Sunteți pe pagina 1din 7

CONSILIERE SI PSIHOTERAPIE UMANIST-EXPERIENTIALA

CONSILIEREA ȘI TERAPIA UNIFICĂRII

Concepţia, cadrul metodologic şi procesul terapeutic în Terapia Unificării

Psihoterapia experiențială a unificării (PEU) a fost elaborată, implementată, publicată


și validată pe o largă populație românescă (aproape 10 000 de persoane), ca o metodă
personalizată, de-a lungul a 15 ani de activitate.
Promotorul aceste orientări este prof.univ.dr. Iolanda Mitrofan.
Validarea și rezultatele au fost făcute gradat, extensiv și dinamic, cuprinzând peste 60
de lucrări publicate (cărți, teze de doctorat și master, articole și cercetări științifice). Aceste
rezultate integrează datele rezultate din multiple cercetări pilot realizate în cadrul Universității
București dar și în alte universități române, în institutul SPER și într-o serie de clinici și
spitale psihiatrice, psiho-oncologice, psiho-somatice și geriatrice ca și în ONG-urile din
domaniu și în sistemul asistenței și protecției copilului și familiei.
Terapia Unificării se impune ca o psihoterapie holistică procesual-dinamică, interesată
de conexiunile conştient-inconştient-transconştient, corporal-psihologic-social-spiritual; ea
foloseşte ca instrument metodologic starea de martor revelată prin experienţa creatoare sub
toate formale iar ca vehicul (suport) central de acţiune terapeutică – puterea transfiguratoare a
metaforei.
Stabilindu-şi drept scop renaturalizarea condiţiei umane, atât de mult artificializate,
înstrăinate de sine şi de rosturile sale evolutive, deblocarea şi redobândirea autenticităţii, a
libertăţii de exprimare şi a responsabilităţii, Terapia Unificării foloseşte ca suport simbolic
provocativ pentru analiză şi insight limbajele universale de tip artistic: ritmul, muzica, dansul
şi mişcarea, modelajul, colajul, artele vizuale, imageria narativă autoexploratorie, situaţia şi
scenariul metaforic, improvizaţia creatoare dramaterapeutică. Prin intermediul unei palete de
expresie creatoare atât de bogată şi de diversă, imersia în inconştientul individual şi colectiv
este adâncă şi revelatorie, iar conexiunea şi rearmonizarea acestuia cu nivelul conştient se
realizează spontan. (Mitrofan I., 2000).
Terapia Unificării are rădăcini în filosofia existenţială şi în gândirea fenomenologică,
preia şi nuanţează conceptele psihodinamice şi analitice, dar realizează o osmoză
semnificativă cu practicile spirituale străvechi, orientale şi occidentale.
Metodele şi tehnicile utilizate în Terapia Unificării funcţionează ca metode
autotransformative, astfel încât, fără a oferi şi impune corecţii, facilitează crearea de
mecanisme psihologice prin care persoana poate să obţină pe cont propriu o serie de achiziţii,
satisfăcându-şi nevoile de creştere prin unificarea în interior şi simultan, cu exteriorul, cu
mediul său natural şi social. Terapia Unificării favorizează astfel contactul autentic cu ceilalţi,
ajustarea creativă a organismului la mediu dar şi conştientizarea mecanismelor interioare care
împing persoana la conduite repetitive şi perimate.
În Terapia Unificării, experimentând ,,aici şi acum” şi beneficiind de insight-urile
autoexplorării asistate, pas cu pas de către terapeut, omul îşi deblochează spontan propriile
resurse şi tot el este cel care le foloseşte, le testează şi le dezvoltă creativ.
,,Clientul accede prin propria experienţă, în cadrul spaţiului terapeutic facilitator al
grupului la modul în care poate face faţă cât mai eficient stresurilor şi provocărilor existenţei.
El descoperă şansa de a negocia cu sine ânsuşi, de a se accepta, ierta şi lua în propria grijă şi
responsabilitate, de a se impulsiona, aprecia, respecta, gratifica şi, mai presus de toate, el
învaţă să se înţeleagă pe sine, să-şi schimbe perspectiva asupra lucrurilor şi asupra lui însuşi,
şi, în consecinţă, experimentează bucuria de a coopera cu propria-i transformare, printr-un
proces de evoluţie, conştient, bazat pe libertatea alegerilor şi pe asumarea responsabilităţii.”
(Mitrofan, I., 2000, p. 286)

