PSIHOPATOLOGIE I

Instructor Anda Păcurar

Începuturi

Adler şi Societatea Psihanalitică din Viena

Inferioritate, sentiment de inferioritate şi complex de inferioritate

 1910
„Protestul masculin” este imboldul principal al omului – inacceptabil pentru Freud (libido);
Masculin – tărie, feminin – slăbiciune, hermafroditism psihologic – ambele trăsături;
„Sex” este înţeles simbolic, nu literalmente;

 1914 şi după
Câtiva ani mai tâtrziu clarifică termenii: imboldul principal este străduinţa spre putere şi depăşirea
situaţiei –. Protestul masculin se limitează, acum, la străduinţa spre o situaţie +.

Comportamente de protecţie – Scuze

Purtarea nevrotică de orice fel oferă protecţie stimei de sine, legată de scopul superiorităţii;
Freud: mecanisme de apărare – protecţia egoului împotriva cerinţelor instinctuale;
Adler: mijloace protectoare – protejează stima de sine în faţa ameninţărilor şi cerinţelor exterioare;

Protecţie – funcţie ascunsă, neconştientă; 1913

Toate simptomele nevrotice vizează protejarea stimei de sine şi, deci, linia vieţii;
Nevroticul are nevoie de aranjamentele şi simptomele sale ca o protecţie exagerată pentru
pericolele pe care le aşteaptă mereu, datorită sentimentelor de inferioritate;
Scuze – funcţie conştientă; 1929, 1936
Individul selecţionează anumite simptome (neconştient) şi le dezvoltă până îl impresionează
(conştient);
„Ce faci cu talentele tale?”, „Lucrul acesta mă opreşte; nu pot merge mai departe.”;

Viaţa mentală a nevroticului este o suprastructură, aşezată peste o situaţie ameninţătoare din
copilărie. Este un sistem rigid. Calea individului este protejată de caracterul său, emoţii şi simptome.

Noile Principii Directoare

1. Nevroză – eliberare de un sentiment de inferioritate, spre superioritate;
2. Nevroza izolează persoana;
3. Nevroza – hipersensibilitate şi intoleranţă, face posibilă protecţia şi eschivarea cerinţelor;
4. Omul nevrotic trăieşte o viaţă de imaginaţie şi fantezie, absolvindu-se de responsabilităţi;
5. Scutirile şi privilegiile îi dau un substitut pentru scopul său iniţial, de superioritate;
6. Eliberarea de constrângeri este o contra-compulsie;
7. Contra-compulsia îşi adună dovezi (gânduri şi afecte) care distrag atenţia persoanei de la
sarcini. Astfel, mevroticul creează simptome care îi servesc drept scuze;
8. Logica nevroticului serveşte şi ea contra-compulsia. La psihoză logica este anulată;
9. Logica, dragostea, cooperarea şi limbajul se nasc din viaţa comunală. Nevroticul se împotriveşte
tuturor acestora, izolându-se şi dorind putere;
10. Vindecarea presupune a-l înapoia pe pacient societăţii;
11. Nevroticul se va împotrivi dezvoltării oricărui sentiment comunitar, contrar scopului său;
12. Pentru a înţelege omul putem folosi comparaţia:
a. Atitudinea noastră într-o situaţie cu cerinţe, similară cu cea a pacientului;
b. Atitudinile şi anomaliile pacientului din copilăria timpurie;
c. Alţi indivizi, în special cei nevrotici. Ceea ce un tip atinge cu ajutorul problemelor
neurastenice, altul doreşte să atingă cu ajutorul temerilor, isteriei, etc. – evitarea
cerinţelor se face prin căi diferite;
Intoleranţa faţă de cerinţe, împotrivirea faţă de mediu a fost practicată de mulţi ani, din copilărie.
Scopul este puterea şi importanţa, mai mult ca la individul normal.
Abordarea contemporană a psihopatologiei

Dreikurs şi Purtarea Problematică în Copilărie

Copiii care nu au ocazia să îşi găsească un loc în familie prin contribuţii utile îşi deviază eforturile în
alte direcţii, care ei cred că le vor aduce un statut în grup.
 Scopul 1: primirea atenţiei (mai ales la copiii convinşi că apartenenţa lor depinde de alţii);
 Scopul 2: dacă atenţia este primită prin mijloace inutile, destructive, se dezvoltă o luptă între copil şi
părinţi, iar copilul îşi găseşte locul arătându-şi puterea;
 Scopul 3: când lupta pentru putere devine brutală şi părinţii doresc să îl supună pe copil, acesta
urmăreşte să se răzbune, să îi rănească pe ceilalţi aşa cum a fost şi el rănit;
 Scopul 4: copilul foarte descurajat poate renunţa la contribuire şi participare în general sau în
anumite direcţii, fiind convins că oricum nu va reuşi. Îşi demonstrează ineficienţa asumată şi se
scuză de la sarcini.

Orice copil poate să urmărească aceste scopuri, dar copilul problematic va alege unul, pe care îl va
urmări de obicei.
 Aceste scopuri immediate se pot depista în 3 feluri:
1. Observând ce se întâmplă când se poartă problematic; răspunsul primit este cel dorit.
2. Cum se simt adulţii atunci.
Enervat sau copilul este „drăguţ” – primirea atenţiei;
Supărat – luptă pt. putere;
Rănit – răzbunare;
Descurajat sau face treaba copilului – inadecvare asumată.
3. Observând ce se întâmplă când copilul e corectat naiv (de ex. copilul care vrea atenţie se va
opri când e certat, imediat după care va relua purtarea).

Diferenţierea Psihologică a Tulburărilor Psihopatologice – Dreikurs

Psihiatria clasifică tulburările după simptome.
3 grupe de tulburări: nevroze, psihoze şi personalităţi psihopate.

Diferenţiere generală:
La toate tulburările sentimentul de comuniune socială este restricţionat.
Simţul Privat poate contrazice Bunul Simţ Comun („regulile generale ale acordului comun”).
 Nevroticul îşi ascunde Simţul Privat de propria conştiinţă, pt. a nu-şi admite tendinţele
contrare Bunului Simţ Comun.
 Psihoticul nu recunoaşte, temporar şi indefinit, Bunul Simţ Comun. Se impresionează pe
sine, prin delir şi halucinaţii, cu o realitate presupusă, modelată după Simţul său Privat. Nu
mai are legătură cu logica vieţii, a traiului în comun.
 Psihopatul nu şi-a dezvoltat destul Bun Simţ Comun, nu adoptă logica altora, valorile şi
morala; propriile interese sunt tot ce contează. Nu are nevoie de alibiuri.

Nevroticul îşi recunoaşte tulburarea, ceilalţi nu. Psihoticul suferă de ceea ce crede el că este
realitatea, psihopatul suferă de societate.

Nevroză:
 Simptomele încep într-un moment cu dificultăţi, al descurajării – persoana crede că
problema socială pe care o are de rezolvat e prea dificilă. Atunci se retrage de la o sarcină a
vieţii (lucru, prieteni sau cuplu).
 La crearea simptomelor trebuie 2 factori:
1. teama de obligaţii, eşec şi inadecvare; şi
2. îndreptarea lor împotriva intenţiilor conştiente ale persoanei.
Persoana produce şi opreşte orice simptom.
Dacă individul este convins (de terapeut) să îşi producă deliberat simptomele – „anti-
sugestie” (Wexberg) –, ele dispar. Acesta nu este tratament, pt. că motivele dezvoltării
simptomelor a rămas neatins. Persoana poate crea alte simptome, cu acelaşi scop.
 Cum i s-ar schimba viaţa dacă s-ar simţi bine?
 Când pacientul realizează că simptomele îi sunt un mijloc pt. evitarea responsabilităţii, ele
devin inutile.
  Frica, anxietatea există în toate nevrozele. Teama stă la baza atitudinii nevrotice faţă de
viaţă.
 Nevrozele încep cu simptome simple, ajungând apoi tulburări psihopatologice complicate,
organizate.
 Organe folosite în copilărie pt. obţinerea atenţiei şi favorurilor rămân un punct al rezistenţei
slabe. Copiii timizi tind spre fobii, copiii prea protejaţi tind spre ipohondrie, copiii expuşi la
presiune tind să o contracareze cu un caracter obsesiv-compulsiv.

 Regulă: fiecare simptom e răspunsul cel mai bun şi mai eficient găsit de persoană pt. nevoile
sale psihologice. Alegerea simptomelor este necondiţionată. Suferinţa e preţul plătit.

 Terapia descoperă toate acestea.

Psihoză:
Apărarea împotriva vieţii e completă.
 Psihoza începe când legăturile dintre persoană şi societate sunt rupte complet sau pe
punctul de a fi.
 Psihoza este împotriva vieţii sociale cu totul.
 Logica Privată, fără constrângerile şi regulile sociale, ne apare tuturor, în vise, care sunt ca şi
delirul şi halucinaţiile.
 Psihoticul îşi ascultă numai Logica Privată.
 Începutul schizofreniei este frecvent legat de o experienţă şocantă. Predispoziţiile
(inferioritate organică a funcţiilor cerebrale, stil de viaţă, etc.) nu sunt suficiente. Psihoza
este admiterea înfrângerii interioare complete.
 Schizofrenia de „război” e îndreptată împotriva vieţii de armată şi a închisorii, de la care
pacientul se retrage complet. Readus la viaţa de civil, el poate fi capabil şi dornic să participe
iar la logica vieţii în comun.
 Psihoza maniaco-depresivă e mai mult de partea emoţională. Delirul este mai puţin violent,
halucinaţiile mai puţin extinse, dar pacientul îşi urmează sensul privat în detrimentul Bunului
Simţ Comun.
 Enervarea şi furia, deşi nu evidente, par a juca un rol important aici. Persoana nu îşi permite
să exprime deschis supărare, fără a pierde din stima de sine.
 Eliberarea frecventă a supărării elimină depresia.
 În faza maniacală antagonismul este mai evident, împotriva întregii lumi. Faza maniacală e
supra-compensarea pe faţă pt. sentimentul înfrângerii complete.
 La paranoia, gândirea logică nu este afectată. Individul defensiv şi intimidat supra-
compensează plasându-se în atenţia generală. „Logica” paranoicului aminteşte de gândirea
personalităţii psihopate – ambele sunt refractare la persuasiune şi, spre deosebire de
nevrotic, neagă Bunul Simţ Comun.
 Problemele organice şi toxice oferă posibilităţi la care pacientul, cu stilul său de viaţă, poate
să răspundă cu o psihoză sau nu, şi îşi poate alege şi simptomele. Alcoolul, de ex., poate
produce o varietate de perturbări psihotice, altele toxice acute, cu simptome schizofrenice
sau maniaco-depresive.

Personalitate psihopată:
Încă este o tulburare tulbure. Se folosesc mulţi termeni pentru ea.
 Psihopatul nu şi-a dezvoltat îndeajuns Bunul Simţ Comun.
 Deficienţa mintală poate să îl împiedice pe individul cu retard să înţeleagă regulile sociale.
Copilul cu retard, îngrijiţi deficient de către adulţi (părinţi, educatori, etc.), pot ajunge
personalităţi psihopate.
 Bunul Simţ Comun al psihopatului este foarte interesant: puţinul său Bun Simţ Comun nu se
aliniază la idealurile şi valorile sociale. Dar grupul cu care s-a identificat îi împarte acest Bun
Simţ Comun. A omorî poate fi criminal sau eroic, conform Bunului Simţ Comun al grupului.
 Delicvenţa şi crima ar trebui privite şi ca probleme ale interacţiunii sociale.
 Personalităţile psihopate se pot împărţi în:
1. Personalităţi Indulgente – dependenţii de alcool, de droguri, gamblerii, mincinoşii,
perverşii, tiranii;
2. Personalităţi Sfidătoare – criminalii, delicvenţii, perverşii sexuali activi, impulsivii şi
certăreţii; şi
3. Deficienţii Mintali de toate gradele.
 Toţi au în comun acceptarea limitată a ceea ce e corect şi greşit, bine şi rău.
 Prevenirea este cea mai bună soluţie. Tendinţele psihopate trebuie şi pot fi recunoscute
foarte devreme. Ele nu pot fi rezolvate prin forţă sau indulgenţă. Psihopaţii sunt rezultatul
lipsei unei educaţii umane, demne şi încurajatoare.
 Terapia eficientă este cea de grup. Individual ei rezistă tratamentului, dar răspund la spiritul
de grup.

Contribuţiile lui Kurt Adler, Mosak şi Shulman

Kurt Adler – schizofrenie, psihoterapie scurtă
Harold Mosak – teorie, tipologie, psihopatologie, psihoterapie, stilul vieţii
Bernard Shulman – teorie, schizofrenie, psihoterapie, stilul vieţii

Interrelaţionarea “Nevrozelor” prin Teme Centrale – Mosak

Interrelaţionarea nevrozelor poate desluşi schimbarea simptomelor în nevroze.
PI înţelege nevroza ca fiind un act creativ şi activ, nu reactiv (ca la freudieni).
Indivizi diferiţi pot alege simptome similare pt. scopurile lor, după stilurile lor de viaţă.
Stilul de viaţă se poate descrie şi printr-o temă centrală.
Fiecare nevroză individuală poate fi văzută în termenii unei astfel de teme centrale.

 Ipoteza 1: unde manifestările simptomatice sunt similare, anumite convingeri fundamentale vor fi
similare.
 Ipoteza 2: Simptomele nevrotice se vor muta în acord cu convingerile de bază, comune unei
categorii nevrotice.

Control – Depresie, tulburare de personalitate paranoidă, compulsivă şi histrionică

A obţine – Depresie, tulburare de personalitate evitantă şi histrionică
Perfecţiune – Depresie, tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă

Tipare de Protecţie şi Căutarea Distanţei

Forme de protecţie
Funcţii diferite la Freud (ego-ul se apără de conflicte) şi la Adler (eschivări ale problemelor)
Normal: Da, pot.
Nevrotic: Da, dar…
Simptom: Da, dar sufăr.
Tulburare de personalitate: Da, dar o fac cum vreau eu.
Psihotic: Nu.
Lexicon Adlerian şi Aspecte ale Psihodinamicilor

Procese Inconştiente
Conştiinţă şi conştientizare – Rudolf Dreikurs
 Conştientizare
„Ştim” multe din cele ce se petrec în mintea noastră. Cunoaşterea despre sine se face
mai ales în unele părţi ale creierului, este doar o mică parte a creierului.
Gândirea conştientă se dezvoltă, probabil, odată cu dezvoltarea gândirii. Gândul
conştientizat e conceptual; e formulat în concepte şi cuvinte.

