomenelor naturale si a
corporalitatii. Ea este schimbatoare, trecatoare si contradictorie, numai pe jumatate reala,
intermediara intre fiinta si ne-fiita. Aceasta este pentru Platon lumea lui Heraclit. Deasupra
acestei lumi este o alta, pe care ochii nostri corporali n-o vad: lumea Ideilor, lumea inteligibila.
Intr-o prima forma a filosofie platoniciene, care continua mai clar conceptia socratica, aceste idei
sunt mai ales valorile: Binele absolut, Adevarul, Frumosul. In cea de-a doua forma, aceste Idei
cuprind, de asemenea, si figurile geometrice perfecte - sfera, cercul, triunghiul -, si genurile
proxime ale speciilor tuturor lucrurilor terestre. Ideile, care la Platon se scriu cu majuscula, sunt
ceva diferit de gândurile noastre pentru au un statut obiectiv-ontologic, nu subiectiv-psihologic.
Intreaga filosofie platoniciana este o sinteza si o aprofundare a problemelor si solutiilor filosofiei
grecesti anterioare. Nu numai ca existenta celor doua lumi sintetizeaza solutia heracliteana cu cea
parmenidiana, dar Ideile sunt principiul lumii gândit in maniera pitagoreica, a formei, in timp ce
lumea sensibila are ca principiu substanta asa cum o gândeau scolile cosmologice ale primilor
intelepti. Lumea Ideilor este realitatea adevarata, caci numai ea este permanenta, imuabila,
eterna. Ea exista altfel decât ca simplul produs al inteligentei noastre umane; dimpotriva,
inteligenta noastra nu este decât o deschidere asupra acestei lumi. Pluralitatea Ideilor lumii
inteligibile alcatuieste o ierarhie. Vârful piramidei este Ideea de bine, idealul

suprem care este acolo sus corespondentul soarelui nostru vizibil. Urmeaza, sub ea, Frumosul si
Adevarul absolut. Dedesubtul lor se afla Ideile geometrice: cercul, triunghiul, sfera etc., carora
noi le vedem aici jos numai imitatiile imperfecte. Dedesubtul acestora se afla Ideile-tip ale
speciilor de lucruri si vietuitoare terestre. Si mai jos se afla, probabil, Ideile mai putin
semnificative ale lucrurilor comune si vulgare. Fata de aceasta lume a Ideilor, lumea noastra
sensibila nu este decât un palid reflex, un vis, o lume a umbrelor si aparentelor. Putina realitate si
stabilitate pe care o are, lumea sensibila o detine de la lumea Ideilor. Tot astfel, faptul ca
lucrurile din aceasta lume se aseamana intre ele, daca apartin aceleiasi specii, se datoreaza tot
Ideilor, care sunt modelele ultime ale acestor exemplare sensibile multiple. Spre exemplu, toti
indivizii sunt copiile unei Idei de om din cerul Ideilor pure. Pentru a descrie alegoric situatia
noastra in aceasta lume, intinsul dialog Republica, povesteste „mitul cavernei”. Noi ne aflam in
aceasta lume sensibila, ca si cum, de la nasterea noastra am fi fost furati de tâlhari si tinuti inchisi
intr-o pestera, legati de un stâlp, cu spatele la intrare si cu fata spre peretele din fund al pesterii.
Toata viata noastra de pâna acum n-am fi cunoscut din lumea adevarata decât umbrele proiectate
pe peretii pesterii si zgomotele auzite la gura ei, ca intr-un fel de cinematograf imperfect. Daca
cineva ne-ar smulge acestei lumi subterane a umbrelor si ne-ar scoate la lumina soarelui, noi am
reactiona cu neplacere, raniti de lumina prea puternica a adevarului. Totusi chiar aceasta este
sarcina filosofiei: de a ridica sufletul nostru de la lumea aparentelor sensibile spre lumea
permanenta si pura, a Ideilor. Metoda este de a ridica spiritul nostru treapta cu treapta, trecând de
la simplele aparente, la obiect; apoi, de la obiecte, la ideile abstracte, cum sunt bunaoara, ideile
geometriei; in fine, de la acestea, la Ideile veritabile care exista independent de noi in lumea
inteligibilului. Sufletul nostru trebuie sa se intoarca in lumea Ideilor, pentru ca el apartine
acestei lumi. Inainte de a cadea in aceasta lume, sufletul nostru, ne povesteste alt mit pedagogic
platonician, se rotea in cerul Ideilor pure, purtat intr-o caleasca cu doua roti de doi cai - unul alb,
celalalt negru. Acesti cai, fortele mobilitatii sufletului nostru sunt dorintele strunite de vizitiul
care este ratiunea. Ele se afla in conflict, atât intre ele, cele bune cu cele rele, cât si cu
conducatorul carului. Rau struniti, caii dorintelor pot rasturna caleasca si sufletul cade in lumea
sensibila. Inchis in corpul-mormânt (s ma-sema), sufletul nostru isi reaminteste vag ca nu ar
apartine acestei lumi si tânjeste dupa o alta. Pe aceasta alegorie se bazeaza teoria reamintirii, ca
teorie platoniciana a cunoasterii. Pentru ca noi am trait in lumea Ideilor inainte de a ne incarna in
corpul nostru actual, si le-am contemplat, am pastrat aceasta viziune ca o amintire confuza. Nu
exista aici, pe pamânt, egalitate perfecta. Totusi, matematica se bazeaza pe aceasta idee pe care
simturile noastre nu ne-o pot procura din aceasta lume. Atunci când, in urma travaliului
inteligentei noastre, pornind de la datele sensibile, descoperim idei, nu noi le inventam, ci le
regasim prin reamintire (anamnesis). Gratie reamintirii putem regasi, in conditia noastra actuala,
Ideile si sa tindem spre ele. Iubirea platoniciana defineste chiar aceasta atractie spre lumea
Ideilor, spre lumea invizibila a idealului. Si ea procedeaza prin trepte, ca intreaga metodologie
platoniciana. Prima treapta o alcatuieste frumusetea corpurilor cu atractia ei; deasupra ei se afla,
insa, frumusetea sufletelor si, in fine, deasupra ei, frumusetea ideala a inteligibilului, a locului
Ideilor pure. Iubirea platonica inseamna strabaterea, prin depasiri succesive, a acestor trepte spre
cea ultima si semnificatia cu care ni s-a transmis noua este aceea de contemplatie si infinit
respect.