Relaţia terapeutică în Terapia Unificării


Procesul învăţării strategiei de a lucra asupra sieşi şi de a te autoschimba, specific
Terapiei Unificării, este indestructibil legat de coevoluţia spirituală a terapeutului şi a
persoanei asistate, de dubla responsabilitate a păstrării igienei psihologice, morale şi
relaţionale de către ambii.
Din acest punct de vedere, relaţia terapeutică este interpretată ca un proces de
devenire, ,,creştere împreună” şi actualizare mutuală, bazat pe respectul libertăţii valorilor
şi opţiunilor. Este o relaţie de tip creativ-empatic, fiind în egală măsură nutritivă şi
deblocantă emoţional, dar şi transformativă în plan cognitiv şi comportamental.
În Terapia Unificării, grupul de dezvoltare personală, fie că are un scop didactic, fie
unul de optimizare comportamentală, fie unul terapeutic este condus de o echipă terapeutică
formată din: terapeut, co-terapeut, observatorul avizat şi videocameramanul.
Preferinţa pentru lucrul în echipă este justificată şi de faptul că această manieră de
lucru dispune de câteva avantaje:
-Este redusă epuizarea energetică a terapeutului;
-În cazul în care unul sau mai mulţi membri ai grupului exprimă emoţii puternice,
terapeutul îşi poate concentra atenţia asupra lor, în timp ce co-terapeutul observă reacţiile
celorlalţi membrii, care pot fi invitaţi apoi să-şi împărtăşeacă sntimentele. De asemenea, co-
terapeutul poate găsi o modalitate de a implica membrii grupului atunci când cineva lucrează,
de a facilita interacţiunile dintre ei, de a-i conecta unii cu alţii.
-Dacă unul dintre terapeuţi este absent, datorită bolii sau unor motive profesionale,
grupul se poate desfăşura cu celălalt terapeut. Dacă terapeutul experimentează temporar o
durere emoţională, co-terapeutul poate conduce grupul, astfel încât terapeutul se poate simţi
mai puţin împovărat de responsabilitatea de a fi prezent pentru membrii grupului.
-În cazul în care unul dintre terapeuţi este afectat de ceva din desfăşurarea grupului, el
îşi poate explora sentimentele după finalul şedinţei, cu suportul colegului de echipă. De
asemenea, co-terapeutul are un rol important în prezenţa obiectivităţii şi poate oferi un feed-
back valoros.
-Un avantaj important al echipei terapeut co-terapeut apare atunci când terapeutul este
în contratransfer cu unul dintre membrii grupului, contratranferul distorsionând obiectivitatea
terapeutului, astfel încât nu mai poate lucra eficient. Co-terapeutul, în această situaţie, poate fi
în măsură să stabilească un contact mult mai adecvat cu persoana respectivă, fiind cel care va
lucra cu ea. (Schneider, M.; Corey, G., 1987)
În Terapia Unificării, terapeutul şi co-terapeutul sunt prezenţe autentice şi unificatoare
pe parcursul tuturor secvenţelor procesului terapeutic, ei facilitând conexiunile intrapsihice şi
interpersonale cu valoare terapeutic-transfigurativă.