 Inconştient
Multe funcţii ale creierului se fac automat, fără să ştim. Creierul satisface o mare
varietate de astfel de funcţii (echilibru, homeostazie, organele interne, etc.).
Activităţi exersate mult ajung neconştiente. Mersul – multe mişcări musculare,
întrepătrunse, cursive. Vorbitul – învăţăm cuvinte, fraze şi sunete.
Putem aduce, după voie, aceste procese înapoi în conştiinţă.
Putem controla şi alte funcţii reglatorii ale creierului (tulburări somatoforme, catatonie,
etc.).
Controlul conştient este, de obicei, gradat şi întrepătruns cu cel neconştient – ochiul
uman se concentrează pe imaginea care suscită interes, restul câmpului vizual fiind
oarecum neconştient. La fel se întâmplă cu toate celelalte organe senzoriale.
„Inconştient” folosit popular înseamnă o descriere a lucrurilor necunoscute de noi, pe
care totuşi le facem. Termenul a fost popularizat de Freud (Freud fiind spre finalul
cronologic al descoperirii inconştientului – vezi Henry F. Ellenberger). Sunt înclinaţii care
nu ne sunt cunoscute.

 Legătura dintre conştiinţă şi inconştient

Conştiinţa ne pregăteşte pentru acţiune (planuri raţionale, motive, opţiuni, alegeri,
etc.).
Ontogenetic, conştiinţa este, la început, formată din dorinţele tutorilor copilului. Apoi
pare a personifica legea şi ordinea din societate.
Când dorinţele individului (Logica Privată – n. n.) contrazic regulile sociale, el creează
scuze. Tot aşa cum făcea în copilărie, cu tutorii săi. Soluţia cea mai simplă este a
elimina aceste dorinţe din conştiinţă – persoana renunţă la responsabilitate, nu ştie
nimic despre dorinţele „rebele”.
Astfel, inconştientul cuprinde toate emoţiile, dorinţele şi înclinaţiile pt. care nu vrem să
fim responsabili, pe care nu vrem să le recunoaştem. El nu se limitează la dorinţele
sexuale. Oamenii nu vor să îşi recunoască dorinţele sexuale mult mai puţin decât să îşi
recunoască responsabilitatea şi cum îşi aranjează ei viaţa.
„Nimic din noi nu este cunoscut cu totul, şi nimic nu e necunoscut cu totul.”
Ar fi mai simplu dacă s-ar înlocui „inconştient” cu „neadmis”.

Psihoterapie
Freud – când inconştientul devine conştient, persoana este vindecată. Ulterior a recunoscut
că nu este îndeajuns.
Când clientul vorbeşte despre ceva, conştientizează acele idei. Unele puteau fi până atunci
neconştiente.
Terapeutul poate face conexiuni între ideile clientului, pe care clientul nu le conştientiza – cel
mai indicat este a o face tatonând, întrebând clientul dacă este aşa sau nu. Sau întrebându-
se pe sine „Mă întreb dacă este vreo legătură între … şi …”. Atenţie: a nu se sugera legături
pt. validarea unor ipoteze false! Se pot sugera legături, şi este chiar indicat, în scop
terapeutic, pe care clientul nu le „vedea” sau care pun situaţia într-o lumină nouă,
terapeutic.

Procese conştiente şi inconştiente – prezent

Pentru Adler atât conştientul cât şi inconştientul servesc scopul individului. Inconştientul este
privit de adlerieni ca fiind o extensie a conştientului, doar mai puţin clar formulată.
Referitor la psihopatologie – nu ne permitem să ne concentrăm pe anumite aspecte, pt. că a
o face ar însemna să ne creştem sentimentul de inferioritate, iar cei care afişează complexe
 de inferioritate ştiu deja prea bine neajunsurile lor. Dacă nu mă uit la asta, poate că nu
trebuie să o schimb.
Adlerienii preferă să vorbească despre bunul simţ comun şi logica privată.

Logica Privată
Bun simţ comun
Oamenii îşi construiesc lumea prin selectivitate perceptuală. Selectivitatea este unică fiecărei
persoane. Elementele comune ale lumilor persoanelor formează bunul simţ comun. El are
mult sentiment de comuniune socială şi interes social.

Mai mult în conştient

- regulile sunt create (gândite şi formulate) raţional, pt. a fi
- verbalizate, transmise logic, raţional

Logică privată
Este înclinaţia idiosincratică, unică fiecărui individ. Cu toţii avem lumi private şi lumi pe care
le împărţim cu ceilalţi.
Lumile noastre private sunt cele care provoacă necazuri.

Mai mult în inconştient

- e mai eficient aşa (regulile funcţionează simultan, rapid, creativ, ne-linear);
- nu vedem ce nu ne-ar conveni despre noi;

“Nevrozele de simptom” (anxietate, depresie, tulburare psihosexuală, de adaptare sau somatoformă)

Persoana are bun simţ comun dar îşi urmează logica privată.
„Da, dar sunt bolnav(ă).”
Ajunge să nu ştie scopul simptomelor sale.

Tulburări de personalitate (obsesiv-compulsivă, borderline, antisocială sau dependentă)

Persoana are logică privată şi acţionează ca şi cum ea ar fi bun simţ comun.
„Da, dar o fac cum vreau eu.”
Frecvent aceşti indivizi nu văd ceva în neregulă cu perspectiva lor şi, de fapt, sunt uimiţi că
alţii nu văd viaţa aşa cum o văd ei.

Tulburări psihotice (schizofrenie, bipolară)

Persoana are bun simţ comun dar îl ignoră, preferând să acţioneze ca şi cum logica lor
privată ar fi „reală”.
„Nu.”
După ce li s-a potolit episodul psihotic, revin la folosirea unui grad de bun simţ comun.

Memoria şi Procesul Creativ

Rollo May: „Ceea ce urmăreste individul să devină determină ce îsi aminteste el din acest a fost. În
acest sens viitorul determină trecutul.”

Conform logicii private şi convingerilor neconştiente ne urmărim scopul, ajutându-ne şi cu memoria.

Ea selectionează întâmplările care ne pot ajuta la atingerea scopului, la mişcarea spre el.

Erori şi Conceptul “Ideilor Care Interferează cu Creşterea”

Sunt convingeri care încurcă persoana în anumite situaţii.
Mai potrivite situaţiilor din copilărie (când s-au format).
Sunt păreri exagerate, deformează realitatea, consideraţii în extreme (alb-negru), simpliste, etc.
Gândirea în extreme se poate depista în majoritatea tulburărilor mintale.
Aparţin logicii private.

La psihoterapie se poate lucra cu aceste idei inutile sau dăunătoare, cu aplicarea lor în viaţa de zi cu
zi şi în situaţiile în care nu sunt folositoare clientului şi celorlalţi.

Relativitatea Şocului şi Agăţarea de Efectele Şocului

Sarcinile vieţii sunt testul faţă de care este judecat stilul de viaţă.
Unele aspecte ale vieţii pun în dificultate stilul de viaţă – aspectele acestea sunt factorii exogeni.
Factorii exogeni oferă ocazia debutului tulburărilor.

Freud – trauma este obiectivă şi universală. Dacă persoana nu rezolvă anumite situaţii (de ex.
stadiile dezvoltării), rezultă suferinţa nevrotică (nevrozele de simtom, reacţia isterică de conversie
psihonevrotică).

Adler – şocul este mai ales (dar nu exclusiv) subiectiv şi un produs al stilului de viaţă.
Dacă persoana nu este pregătită pt. o situaţie apărută în calea ei, situaţia poate fi trăită ca un şoc.
Până aici suntem cu toţii normali – nu putem fi pregătiţi pt. orice. (de ex. controlorii sunt slab
pregătiţi pt. trei situaţii: moartea, dizabilitatea fizică şi cea mintală. Orice indiciu de acest fel îi
ameninţă.)

Cu cât sentimentul de comuniune socială este mai mic, cu cât persoana arată mai puţin bun simţ
comun, cu atât ea este mai probabil a fi şocată. Dacă sunt convins că oamenii nu trebuie să mă
părăsească, şocul morţii cuiva apropiat va fi mult mai mare decât pt. altcineva.

După Adler, persoanele care dezvoltă psihopatologie sunt caracterizate de „agăţarea de efectele
şocului”. Unii oameni sunt aşa de şocaţi de adversităţi încât nu le mai dau drumul. Ei „le hrănesc, le
repetă”, se gândesc mereu la ele, ca şi cum ar fi sclavii gândului.
Agăţându-se de efectele şocului, ei creează o scuză ca să nu mai înainteze în viaţă.

Cu sentiment de comuniune socială, aceşti oameni învaţă din eveniment şi din şoc, se angajează în
rezolvarea problemelor, îşi folosesc reţelele de sprijin şi merg mai departe (cu timpul, evident).
Cei cu sentiment comunitar mai puţin se retrag în continuare, privându-se de sprijinul comunităţii.
Nu au curajul de a fi imperfecţi (de a-şi arăta inferiorităţile). Se adaptează mai încet, nu învaţă
repede şi îşi cresc riscul de a fi şocaţi din nou.
Situaţiile Adverse ale Copilăriei
Răsfăţ
De la naştere copilul are un loc într-un grup.
Ca să îşi satisfacă nevoile, trebuie să fie în contact cu ceilalţi.
Plânge când ceva e-n neregulă.
Oricât de mic ar fi, plânsul îi este reglat de purtarea părinţilor.
Prima sarcină a copilului este de a mânca. Este necesar un program al vieţii lui, o regularitate. A
antrena un copil sănătos să mănânce este uşor – o cooperare satisfăcătoare cu mama. Dacă
părinţii sunt atenţi şi răbdători, nu vor permite protestelor copilului să deregleze programul.
Astfel copilul renunţă la plâns şi în câteva zile se adaptează la programul regulat.

Din păcate părinţii hiper-anxioşi vor să îşi scutească odorul – „Se va obişnui cu un program mai
încolo, când va fi mai mare, mai puternic, etc.”
Este şi mai uşor a proteja copilul când acesta este delicat sau bolnav, şi ordinea e ignorată.
Cu cât copilul e mai mare, cu atât e mai greu a-l învăţa participarea socială. Obişnuit să i se facă pe
plac, devine rezistent la orice schimbare.
Cu cât copilul e mai imperativ, mama devine mai anxioasă. Ea încearcă o reglementare, dar până la
urmă cedează cerinţelor copilului.
Astfel copilul face prima lui descoperire importantă: dacă ţipă i se face voia. (“Principiul plăcerii” este
considerat de freudieni ca fiind universal valabil – de fapt se aplică numai oamenilor care nu au
ajuns membrii fericiţi ai societăţii. Plăcerea poate veni şi din ordinea de bun simţ; plăcere este
acceptare.)
Răsfăţul, privilegiile artificiale, îl scuză pe copil de la ordinea naturală a vieţii comunitare. El nu află
neplăceri, nu e supus regulilor primului său grup – familia. Nu trebuie să îşi câştige
recunoaşterea prin propriile realizări. Nu învaţă să abordeze ceea ce nu îi place. O anxietate
nejustificată îl ţine pe loc, nu îşi dezvoltă curajul.
(Tulburarea de anxietate, de ex., poate fi acest antrenament al persoanei de a vedea lumea mai
ameninţătoare decât este în realitate, pt. a-şi justifica nemişcarea. – n. n.)
Răsfăţul este o ignorare a dreptului copilului la independenţă. De obicei nu se face pt. copil (cum
susţin părinţii), ci pt. sentimentele părinţilor, care nu vor să îl vadă în încurcături.
Părinţii care îşi răsfaţă copilul îi îngreunează mult devenirea de membru util al comunităţii.
Vine un moment când se încearcă disciplinarea copilului răsfăţat. El rezistă – de ce să se supună
unor restricţii? Părinţii încearcă prin forţă, nepotrivit. Astfel, amintirile unor copii răsfăţaţi sunt
despre lupta cu părinţii.
Singura cale de a afla cât de răsfăţat a fost copilul şi cât de ostil e faţă de ordine este a întreba cât
realizează copilul nevoia de ordine.

Neglijare şi respingere
Ca şi răsfăţul, respingerea copilului îi neagă un loc în familie.
Copilul e nedorit pt. că părinţii nu au vrut să se nască, pt. că e fată în loc de băiat, pt. că seamănă
cu cineva pe care îl displăceau sau pt. că e copil vitreg.
Copilul resimte şi mai tare respingerea când altcineva apropiat îl protejează.
Neglijarea şi respingerea provoacă mereu rezistenţă. Chiar dacă nu e o rezistanţă vizibilă, pe ascuns
copilul tot se retrage din grup, din viaţa socială.
De multe ori copilul judecă greşit purtarea părinţilor. Contează ce crede el – dacă se simte
nedreptăţit, va opune rezistenţă. Şi invers – chiar dacă în realitate e respins dar el nu o crede,
nu se va simţi aşa.
Copilul răsfăţat se poate vedea respins când i se refuză o dorinţă. Sau când primul născut descoperă
că noul bebe captează toată atenţia familiei.
Când el retaliază sau cere atenţie cu orice preţ, părinţii îl pedepsesc şi se naşte o luptă, interpretată
de copil ca „respingere”.
De puţine ori părinţii îşi resping copilul. Dar purtarea lor oscilează între indulgenţă şi pedeapsă,
ambele metode fiind nepotrivite.

