Tiflologia, ca ramura a psihopedagogiei speciale, face parte, alaturi de celelalte ramuri si discipline psihopedagogice din sistemul stiintelor pedagogice.

Obiectul de cercetare al psihopedagogiei speciale il constitue deci persoana cu deficienta. Prin deficienta se intelege tulburarea relatiilor normale ale individului cu mediul inconjurator, mai ales cu cel social, intervenita pe baza unei leziuni organice sau neurologice.

Tiflologia (din grecescul tiflos=orb si logos=stiinta ) este ramura psihopedagogiei speciale care studiaza problemele speciale de ordin pedagogic, psihologic, sociologic, medical, in legatura cu fenomenul deficientei vizuale (cecitate si ambliopie). Evolutia diferentiata a psihopedagogiei, care a fost amintita se refera si la tiflologie, in sensul ca preocuparile initial pedagogice s-au specializat treptat, cuprinzand ulterior in mod analitic aspecte psihologice, sociologice, metodice si de alta natura. Ce inseamna sa fii nevazator? Multi oameni isi asuma raspunderea de aspune ca nevazatorii traiesc intr-o lume a intunericului total. De fapt, in realitate nu este asa pentru ca doar 10% din persoanele cotate ca fiind nevazatoare sunt oarbe (Kahn & Moorhead, 1973). Multi dintre nevazatori percep diferenta dintre lumina si intuneric, umbre si, unii dintre ei, chiar si miscarea obiectelor. Test de vedere a colorilor pentru copii In cazul in care copii sunt mici si inca nu au invatat sa citeasca, pentru depistarea problemelor lor devedere a culorilor se pot folosi urmatoarele doua planse. Mai jos sunt doua poze pentru depistarea copiilor cu deficiente in vedere a culorilor. In prima poza persoana cu deficit de culoare vede doar patratul galben. Cele normale trebuie sa vada vag si un cerc maro in partea dreapta.

Cei cu probleme nu vad nimic in poza urmatoare, iar persoanele normale vad slab o barca maro.

TESTUL BOEL (pentru copii intre 4 si 18 luni): Copilul este asezat pe genunchii mamei cu fata la ea, iar alta pesoana (examinatorul) sta in spatele lui cu fata la mama. I se arata copilului un obiect colorat (care nu emite sunete) care este plasat intre el si mama si miscat in plan vertical sau orizontal. Dati obiectul copilului si, in timp ce el se preocupa de obiect, plasati mana in spatele uneia dintre urechi si sunati dintr-un clopotel. Asigurati-va ca miscarea mainii nu poate fi vazuta de copil . In cazul in care copilul aude clopotelul va intoarce capul in directia sunetului. Se repeta testul cu alte 2-3 instrumente sonore pentru fiecare ureche si de 2-3 ori la intervale mai mici de o saptamana. Materialele (instrumentele) folosite pentru testarea auzului pot fi : toba, clopotel, trompeta, fluier, ceas etc. NU se recomanda testarea auzului prin bufnituri sau trantiri (trantirea usii sau a unor obiecte pe podeaua unde se joaca copilul) deoarece raspunsul poate sa fie dat ca urmare a perceperii vibratiilor cu corpul sau anumite parti ale corpului. De la 18 luni auzul copiilor poate fi testat si prin tehnici de cooperare. Examinatorul care se afla in spatele copilului ii cere sa-i dea mamei sau lui un anumit obiect ( papusa, minge etc), sau sa puna obiectul intrun loc anume, indicat verbal (ex: pune masina pe masa). Daca copilul nu raspunde, aceasta poate indica o pierdere a auzului. In acelasi timp, lipsa raspunsului,poate fi determinate si de un refuz de cooperare sau de neintelegerea instructiunii.

Acest test nu este relevant pentru a determina daca copilul are dificultati de auz pentru frecvente inalte sau joase. Se folosesc si alte tipuri de teste pentru a obtine o imagine mai clara asupra auzului copilului realizate de catre un specialist.