Rogers arată că schimbarea personală este facilitată atunci când psihoterapeutul este
congruent cu sine, când manifestă o atitudine de acceptare necondiţionată faţă de membrii
grupului şi de înţelegere empatică.
Referindu-se la abilităţile de contact profesional, A.Nuţă identifică şase categorii:
1.Abilităţi fundamentale (ascultare, autodezvăluire, exprimare); 2.Abilităţi speciale (limbajul
corpului, paralimbajul, programele secrete, clarificarea limbajului); 3.Abilităţi de rezolvare a
conflictelor (training-ul asertiv, negocierea); 4.Abilităţi sociale (prejudecăţi şi contactul cu
necunoscuţi); 5. Abilităţi de lucru cu familiile şi 6.Abilităţi publice.
Dincolo de aceste abilităţi, lucrul cel mai important în efortul de focalizare al
ambilor terapeuţi este plierea pe simbolurile şi semnificaţiile personale ale clienţilor, pe
trăirile şi atitudinile lor faţă de strategiile, soluţiile sau insight-urile pe care le developează şi
experimentează ,,aici şi acum”, prin readucerea şi dramatizarea trecutului sau a viitorului în
prezent.
Terapeutul deschide şi orientează flexibil calea descoperirii de sine a clientului,
susţinând externalizarea şi conştientizarea experienţelor interioare profunde precum şi
clarificarea şi resemnificarea acestora. El este, în acelaşi timp, o co-prezenţă vie, disponibilă,
empatică şi energizantă în procesul de explorare, exprimare autentică şi integrare a zonelor de
umbră ale clienţilor.
Co-terapeutul susţine discret şi complementar demersul terapeutului, creează
deschiderea pentru intervenţiile alternative, participă la dramatizarea provocativă alături de
terapeut în secvenţele cheie şi oferă permanent feed-back terapeutului, integrează persoanele
mai puţin participative sau marginale în procesul de explorare şi analiză, oferă suport afectiv.
Ambii membrii ai echipei terapeutice constituie suport de transfer pentru imago-
urile parentale, de aceea echipele formate dintr-un bărbat şi o femeie sunt mai stimulative şi
mai deblocante, deşi se poate lucra, în funcţie de calitatea şi maturitatea psihologică şi
profesională şi cu un singur terapeut (cu un grad crescut de unificare internă) sau cu o echipă
monosex, dar cu o bună structurare a rolurilor complementare.
Observatorul avizat este un membru flotant al grupului, putând fi o prezenţă
stimulativă pentru participanţii la grup şi un suport tehnic valoros, el câştigând, pe de altă
parte un exerciţiu pregătitor, formativ, indispensabil în dobândirea deprinderilor de contact şi
de lucru terapeutic ulterior.
Videocameramanul facilitează insight-uri şi restructurări semnificative, decentrări şi
deblocări ale spontaneităţii, prin conştientizare măştilor, comportamentelor de faţadă, a
rigidităţilor şi deprinderilor stereotipe, inautentice. Lucrul cu videocamera contribuie, în mod
specific la descoperirea şi exersarea stării de martor care devine instrument intern de
autotransformare. (Mitrofan, I., 2000).