Inferioritatea Organului
Reală, obiectivă.
Punctul cel mai slab al organismului, care poate fi folosit pentru simptome, scuze.
Când este folosit cu „succes”, el poate fi cultivat, antrenat a fi bolnav.
(AT cu „boli” reale sau prefăcute, de la care persoana primeşte atenţie, iubire, etc. – n. n.)
Sentimentul de inferioritate şi străduinţa spre semnificaţie
Atât răsfăţul cât şi neglijarea duc la acelaşi rezultat – perturbarea sentimentului comunitar, avut de
fiecare om.
Când copilul e răsfăşat sau neglijat, îşi dezvoltă un sentiment de inferioritate, de inadecvare, de
unde el rezistă grupului şi regulilor sociale.
Astfel apare o lege universală: sentimentul de comuniune socială, natural fiecărui om, îşi atinge
limitele când apar sentimente de inferioritate.
Sentiment de inferioritate biologică: filogenetic, omul şi-a depăşit inferioritatea biologică prin intelect
şi prin schimbarea mediului său (cu unelte).
Sentiment de inferioritate cosmică: evoluând ca intelect, omul a descoperit limitările sale (fizice,
psihice şi intelectuale), raportat la cosmos.
Sentiment de inferioritate socială: copilul este mai mic şi mai neputincios decât adulţii din jur.
Greşelile de creştere ale adulţilor sau inferiorităţile organice pot intensifica acest sentiment. Şi
astfel sentimentul comunitar suferă. Nu îşi poţi dezvolta sentimentul de apartenenţă dacă te
consideri privit de sus.

Fiecare eşec vine din eschivarea unei sarcini sociale. Oamenii ocolesc sarcinile sociale pt. a-şi
ascunde propriile tendinţe şi a evita un temut eşec.

Copilul răsfăţat îşi converteşte uşor sentimentele de inferioritate într-o acută dorinţă de a avea o
semnificaţie. El este special pur şi simplu, fără a trebui să facă ceva.
Îi este cel mai frică de a nu fi observat, crezând că a nu fi observat înseamnă a nu (mai) fi
important. El cere fiecare minut al atenţiei mamei.
Încearcă să o oprească a vorbi cu alţii (adulţi, copii, la telefon, etc.) şi insistă ca ea să stea cu el
când adoarme. (Scopul 1 – atenţie)
(AT cu scene şi protagonişti aplaudaţi, cu persoana în centrul atenţiei celorlalţi, etc. – n. n.)
Dacă are impresia că nu şi-a întărit bine poziţia, ia măsuri mai tari. Se poartă urât, e timid, nu
mănâncă şi are crize de nervi sau de panică. Face totul pt. ca cei mari să facă după cum vrea
el. (Scopul 2 – putere)
Copilul răsfăţat cu sentiment de inferioritate încearcă mereu să îi tiranizeze pe alţii, mai ales dacă e
copil unic sau mezin. Copilul care crede că nu poate îşi crează nevoia de a fi sprijinit. Încearcă
să îi facă pe alţii sclavii lui. Îi lipseşte tăria şi încrederea; nu ascultă regulile şi oboseşte uşor.
(AT cu neputinţă, neîncredere, nesupunere pot fi ale unui copil de acest fel – n. n.)
În loc de a-şi găsi fericirea în realizări, el caută surse de satisfacţie mai ieftine – devine frivol,
căutător de plăceri şi evadează în fantezii şi vise cu ochii deschişi.
Copilul care se consideră neglijat şi respins încearcă să se răzbune, fîcând cât mai multe încurcături.
(Scopul 3 – răzbunare)
Este un copil neplăcut, atât acasă cât şi la şcoală.
Dorinţa lui de a-i şoca neplăcut pe adulţi îl poate încuraja să îşi dezvolte tendinţe criminale. Dorinţa
de a fi dezagreabil este adesea motivul pt. minciună şi furt.
Uneori copilul acţionează ca şi cum ar fi prost, incapabil sau deficient – îşi asumă şi afişează
inadecvare. Vrea să nu i se dezvăluie lipsa valorii. (Scopul 4 – inadecvare asumată)
Această ascundere în spatele unei deficienţe reale sau asumate se numeşte „complex de
inferioritate”. Se întâmplă frecvent în nevroză.
Complexul de inferioritate e o capcană, o fundătură: nu permite dezvoltarea. Permite doar retragere
şi scuză. Se rezolvă numai când sentimentele de inferioritate de la baza lui dispar.
Conduita antisocială vine din sentimente de inferioritate; mişcarea împotriva comunităţii dispare pe
măsură ce dispar sentimentele de inferioritate şi individul învaţă să îşi estimeze mai bine propria
valoare.
Normalitate şi Anormalitate
Criterii Subiective şi Obiective ale Normalităţii
Criteriile subiective definesc scopurile şi aşteptările clientului faţă de terapie. De la ele vine la
terapie, o continuă sau o termină.
Dacă rezistenţa clientului la terapie este o incongruenţă între scopurile lui şi ale terapeutului, atunci
terapeutul trebuie să ştie criteriile normalităţii d. p. d. v. al clientului pt. a aborda cu succes
rezistenţa.

Criteriul frecvenţei
Este omologul unui criteriu obiectiv.
Dacă mulţi oameni au acest simptom sau fac acest lucru, atunci e ceva normal. Dacă puţini
oameni gândesc, simt sau acţionează aşa, atunci e ceva anormal.
În măsura în care mă port ca oamenii normali, sunt şi eu normal. Dacă purtarea mea seamănă
cu a minorităţii, sunt anormal.
Individualitatea şi unicitatea sunt văzute ca anormale, dacă persoana nu investeşte în senzaţia
de anormalitate.
„Toată lumea face aşa.”

Celălalt-ca-referinţă
Nu stă pe dovezi statistice.
„Celălalt” e o reprezentare vagă a purtării altora. Este cum crede clientul că se poartă ceilalţi.
Astfel, clientul îşi poate schimba standardul după voie, pt. scopul său imediat (pe parcursul
terapiei); o flexibilitate inaccesibilă individului cu criteriul „frecvenţei”.
Întrebaţi ce vor să realizeze cu terapia, clienţii aceştia spun: „Aşi vrea să fiu ca toţi ceilalţi.” Din
păcate ei nu pot defini, de fapt, cum este restul lumii.
Clienţii care trebuie internaţi, deseori se deprimă (eventual şi mai mult) pt. că „Trebuie că sunt
nebun(ă) dacă m-au băgat aici, cu toţi nebunii!”
Clienţii din terapia de grup sunt uşuraţi la validarea consensuală a purtării lor.
Redresarea normalităţii lor se vede din: „Nu am realizat că şi alţii simt ca mine!”; „Adică şi tu
faci aşa?!”

Terapeutul-ca-referinţă
Mulţi clienţi pun pe terapeut versiunea ideală a normalităţii. Terapeutul devine standardul
normalităţii, cel care „ştie cum” să fii normal.
Clientul îşi măsoară normalitatea comparându-şi purtarea cu a terapeutului. Clientul poate copia
felul în care terapeutul vorbeşte, se poartă, poate fuma aceleaşi ţigări, merge la
evenimente similare.
Clientul poate investiga indirect terapeutul (din alte surse, exterioare), îl apără feroce când
terapeutul e criticat de alţii – „Terapeutul meu e mai normal decât al tău!”
Clientul îi spune terapeutului: „Aşi vrea să te port în buzunar!” şi o face, într-un fel („Ce ar face
Dr. X în situaţia asta?”.

Sinele-ca-referinţă
Propria normalitate e luată de bună; dacă purtarea altora coincide cu cea proprie, atunci a lor e
normală.
„Toată lumea e nebună, în afară de mine şi de tine – şi uneori mă îndoiesc de tine.”
Clientul nu întreabă terapeutul despre normalitate; îi spune terapeutului cum e normalitatea.
Dacă terapeutul nu e de acord, atunci nu îşi ştie meseria sau „Eşti nebun dacă ai impresia că
sunt nebun(ă).”

Criteriul premorbid
Scopurile şi anticipările acestui client: „Aşi vrea să fiu cum eram înainte.”
Starea premorbidă (fără simptome) a clientului e presupusă a fi normală.
Deoarece „aşa cum eram” l-a făcut pe client vulnerabil (cu excepţia reacţiilor trecătoare la
stres), acest scop terapeutic nu este acelaşi cu al terapeutului.
 Normalitate egal conformism
Părerea clientului este că normalitatea înseamnă conformare şi, corolar, anormalitatea vine din
„acting out”, nu din manifestarea simptomelor.
Acest criteriu diferă de „celălalt-ca-referinţă” pt. că pe client nu îl interesează cum se poartă
alţii. El trebuie să fie pe măsura binelui şi corectitudinii, chiar când alţii nu o fac.
Cei care doresc superioritate morală preferă acest criteriu.
Aceştia se fac singuri vulnerabili la supărare, cochetând cu martiriul şi cu suferinţa pt. ideile lor.

Normalitate egal plictiseală

Acest individ e de părere că nu e mare lucru a fi normal.
Nonconformiştii, abuzatorii de substanţe, etc. sunt mândrii de anormalitatea lor.
În plus, acest client ne arată că purtarea sa este chiar supernormală.

Normalitate egal perfecţiune

Dorinţa acestei persoane este de a obţine starea ideală, unde va fi şi va face totul bine. Acolo
toţi îl vor iubi.
La unii această dumnezeire se limitează la a avea un intelect ca Einstein sau a fi un sfânt.
Terapia acestui pacient este plină de suişuri şi coborâşuri. Într-o zi relatează o experienţă
pozitivă, în ziua următoare o experienţă negativă îl aruncă în auto-incriminare sau în auto-
compătimire. Încă nu e complet normal. Pericolul terapiei interminabile este omniprezent.

Prezenţa sau absenţa simptomelor

Clientul se concentrează pe problema: suferă de simptome sau este asimptomatic.
Dacă cineva are simptome, atunci e bolnav; altfel, e sănătos.
Dar raţionamentul e mai complex: simptomele pot fi trecătoare. Aşadar, neacceptându-le,
clientul este normal şi poate hotărî să nu caute tratamet.
Căutând psihoterapia, un alt pacient poate deveni „normal“ mai degrabă prin renunţarea la
simptome, terminându-şi astfel tratamentul.

Sentimentul de Comuniune Socială şi Interesul Social

Adler – „Viaţa prezintă numai probleme care cer abilitatea de a coopera pentru găsirea unor soluţii.”
„Singura formă de salvare de la sentimentul de inferioritate ce conduce incontinuu este a realiza
şi a avea sentimentul de a fi valoros, care îşi are originea în contribuţia la binele comun.”

Dreikurs – sensul vieţii constă „în contribuţia la binele comun fără aşteptarea unei recompense”.

Mosak
Fericirea
Soluţie externă (medicină, droguri, distracţii, religie, psihoterapie, astrologie, etc.),
atractivă pt. cei care evită responsabilitatea.
Soluţie internă (sport, relaxare, meditaţie, Nirvana, etc.), neatractivă pt. cei de mai sus.

Psihologia individuală oferă o alternativă – a accepta responsabilitatea pentru sine şi pentru

alţii. Este pur constructivă.

Interesul social nu e un “lucru” (nu e genetic); unii adlerieni îl numesc un potenţial.

Definirea lui se clarifică dacă e considerat un construct ipotetic. Adică „un surplus de înţeles
peste şi mai presus de” următoarele „date”. (de ex., din câteva simptome deducem un
întreg diagnostic)
Definindu-l ca şi construct, eliminăm posibilitatea de a-l avea sau de a nu-l avea.
Am putea spune că există interes social când vedem o persoană care cooperează, contribuie,
are grijă, şi aşa mai departe.
Interesul social este un ideal.

Mosak şi Maniacci
„Sentiment de Comuniune Socială” – poate fi înţeles ca trăire, sentiment, intenţie.
„Interes social” – poate fi considerat acţionare pentru binele societăţii, comunităţii.

Până la urmă sentimentul comunitar poate fi dragostea pentru semeni şi pentru sine. (Dan Dalton –
comunicare personală)
Grijă pentru alţii
Adler şi Dreikurs – cooperare ideală, mai mult chiar decât dragoste.

Dreikurs – “Dragostea nu este un sentiment, este o relaţie.”

Curaj
Lat. cor – inimă

Dicţionarul de Sinonime al Limbii Române (1982): „… (pop. şi fam.) suflet, (pop.) inimă, voinicie,
(înv.) dârzie, îndrăznire, mărinimie, semeţire”

Dreikurs –

Mosak – în termeni de mişcare nu mai este un „lucru” (cineva are curaj). Devine mai degrabă
disponibiliatea de a risca atunci când (a) cineva nu ştie care pot fi consecinţele sau atunci când
(b) cineva ştie consecinţele şi acestea sunt potenţial periculoase. La fel ca interesul social,
curajul nu poate fi avut; el poate fi numai arătat.
Când cineva se confruntă cu sarcinile vieţii, şi adoptă atitudinea patriarhilor biblici, „iată-mă!”,
cineva arată curaj.
„Curajul de a fi imperfect” – introdus de Sofie Lazarsfeld (1927). Dacă arătăm această formă de
curaj, ne înlesnim operarea noastră în lumea socială.
Contribuţia la binele comun – dată fiind interdependenţa fiinţelor umane, devine necesar pentru
noi toţi să contribuim la binele comun.

Încredere
Adler – „încrederea există numai acolo unde există curaj”.

Mosak şi Shulman – Ea îi invită mai degrabă pe oameni să facă o altă încercare, să vadă şi alte
opţiuni, să accepte că viaţa oferă o a doua şansă.

Mosak – Ne putem încuraja pe noi şi pe alţii recunoscând că nu suntem neajutoraţi sau inadecvaţi, în
ciuda deficienţelor şi inferiorităţilor noastre. „Unde e speranţă, e viaţă.”

Străduinţă Utilă şi Inutilă (uneori chiar dăunătoare)

Adler se referă numai la cooperare utilă.
Cooperarea, ca şi alte trăsături de caracter, poate fi folosită atât pe partea utilă social, cât pe cea
inutilă social.
Tipologie şi Sarcinile Vieţii

Tipologie
Adler
Una dintre abilităţile cheie ale adlerianului, ce trebuie dezvoltată, este arta „ghicitului”.
O primă tentativă de tipologie (1929): motor, vizual, auditiv şi olfactiv.