Cum a luat nastere lumea sensibila, in care sufletul nostru este numai prizonier pasager ? Platon
ne ofera, ca intotdeauna când are de propus semnificatii, nu informatii, un nou mit, din seria
celor filosofice, imaginate de el. Intre lumea Ideilor si lumea sensibila se afla un Demiurg, um
mester divin, care, cu ochii la Idei, ca la un model, le imita in materia sensibila care este ca o
plastelina. Relatia dintre lucrurile vizibile si Ideile invizibile este una de participatie, similara
câmpului magnetic sau electricitatii statice. Calitatea de paradigma a Ideilor actioneaza asupra
lucrurilor sensibile distribuindu se fara sa se imparta. Filosofia lui Platon, care face atât de des si
de artistic apel la mit si care are forma, atât de bine dramatizata, a dialogurilor, condamna cu
hotarâre arta. Cele spuse mai sus lamuresc motivul profund, ontologic, pentru care Platon
repudiaza arta. Artistul, ca un demiurg secund, nu face decât sa imite lumea sensibila, obtinând o
copie de a doua mâna a lumii Ideilor. Coborând cu inca o treapta, intr o miscare inversa, de
distantare fata de lumea Ideilor artistul se face vinovat de o dialectiva inversa celei a filosofului,
de o afundare a sufletului in mrejele sensibilului, in loc sa-l elibereze pentru lumea
inteligibilului. Or, calea filosofica si in acelasi timp morala duce intr-o directie opusa
sensibilului si posesiei bunurilor exterioare, spre contemplarea Ideilor, in centrul carora se afla
Ideea de bine. Efortul realizarii Ideii de bine este o virtute aproape divina. Virtutea umana consta
in justete care este un acord perfect, o armonie intre alte trei virtuti concepute pe masura
tripartitiei sufletului. Sufletul se imparte in rational, sentimental si apetitiv (sfera dorintelor).
Virtutea ratiunii este intelepciunea, virtutea inimii, a sentimentelor, este curajul, virtutea
apetentei, a dorintelor, este temperanta. Justetea, armonia ierarhica a celor trei se realizeaza
intrucât dorinta se supune inimii, iar inima se supune ratiunii. Pentru Platon, binele individual
este subordonat binelui colectiv, binelui cetatii. Etica lui este subordonata teoretic politicii.
Pentru a sustine o stabilitate eterna a valorilor pe potriva lumii Ideilor care trebui realizata cât
mai fidel posibil in aceasta lume a devenirii, Platon imagineaza o cetate ideala in felul celor care
mai târziu vor fi utopiile lumii moderne. Aceasta cetate, prezentata in Republica, nu ingaduie
membrilor sai decât libertatea de a indeplini functiile sociale prescrise in numele binelui comun
in raport cu care totul este reglementat si organizat: casatoriile, educatia, clasele sociale - in
numar de trei: un grup numeros, al producatorilor, un grup al gardienilor, care-si au in comun
femeile, copiii si bunurile, in fine, un grup mai restrâns, al inteleptilor, conducatori ai cetatii -,
expulzarea artistilor etc.. In mod excesiv s-a vorbit despre statul totalitar platonician, uitându-se
ideile atât de deschise ale lui Platon - cum sunt cele referitoare la egalitatea femeilor si barbatilor
- si experienta lui politica de consilier al unui tiran, care au dat spre sfârsitul carierei o alta
turnura conceptiei lui politice. Ceea ce merita retinut din aceasta parte politica a doctrinei
platoniciene este tocmai ceea ce uita cu indârjire politicienii de azi: ca statul adevarat,
administratia politica nu poate fi decât in slujba valorilor, in incercarea de a modela aceasta lume
a aparentelor si devenirii pe cât posibil dupa ordinea superior rationala a lumii Ideilor.

http://comunicare.codoban.ro/if.pdf