Structura şi dinamica procesului terapeutic


Pornind de la o concepţie şi o modalitate de abordare holistice, Terapia Unificării
foloseşte ca instrumente şi tehnici psihoterapeutice exerciţii, situaţii şi scenarii simbolice
provocative, de o mare diversitate şi creativitate, în întâmpinarea unicităţii şi nevoilor
complexe ale fiecărei persoane.
Toate modalităţile de lucru, de la cele centrate pe comunicare simbolică de tip
corporal, la cele axate pe comunicare verbală, de la improvizaţie melo-ritmică şi sonoră în
grup, la improvizaţie prin dans şi mişcare simbolică, de la modelaj şi expresie plastică la
dramaterapie şi metaforă transformativă, de la experimentarea contactului empatic revelatoriu
la mediataţia creativă individuală şi de grup, se respectă principiul desfăşurării progresive a
paşilor terapeutici specifici fiecărei întâlniri terapeutice. Aceşti paşi se regăsesc la scara
întregului proces terapeutic şi urmează, în mod natural, calea armonizării şi unificării interne
şi externe prin deblocarea spontană, în ritm personal a procesului de autorestructurare,
optimizare, dezvoltare şi extindere a conştiinţei.
Aceşti paşi sau secvenţe terapeutice sunt prezentaţi în amănunt de Iolanda Mitrofan
în lucrarea ,,Orientarea experienţială în psihoterapie” (2000) și apoi detaliați în lucrarea
,,Terapia Unificării” (2004).
Paşii procesului terapeutic sunt: provocarea şi experimentarea, autoanaliza
clarificatoare, exerciţiul resurselor creative şi al alegerilor proprii şi transformarea personală
creativă unificatoare.
 Provocarea şi experimentarea constă în lansarea exerciţiului sau pretextului situaţional
provocativ, metaforic/simbolic, corporal sau verbal, cu sau fără suport creativ-artistic,
de tip improvizaţie sau relativ structurat şi are drept efect, prin angajarea
participanţilor într-o experienţă ,,aici şi acum”, o conştientizare de sine lărgită.
 Autoanaliza clarificatoare reprezintă secvenţa asistată flexibil de către terapeut şi
facilitată, provocată, validată şi extinsă calitativ prin feed-back-ul grupului. Procesul
analitic experienţial urmează calea pe care fiecare client o aduce la lumină ca fiind
necesară în detensionarea şi înţelegerea de pe alte poziţii a zonelor sale de conflict şi
vulnerabilitate, a blocajelor şi obstacolelor interioare care generează anxietate,
culpabilitate, sentimente şi idei de neputinţă, incapacitate, inadecvare, ineficienţă,
atitudini de respingere, blam şi demobilizare, frustrare şi eşec. Temele cele mai
frecvente care pot să apară sunt: dependenţa emoţională, imaturitatea, teama de
abandon, respingere şi eşec, autorespingerea şi imaginea de sine negativă,
agresivitatea şi teama de autoritate, ostilitatea reprimată faţă de figurile parentale şi
cele de transfer, intoleranţa şi posesivitatea, anxietatea şi neîncrederea în sine şi în
alţii, fobia socială, sentimentul de izolare şi singurătate, frustraţiile şi singurătatea. Ca
mijloace de provocare şi suport se folosesc metafora revelatorie, jocul simbolic, ca
formă de acţiune a metaforei revelatorii experimentat ca dramaterapie sau ca joc
creativ în scenariile metaforice cu suport grafic, plastic, muzical sau centrate pe dans
şi mişcare.
 Exerciţiul resurselor creative şi al alegerilor proprii se centrează pe consolidarea
atitudinilor şi acţiunilor creative, deschise, fluide, pe fundalul autoacceptării şi
autoîncrederii dobândite pas cu pas în cadrul analizei experienţiale. În această etapă se
realizează activarea şi validarea resurselor cu care clientul a intrat în contact în etapa
de analiză. Aceasta necesită un exerciţiu tenace şi bine structurat, centrat pe căutarea şi
descoperirea atitudinilor, soluţiilor sau comportamentelor alternative şi implementarea
strategiei creative de a lucra cu sine în experienţa de zi cu zi, în contextul social. Noile
strategii sunt validate în cadrul grupului de dezvoltare, ca proiecţie în micro a
colectivităţii, a socialului; în acest scop se apelează la dramatizare simbolică
(posturală, verbală şi acţională, conform tehnicii ,,ca şi cum”- joc de rol şi apoi
exersarea comportamentului real) precum şi la unele tehnici inspirate de programarea
neurolingvistică (NLP).
 Transformarea personală creativă unificatoare este o etapă consecutivă restructurării
spontane a imaginii de sine şi de alţii, a perspectivei asupra realităţii, a nevoilor,
scopurilor şi strategiilor comportamentale prin activarea resurselor creative şi a
posibilităţii trăirii primelor experienţe transcognitive sau transpersonale. Este o etapă
de sporire în fluidizarea raporturilor persoanei cu sine şi cu lumea, de lărgire
considerabilă a câmpului şi posibilităţilor de experimentare, de creştere remarcabilă a
atitudinilor şi comportamentelor creative, de optimizare a expresivităţii şi
afirmativităţii mature, a toleranţei, încrederii şi capacităţii de a sprijini şi oferi suport
emoţional necondiţionat, a comprehensiunii empatice, a implicării şi prezenţei
autentice prin depăşirea semnificativă a deprinderilor înlănţuitoare de ataşament.
Procesul experienţial al unificării stă la baza unei integrări creative, bio-psiho-spirituale a
fiinţei umane în habitatul ei social, natural şi cosmic.