(după gradul de activitate şi de sentiment de comuniune socială):

 Conducătorul (Ruling Type) – activitate mare, comuniune socială redusă
 Cel care Obţine (Getter Type) – activitate redusă, comuniune socială redusă
 Evitantul (Avoiding Type) – activitate redusă, comuniune socială redusă
 Tipul util social (Socially Useful Type) – activitate mare, comuniune socială mare

Nira Kefir (1972)

Ceea ce este evitat Ceea ce este căutat
Stres/responsabilitate/aşteptări Confort
Respingere A face pe plac
Umilire Control
Lipsa importanţei Superioritate

Mosak
Getter cel sau cea care primeşte/obţine
Driver conducător/ghid
Controller controlor
Martyr martir
Victim victimă
To be right a avea dreptate
To be superior a fi superior
To be liked a fi plăcut
To be good a fi bun
Aginner opozant
Baby bebeluş
Inadequate inadecvat
Feeling avoider evitant al sentimentelor
Excitement seeker căutător de senzaţii tari
Observer observator
Measurer măsurător
Star vedetă
Survivor („Rocky”) supravieţuitor

Obţinătorul
Caracterul oral: prima fixare a libidoului este în zona gurii. Tensiunea libidinală se reduce prin
muşcat, mîncat, scuipat, etc.
Prin adaptare şi mecanisme de apărare se dezvoltă interese, alegeri vocaţionale: „persoana
erotică oral” (gourmet, cântăreaţă sau supraponderală); „persoana sadică oral” (critic de
dramă, rosul unghiilor, mestecatul trabucului); „incorporatorul oral” (f. strângător, de
dragul achiziţiei – o substituţie pt. ceea ce vrea de fapt, papa de la mama).
Personalitatea orală mai este considerată „individ dependent oral” (de ex. alcoolicul).

Obţinătorul: social, personalitatea orală – „tipul obţinătorului”.

Există constelaţii ale familiei care încurajează copilul să obţină. Mai ales la copilul: mezin,
bolnav sau cu handicap, unic.
Cultura poate încuraja primitul fără efort – material, mai mult decât alţii. Copiii sunt învăţaţi
nu numai să primească, ci să şi ceară.
Permisivitatea părinţilor, pt. a nu „frustra” copilul, din insecuritatea lor de a-şi menţine poziţia
faţă de cerinţele copilului şi din dorinţa de a fi aprobaţi de copil, îi face victime uşoare ale
artileriei uşoare – „nu te iubesc”, sau ale artileriei grele – „nu mă iubeşti”.

Copiii care vor să obţină nu au ocazia de a face lucruri. Ei nu îşi cunosc capacitatea de a
contribui, oferi, crea. Fără încredere în sine, se antrenează să obţină (nu să dea), să fie
iubiţi (nu să iubească), să evite responsabilităţile.
Deoarece a obţine depinde de ceilalţi, obţinătorul se înconjoară cu oameni care se supun. Este
sociabil, nu solitar.
Este indulgent cu sine. Vrea să obţină cât mai mult şi să o facă acum. Gratificarea imediată e
un scop principal.
Pt. că nu crede în abilităţile sale şi depinde de ale altora, poate ajunge pesimist. Mulţi
obţinători recurg la alcool şi droguri (din deprimare, pt. contacte sociale, pt. obţinerea de
grijă şi atenţie, etc.)
Frecvent obţinătorul pesimist se ascunde cu un optimism superficial – „În final tot murim, aşa
că să profit acum, să o iau pe calea uşoară!” Jucătorul dependent şi nucleul tublurării
bipolare sunt acoperirea pesimismului cu optimism.
Valoarea de sine a obţinătorului depinde de a obţine mai mult. Dacă nu mai capătă, nu mai
există nimic. Astfel, el mănâncă prea mult, bea prea mult, vrea să ştie tot, să obţină cât
mai multă faimă şi bani.
Dar viaţa spune de multe ori „nu”. El o crede nedreaptă, oamenii nu-l iubesc; e f. sensibil la
critică. Şi aşa este predispus la episoade depresive.

Controlorul
Caracterul anal (din psihanaliză) poate fi descris şi el social, ca personalitate controloare.
Există control activ dar există şi oameni care se rezumă la a nu fi controlaţi de alţii.

 Control prin folosirea intelectului

Formele controlului activ depind de convingerile individului despre ce anume îi aduce un loc
(printre semeni).
Cei care au învăţat formula „cunoaştere e putere”, se bazează pe intelect.
Ei discută ceea ce ştiu mai bine, conduc discuţia, intelectualizează şi vor să te învingă astfel.
O primă metodă e prin definirea termenilor – „Eşti îndrăgostit?”, „Ce e dragostea?”
O a doua metodă e a ocoli subiectul.

 Control prin dreptate

Când se bazează şi pe intelect: „Nu am dreptate mereu, dar nu greşesc niciodată!”
Acest control implică crearea unei lumi ordonate, unde crezul este: „Toate la locul lor şi un loc
pt. toate.”
Persoanele acestea sunt ordonate, organizate, metodice.
Ştiu ce datorie au şi o fac – practică conştiinciozitatea exagerată. Dar dacă ar termina tot ce e
de făcut, nu ar mai fi nimic de controlat. (de ex. părinţii care preferă să îşi vadă copiii tot
mici, deşi aceştia sunt adulţi, pt. a-i controla în continuare – n.t.)
Nu le plac întreruperile şi neprevăzutul. Vor rutină şi program; indicaţii despre cum e bine.
Frecvent sunt f. atenţi la cum arată – îngrijiţi, la patru ace, imaculat îmbrăcaţi.
Gândirea le este dihotomică: a nu avea dreptate înseamnă a greşi. Aşadar îşi iau precauţii:
„Nimic riscat, nimic pierdut.”; „Pe piatra mea de mormânt o să scrie: ea nu a greşit
niciodată... pt. că nu a făcut nimic.”
Se îndoiesc des. Nu tolerează ambiguitatea. Aceasta se vede clar la formele exagerate:
controlorul obsesiv-compulsiv, care dacă nu o face cum trebuie, consecinţele vor fi drastice
(„Trebuie să spun asta de 3 ori, altfel cineva va muri!”). Face un pas înainte şi unul înapoi;
de fapt stă pe loc. Scopul perfecţiunii transpare limpede.

„Tipul conducător”:
Unii au calităţi de lider, alţii nu au scrupule, alţii nu se supun autorităţii.
Îi comandă pe alţii, cu autoritate („Fă-o pt. că aşa spun eu!”).
Recurg la intimidare, ameninţări, violenţă („Mănâncă-ţi spanacul sau nu primeşti desert!”).
Copilul conducător ţipă, se aruncă pe jos, dă din picioare. Folosirea sexului ca motivare.
Controlorul care vrea să fie corect nu aderă la aceste metode, îi repugnă.
Sunt cei care controlează prin bani („Oricine are un preţ”), şi cei care controlează prin şarm
(mezinul şi fetele au un avans la antrenamentul acesta).
Se poate controla şi pasiv: copilul timid, doamna victoriană care leşină, nevasta care plânge
pt. ca soţul să cedeze, etc. Există şi „slăbiciunea”: scopul IV al purtării problematice,
durerile de cap şi alte simptome. Cei care îşi „pierd controlul”, pt. a-l câştiga: crize de
nervi, de emotivitate, etc. Vocea este încă un mijloc de a controla.
Aspectul central al tipului conducător este a-i face pe alţii să se poarte cum vrea el. „Te-am
făcut să ...” este esenţa.
Atenţia la cine poate face pe cine să facă ceva duce la a-i privi pe ceilalţi ca pe potenţiali
adversari. Astfel, controlorul conducător e vigilent, ostil, într-o postură defensivă.
Controlorul care alege psihoza va opta pt. simptomatologie paranoidă când suspectează viaţa
şi pe ceilalţi de complot împotriva lui. Delirul său de referinţă, influenţă şi persecuţie îi
întăreşte postura.
Psihotic, nevrotic sau normal, controlorul nu se relaxează. Lumea e o junglă, în care
supravieţuieşte cel mai tare.
E mereu atent, doarme cu un ochi deschis – de fapt are perioade de insomnie („Nu pot dormi
decât în patul meu”).
Oamenii sunt imprevizibili, aşa că îşi mută atenţia pe idei şi obiecte. Adună, colecţionează.

Rezistenţă la a fi controlat:
Este o persoană diferită de cea care controlează activ.
Întârzie, nu îi place să înoate, dentistul e un coşmar, aproape la fel ca zborul.
Are 3 frici majore: pierderea controlului fizic (boală, paralizie, etc.), pierderea controlului
psihologic (înnebunire) şi marele controlor – Moartea.
Pt. a nu fi controlaţi, adoptă câteva metode: ocolesc cerinţele altora; sunt hiper-conştiincioşi,
iau cerinţele ad-literam („Pune-ţi toate hainele în maşina de spălat.”; copilul pune tot,
inclusiv pantofii: „Ai spus toate hainele!”); ajung „păpuşi inversate” (adolescenţii – fac
exact invers decât li se spune).
Diagnosticianul poate constata că aceste femei nu poartă port-jartier.
Când controlorul se simte incapabil, teama sa de a pierde controlul creşte. Şi atunci îşi poate
crea atacuri de panică, fobii şi preocupări ipohondriace. Sau îşi distrage atenţia de la viaţă,
concentrându-se pe sine – are gânduri elaborate, ce trebuie controlate; demonice. Pt.
aceasta are nevoie de un câmp de bătălie între „eu-cel-bun” şi „eu-cel-rău”, inamici cu
puteri egale.
Obsesiv-compulsivul este „prins” într-o luptă eroică, interminabilă, în care vrea să afle cine e
mai tare, eu sau eu? Şi e o luptă 24 de ore din 24.
Reacţii psihofiziologice: impotenţă şi frigiditate (orgasmul e văzut ca o pierdere a controlului, a
conştiinţei, etc.), colită (stomacul exprimă bine probleme ale controlului; „se cacă pe viaţa
care s-a căcat pe el”).
Scopul secret al controlorului este a fi omnipotent, omniscient şi perfect.

Scopurile controlorului:
Social: se elevează pe sine şi îi depreciază pe ceilalţi. Doar el e bun, ceilalţi sunt răi, inamici. El
e curat – se vede bine la compulsivul care se spală şi a cărui casă e în mizerie.
Influenţe din anii formatori:
- părinţi controlori;
- părinţii care răspund prin control la încercările copilului de a-i controla;
- mediu haotic (adaos V. G. – vezi scalele BASIS-A)
Copilul acesta se antrenează la a controla: are crize de nervi, e încăpăţânat, îl doare burta
înainte de şcoală, plânge şi e sensibil, etc. – scopurile II şi IV la Dreikurs.
- din afara familiei: recompensă şi pedeapsă pt. purtarea acceptată şi neacceptată;
- psihologia: omul arătat ca iraţional, împins de dorinţe, iresponsabil, etc.;
- unele pregătiri religioase: omul trebuie să îşi controleze substratul potenţial rău.

Driver-ul
Acţionează ca şi cum trebuie să rezolve tot.
Scop: realizare.
Se măsoară pe sine şi pe ceilalţi după ce anume s-a realizat, când şi cât de bine.
Distinge între strategie (convingerile oamenilor) şi tactică (cum ajung oamenii acolo).
Productivitate: folosită util – muncă multă, cooperant; folosită dăunător – a fi nr. 1!
(„personalitate tip A”).

Copilărie:
Grad mare de activitate.
Realizarea e importantă, copilul îşi găseşte locul prin ea. E în competiţie mare cu un frate/soră
şi trebuie să fie cu un pas înainte. Percepe aceasta ca fiind încurajată la şcoală şi cu
semenii.

Îndrăgostirea, căsătoria, familia sunt lucruri de realizat, după agendă. Sexualitatea e un scor,
semne pe răboj.
Un inamic cheie e timpul liber. Driverul nu are probleme cu programul stabilit, termenele de
finalizare, urcatul pe munte. Dar dacă are prea mult timp fără preocupare, “o ia razna!”
Trebuie să ştie că ceea ce face va duce la ceva, să poată spune după aceea “Am realizat
asta!”
Driverul se simte inferior dacă nu poate realiza. Timpul îi este competitorul principal – va
termina la timp, înainte să moară, tot ce şi-a planificat?

Bebeluşul
Bebeluşul poate fi oricare copil din constelaţia familiei.
Este adesea mezinul, dar nu întotdeauna.

Are 2 scopuri complementare: suport şi joacă. Vrea atenţie şi să fie sprijinit, şi se pricepe la a
le face chiar el, într-o manieră dulce. Îi place să nu aibă griji, să se joace.
Constructiv: strategia este a se distra, împreună cu ceilalţi. Tacticile sunt umorul, zâmbetele,
relaxarea. Lucrează ca apoi să se poată juca.
Distructiv: strategia devine, din a fi sprijint, a se avea grijă de el. Ajunge un maestru la a-i
pune pe alţii în serviciul său. Tacticile îi sunt lenea, uitarea, neajutorarea şi incorigibilitatea.
Adesea recurge şi la crize de nervi, la o voce plângăcioasă.

Copilărie:
Era Peter Pan – nu voia să se facă mare. Familia era percepută ca dorind acelaşi lucru.
Îşi vedea familia ca un loc prea sobru, pe care trebuia să îl inveselească, să îl relaxeze.

De multe ori are impresia că la fel îşi va câştiga locul şi ca adult.

Distracţia cu alţii e constructivă. Distracţia pe seama altora e distructivă.
Solitudinea îi este cea mai mare ameninţare. Poate sta singur, dar se simte singur.

Căutătorul de senzaţii tari

Vrea stimuli. Are un scop dominant: să trăiască senzaţii.
Trăieşte o viaţă stimulantă, crează fantezii bogate, face lucruri incitante, extravagante.
Constructiv: strategia îi este să ducă o viaţă creativă, aventuroasă. Tacticile includ explorarea,
descoperirea, creativitatea, riscul şi noutatea.
Distructiv: strategia este a căuta plăcere, excitare oriunde ar fi. Tacticile includ crearea
certurilor, bătăilor, consumul drogurilor, jocurile de noroc, punerea vieţii altora în pericol.

Copilărie:
Grad mare de activitate. Copilul acesta este capricios, vrea multă atenţie şi stimulare, şi nu se
mulţumeşte când le-a primit.
Scanează extensiv mediul şi învaţă încet.
Psihosocial, se angajează activ în tot. Cu cât mai variat, cu atât mai bine. E curios. A fi în
siguranţă nu e aşa de important ca explorarea.

Este un individ curajos şi inovator. Se poate pune şi în mare încurcătură. Atâta vreme cât e o
senzaţie tare, nu contează ce anume e trăit, consumat, iubit.
Poate fi un amant excelent, dar un slab partener de lungă durată.
Cea mai mare ameninţare este plictiseala. A te plictisi înseamnă a fi mort. Şi a fi mort
înseamnă a nu simţi nimic.

Cel care face pe plac

 E plăcut să fii în preajma unui individ care face pe plac şi frecvent nici nu o realizăm.
Poate fi foarte diplomat, fără multă preocupare pt. propriile nevoi.
Scopul general îi este a păstra pacea şi liniştea.
Teama principală este a nu place altora, aşadar este atent şi sensibil la critică. Şi devine un
excelent “cititor” al oamenilor. Ştie ce vrea fiecare şi se adaptează, pierzându-şi
identitatea.
Constructiv: strategia este a ajuta la rezolvarea conflictelor şi a găsi soluţii bune pt. toţi.
Tacticile includ negocierea, medierea, arbitrarea şi compromisul.
Distructiv: depinde de alţii. Dacă nu primeşte aprobarea lor se simte respins, e devastat.
Terapeutul care se teme a spune lucrurilor pe nume poate fi un terapeut ineficient.

Copilărie:
Frecvent e un copil cu părinţi alcoolici.
Este docil, simte atmosfera din jur şi apoi spune lucrul cel mai potrivit, aducând zâmbetul pe
buzele tuturor.
Deseori creşte cu fraţi, surori sau adulţi exigenţi, insensibili şi imprevizibili. Tata e nervos şi
violent, şi dacă nu se potoleşte, atunci Mama, care deja e vai de ea, se va deprima şi mai
tare.

Este un individ responsabil, chiar exagerat de responsabil. Se poate sacrifica pt. alţii.
Este un partener f. plăcut. Uneori nu spune cu anii că nu îi place ceva, ca apoi să o reproşeze
celuilalt.
Ne ascultă problemele şi ne înţelege bine. Procesul interacţiunii umane e mai important decât
conţinutul ei.
E mai preocupat cu sentimentele celor din jur decât cu ale sale. Dacă înţelege că se ignoră,
poate deveni folositor cu adevărat, complet.

Sarcinile Vieţii
Cele trei originale, propuse de Adler:
A. Muncă
(cum rezolv ceea ce am de făcut? mai greu de eschivat decât dragostea)
B. Relaţii sociale, prietenie
(cât contează prietenii în viaţa mea?)
C. Sex, dragoste, căsătorie
(ce fel de relaţii de cuplu am avut? cum e viaţa mea de familie?)
Cele două mai recente, propuse de Mosak şi Dreikurs:
D. Sine
(cât de mult mă accept? sunt mulţumit(ă) de mine?)
E. Existenţială, spirituală
(care este locul meu în lume, în Univers; cred într-un Dumnezeu, etc.?)
Sistemul Adlerian şi DSM; „Nevrozele”, „Psihozele” şi „Tulburările de
Personalitate”

Sistemul adlerian şi DSM

Limbajul DSM este unul universal folosit.
Formularea de caz are cel puţin 2 părţi: „diagnosticul” (DSM) şi „explicaţia” (adleriană, freudiană,
etc.)
Adlerienii pot folosi sistemul DSM, PI şi axele DSM sunt compatibile. Se pot îmbogăţi reciproc.

Axele DSM
I: „Sindroame clinice şi Coduri V” – enumerarea simptomelor majore care interferează cu
funcţionarea clientului (anxietate, schizofrenie, abuz, etc.). Codurile V sunt cele de la
finele manualului, pt. probleme care „nu sunt atribuibile unei tulburări mentale” (maritale,
ocupaţionale, copii-părinţi, etc.).
Adlerian – problemele prezentate, „condiţia subiectivă”.
Legătură: lista plângerilor se potriveşte cu criteriile diagonstice.

II: „Descrierea trăsăturilor de personalitate ” – problemele prezentate sunt legate de modelul

de personalitate (paranoid, schizoid, pasiv-agresiv, antisocial, etc.).
Regula de bază: dacă plângerile clienţilor sunt despre lucruri care li se întâmplă (temeri,
gânduri bizare, etc.), diagnosticul probabil este pe Axa I. Dacă plângerile clienţilor sunt
despre inabilitatea lor de a funcţiona din cauza altora (dau vina pe alţii), diagnosticul
probabil este pe Axa II.
Adlerian – părţi din stilul de viaţă.
Legătură: diagnosticul e o parte din stilul de viaţă al clientului, din setul său de
convingeri.

III: Problemele fizice sau tulburările care pot fi „potenţial relevante înţelegerii sau rezolvării
cazului” – cer un diagnostic medical, experienţă medicală profesionistă (diabet, boli
cardiace, etc.).
Adlerian – inferiorităţile organice, condiţiile medicale sau alte condiţii potenţial invalidante
pe care indiviziii le pot percepe subiectiv ca situaţii suprasolicitante.
Legătură: cum vede şi foloseşte persoana eventualele probleme fizice.

IV: Stresorii psihosociali care acţionează asupra clientului. Se foloseşte Scala de Severitate a
Stresorilor Psihosociali – evaluare cu 6 puncte (1 – fără stresori, 6 – catastrofal).
Adlerian – înţelegerea oamenilor în mediul lor social. Adler a enumerat zece „ocazii tipice
pentru apariţia unei nevroze sau psihoze”, care sunt similare cu cele din Scala Stresorilor
Psihosociali din DSM-III-R.
Legătură: stresorii psihosociali sunt „factorii exogeni” (Adler), problemele aduse de viaţă,
la care trebuie să răspundă clientul.

V: Funcţionarea globală în viaţă a clienţilor. Se foloseşte Scala de Evaluare a Funcţionăriii

Globale (GAF) – de la 1 la 90. Scorurile între 81-90 ar indica o funcţionare fără simptome;
scorurile între 1-10 ar indica o ameninţare serioasă pentru sine sau ceilalţi.
Adlerian – evaluarea sarcinilor vieţii, „situaţia obiectivă”.
Legătură: cum funcţionează clientul în prezent arată cum abordează sarcinile vieţii.

O discrepanţă mare între nivelul prezent şi cel mai înalt nivel din ultimul an este de obicei
concludentă pentru o condiţie acută cu un prognostic bun.
Clinicianul abil va lua în considerare scorurile GAF pentru stabilirea scopurilor
tratamentului, alegerea intervenţiilor şi stabilirea duratei şi ritmului de tratament. Altfel,
dacă le ignoră, poate avea parte de o rezistenţă excesivă.
 Integrarea Sistemului cu Cinci Axe într-o Formulare de Caz Adleriană
Un client cu un stil de viaţă particular (Axa II) a întâlnit o situaţie pentru care el sau ea nu
este pregătit adecvat (Axa IV). Pentru a se proteja, clientul selectează un anume grup sau
cluster de simptome pentru a le folosi în ocolirea cerinţelor şi crearea distanţei (Axa I). Ce
simptome alege poate fi în parte datorat unei inferiorităţi organice sau unei situaţii
apăsătoare, ca de exemplu un handicap (Axa III). Se poate evalua cât de adecvat întâmpină
clientul sarcinile vieţii. Gradul de implicare la care el sau ea se aşteaptă să revină se poate
evalua, pentru a obţine un barometru rapid al gradului de interes social din prezent şi pentru
a ajuta la alinierea scopurilor tratamentului (Axa V).

„Nevroză”
Freud: nervoza este preţul pe care îl plătim pentru civilizaţie
Adler: nevroza este preţul pe care îl plătim pentru lipsa civilizaţiei

„Nevroza” din timpul lui Adler avea 2 subgrupe:

„Nevroza de simptom” – acum (DSM) înseamnă mai ales anxietate („nervozitate”, pe atunci),
depresie, tulburarea somatoformă, psihosexuală şi de adaptare. „Da, dar sunt bolnav(ă).”
„Nevroza de caracter” – este, în prezent (DSM), gruparea tulburărilor de personalitate. „Da,
dar o fac cum vreau eu.”

Ambele subgrupe se centrează pe minimalizarea pierderilor, în timp ce oamenii curajoşi se

centrează pe maximizarea câştigurilor.
Se simt inferiori, caută distanţă, se protejează şi dezvoltă complexe de inferioritate.
Se mişcă pe verticală, sunt orientaţi spre prestigiu.
Nevroticii se uită la cum fac, în loc să se uite la ce fac. Astfel intră într-un cerc vicios: se uită
la ei înşişi –> ignoră sarcina –> o fac mai prost –> se simt mai inadecvaţi –> se centrează
pe ei înşişi.

Medii Familiale Tipice

Sentimentul de comuniune nu e suficient dezvoltat. Copilul a trăit primii ani cu oameni
tensionaţi, certăreţi, nefericiţi şi punitivi, în care nu putea să aibă încredere.
Poate fi un copil care s-a perceput ignorat, neglijat, respins.
Se dezvoltă de timpuriu o singurătate amară, într-o astfel de atmosferă.

De aici, întâlnind pe cineva care se poartă bine cu el, nevroticul poate idealiza acea relaţie şi
persoană, iar un eşec este o dezamăgire acută. Este şocat de pierderea unei astfel de
prietenii şi îşi propune să nu i se mai întâmple niciodată.

Spre deosebire de psihotici, care au puţine interacţiuni bune în copilărie sau chiar niciuna,
nevroticii au cel puţin unul sau două modele de rol sănătoase, pe care să le emuleze.
Modelele acestea e sunt un factor cheie în dezvoltarea bunului simţ comun. Sunt persoane
de care copiii predispuşi nevrotic „se ascund”, pt. a-şi urma scopurile lor nevrotice. „Mai
bine nu îl las pe Tata [modelul sănătos] să mă vadă făcând asta.” Când fac ceva nepermis,
au nevoie de o scuză, de un alibi faţă de acea figură cheie.

Ruşine, Vină şi „Introiecţie”

Ca adult păstrează acel model de bun simţ comun, şi trebuie să îşi fabrice scuze nu numai faţă
de alţii ci şi de ei înşişi, pt. purtările nevrotice.

„Nevroză de caracter”
Reprezintă astăzi (DSM) toate tulburările de personalitate.

Nu realizează că alţii nu gândesc la fel ca ei. Principalele lor probleme se leagă de căutarea
distanţei, agresiune şi tendinţe de excludere. Sunt probleme de lungă durată, recidive, „ego-
sintonice” (nu conştientizează că au o problemă).
Se plâng deseori de alţi oameni şi intră în conflicte interpersonale.
„Da, dar o fac cum vreau eu.”

Stilurile de Personalitate şi Copilăria

 De obicei nu e perceput vreun model de rol sănătos în copilăria lor. Este o penurie de modele
pozitive; dacă există vreunul, copilul nu îl foloseşte constructiv. Astfel ei nu au bun simţ
comun.
Ei cred, şi frecvent sunt încurajaţi, că ceea ce fac ei este în regulă.

Majoritatea aspectelor care duc la tulburarea de personalitate se întâmplă foarte timpuriu.

Adultului respectiv îi este greu să pună în cuvinte aceste părţi. AT-urile pot atinge
învăţarea nonverbală, imagistică a persoanei.

„Psihoză” şi soluţii psihotice

„Psihoza” de atunci înseamnă acum (DSM) schizofrenie, tulburarea delirantă, bipolară şi reactivă.
Refuză să abordeze sarcinile vieţii şi crează sarcini nonconsensuale (imaginare), pe care vor să le
rezolve – refuză „realul” şi crează în delirul, halucinaţiile şi fanteziile lor sarcini pe care pot să le
rezolve în stil propriu. „Nu.”
Este de ajuns să spună „nu” la o singură sarcină, nu trebuie spus la toate.

Ambiţie, Scop, Rigiditate

Incapabili să-şi găsească un loc prin exercitarea abilităţii sau bunătăţii – poate pentru că
antrenamentul sau auto-antrenamentul în ale vieţii i-a descurajat – ei îşi caută semnificaţie
prin crearea gândurilor, sentimentelor şi comportamentelor psihotice.

Psihoticii nu numai că devin importanţi în propria lor minte, dar prin comportamentul lor
exterior invită lumea largă să le acorde atenţie.
Şi în măsura în care ei pot rezista eforturilor de a-i schimba, câştigă un şi mai mare sentiment
de importanţă.
Rezistenţa aceasta a creat în mintea unora ficţiunea că psihoticul este incurabil.

Medii Familiale Tipice - Antrenament Timpuriu al Fanteziei, „Depărtare”

De obicei au puţine interacţiune pozitive sau chiar deloc, în copilărie.
Astfel îşi petrec majoritatea timpului construindu-şi propriile lumi imaginare, cultivându-şi
logica privată (diferită, distanţată de bunul simţ comun).
 Adev Fals
1. Adesea nu pot dormi din cauza grijilor.
2. Riscul de a pierde un tren mă angoasează teribil.
3. Mi se reproşeazã adesea cã îmi fac prea multe griji pentru orice.
4. Întotdeauna mă achit de obligaţii (facturi, impozite, chitanţe) cât pot de
repede.
5. Când se întâmplă ca o persoană pe care o aştept să întârzie, nu pot să nu mă
gândesc la un accident.
6. Am tendinţa de a verifica de două ori mersul trenurilor, rezervările şi
întâlnirile.
7. Adesea realizez prea târziu că mi-am făcut prea multe griji pentru ceva
neînsemnat.
8. Câteodată, în timpul zilei, simt nevoia să iau un tranchilizant.
9. Când sunt luat(ă) prin surprindere am palpitaţii.
10. Uneori mă simt tensionat(ă) fără să ştiu de ce.

Francois Lelord, Christophe Andre, 1996.

23
Trăsături de personalitate anxioasă

Convingeri de bazĂ
“Lumea e plină de primejdii.”, “Trebuie să fii prudent(ă), altfel te poţi expune unor mari pericole.”

reguli
“Trebuie să anticipez orice problemă şi să mă aştept mereu la tot ce poate fi mai rău.”