Instrumente și tehnici de lucru în terapia unificării


În Psihoterapia Unificării, metafora apare ca o cale excelentă de dinamizare şi
dezvoltare a resurselor individuale şi de grup putând fi interpretată chiar ca o cheie pentru
autocunoaşterea şi optimizarea personală. Folosirea metaforei în Psihoterapia Unificării se
diferenţiază de maniera ericksoniană iar obiectivele cărora li se subordonează precum şi
maniera concretă de lucru în cadrul psihoterapiei individuale sau de grup sunt diferite de cele
ale psihoterapiilor de scurtă durată.
Trăsăturile distinctive ale folosirii metaforei în contextul psihoterapiei unificării se
referă la:
 Caracterul ei indirect, subtil-provocativ, spontan şi nemanipulativ, pe fond de
veghe (de claritate a conştiinţei);
 Respectă libertatea clientului de a explora şi de a se exprima prin propriile sale
simboluri şi trăiri autentice;
 Delicateţea cu care operează asupra unor probleme reale, de care clientul este
perfect conştient, dar pe care le prezintă şi le conştientizează sub forma mascată a
jocului experienţial simbolic. Astfel este menajată şi protejată sensibilitatea
persoanelor de pericolul unei dezvăluiri brutale în grup (ceea ce ar putea avea
drept consecinţă eventuale răniri narcisice sau creşterea iminentă şi
diproporţionată a rezistenţelor);
 Dizolvă şi previne instalarea rezistenţelor în terapie, angajând totodată
curiozitatea, spontaneitatea, disponibilitatea exploratorie, intuitivă şi participarea
autentică a clienţilor. Participanţii nu numai că se simt confortabil în grup dar se şi
stimulează mutual în a se autodezvălui, în a se sprijini. (Mitrofan I., 2000).
În spaţiul psihoterapiei unificării, folosirea metaforei personale, structurante şi
revelatorii, acţionează dinamic şi procesual, angajând spaţii experienţiale din ce în ce mai
adânci, mai deconectate de eul conştient. Atenţia, percepţiile şi trăirile persoanei sunt
focalizate pe informaţiile procesate simbolic şi ,,înfăşurate” în cadrul proceselor sale mnezice,
procesul prelungindu-se în inconştientul colectiv sau în experienţe posibile din stadiul
intrauterin sau chiar preuterin.
Ceea ce face din metaforă un instrument atât de puternic este capacitatea sa de a ghida
clientul, în desfăşurarea procesului de autoexplorare, către mesaje şi clarificări ale unor
amintiri, conflicte, tensiuni, traume extrem de vechi, situate, în cadrul unor regresii majore, la
nivelul unor experienţe trăite în stadiul intrauterin, în momentul naşterii dar şi pe parcursul
întregii existenţe a persoanei. (Mitrofan I, 2000)
Metafora poate fi folosită astfel ca un instrument de explorare indirectă a experienţelor
trăite de subiect, atât a celor prezente cât şi celor trecute sau proiectate în viitor. Astfel, în
timpul exerciţiilor metaforice, persoanele nu numai că află ceva nou despre ele însele, până
atunci neconştientizat, ci chiar, găsind soluţii problemelor şi confruntându-se cu dificultăţile
într-o manieră securizantă şi indirectă, îşi construiesc strategii viitoare de rezolvare a
problemelor. S-ar putea spune aşadar că tehnicile metaforice sunt nu numai căi de descoperire
a unor aspecte ascunse ale personalităţii dar şi modalităţi de activare a resurselor psihice.
Esenţial este faptul că utilizarea metaforei nu numai că accesează şi lecturează
,,fişierele informaţionale” de care dispune persoana dar le şi restructurează, rescrie,
completează, optimizează. În plus, folosind explorarea pe suport metaforic, clientul îşi poate
activa programe de rezervă de care dispune dar pe care nu le-a folosit niciodată, dar de
asemenea el îşi poate crea noi programe funcţionale (strategii noi de utilizare a informaţiilor şi
comportamentelor). Este vorba de accesarea sau activarea resurselor şi strategiilor creatoare
ceea ce echivalează cu un proces de autoreînnoire, de autorestructurare şi extindere a
capacităţilor sale energo-informaţionale şi implicit cu o extensie a conştienţei, a experienţei
spirituale şi autotransformative.
Pornind de la o astfel de interpretare a metaforei simbol se remarcă şi înlăturarea
rezistenţelor, lucrul cu metafora oferind persoanei spaţiul de a se manifesta aşa cum doreşte,
de a exprima ceea ce doreşte, fie că este vorba de un conţinut conştient sau inconştient. Pe
parcursul procesului terapeutic, oamenii învaţă să devină ei înşişi, să renunţe la măştile sau
rolurile cu care au abordat viaţa şi să descopere ceva mult mai profund şi mult mai real