Recomandabil:
 Să le inspiraţi încredere.
Pentru anxios lumea e plină de neprevăzut, aşadar nu îi arătaţi asta din partea dvs. Fiţi
prevăzător, punctual, parolist. Ne trezesc dorinţa de a face exact invers, dar nu cedaţi tentaţiei.
 Să le ajutaţi să relativizeze.
Pe exemple concrete ce îi produc anxietate, căutaţi cele mai grave consecinţe, probabilitatea lor
şi posibile soluţii. Nu se poate controla totul. De descoperit consecinţele reale.
 Umor binevoitor.
Nu îi ironizaţi, chiar dacă este tentant.

Nerecomandabil:
 Să le luaţi prin surprindere.
Orice eveniment neaşteptat le declanşează sistemul de apărare aşadar nu le faceţi surprize, nici
măcar plăcute.
 Să le împărtăşiţi propriile voastre nelinişti.
Nu le împărtăşiţi grijile dvs. decât atunci când vă pot realmente ajuta.
 Să abordaţi subiecte penibile.
Ei se gândesc la eventuale pericole mai des decât noi, aşa că nu abordaţi acest gen de subiecte
(boli, accidente, ghinioane, etc.). Convingerea lor de bază este că cel mai rău este chiar
probabil.

24
 Adevãrat Fals

1. Înainte de a lua o decizie importantă cer şi părerea altora.

2. Îmi este greu să sfârşesc o discuţie ori să îmi iau rămas bun de la cineva.

3. Adesea mă încearcă îndoieli în privinţa valorii propriei persoane.

4. Când mă aflu într-un grup, rareori se întâmplă să propun activităţi, subiecte de

conversaţie sau să vin eu cu idei noi, ci mai curând tind să mă las “dus de val”.
5. Am nevoie de câteva persoane care să-mi fie foarte apropiate şi pe care să mă pot
bizui.
6. Sunt în stare să mă sacrific pentru ceilalţi.

7. De multe ori nu îmi exprim părerea de teama unui conflict cu interlocutorii mei.

8. Nu prea uit pe nimeni şi nici nu-mi place să mă despart de nimeni.

9. Sunt foarte sensibil(ă) la critici şi dezacorduri.

10. Mi se spune ades că merit mult mai mult decât ceea ce am.

Francois Lelord, Christophe Andre, 1996.

25
Trăsături de personalitate dependentă

Convingeri de bazĂ
“Sunt neputincios(oasă) şi nu tocmai competent(ă).”, “Ceilalţi sunt puternici.”

reguli
“Dacă apare vreo problemă, trebuie să caut de îndată ajutor.”, “Nu trebuie să mă împotrivesc celorlalţi.”

Recomandabil:
 Să li se laude mai mult iniţiativele decât reuşitele, să fie ajutate să banalizeze eşecurile.
Inhibiţia lor de a acţiona ţine de teama de eşec şi de urmările lui. Se văd înconjuraţi de persoane mai
competente decât ei şi se tem de critici. Aşadar puneţi mereu accentul pe iniţiativele lor, chiar când
trebuie să îi criticaţi.
 Dacă vă cere sfatul, înainte de a răspunde, chestionaţi-le despre punctul lor de vedere.
De multe ori dependentul va încerca să vă facă să luaţi decizii pentru el. Însă “dacă vrei să ajuţi pe
cineva, nu-i da un peşte, ci învaţă-l să pescuiască.”
 Vorbiţi-le despre îndoielile şi slăbiciunile voastre, nu şovăiţi să le cereţi sfatul şi ajutorul.
Pe de o parte îi arătaţi că şi alţii au nevoie de ajutor, chiar de la el. Înversaţi rolurile. Pe de alta îi
arătaţi că nu toţi îi sunt superiori. A fi exemplu este o metodă utilă pentru a schimba pe cineva.
Cerându-i ajutor şi fiind (în acelaşi timp) sigur şi independent, sunteţi un model echilibrat, uman, clar.
 Ajutaţi-le să-şi multiplice activităţile.
Cu cât personalitatea dependentă cunoaşte mai mulţi oameni, cu atât mai bine. Multiplicarea “surselor
de dependenţă” este un prim pas spre autonomie.
 Făceţi-le să înţeleagă că sunt o seriede lucruri pe care le puteţi face fără ele, ceea ce nu înseamnă că le
respingeţi.
Personalitatea dependentă va fi geloasă pe viaţa dumneavostră din afară: celelalte relaţii, proiecte,
activităţi la care ea nu participă, fără să aibă curajul să v-o spună. Anunţaţi-o de asemenea iniţiative,
fără să vă culpabilizaţi. Ţineţi-o la curent, explicându-i de ce nu aţi invitat-o şi arătaţi-i stima invitând-o
la altă petrecere, şedinţă de lucru, etc.

Nerecomandabil:
 Să luaţi decizii în locul lor, chiar dacă v-o cer; nu le săriţi în ajutor ori de câte ori sunt într-un impas.
Disperarea persoanelor dependente este reală, de unde şi tentaţia de a le sări în ajutor. Însă ajutorul
dat le amplifică dependenţa şi convingerea că au nevoie de ajutor, etc.
 Să le criticaţi iniţiativele, chiar dacă nu sunt bune.
A ajuta o persoană dependentă să nu mai fie aşa cere multă răbdare. Odată ce începe să ia chiar ea
decizii, urmează consecinţele: va cere părerea despre rezultate, va arăta dezastrul… Totuşi este bine să
i se încurajeze iniţiativele, constant.
 Să le abandonaţi cu desăvârşire, pentru a le “învăţa să se descurce singure”.
Din calcul sau din lipsă de răbdare puteţi împinge dependentul la acţiune, însă el se va simţi şi mai
angoasat, i se vor întări convingerile despre propria-i neputinţă. Independenţa lor va fi câştigată
progresiv, în timp.
 Să le îngăduiţi să plătească preţul dependenţei lor (să vă ofere cadouri şi să facă “munci plicticoase”).
26
 Dependentul va încerca să vă intre în graţii, făcându-vă pe plac (partea lor de pleaser – n. n.). Dacă vă
angajaţi în acest joc, exact cum aştepta, veţi ajunge să îl protejaţi, propteaua dorită de el.
 Să le lăsaţi să vă “invadeze”.
Făcându-le pe plac, le întăriţi dependenţa pe nesimţite.

Adevãrat Fals

1. Iubesc viaţa mai puţin decât ceilalţi.

2. Câteodată îmi doresc să nu mă fi născut.

3. Mi se reproşează adesea că văd lucrurile în negru.

4. Mi s-a întâmplat să nu încerc nici-o bucurie în împrejurări totuşi fericite.

5. Câteodată mi se pare că aş fi o povară pentru cei apropiaţi.

6. Nu este nevoie de prea mult ca să mă simt vinovat(ă).

7. Am tendinţa de a medita la greşelile din trecut.

8. De multe ori mă simt inferior(oară) celorlalţi.

9. Deseori mă simt obosit(ă) şi fără vlagă.

10. Îmi amân toate activităţile din timpul liber pentru atunci când voi dispune de mai
mult timp şi de mijloace.

Francois Lelord, Christophe Andre, 1996.

27
Trăsături de personalitate depresivă

CONVINGERI DE BAZĂ
“Ne-am născut numai ca să suferim.”, “Nu mi se cuvine prea multă plăcere.”

REGULI
“Te bucuri mereu prea devreme.”, “Trebuie să muncesc din greu pentru a fi la înălţime.”

Recomandabil:
 Să îi atrageţi atenţia, prin întrebări, asupra laturii pozitive a oricărei situaţii.
Personalitatea depresivă vede numai partea negativă a situaţiilor. Dacă i se spune “Tu vezi totul în
negru!”, etc. se va simţi neînţeleasă şi i se vor accentua concepţiile negativiste. Acceptându-i punctul
de vedere şi arătându-i aspectele pozitive sub formă de întrebare, o puteţi ajuta să se echilibeze.
Esenţial este să nu o contraziceţi făţiş.
 Să fie antrenată în activităţi agreabile.
Deseori personalităţile depresive tind să respingă plăcerile. Două atitudini trebuie evitate: 1. de a o lăsa
în pace, de a nu-i mai propune nimic, şi 2. de a-i impune activităţi care îi depăşesc puterile.
 Să i se arate consideraţia în mod adecvat.
Adesea au o părere proastă despre sine, ceea ce le întreţine deprimarea. Afecţiunea şi consideraţia
(sincere) sunt cel mai bun remediu. Este de preferat o încurajare constantă şi precisă, despre un
anumit comportament, nu vagă, despre persoană în general.

Nerecomandabil:
 Să i se spună să se “zgâlţâie”.
“Dacă vrei poţi!”, “Adună-te odată!”, ş.a.m.d. li s-au tot repetat, pentru că sunt îndemnuri ineficiente.
Personalitatea depresivă se va simţi neînţeleasă, respinsă şi desconsiderată.
 Să i se facă morală.
“N-ai deloc voinţă!”, “Prea te laşi în voia lucrurilor.”, etc. nu fac bine depresivilor, din contră.
 Să vă lăsaţi târâţi în marasmul ei.
Văzându-le mereu aşa de triste, ai tentinţa de a te întrista, de a te simţi puţin vinovat că nu te macini şi
tu la fel. Păstraţi-vă optimismul, doar aşa le veţi ajuta.

28
 Adevãrat Fals

1. Mi s-a întâmplat să refuz unele invitaţii, din teama de a nu mă simţi stingher(ă).

2. Prietenii mei sunt cei care m-au ales pe mine, nu eu pe ei.

3. Sunt stăpânit(ă) de teama de a nu spune lucruri neinteresante.

4. Mi s-a întâmplat să mă simt ridicol(ă) în faţa cuiva, aşa că am preferat să nu mai

văd niciodată acea persoană.
5. În societate sunt mai puţin destins(ă) decât majoritatea oamenilor.

6. Am ratat multe ocazii în viaţa personală sau în cea profesională, din timiditate.

7. Mă simt mai bine numai în familie sau în compania unor prieteni vechi.

8. Mi-e teamă să nu le par o persoană neinteresantă celorlalţi sau să-i dezamăgesc.

9. Îmi e foarte greu să încep o conversaţie cu o persoană căreia abia i-am fost
prezentat(ă).
10. Nu o singură dată mi s-a întâmplat să beau ceva sau să iau un medicament înainte
de a mă întâlni cu alţi oameni.

Francois Lelord, Christophe Andre, 1996.

29
Trăsături de personalitate evitantă

CONVINGERI DE BAZĂ
“Sunt o persoană insignifiantă.”, “Dacă ceilalţi îşi vor da seama cum sunt cu adevărat, mă vor respinge.”

REGULI
“Nu trebuie să mă dezvălui în faţa celorlalţi.”, “Trebuie să mă ţin deoparte, altfel nu voi fi la înălţime.”

Recomandabil:
 Să i se propună obiective de dificultate progresivă.
Personalitatea evitantă se simte inferioară şi se teme de a nu fi respinsă şi ridiculizată.
Ca la orice anxietate, expunerea la “pericol” ajută. La început expuneţi-o unor situaţii simple,
fără mulţi necunoscuţi, fără sarcini grele. Când se simt confortabil în acea situaţie, treceţi la
următoarea, ca dificultate.
 Să-i arătaţi că vă interesează opinia ei.
Personalitatea evitantă crede că părerea ei nu valorează prea mult, iar dacă vă
contrazice, riscă să fie respinsă. Este bine să îi spuneţi că vreţi să aflaţi părerea ei, nu un ecou
al părerii dvs. Nu veţi reuşi din prima! Însă după ce a realizat că sunteţi sincer(ă), va câştiga
încredere în sine. Îi veţi dizolva teama de a displace, arătându-i că o apreciaţi când nu este
evitantă.
 Să-i arătaţi că acceptaţi să fiţi contrazis(ă).
Pentru ea, a contrazice pe cineva duce la conflict şi ridiculizare. Dacă nu sunteţi de acord când
îşi exprimă opinia, îşi va întări convingerea că e bine să taci. Astfel nu o contraziceţi din start,
spuneţi-i că veţi chibzui la ceea ce tocmai a spus, încuviinţaţi tot ce vi se pare interesant. Dacă
trebuie să o contraziceţi, începeţi prin a-i mulţumi că şi-a exprimat părerea. Apoi justificaţi-vă
poziţia, fără a o devaloriza pe a sa. Multe firme au dat faliment pentru că nu au ştiut să-i
asculte pe cei cu idei.
 Dacă vreţi să o criticaţi, începeţi printr-un elogiu mai general, apoi criticaţi un comportament anume.
Fiind hipersensibilă la critici, este recomandabil să o faceţi să înţeleagă că:
- nu criticaţi persoana ei, ci un anume comportament al ei
- faptul că o criticaţi nu înseamnă că nu o apreciaţi
- că îi înţelegeţi punctul de vedere
 Să o asiguraţi de sprijinul vostru constant.
Credem că personalităţile evitante au mai multă nevoie de sprijin decât alte persoane. A le accepta pur
şi simplu, doar pentru că sunt şi a le încuraja chiar şi după eşecuri le oferă un mediu securizant, care le
acceptă necondiţionat.

Nerecomandabil:
30
 Să o ironizaţi.
Crezându-se inferioară, chiar şi o uşoară ironie o poate răni. Recurgeţi la umor binevoitor abia după
solidificarea relaţiei.
 Să vă enervaţi.
Enervarea şi critica agresivă îi vor întări două convingeri de bază: “Sunt inferioară.” şi “Ceilalţi mă vor
respinge.” La nervi nu ripostaţi, ci aşteptaţi până vă calmaţi, să discutaţi atunci.
 Să o lăsaţi să-şi asume toate muncile ingrate.
În cadrul grupului, personalităţile evitante au tendinţa de a face tot felul de servicii celorlalţi, pentru a
se asigura de acceptare. Şi este tentant a le exploata. Din păcate mulţi oameni le ignoră, nu le dau
atenţia şi timpul necesar.

Adevãrat Fals

1. Privirea celorlalţi este un excitant pentru mine.

2. Câteodată mi se reproşează că “joc teatru”.

3. Mă emoţionez uşor.

4. Îmi place la nebunie să seduc, chiar dacă n-am de gând să merg mai departe.

5. Pentru ca ceilalţi să te ajute, înainte de toate trebuie să fie vrăjiţi de tine.

6. Într-un grup, dacă nu-mi acordă toată lumea atenţie, imediat încep să nu mă mai
simt în largul meu.
7. Mi se întâmplă adesea să mă îndrăgostesc de persoane distante sau inaccesibile.

8. Câteodată mi se spune că mă îmbrac prea excentric sau provocator.

9. Când mă aflu într-o situaţie neplăcută, mi s-a întâmplat să leşin.

10. Mă întreb adesea ce efect am asupra oamenilor.

Francois Lelord, Christophe Andre, 1996.

31
Trăsături de personalitate histrionică

CONVINGERI DE BAZĂ
“Nu pot trezi interesul dacă nu fac ceva anume.”, “Să seduci înseamnă să-ţi arăţi adevărata valoare.”

REGULI
“Trebuie să atrag atenţia celorlalţi, ca să-mi fac loc printre ei.”, “Trebuie ca ceilalţi să fie orbiţi şi vrăjiţi de
mine.”

Recomandabil:
 Să vă aşteptaţi la tot felul de exagerări şi dramatizări.
Exagerările nu sunt “capricii”, ele chiar îi fac parte din personalitate, deci este inutil să
spuneţi “Lasă circul ăsta.” şi să vă enervaţi. Acest mod de a se afirma în ochii celorlalţi înăbuşă
din faşă emoţii prea deprimante.
 Să o lăsaţi uneori să se manifeste, în nişte limite.
Mai ales la serviciu, personalităţile histrionice pot fi iritante deoarece discursul lor nu
este precis, factual, despre posibile soluţii ale unor probleme, ci este imprecis, dramatic, centrat
pe emoţii. Respingerea le întăreşte comportamentul; poate a fost o soluţie pt. a atrage atenţia
unui părinte distant. Aşadar lăsaţi-i un spaţiu de desfăşurare, în nişte limite.
 Să-i arătaţi interes ori de câte ori se poartă “normal”.
Uneori, dacă îi acordaţi atenţie, se va purta “normal”. Nu lăsaţi aceste momente să
treacă neobservate! Reacţionaţi bine, să îi arătatţi că apreciaţi normalitatea.
 Să vă pregătiţi să treceţi de la statutul de erou la cel de infam, şi invers.
Gândind şi simţind în extreme, ele vor idealiza şi vor desconsidera la fel de uşor.

Nerecomandabil:
 Să vă amuzaţi pe seama ei.
O personalitate histrionică este rănită mai uşor de ironie decât alţi oameni, iar atunci va încerca să
recâştige atenţia prin lacrimi, tentative de suicid, concedii, etc.
 Să vă lăsaţi impresionaţi de tentativele de seducţie.
Deoarece vor sexualiza relaţiile, naivii pot marşa. Dar aici personalităţile histrionice îi vor respinge
surprinse, chiar indignate. Sau pot chiar continua cu o relaţie sexuală, avea mai mulţi parteneri, fără
prejudecăţi, crezându-se astfel atrăgătoare. Nu vor dori ceva serios, sufleteşte.
32
 Să vă lăsaţi prea tare înduioşaţi.
Fragilitatea şi naivitatea lor pot trezi în ceilalţi un sentiment protector. Dar pierzând din detaşare, din
obiectivitate, partenerii vor fi antrenaţi în stările fluctuante ale histrionicilor, în dramatizări, derutaţi de
schimbările de atitudine. Dorind prea mult să le respecte dorinţele, nu le vor mai putea ajuta.

Adevãrat Fals

1. Am mai mult şarm ca majoritatea oamenilor.

2. Tot ce am obţinut datorez meritelor mele.

3. Îmi place să mi se facă complimente.

4. Sunt invidios(oasă) pe succesele altora.

5. Mi sa întâmplat să trişez fără ca măcar să îmi pese.

6. Nu îmi place să fiu lăsat(ă) să aştept.

7. Cât priveşte latura profesională, cred că merit să ajung departe.

8. Când nu mi se acordă atenţie mă enervez de îndată.

9. Îmi place la nebunie să beneficiez de tot felul de privilegii şi avantaje.

10. Nu-mi place să mă supun regulilor comune.

Francois Lelord, Christophe Andre, 1996.

33
Trăsături de personalitate narcisică

CONVINGERI DE BAZĂ
“Sunt excepţional(ă).”, “Sunt cu mult deasupra celorlalţi.”

REGULI
“Mi se cuvine totul.”, “Ceilalţi trebuie să ştie că sunt o persoană remarcabilă.”

Recomandabil:
 Ori de câte ori este sinceră, aprobaţi-o.
Personalitatea narcisică este convinsă că i se cuvine întreaga dvs. admiraţie, aşadar
complimentaţi-o, admiraţi-o, etc. Astfel, ea va fi mai destinsă, va considera că îi ştiţi valoarea,
nu va dori să vă impresioneze aşa de mult, iar critica dvs. va avea greutate.
 Să îi explicaţi reacţiile celorlalţi.
Dacă are încredere în dvs., îi va vorbi de rău pe ceilalţi oameni (care probabil nu i-au arătat atenţia
cuvenită). Arătaţi-i punctul de vedere al celuilalt. Doar ca o altă perspectivă, nu explicându-i că celălalt
are dreptate.
 Să respectaţi convenienţele.
Crezându-se o persoană foarte importantă, narcisicul se aşteaptă să îl trataţi ca atare, respectuos,
punctual, formal, ş.a.m.d. Toate detaliile sunt importante.
 Să o criticaţi numai când este absolut necesar, şi atunci fiţi extrem de precişi.
Nu criticaţi persoana ci comportamentul. Precizaţi un anume comportament, repetabil în timp. Vor fi
bine primite, dacă aţi ţinut cont de prima recomandare, cea cu aprobarea.
 Să păstraţi discreţia asupra propriilor voastre reuşite şi privilegii.
La narcisic, invidia este puternică. Cum crede că merită mai mult decât noi, va percepe privilegiile
noastre ca pe nişte nedreptăţi.

34
 Nerecomandabil:
 Să vă opuneţi sistematic.
Poate fi tentant a le contrazice sistematic. Aceasta vă va calma momentan, dar relaţia va suferi.
Narcisicul va considera acest comportament nedrept, scandalos. Aşadar complimentaţi-i.
 Să nu fiţi atenţi la tentativele de manipulare.
Deseori narcisicii sunt fermecători, îi seduc pe cei din jur (măcar la început). Poate
tocmai de aceea se aşteaptă la atenţii speciale. Şarmul, siguranţa şi puţina importanţă acordată
celorlalţi îi fac manipulatori redutabili.
 Să-i faceţi o favoare pe care nu doriţi să o reiteraţi.
Ca multe alte personalităţi dificile, narcisicul trebuie să vadă clar ceea ce acceptaţi şi ceea ce nu. Faceţi
o hartă cu ceea ce acceptaţi şi ceea ce refuzaţi sistematic.
 Să vă aşteptaţi la recunoştinţă.
La narcisici principiul reciprocităţii nu funcţionează. La ei iubirea este competiţie, nu reciprocitate.

Adevãrat Fals

1. Sunt înclinat(ã) sã petrec destul timp rânduind şi verificând.

2. Într-o discuţie îmi place sã-mi prezint ideile în ordine.

3. Mi se reproşeazã cã aş fi perfecţionist(ã).

4. Mi s-a întâmplat sã ratez ceva pentru cã m-am concentrat prea mult asupra
detaliilor.
5. Nu-mi place dezordinea.

6. Când este vorba de o muncã în echipã, mã simt rãspunzãtor(toare) pentru

rezultatul final.
7. Nu mã simt în largul meu când mi se fac cadouri, cãci mi se pare cã aş rãmâne
dator(oare).
8. Mi se reproşeazã cã aş fi zgârcit(ã).

9. Nu îmi place sã arunc lucruri.

10. Îmi ţin singur(ã) contabilitatea personalã.

Francois Lelord, Christophe Andre, 1996.

35
Trăsături de personalitate obsesivă

Convingeri de bazĂ
“Trebuie ca totul să fie făcut ireproşabil.”, “Improvizaţia şi spontaneitatea nu pot duce la nimic bun.”

reguli
“Trebuie să controlez totul.”, “Trebuie să respecţi regulile în tot ce faci.”

Recomandabil:
 Să le arătaţi că le apreciaţi simţul ordinii şi al rigorii.
Dacă vă deranjează şi o contraziceţi, personalitatea obsesională va concluziona că nu ştiţi ce este
important. Aşadar nu o criticaţi la început, ca apoi să accepte mai uşor păreri contrare.
 Să le respectaţi nevoia de a prevedea şi de a organiza totul.
Detestă imprevizibilul şi improvizaţia. Evitaţi să-i luaţi prin surprindere, să le cereţi să facă lucruri “de
urgenţă”. Planificaţi puţin înainte de a le cere ceva.
 Când exagerează, aduceţi-le critici precise şi motivate.
Când vă explică, riguros, cum să faceţi cutare lucru, nu vă enervaţi şi arătaţi-le de ce nu este
productivă metoda lor, tot pe puncte şi în cifre.
 Să le arătatţi că sunteţi previzibili şi că se pot bizui pe voi.
Întârzierile, nerespectarea promisiunilor ş.a.m.d. vă vor discredita imediat în ochii obsesionalului,
pentru multă vreme. Astfel, promiteţi-i doar ceea ce puteţi face, ţineţi-vă promisiunile, iar când
36
 intervine ceva imprevizibil, anunţaţi-l repede, declarându-vă clar dezolarea. Este bine să vă asocieze cu
noţiunile “previzibil” şi “sigur”, ca să se destindă şi să accepte alte păreri.
 Să le faceţi să descopere bucuriile destinderii.
Trăind mereu în tensiune (verificând, numărând, etc.), şi-ar dori o destindere. Ajutaţi-i să o facă.

Nerecomandabil:
 Să le ironizaţi aceste nevoi şi comportamente.
Când v-a ironizat cineva, va ajutat să vă schimbaţi? Sau aţi simţit că nu vă înţelege? Mai bine un umor
binevoitor, cu grijă.
 Să vă lăsaţi antrenaţi în sistemul lor.
Obsesionalii vor să impună regulile ce le par corecte (la ei “bine” = “ordine”), putând astfel tiraniza pe
cei din jur. Arătându-le că le apreciaţi simţul ordinii, spuneţi-le “stop”, cu cât mai multe argumente.
 Să le copleşiţi cu prea multă afecţiune, recunoştinţă sau daruri.
Obsesionalii sunt stingheriţi când vor să îşi spună sentimentele. Dar le place simetria şi reciprocitatea.
Astfel, dacă îi lăudaţi, etc. se vor simţi obligaţi să răspundă la fel, ceea ce îi încurcă. Le plac
complimentele, însă faceţi-o treptat, prudent.

Adevãrat Fals

1. Nu-mi place să se glumească pe seama mea.

2. Deja am stricat definitiv relaţiile cu cele mai multe persoane, căci socoteam că nu
s-au purtat cu mine cum s-ar fi cuvenit.
3. Sunt sceptic(ă) în privinţa celor pe care tocmai i-am cunoscut.

4. Se întâmplă adesea să ai mai mulţi duşmani decât îţi poţi închipui.

5. Când mi se întâmplă să-i încredinţez cuiva un secret, mi se face apoi teamă ca

acesta să nu folosească împotriva mea ceea ce i-am mărturisit.
6. Mi se reproşează că aş fi bănuitor(oare).

7. Pentru a o scoate la capăt în viaţă, trebuie să fii dur şi infelxibil.

8. Când cineva îmi arată că mă apreciază, mă gândesc că nu vrea decât să obţină

ceva de la mine.
9. Mă gândesc adesea la toţi cei pe care i-aş pedepsi pentru faptele lor.

10. Chestionarul acesta mă face să mă simt prost.

Francois Lelord, Christophe Andre, 1996.

37
 Trăsături de personalitate paranoică

Convingeri de bazĂ
“Sunt vulnerabil(ă).”, “E posibil ca ceilalţi să fie împotriva mea şi să-mi ascundă unele lucruri.”

reguli
“Trebuie să fiu neîncrezător(oare) şi să încerc să aflu ce se ascunde dincolo de ceea ce spun sau fac ceilalţi.”

Recomandabil:
 Să vă exprimaţi limpede motivele şi intenţiile.
Îşi va imagina mereu că îi vreţi răul, deci nu îi daţi indicii de acest fel. Spuneţi lucrurile
clar, fără loc de interpretare. Critica să fie limpede, fermă, clară (descrieri precise ale
comportamentului).
 Să respectaţi convenienţele cu scrupulozitate.
38
 Orice eroare de etichetă riscă să fie interpretată dispreţ sau batjocură, aşadar fiţi de o
politeţe “reglementară” (formulări, nu întrerupeţi, răspundeţi apelurilor, etc.).
 Să menţineţi contact regulat cu el/ea.
Este ispititor a-i evita. Un contact regulat şi nu foarte apropiat, firesc, în care nu vă
arătaţi ostil sau neliniştit, va duce la o temperare a ideilor sale despre dvs.
 Să faceţi referiri la legi şi regulamente.
Majoritatea paranoicilor sunt fascinaţi de legi şi regulamente, gata oricând de a intenta
o acţiune în justiţie. A fi învins de o persoană îi face furibunzi, dar se apleacă în faţa unei
instituţii, legi sau regulament. Atenţie, deseori ştie mai bine legile decât dvs.

Nerecomandabil:
 Să renunţaţi la a lămuri neînţelegerile.
Deşi sunt obositoare şi enervante, este tentant a renunţa la lămurirea neînţelegerilor. De fapt pot fi
ajutaţi să perceapă relaţiile lor cu ceilalţi mai pozitiv.
 Să le atacaţi imaginea de sine.
Criticaţi-le comportamentul, nu persoana. “M-am săturat de pretenţiile tale.” în loc de “Eşti un idiot!”
 Să faceţi greşeli.
Va jubila la cea mai mică greşeală, stângăcie, etc.
 Să le bârfiţi, căci vor afla.
Hipersensibil la adversari ipotetici şi doritor a-şi confirma bănuielile, vor afla dacă i-aţi bârfit.
 Să discutaţi politică.
Politica tinde să îi facă pe oameni pătimaşi, iar aceste discuţii pot deveni controverse. Rigiditatea în
gândire şi simplificarea scenariilor îl fac pe paranoic un partener de discuţie dificil.