referitor la sine; persoana devine mult mai deschisă la experienţa sa, ca opus al defensivităţii
şi învaţă să aibă încredere în organismul propriu şi să-şi respecte nevoile, să creadă în
resursele sale personale, să le experimenteze în realitatea lor existenţială şi să le modifice în
funcţie de opţiunile proprii.
Se impune subliniată responsabilitatea terapeutului de a crea o situaţie adecvată
integrării de către individ a experienţei trăite şi a oferi soluţiei conştientizate un context cât
mai apropiat de realitatea exterioară, astfel încât să se poată realiza conectarea ei cu situaţia
prezentă a clientului şi aplicarea ei în practică.
O modalitate foarte puternică de optimizare şi restructurare spontană este jocul
simbolic, ca formă de acţiune a metaforei revelatorii, experimentat ca dramaterapie sau ca
joc creativ în scenariile mtaforice cu suport grafic, plastic, muzical sau centrate pe dans şi
mişcare.
,,Jocul simbolic antrenează atenţia focalizată spontan dar perfect conştient, declanşând
o stare de meditaţie continuă şi dinamică. Ea produce instantaneu râsul şi bucuria
(deblochează spontan energia şi o orientează sponatn) iar această modalitate-resursă de a trăi
şi experimenta viaţa şi propria persoană, devine principalul instrument de care dispunem pe
cale naturală de a ne reconecta la Sinele nostru, de a ne vindeca de starea de fragmentare, de a
ne unifica şi evolua.” (Mitrofan I., 2000, p.289)
Referindu-se la caracteristicile scenariului metaforic în lucrul cu grupul de optimizare
şi dezvoltare personală, Victor Badea (1998) arăta că scenariul metaforic stimulează
creativitatea şi expresivitatea personală, structurând jocul de rol în spaţiul unei activităţi
imaginare dar profund ancorate în problematica subiectului.
O altă caracteristică importantă a scenariului metaforic este tonusul destins,
neanxiogen al desfăşurării acţiunii. Întrucât situaţia problemă este configurată în forma
metaforei, implicând astfel fantezia şi spiritul ludic al subiectului, acesta se poate confrunta cu
un eveniment altădată frustrant şi traumatizant, într-un spaţiu securizant şi suportiv. Prin
participarea celorlalţi membrii ai grupului, situaţie este reacreată astfel încât clientul
experimentează o dublă ipostază: el este, în acelaşi timp, personaj principal dar şi martor al
transformărilor prin care trece.
Această dublă ipostază îi oferă posibilitatea de a se implica liber, activ şi responsabil
în autoconstrucţia sa iar pe de altă parte de a-şi observa şi analiza prestaţia, de a înţelege
sensul a ceea ce se întâmplă astfel încât să aleagă cele mai bune modalităţi de depăşire a
dificultăţilor.
Tehnică indirectă, provocativă, bazată pe mecanismul analogiei şi proiecţiei, scenariul
metaforic conduce la developare şi conştientizarea unor probleme, atât individual cât şi în
grup, oferind persoanei posibilitatea unor transformări spontane, urmată de modificarea unor
patternuri afective, cognitive şi acţionale.
Ca suport de bază în psihoterapia unificării se folosesc scenarii metaforice structurate
sub numele ,,Să experimentăm lumea”, un set de exerciţii care cuprind jocuri simbolice
interactive, utilizând cele patru elemente fundamentale: aer, foc, apă, pământ şi care se
desfăşoară sub forma unor exerciţii posturale de grup, dramaterapie, meditaţie creativă şi
autoexplorare/autoconştientizare în şi prin grup.
Dramaterapia devine parte integrantă a procesului unificator (individual și grupal).
Câteva scenarii unificatoare descrise de Iolanda Mitrofan pe larg în lucrarea Terapia
Unificării sunt:
 Exilul – un scenariu dintr-un ciclu al cunoașterii de sine;
 Dansul elementelor fundamentale – dramaterapie centrată pe matricea
ontologică arhetipală (Foc-Pământ, Aer-Apă) care facilitează analiza de simbol
în manieră holistică;
 Născuți și nenăscuți sau Podul dintre lumi – dramaterapie existențială centrată
pe unificarea polarităților, din perspectiva transgenerațională;
 Salvarea planetei – un scenariu dramaterapeutic centrat pe criza existențială
colectivă, facilitând conștientizarea de sine, participarea și responsabilitatea în
experiențele limită.
Mitrofan, I (2000) – Orientarea experiențială în psihoterapie, Editura SPER;
Mitrofan, I (2004) – Terapia Unificării, Abordare holistică a dezvoltării și a transformării
umane, Editura SPER;
Societatea Română de Psihoterapie Experiențială (SPER) – www.sper.ro