Adevãrat Fals

1. Majoritatea şefilor sunt nişte incompetenţi şi nici nu-şi merită funcţia.

2. Nu-mi place situaţia de a fi nevoit(ă) să mă supun cuiva.

3. De multe ori mi s-a întâmplat să tărăgănez ceva intenţionat, să fac un lucru extrem
de încet, pentru că persoana care mi-l ceruse îmi displăcea.
4. Mi se reproşează “că sunt îmbufnat(ă)”.

5. Mi s-a întâmplat să lipsesc intenţionat de la şedinţă (întâlnire de lucru), şi apoi să

spun că nu fusesem înştiinţat(ă).
6. Când unul din apropiaţi mă supără, nu-i mai dau nici-un semn de viaţă, fără să mă
justific în faţa lui/ei.

39
7. Dacă nu sunt rugat(ă) frumos să fac un lucru, nu-l fac.

8. Mi s-a întâmplat “să-mi sabotez” cu bună ştiinţă munca.

9. Cu cât sunt mai zorit(ă), cu atât mă mişc mai încet.

10. Urăsc şefii.

Francois Lelord, Christophe Andre, 1996.

Trăsături de personalitate pasiv-agresivă

Convingeri de bază
“Merit mai mult de la viaţă.”, “Ceilalţi nu sunt cu mult mai presus decât mine, dar vor mereu să domine.”,
“Ceilalţi pot deveni agresivi, dacă îi contrazici verde în faţă.”

reguli
“N-am de gând să cedez, ştiu perfect când trebuie să o fac şi când nu.”, “Când nu eşti de acord cu ceva,
trebuie să te opui, indirect însă.”
40
Recomandabil:
 Să fiţi amabili.
Atente la orice pare lipsă de consideraţie, personalităţile pasiv-agresive sunt iritate de
cei care arată autoritari. Astfel, chiar dacă le sunteţi şef, strecuraţi o frază empatică,
recunoaşteţi-le punctul de vedere. La comportamentul pasiv-agresiv exacerbat, retalierea este
indirectă şi invizibilă.
 Exemplu: În loc de “Am absolută nevoie de acest raport până mâine.”, puteţi încerca “Văd
că aveţi un program încărcat (exprimarea empatiei), dar am absolută nevoie de acest raport
mâine dimineaţă. Cum aţi putea face? (acordarea autonomiei în planificarea muncii)”
 Să le cereţi părerea ori de câte ori este posibil.
Un adevăr psihologic fundamental: cu cât salariatul/colegul este mai implicat în deciziile muncii sale, cu
atât este mai satisfăcut.
 Să le ajutaţi să se exprime direct.
Comportamentul pasiv-agresiv este un mod indirect de exprimare a agresivităţii. Astfel
persoana este mai ferită de consecinţe, însă o abordare deschisă, directă a problemei duce la
clarificare şi rezolvare.
 Să le reamintiţi regulile jocului.
Dacă subalternul se simte prea cnstrâns de reguli, folosiţi un mesaj cu două părţi: 1. arătaţi că îi
acordaţi atenţie, că este o fiinţă cu propriile emoţii şi gânduri, şi 2. îi reamintiţi că relaţia de autoritate
dintre voi nu este una personală, nu are la bază presupusa voastră autoritate ci o regulă independentă
de voi doi, impusă de situaţie.

Nerecomandabil:
 Să vă prefaceţi că nu le-aţi remarcat împotrivirea.
Dacă pasiv-agresivul e bosumflat şi îl ignoraţi, aceasta va duce la represalii (stările sunt şi ele un mod
de comunicare). Deci reacţionaţi imediat cu o întrebare, de ex. “Mi se pare că eşti supărat(ă). Mă
înşel?” Astfel veţi opri instalarea în comportamentul pasiv-agresiv şi veţi dialoga deschis.
 Să le criticaţi aidoma unui părinte.
Comportamentul pasiv-agresiv este o formă de revoltă împotriva autorităţii. Primul nostru model de
autoritate a fost al părinţilor şi reacţionăm repede la acest gen de critici. Evitaţi formulări despre bine şi
rău, orice valori morale, şi menţionaţi consecinţele comportamentului vizat.
 Să vă lăsaţi antrenat în jocul represaliilor reciproce.
Importantă este adevărata miză, scopul real al persoanelor care se ceartă. Descoperiţi-l pe acesta.

Adevãrat Fals

1. După o zi petrecută în compania celorlalţi, simt nevoia de a fi singur(ă).

41
2. Uneori nu prea înţeleg reacţiile celorlalţi.

3. Nu mă prea tentează să-mi fac noi cunoştinţe.

4. Chiar şi în compania altora mi se întâmplă “să fiu în altă parte”, să mă gândesc la

altceva.
5. Dacă prietenii se strâng pentru a-mi sărbători aniversarea, aceasta mai mult mă
oboseşte decât mă încântă.
6. Mi se reproşează că aş fi cu capul în nori.

7. În timpul liber am activităţi solitare.

8. În afară de cei din familia mea, nu am decât unul sau doi prieteni.

9. Nu mă interesează prea mult ce gândesc alţii despre mine.

10. Nu îmi plac activităţile de grup.

Francois Lelord, Christophe Andre, 1996.

42
Trăsături de personalitate schizoidă

Convingeri de bazĂ
“Nu sunt ca toţi ceilalţi.”, “Viaţa socială e izvorul tuturor complicaţiilor.”

reguli
“E mai bine să fiu singur(ă) şi să nu am relaţii intime.”

Recomandabil:
 Să le respectăm nevoia de singurătate.
Pentru schizoid singurătatea este liniştea de care are nevoie, compania altora obosindu-l.
 Să le punem în situaţii pe măsura lor.
În situaţii care nu le plac, schizoizii vor evolua prost, cu rezultate slabe, stres pentru ei şi pentru
companie. Pot conduce o echipă, dar trebuie evaluaţi cu atenţie.
 Să le observăm lumea interioară.
Lumea interioară a schizoidului este foarte bogată, contrar aparentei sale rezerve. Ei au o mare
imaginaţie, visează şi sunt sensibili. Accesul la lumea sa se face ascultându-l, fără a-l forţa la dialog.
Propuneţi-i o temă care îl interesează. Respectaţi-i tăcerea. Răbdarea vă va fi răsplătită.
 Să le apreciem calităţile ascunse.
Tăcerea schizoidului poate fi un avantaj. Nu vă va deranja cu vorbărie, bârfe, etc. când doriţi linişte,
contemplare, relaxare.

Nerecomandabil:
 Să le cerem să manifeste emoţii puternice.
Nu are rost să aşteptaţi să îşi exteriorizeze emoţiile.
 Să le obligăm la prea multă conversaţie.
Deoarece schizoidul nu prea vorbeşte şi nu prea întrerupe, poate atrage persoane
dornice să se descarce, să povestească la nesfârşit. Atenţie la semnele nonverbale, să nu îl
plictisiţi.
 Să le lăsăm să se izoleze complet.
Nu obosiţi schizoidul cu un exces de prezenţă sau de conversaţie, vizitaţi-l doar din când în când,
invitaţi-l, aduceţi-l la întruniri.

43
 Adevãrat Fals

1. Nici chiar în vacanţe nu suport inactivitatea.

2. Adesea ceilalţi mă enervează, pentru că nu se mişcă îndeajuns de repede.

3. Apropiaţii se plâng de faptul că aş lucra prea mult.

4. Am un foarte acut simţ al competiţiei.

5. Am tendinţa de a-mi supraîncărca timpul.

6. Mănânc prea repede.

7. Nu îmi place să aştept.

8. Când lucrez la ceva, mă gândesc deja la ce voi face mai apoi.

9. Am mai multă energie decât marea masă.

10. De multe ori mă simt presat(ă) de timp.

Francois Lelord, Christophe Andre, 1996.

44
Trăsături de personalitate tip A

Convingeri de bazĂ
“Tot ce contează e locul întâi.”, “Oamenii trebuie să fie competenţi şi siguri pe ei.”

reguli
“Trebuie să accept orice provocare.”, “Trebuie să mă achit de toate obligaţiile pe cât de repede posibil.”

Recomandabil:
 Să fiţi punctuali şi să le arătaţi că se pot bizui pe dumneavoastră.
Tipului A nu îi place să aştepte, devine iritabil. Deci anunţaţi-l, în caz de întârziere, când anume
ajungeţi, ca să ştie precis, să simtă că are din nou controlul asupra timpului său. Se va linişti, putând
face altceva în acest timp. Tipul A vrea să controleze totul, mereu, aşadar faceţi-i această impresie.
 Când încearcă să vă impună punctul lor de vedere, susţine-ţi-l pe al vostru.
Cu calm şi politeţe, susţineţi-vă părerea în faţa argumentelor lui, constant. Se va obişnui.
 Să-i ajutaţi să relativizeze.
Tipul A tinde să dramatizeze orice situaţie ce implică atingerea unui obiectiv. Astfel se poate stresa
mult. Încercaţi să îl scoateţi din ale lui, să realizeze că nu este totul atât de important.
 Să-i ajutaţi să descopere bucuriile destinderii.
“Comportamentele tip A” survin sub presiunea mediului, iar “personalităţile tip A” sunt aşa tot timpul,
chiar şi în weekend. Astfel, comportament tip A pot avea toate personalităţile.

Nerecomandabil:
 Să negociaţi “la cald”.
Tipul A este competitiv. Când îl contraziceţi va încerca să “câştige”, ceea ce va încinge discuţia. Mai ales
dacă este stresat de ceva. Abordaţi teme delicate când este mai destins.
 Să vă lăsaţi antrenaţi în competiţii inutile.
Cei de tip A vor mereu să câştige. Vor să aibe ultimul cuvânt, deseori jignitor (totul e o competiţie), etc.
În loc să intraţi în jocul lor (la care au antrenament), mai bine amuzaţi-vă, spunându-le că iar se văd în
competiţie.
 Să dramatizaţi conflictele.
Adesea tipul A este iritabil, irascibil. Furia, enervarea sunt trăiri obişnuite pentru el, zilnice. Înţelegeţi
acest lucru, nu interpretaţi ieşirile lor ca ceva final, îngrozitor (mai ales dacă sunteţi un om calm).

45
46
DDss Stabilirea Dignosticului pe Axele Adleriene,Tema pentru cursul de
PsihoPatologie
Student,SORIN STAN,GRUPA 10 I.P.P.A. CONSTANȚA

Cazul 1: S.M. – 55 de ani.

Axele Adleriene :
A.Problema prezentată: S.M.în vârstă de 55 de ani mi-a solicitat consiliere psihologică de
scurtă durată datorită unor stări frecvente de neliniste,teamă si uneori groază cauzate pe fondul
problemelor de sănătate ale surorii sale mai mici,diagnosticată cu un cancer osor in zona
femurului,cancer de care a fost operate,intervenție chirurgicală in urma căreia i-a fost amputat
membrul drept inferior.
Este mai mult dceât îngrozită de idea că sora ei ar putea muri,iar nepoțelele sale ar putea ramăne
orfane.
B.Stilul Vieții: S.M.a absolvit Facultatea de Construcții,în urmă cu ceva timp,a fost o studentă
foarte bună,a mers împreuna cu fostul soț pe ‘’șantierele patriei’’ din anii comunismului și mi-a
zis că s-a simțit foarte bine ca femeie într-o lume a bărbaților,a încercat să facă față și chiar a
făcut față cu brio sarcinilor care i-au fost trasate.După căderea comunismului a înființat împreună
cu doi cetățeni germani o firmă de contrucții cu capital mixt germano-român,fiind unul dintre
acționarii firmei respective,se consideră ca fiind o femeie care a cunoscut succesul într-o lume a
bărbaților.S.M. a fost căsătorită,în urma mariajului cu fostul soț au rezultat doi copii,doi băieți pe
care a fost nevoită să-i crească și să-i educe singură.Am întrebat-o care a fost motivul pentru care
s-a despărțit de tatăl copiilor săi,mi-a răspuns că era un împătimit al jocurilor de noroc și toate
încercările sale de a-l salva de adicția de jocurile de noroc,inclusiv recomandarea de a urma un
travaliu terapeutic au fost sortite eșecului. A mai avut o relație de foarte lungă durată cu un
bărbat în perioada în care era acționar la societatea mixtă germano-română,o relație pe care o
consideră extrem de reușită,dar în momentul în care a simțit ca expartenerul pe care l-a avut,se
îndepărtează sufletește de ea,din teama de a nu fi părasită in favoarea altei femei a întrerupt brusc
relația,i-a pus capăt.
Am întrebat-o cum a ajuns la concluzia ca partenerul de la acea vreme se depărta de ea,era
înstrăinat de ea (după propria-i mărturisire),mi-a răspuns că în vremurile bune mergeau cu
mașina în Germania pentru întalniri cu partenerii germani și discutau tot drumul,despre absolut
orice și despre oricine,dar în ultimele luni l-a simțit distant,tăcut și părea apăsat de o mare
vinovăție. Am întrebat-o dacă mai păstrează legătura cu tatăl copiilor,actualul bunic al
nepoțelului ei,pentru că între timp a devenit și bunică și mi-a răspuns printr-un nu apăsat și
hotarât.Cu fostul partener (despre care crede că între timp a rămas singur) păstrează legătura,el
este cel care o sună si vorbesc,la fel de mult,ca în vremurile bune.
Mai există vreo șansă să reînnodați vechea relație? am întrebat-o,am primit același răspuns ca în
cazul fostului soț,un nu hotărât și apăsat!
În prezent,S.M. lucreaza într-o multinaționala,a rămas tot în relație de colaborare cu
germanii,vorbește fluent limba germană,iar munca pe care o face îi aduce mari satisfacții
Este extrem de tipicară,perfecționistă și meticuloasă,impune aceleași standarde de igiena și
curățenie și celor din jur,chiar dacă a fost mama a doi băieți,pe care i-a crescut singură(perioadă
în care avea cate doua-trei slujbe și nu dormea mai puțin de trei-patru ore pe noapte),băieții au
fost învățați să fie responsabili și ordonați,să se descurce și singuri.

46